Superb aest text semnat: Gabriel Liiceanu !

[Ioan DRIMUS]

Cred că am dat o nouă demnitate cuvântului „lichea“ în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei, i-am dat un sens hermeneutic şi, astfel, un prestigiu pe care nu-l avea.

Licheaua eternă

Îndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale.
Publicitate

Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.

Comunismul.
Licheaua capătă demnitate

În schimb, „licheaua mea“, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.

Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.

Un apel atât de simplu

Acestea au fost „lichelele mele“, cele pentru care, în 30 decembrie 1989, am scris un Apel. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele“ erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism.

Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă“. Se cereau ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră“. Se cereau eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică apelul la prezumtivele resurse de căinţă şi sfială ale lichelei noastre istorice, ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie.

Licheaua în tranziţie
Ce s-a întâmplat apoi?

Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei o dată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei“, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea - precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului - au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei postcomunist cu mască democrată.

Nu ne-am vândut ţara

Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.

Pe noi cine ne iubeşte?

Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, o dată cu „globalizarea“, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?

Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu 18 ani, lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi“. Astăzi, apelul la un „pas înapoi“ nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.


Apel către lichele

Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:
Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.
Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri.
Nu mai apăreţi la televiziune.
Nu mai scrieţi în ziare.
Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună.
Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinaţi aceste cuvinte.
Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele.
Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.
Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi.
Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi.
30 decembrie 1989

[Ioan Rosca]

Textul nou a dlui Liiceanu e intr-adevar frumos, bine venit, chiar daca mosteneste ceva din patetismul steril al Apelului vechi- pe care autorul il recunoaste azi ca ipocrit.
Mesajul arata consecventa unui tip de intelectual: care justifica ceea ce nu face, prin faptul ca spune. El nu contine nici acum idei-arma (toti romanii stiu ceea ce se rezuma aici) nu incearca solutii, nu face propuneri de actiune, nu contine adevarate provocari, consistente, trans-retorice. Nu face nici macar radiografia ci doar contabiliatatea infringerii noastre. Este un foc cu gloante albe, un latrat fara muscatura, o supapa morala, o anestezie estetica, o transfigurare a neaosului "nu a fost sa fie".
Dupa mine, pozitia aceasta de luptator melancolic pe fronturi inchise, se inscrie in meta-lichelism. De care sper ca si dl Liiceanu e constient.
Ioan Rosca

[Excalibur O.S.S.E.R.]

In curind se vor implini doua decenii de la revolutia din ’89 , realitatea este cruda , structurile nu au disparut , din contra , s-au metamorfozat planificat acaparind totul , uzurpind in numele democratiei statul de drept , alte personaje din esaloanele succesive au preluat friiele, nu s-au schimbat decit decorurile si orchestra , partitura raminind aceiasi .
Cei care au plecat in acei ani de batjocura si umilinte , ( 1 754 692 persoane) un milion de tineri cu studii inalte si medii , 90 % din intelectualii generatiei revolutiei , au lasat un gol imens ce nu a mai putut fi compensat sau inlocuit .
Viata merge implacabil inainte si nu ofera compromisuri , fiecare a dat tot ceea ce avea mai bun in el pentru a reusi profesional , a cistiga respectul ,a se integra , stiu ,va cred ca ati facut sacrificii si eforturi deosebite pentru a fi ceea ce sinteti astazi .
Vreau doar sa va amintesc ca suntem cei care am participat in acele zile de decembrie 1989 la rasturnarea unui regim despotic si chiar daca am fost apoi manipulati , tradati in sperantele noastre si umiliti , raminem inca pentru o vreme o forta ce constituie o amenintare permanenta la adresa uzurpatorilor .
Intruchipam generatia care poate inca remodela prezentul si realiza aspiratiile natiunii in acest inceput de mileniu si secol , creind puntea de legatura atit de necesara intre generatiile post-decembriste si generatiile de seniori .
Avem datoria morala fata de eroii revolutiei sa ne organizam cu inteligenta, sa analizam si sa dezbatem pe principii morale si etice posibilitatea implicarii efective la nivel politic in tara, permitind reformarea profunda a clasei politice actuale .
Diaspora are un potential intelectual-uman enorm , iar elita intelectualitatii romane va lasa antagonismele si conflictele de idei care o dezbina si se va implica in elaborarea conceptului de raliere a comunitatilor romane din diaspora intr-o liga politica asociativa cu principii si reguli ce vor permite in prima etapa definirea unui curent politic reformator din partea diasporei , raliind si aspiratiile electoratului national .
Sa fim convinsi ca actuala clasa politica nu se va resemna , retragindu-se , lasind loc reformelor necesare , va lupta cu toate fortele sa pastreze puterea , avutiile si privilegiile insusite , utilizind toate resursele si structurile pe care le are la dispozitie .

