Scrisoare catre M. Stanescu

[administrator]

P.S. Am adresat acest text lui Mircea Stănescu, însă poate fi citit de toti cei care (mai) sunt interesati de astfel de obisnuinte ale Securitătii Eterne.
Paul Goma


Paris, 13 martie 2005

Dragă Mircea Stănescu
dragi prieteni,

Am întors pe toate fetele spusele lui N. Plesită în emisiunea de TV în legătură cu sotia mea, Ana Maria. In ciuda revoltei, a durerii resimtite, nu am găsit nimic nou în folosirea si a acestei “arme” de către Securitate în scopul umilirii “dusmanului”: pângărirea imaginei femeilor lui: mamă, sotie, soră, logodnică, prietenă.
Nimic nou - pentru mine:
- In 1949, la Securitatea din Medias, mi-a fost păngărită m a m a, prin simularea, punerea în scenă a unui viol în grup. Sub conducerea maiorului Ion Buzescu si a căpitanului Paszty, după ce a fost bătută, a fost dezbrăcată, întinsă pe o masă, toti cei vreo sapte securisti au scuipat-o, pe rând, ca într-un scenariu bine învătat, între picioare, injurînd-o, tratînd-o de curvă, amenintind-o că o vor face postă - dacă…
Acestea nu le-am aflat din gura mamei, ci le-am auzit, nopti la rând, spuse de ea, în soaptă, tatei. Tata o consola cum putea, aducîndu-i aminte că fusese doar “teatru”…La un moment dat mama a tipat, spunînd că, dacă ar fi fost violată cu adevărat, nu s-ar fi simtit atât de umilită, atât de murdărită.
Vreme de 18 ani am purtat în mine această rusine-de-nemărturisit: simularea violului, chiar dacă nu eram femeie (eram însă fiul femeii). In închisoare, în domiciliu obligatoriu ascultam cu toate urechile mărturiile celorlalti colegide suferintă despre torturile la care fuseseră supusi ei si membrii famiilor lor - însă niciunul, niciodată nu a vorbit cu glas tare despre ce vor fi suferit femeile lor: torturi adevărat, simulate. Chiar de vor fi stiut. Fiindcă acestea nu se povestesc, nu se mărturisesc.
In 1969, când am scris "Ostinato", am atins această durere de nepovestit; apoi în "Gardă inversă", în "Patimile după Pitesti", în "Arta refugii". Partea a doua din "Justa" este dedicată pătimirilor colegelor de facultate si prietene, după Revolutia Maghiară “Toria” si “Diana” - nume de împrumut. Un text: "Castelana" (needitat) este închinat în întregime acestei “practici” a Securitătii cu femeile noastre.
Iată-mă, deci, în martie 2005, ca unul care desi am “experientă” (mai corect: avînd stire de astfel de metode) - mă aflu dezarmat: un securist a pângărit-o pe sotia mea si mamă a fiului meu - de astă dată în public si nimeni de pe platoul de televiziune nu a protestat.
Pot eu face mai mult decât am făcut? Mai eficace - împotriva Securitătii? Chiar dacă l-as ucide pe Plesită (ceea ce ar însemna că va trebui să-mi spăl mâinile până la sfârsitul zilelor - or eu am alte treburi), ce ar trebui să fac cu celelalte victime ale Securitătii, prezente la “dezbatere”, însă devenite, prin t ă c e r e : complice?
Să le omor si pe acelea?
Si unde am ajunge?
Drept care rămân la ceea ce începusem încă înainte de alegerile din 2004: plângerile si chemarea în fata justitiei a celor 13 securisti - si a lui Ion Iliescu, să nu se uite!
Vă salută
Paul Goma