Acest număr din "Caietele Revoluţiei" este consacrat în primul rînd comentării (a se citi criticării) raportului Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Mai găsim de asemeni o scrisoare către ministru educaţiei, scrisă de Claudiu Iordache (directorul IRR) referitor la spaţiul mic alocat revoluţiei în manualele şcolare, un sondaj de opinie "ce ar fi fost viaţa mea fără Revoluţie?" (cu oameni aleşi pare-se întîmplător pe stradă), anunţarea de către Claudiu Iordache a unui proiect editorial "Dicţionarul General al Revoluţiei Române", un articol despre Liviu Corneliu Babeş, cel care şi-a dat foc în Poiana Braşov în martie 1989 în semn de protest contra dictaturii lui Ceauşescu, un articol a lui Alecu Ivan Ghilia în care acesta propune un Muzeu al Revoluţiei. La rubrica "Din activitatea IRRD" aflăm că preşedintele Ion Iliescu a înmînat diploma de onoare a IRRD membrilor grupului "Luneta" care în 1988 au scos publicaţia anticeauşistă ilegală cu acest nume (sînt nominalizaţi: Valentin Hurduc, Ştefania Hurduc, Anişoara Gheorghe, Marian Gheorghe, Ioan Nicolae, Stan Mihai, Marcel Cuciuc, Mihai Cuciureqanu, Eugen Suciu, Marcel Ungureanu - oare ăştia sînt toţi sau s-a epurat istoria după criterii politice din actualitate?). Mai aflăm despre semnarea unui protocol de colaborare între IRR şi "Memorialul Revoluţiei" din Timişoara, o donaţie de carte primită de IRR de la Dinu Giurescu şi participarea unor membri din coinducerea IRR la dezvelirea unei plăci comemorative pentru Liviu Corneliu Babeş.
Cum vreo 70% din spaţiul revistei este despre raportul Tismăneanu, mă refer la criticile aduse acestuia de participanţii la masa rotundă organizată de IRR:
Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat "Proclamaţia de la Timişoara" din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea d-lui Iordache Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna. De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Acum se scoate de la naftalină proclamaţia FDR pentru a putea fi contestată proclamaţia din martie 1990, care conţine punctul 8 care-l deranjează pe Iliescu.
Ioan Scurtu reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu (Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Horia Paapievici şi alţii). Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub - Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii "contemporaneişti" trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism - lucrurile astea le-a comentat şi Murgescu în volumul "Revoluţia română din 1989. Istorie şi memorie" care constituie subiectul unei alte teme pe acest forum.
Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat "fără comunişti!". Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara "jos comunismul!".
Sergiu Nicolaescu spune că "acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!". Aminteşte şi el de scandarea "fără comunişti" a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că "în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (...) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat". Interesant cum CFSNul care conducea ţara nu are nici o responsabilitate în asta, în concepţia lui Nicolaescu (el însuşi membru în CFSN la vremea aceea). Mai zice regizorul că "Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (...) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România" şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română "în cele mai mici detalii". Cum a cercetat-o eu deja am comentat la http://timisoara.com/newmioc/62.htm
Lorin Fortuna mai aminteşte cele zise de Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă. Este iarăşi o temă discutată în forumul nostru viewtopic.php?t=203 . Fortuna pretinde că acel grup reprezintă "strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării". Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei - anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Nu cumva fiindcă pînă n-a venit Dan Voinea cu declaraţiile sale habar n-avea de existenţa acestor grupuri? Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.
Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului "Timişoara" s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de "vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist "Drapelul Roşu", informatorii, activiştii PCR". Grupul timişorean din cadrul IRR este format exclusiv din FDR-işti care refuză să vadă propriile lor greşeli care au dus la manifestaţia din 12 ianuarie 1990, şi le e convenabil să declare această manifestaţie ca fiind opera securităţii şi comuniştilor, fără să prezinte nici o dovadă despre asta. Interesele coincid cu cele ale lui Iliescu, căruia nu i-a convenit manifestaţia din 12 ianuarie 1990 de la Bucureşti. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu "n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa". Cel puţin despre Patapievici şi Radu Filipescu am auzit că au participat la revoluţie.
Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca "un raport al frustrării". Apreciază că Ion Iliescu era "dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (...) era pe buzele tuturor". Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e "dizidentul numărul unu", nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.
Dumitru Mazilu declară că "nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt" (dar oare s-a pus această problemă?). "În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie" zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis "acea eră nouă din istoria românilor".
Mihai Iacobescu se întreabă "Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?". La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială, adaug eu) că Doina Cornea era "prezentată ca un fel de eroină (...) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (...) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci". Mai critică domnul Iacobescu - nu văd legătura cu raportul Tismăneanu - că "am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (...) la fel, Castelul Bran" şi se plînge de "aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti". Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari - adică Ion Iliescu.
Florin Şperlea spune că "deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suporapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (...) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari". Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi http://www.evenimentul.ro/articol/senat ... at-cu.html , nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 100000 dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu a făcut însă parte din comisia Tismăneanu http://www.presidency.ro/?_RID=htm&id=84, amintirea cazului Antohi este fără relevanţă (şi nu ştiu dacă e într-adevăr prieten cu Tismăneanu). Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca "neocomunist, antiliberal şi antipluralist". Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie "originală", pluripartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot luminat. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) - inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.
Colonelul Iordan Rădulescu spune că "nu mai exista forţă în România să ne oprească" şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. "I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic".
Virgil Hosu povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.
Ion Iliescu explică că "condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română", cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul "bagatelizează" revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600. Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că "adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990" şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la TImişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). "Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească" (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). "Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (...) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (...) Pe 11 iunie (...) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi". Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: "Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (...) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21". Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept "un act antinaţional" şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor "care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!". În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie "la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (...) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (...) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (...) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române". Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (cu asta a cîştigat alegerile din 1990), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că "ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV - nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie". După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată, acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.
Contraamiral Dinu Ştefan spune că "Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară". Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 "vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent". Ion Iliescu îl combate pe Dinu: "aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiuniule unor agenţi diversionişti trimişi în România". Dinu îi explică: "Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (...) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că... Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul". Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.
Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind denigrările la adresa revoluţiei. El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.
Mircea Brenciu spune că "ne aflăm într-o eraoare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov" (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia "erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (...) domnul Iliescu făcea rezistenţă". Un moment crucial a fost "cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei". Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte, apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: "Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară".
Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: "noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române".