Noi ca cetateni romani din diaspora raminem tributari trusturilor de presa controlate de oligarhie , si cred ca ati remarcat cu cita nonsalanta si dispret trateaza probleme de interes national , cit de saturat este spatiul audio-vizual cu dezbateri privind reformarea clasei politice , un spirit civic nemaipomenit din partea breslei , profesionisti in arta mistificarii si manipularii .
In etapa urmatoare e necesar sa creem un cotidian de opinie si informatie corecta la nivel national si in diaspora , permitind accesul cetatenilor la un dialog democratic si civic
Impreuna putem indeplini aspiratiile generatiei revolutiei si a natiunii , valorile intelectuale , moral-spirituale ale diasporei , reunite pot constitui forta ce va disloca clasa politica actuala, trimitind-o la lada de gunoi a istoriei .

[Ioan DRIMUS]

Dupa mine, pozitia aceasta de luptator melancolic pe fronturi inchise, se inscrie in meta-lichelism. De care sper ca si dl Liiceanu e constient. Ioan Rosca

Am mai citit si luarile de pozitie a unor actori cunoscuti din politica sau di mass media. Iliescu nu a ezitat sa atace persoana Liiceanu spunand ca acesta e o lichea" si in continuare isi continua show-ul traditional acuzand: "Asistăm la perpetuarea unora, precum domnul Liiceanu, care continuă să perturbe ordinea din ţară" ; CTP nu isi permite atac la persoana dar sustine ca nu comunismul este factorul care a generat lichelele si lichelismul; Ilie Merce, fost ofiţer de Securitate şi coordonator pentru o perioadă a operaţiunilor “Meliţa” şi “Eterul”, ce-i vizau pe jurnaliştii Europei Libere, consideră că Gabriel Liiceanu nu are dreptul să lanseze astfel de apeluri;
Ma intreb daca pentru a vorbi liber, pentru a face a pel la constiinta, pentru a critica nonvalorile trebuie ca cineva sa iti dea acest drept; Eu as fi foarte bucuros daca as vedea in fiecare zi in mass media cate o astfel de luare de pozitie, daca s-ar crea o emulatie in sensul promovarii valorilor si daca lichelele si-ar schimba comportamentul.

[Ioan DRIMUS]

http://video.google.com/videoplay?docid ... 0108202470

Apropo de comunism, Tien An Men, Iliescu si Merce. Merita vazut.

[Ioan Rosca]

Credeam ca textul meu e mai clar. Nu ma refeream neaparat la un om ci la un tip. Si nu am spus ca alde Liiceanu este o lichea ci ca este o meta-lichea, ca atitia intelectuali romani care simuleaza combativitatea impotriva uzurparii statului roman- dar nu au miscat si nu misca un deget pentru a stirni si sprijini rezistenta reala. Ei spun dar nu fac, latra dar nu musca, stiu bine pina unde sa mearga, au un minabil simt al riscului optimizat. Judecati-i dupa fructe, nu dupa frunze.
Sint meta-lichele tocmai pentru ca i-a facut lui Iliescu jocul, simulind contestatia , hipnotizindu-si cititorii cu cuvinte bine potrivite, creditindu-se mutual, pentru a face capital de imagine in haita si a se culca satisfacuti de onorabilitatea ieftin cucerita. Nu au fost capabili, 18 ani, sa conceapa nici o alternativa. Daca aceasta patura de farsori cu staif, artisti ai pseudo-implicarii, nu ar fi acaparat arena dezbaterii publice- Romania ar fi azi in alt punct.
Chiar si criticile pe care alde Iliescu, Vadim etc le-au adus pseudo-elitei civice, creind o falsa imagine despre "marii" combatanti de catifea, minuitori de vorbe goale, urmasii marilor "disidenti"- au contribuit la mentinerea unor impostori neputinciosi la cirma unei batalii pe care nu erau sub nici o forrma capabili sa o conduca. Nicaieri. (Unde au si condus-o in fapt).
Ii cunosc foarte bine pe acesti fatarnici, mi-am facut scoala la GDS. Cind veti consulta documentatia pe care am strins-o in acesti ani, veti constata nocivitatea confiscarii contestatiei de catre opozantura. Se poate face capital si din anticomunismul bine temperat. Se pot cladi cariere pe cauze bine stoarse.
Am fost conciliant numindu-i meta-lichele - ei sint partasii securicomunistilor in distrugerea Romaniei. Si daca am timp, le voi dovedi meticulos vinovatia.
Ioan Rosca


quote="Ioan DRIMUS"]

