A doua continuare la revoluţia creştină

[Ciprian Hangan]

În momentul în care complotiştii loviturii de Stat au executat mascarada de proces a soţilor Ceauşescu, aceştia se refereau la faptul că-i condamnă pe soţii Ceauşescu şi din pricină că ar fi avut delegarea aceasta din partea Bisericii comuniste, probabil a Patriarhului Teoctist ca reprezentant de frunte al ei. Nicolae Ceauşescu însă a fost în Congresul Naţional Bisericesc când comuniştii majoritari în Congres l-au ales pe Mitropolitul Justinian Marina Patriarh. Apoi, în decursul timpului Nicolae Ceauşescu a participat la numirea celorlalţi Patriarhi, la alegerea celorlalţi ierarhi comunişti, la şcolirea în mod comunist a clericilor, la jurămintele clericilor comunişti de loialitate faţă de republica comunistă, la toate reformele comuniste în Biserică prin care Biserica aducea osanale '' geniului carpatin '', adică lui Ceauşescu şi regimului lui. De aceea, la procesul intentat de o parte din eşalonul 2 al PCR, Ceauşescu susţinea că este '' falş '' că Biserica comunistă l-ar fi trădat pe el şi pe regimul lui comunist, sau că ar fi poruncit să fie eliminat de către complotişti. Ieşirea Patriarhului Teoctist la aceeaşi televiziune care a condus complotul loviturii de Stat a fost făcută, cred eu acum, din laşitate. Dar, din perspectiva mea, atunci nu mă simţeam în stare să duc o luptă cinstită şi împotriva Bisericii comuniste. Şi atunci am preferat limitarea luptei mele numai împotriva comuniştilor, şi a complotiştilor. Lupta cu aceştia din urmă a fost mai delicată, pentru că un Dan Iosif, sau Petre Roman, sau unii asemanea acestora m-ar fi acuzat că sunt un terorist. Au fost destule cazuri de tradiţionalişti care au fost linşaţi de comunişti, sau de neocomuniştii care luptau să câştige lovitura de Stat. Majoritatea celor ucişi de teroarea lui Ceauşescu, sau de complotiştii care urmăreau să pună mâna pe Puterea în Stat, au fost planificaţi să fie ucişi de dinainte pe hârtie, iar uciderea lor s-a realizat prin presarea cu curse implacabile într-un ceas al comuniştilor, neocomuniştilor şi al stăpânirii răutăţii. Procesul de lustraţie pe care-l vor neocomuniştii ar trebui să fie justificat şi la nivel internaţional, de aceea au abandonat oficial lustrarea clericilor care au făcut poliţie politică. Dar lustrarea continuă în catacombe. Pe de-o parte comuniştii din garda veche îi blesteamă pe neocomunişti pentru uzurpare şi hedonism, pe de alta neocomuniştii îi blesteamă pe comuniştii vechi pentru o tiranie faţă de ei, şi pentru ateism. Oficial, fiecare zice că aleargă separat în slujba angajamentelor lor istorice, şi se admonestează public unii pe alţii pentru unele eventuale deviaţii de la angajamentele lor oarecum comune şi istorice. În final cred că o revoluţie creştin-democrată nu trebuie să aibă nimic comun cu comuniştii şi neocomuniştii, cu slugile, slujirile şi trufia lor chiar dacă aceştia fac circul descris cu pâine în care mai răstignesc şi câte nişte creştini-democraţi, ca odinioară împăraţii idolatri în primele trei secole de creştinism.