Dupa mine, pozitia aceasta de luptator melancolic pe fronturi inchise, se inscrie in meta-lichelism. De care sper ca si dl Liiceanu e constient. Ioan Rosca

Am mai citit si luarile de pozitie a unor actori cunoscuti din politica sau di mass media. Iliescu nu a ezitat sa atace persoana Liiceanu spunand ca acesta e o lichea" si in continuare isi continua show-ul traditional acuzand: "Asistăm la perpetuarea unora, precum domnul Liiceanu, care continuă să perturbe ordinea din ţară" ; CTP nu isi permite atac la persoana dar sustine ca nu comunismul este factorul care a generat lichelele si lichelismul; Ilie Merce, fost ofiţer de Securitate şi coordonator pentru o perioadă a operaţiunilor “Meliţa” şi “Eterul”, ce-i vizau pe jurnaliştii Europei Libere, consideră că Gabriel Liiceanu nu are dreptul să lanseze astfel de apeluri;
Ma intreb daca pentru a vorbi liber, pentru a face a pel la constiinta, pentru a critica nonvalorile trebuie ca cineva sa iti dea acest drept; Eu as fi foarte bucuros daca as vedea in fiecare zi in mass media cate o astfel de luare de pozitie, daca s-ar crea o emulatie in sensul promovarii valorilor si daca lichelele si-ar schimba comportamentul.[/quote]

[Ioan Rosca]

:idea:
In curind se vor implini doua decenii de la revolutia din ’89 , realitatea este cruda
....
In etapa urmatoare e necesar sa creem un cotidian de opinie si informatie corecta la nivel national si in diaspora , permitind accesul cetatenilor la un dialog democratic si civic
Impreuna putem indeplini aspiratiile generatiei revolutiei si a natiunii , valorile intelectuale , moral-spirituale ale diasporei , reunite pot constitui forta ce va disloca clasa politica actuala, trimitind-o la lada de gunoi a istoriei .

Cu totul de acord cu diagnosticul si cu nevoia de interventie.
Ca unul ce se zbuciuma in acelasi sens, semnalez doar ca problema pusa este extrem de dificila, datorita gravitatii degenerarii societatii romanesti (patologice), controlului pe care clica uzurpatorilor o are asupra tarii, putreziciunii contextului international contemporan, esuarii demersurilor teoretice de fundamentare a unei alternative emancipatoare pentru conditia umana, complexitatii paralizante a sistemelor socio-politice, atrofierii instinctelor socio-comunitare, otravirii mediatice, degradarii statului intr-un instrument urias de aservire a cetatenilor, perplexitatii alienante in care omul se scufunda etc. Cei ce cauta o solutie, trebuie sa-si asume imensitatea problemei, sa nu depinda de optimism ci de simtul datoriei, sa accepte nevoia de abordare in echipa masiva - care are nevoie pentru a cladi masa critica de infrastructura de comunicatie si instrument de difuzare.
Etc

Ioan Rosca

[Ioan DRIMUS]

..... ca atitia intelectuali romani care simuleaza combativitatea impotriva uzurparii statului roman- dar nu au miscat si nu misca un deget pentru a stirni si sprijini rezistenta reala. Ei spun dar nu fac, latra dar nu musca, stiu bine pina unde sa mearga, au un minabil simt al riscului optimizat. Judecati-i dupa fructe, nu dupa frunze.

Treaba cu simularea si latratul are doua aspecte; 1. exista multi oameni carora le face placere sa latre pentru a fi bagati in seama dar nu au energie sa intre in joc pentru ca nu au calitati de luptator sau nu au resurse suficiente a sustine combatul. Cresc ca acestia au si ei rolul lor actiunile civice; ei sunt ca niste antene care recepteaza si transmit mai departe mesajele; chiar daca nu sunt actori principali este nevoie de ei asa cum sunt;
In schimb exista si o alta categorie de latratori care joaca un rol foarte nociv; este vorba de agentii dubli care fac jocul partii adverse; ei au misiunea sa intre in joc, sa devina actori principali, sa monopolizeze scena si apoi sa distruga proiectul prin compromitere, bagatelizare sau schimbarea directiei acestiua. Acesea sunt niste strategii foarte perverse, strategii pe care le-am observat inclusiv la ultimul meeting din PU. Este destul de dificil sa protejezi un proiect icivic in fata unor astfel de metode;

Aici in Franta se aniverseaza 40 de ani de la revolutia din 68; se vorbeste destul de mult in mass media despre aceasta; se stie ca revolutia din mai 68 a avut uo forta extraordinara; ea a zguduit din temelii toata politica franceza de la acea data; In urma acelor miscari francezii au reusit sa le puna capastru si politicienilor si i-au obligat sa fie mai responsabili si sa raspunda de actiunile lor. Am sesiat un aspect important al acelei miscari; Miscarea, starea de spirit a populatiei a fost pregatita cu mjlt timp inaintea miscarilor; intelectualii, si cei din mediul artistic au jucat un rol crucial in pregatirea miscarilor; A existat o efervescenta, o productie importanta de pieste cu caracter protestatar sau reformator; s-a lucrat puternic la trezirea constiintelor si la crearea acelei stari de emulatie necesara unor manifestari de masa; Dar pentru asta se pare ca a existat chiar si finantatori care plateau artistilor si autorilor productiile artistice cu caracter militant contestatar (piese de teatru, muzica, articole de presa opere filozofice, etc) Prin asta vreau sa atrag atentia ca schimbarile pe care ni le dorim in societatea romaneasca nu pot fi realizate prin actiuni dispersate deoarece puterea actuala este specializata in contracararea unor astfel de actiuni; in schimb daca s-ar crea o puternica emulatie, o miscare culturala cred ca ar fi sanse ca oamenii sa impuna schimbarea.
l

[Ioan Rosca]

Sint de acord cu nuantele pe care le propuneti. Unii inteleectuali si-au spus doar punctul de vedere, fara a dori sa faca mai mult si s-au pomenit creditati de un cult penibil al personalitatilor. Dar in 18 ani, era tot timpul sa se limpezeasca si sa faca precizarile publice necesare, invitind pe altii in arena nu monopolizind-o.
Cit despre pregatirea schimbarii (eliberarii) printr-un curent conceput si propagat de intelectualii CU ADEVARAT angajati- sint cu totul de acord cu dv. Dar tocmai asta nu au facut "personalitatile" la care ma refer- cu consecinte extrem de grave. Eu zic ca si-au tradat misiunea sociala. Deci actiunea la care va referiti- trebuie sa se bazeze pe altfel de oameni.
Ioan Rosca

[Ioan DRIMUS]

Sint de acord cu nuantele pe care le propuneti. Unii inteleectuali si-au spus doar punctul de vedere, fara a dori sa faca mai mult si s-au pomenit creditati de un cult penibil al personalitatilor. Dar in 18 ani, era tot timpul sa se limpezeasca si sa faca precizarile publice necesare, invitind pe altii in arena nu monopolizind-o.

Cred ca aceasta tendinta spre un cult al personalitatilor este o problema culturala la romani; Cu totii am fost formati la scoala in spiritul acestui cult; ni s-au propus in permanenta "eroi" sau "personalitati" pe care trebuia sa le respectam; in acest sens este o mare deosebire intre noi si americani spre exemplu; am constatat acesta la americanii pe care i-am cunoscut; ei parca au in sange un cult al libertatii; ei nu se prea umilesc in fata puterii sau a statului.
Poate si asta sa fie o cauza pentru care la noi majoritatea romanilor asteapta ca fiinte providentiale sa vina sa le rezolve problemele.

Eu zic ca si-au tradat misiunea sociala. Ioan Rosca

Eu nu sunt de parere ca intelectualii ar avea vre-o misiune in acest sens; nobletea nu se suprapune in clasificarile sau etichetele care si le dau sau si le aroga unele persoane; Cei chemati se afirma prin faptele lor si in general sunt consecventi in vorbe si actiuni.

...Asa ca hai sa dam credit (limitat) tuturor celor care lupta pentru afirmarea adevaratelor valori oricare ar fi forma lor de manifestare (scrieri, luari de pozitie, proiecte, actiuni, etc.)