Scrisoare
deschisă către veteranii
țărăniști
După 22 decembrie 1989 am interacționat cu
PNTcd în numeroase ocazii, fiind printre cei care au văzut în acest partid
istoric, relansat de revoluție, vîrful de lance al luptei politice cu
neocomunismul.
Cu țărăniștii a cooperat strîns asociația Dialog
Piatra Neamț, în primăvara lui 1990, alcătuind o listă comună, pentru alegerile
din 20 Mai. Alături de aceștia am constatat teroarea, infiltrarea și manipularea
în care se desfășura odioasa "campanie electorală", care i-a determinat
pe ei să renunțe la propaganda în teritoriu și pe mine - să mă retrag din
alegeri și să le denunț. Cu liderii PNȚcd am avut atunci discuții, pentru
a-i convinge să nu legitimieze "alegerile", nici înainte și nici
după, pentru că aveau loc cam ca în 1946 și nu respectau punctul 8. Împreună
cu țărăniștii am plănuit și realizat unificarea opoziției anticomuniste, în
FDAR. Lor le-am cerut, în congresul de la Cluj, să se retragă din parlamentul
fesenist. Cu liderii țărăniști am avut numeroase discuții privind platfoma
și strategia eliberării de fesenismul securicomunist. Și țărăniștii nemțeni
mi-au sărit în cap la alegerile locale din 1992, cînd au văzut că mă opun
umplerii cu nulități a listei CDR (pe care îl coduceam). Pentru ca apoi să
mă roage să mă înscriu în partid, pentru a curăța organizația Neamț și a veghea
la alcătuirea listei pentru alegerile generale din 1992. Pentru PNTcd am făcut
campanie din exil și am păzit urnele, la consulatul din Montreal, la alegerile
din 1996. Dîndu-mi demisia, după primul tur, în clipa în care m-am pomenit
că "ai noștri" se aliază cu aripa Roman a FSN. O trădare explicabilă
(știind cine s-a cocoțat în fruntea CDR)- care a făcut un rău uriaș
"speranței", determinîndu-i pe români să creadă că "toți sînt
la fel" (fără însă a afla că anticomuniștii adevărați, nu au ajuns niciodată
la putere). Cu neoțărăniștii rămași pe teren după dezastruoasa guvernare am
avut discuții publice, încercînd să-i trezesc la luciditate și provoc la organizare
și combativitate.
poate fi urmărită în texte mai vechi:
Mesaje lansate
pe Internet in ianuarie 2012
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2012-1
Dialoguri pe Internet februarie 2012: farsa politica
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-5-2012-2
Dialoguri pe grupul facebook PNTCD
http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale/martie_pntcd.htm
Nu voi relua aici comentariile făcute în aceste
texte, despre racilele constatate de mine:
- istorism progandistic excesiv, în loc de interes pertinent pentru
problemele prezentului;
- cultul personalităților lăudate fără discernămînt;
- tezele economice "de dreapta", care au convenit năpîrlirii
și îmbogățirii feseniste;
- lipsa de interes pentru problema națională, adusă la zi (evitarea
neocolonizării, reunificarea, etc.);
- lipsa de interes pentru problema țărănească, adusă la zi (condiții
bune de trai și muncă la țară);
- prioritate pentru recuperarea unor averi, fără grijă de echitate și
față de interesele națiunii;
- respectarea unor indicații inoportune ale creștin- democraților din
occident;
- nepotism și veleitarism, în locul promovării valorilor, conducînd la
slabă organizare;
- slăbiciune, compromisuri și colaboraționism în raportul cu puterea
fesenisto-comunistă;
- participarea unor "țărăniști întreprinzători" la jefuirea de
tranziție ;
etc
Vreau să fac un pas în
plus față de semnalarea acestor fenomene, întru explicarea lor. Dacă PNTcd a fost un partid sublim, condus excelent, de
oameni minunați
de ce sînt rezultatele atît de slabe? Numai pentru că puterea
l-a sabotat și populația manipulată l-a nedreptățit? De ce uramșii "seniorilor"
arată cum arată și fac ce fac? Nu cumva
o parte dintre cauzele acestui eșec, au fost ascunse, din pudoare?
Oricît se vor mira
unii, critica mea s-a dorit constructivă și nu a depășit un anume prag, ca să nu
facă rău slabelor forțe anticomuniste, să nu lovească în cei deja atacați cu
perseverență de puterea securistă. Dar
nu mai am ce proteja. Cui mai folosește actuala degringoladă, deriva jalnică a
unui partid ocupat și deturnat de mediocri, semidocți și veleitari, ce își
fabrică legitimitatea declamîndu-și admirația față de țărăniști dispăruți și
realizările lor mitologizate, fără a contribui cu ceva la cauza lăudată găunos.
Dimpotrivă, actualii "țărăniști" compromit trecutul pe care-l invocă, aliindu-se josnic cu urmașii distrugătorilor
țăraniștilor autentici (și ai țării). Moștenitorii imaginii PNT umflă retoric
legitimitatea "seniorilor", doar pentru a o vinde mai bine
feseniștilor de tip PDL sau PSD. O astfel de farsă nocivă nu merită menajamente.
Pe de altă parte, mă gîndesc la activiștii de
bună credință, la tinerii care, scîrbiți de ce văd în jur, s-au agățat acum de PNTcd ca de un colac de
salvare, sperînd în reanimarea sa miraculoasă. Constat însă, din discuțiile de
pe Internet, că entuziasmul acestora se bazează pe o slabă informare. Înfrînții
acestor 68 de ani le-au prezentat varianta tragic-eroică a victimei, ascunzînd
adevărul complet și evitînd explicațiile mai profunde. Unii și-au dat seama că
partidul a fost deraiat după 2001, de tot felul de nepricepuți. Mai puțini, par
a fi înțeles ce dezastru a fost guvernarea dintre 1996 și 2000 (și de aceea văd
în alde Ciorbea garanții pentru un viitor glorios). Și mai puțini știu că în
1990 partidul nu a fost refăcut de
țărăniștii de calibru, dispăruți (exterminați) de mult, ci de un fost tineret,
aruncat în temnițe la o vîrstă crudă, apoi hăituit, îmbătrînit, reeducat și
controlat. În fine, admiratorii "seniorilor" loviți de comuniști, nu
au cumpănit activitatea acestora după 1944, încît să perceapă și erorile, care au generat cauzele profunde ale eșecului
anticomunismului țărănist. Cît privește rădăcinile și mai adînci, din perioada
interbelică, nu mă voi aventura nici eu în explicații.
Ce greșeli au făcut liderii PNT în 1944 și
PNTcd în 1990, în raportul lor cu cei care au instalat și repectiv dezinstalat
comunismul, acaparînd puterea pînă azi? Iată tema delicată pe care o voi lansa
acum, conștient că voi stîrni furia celor care nu pot înțelege că un om sau un
grup are și merite, și scuze, și lipsuri și vinovății, care se reevalueză, o
dată cu evoluția criteriilor. Am tăcut 22 de ani, ca să nu rănesc. Dar nu mai pot aștepta. Supraviețuitorii se împuținează, băgați în pămînt
de comuniști și feseniști. Poate ca vreunul îmi va răspunde trofic. Dacă dispar
toți, nu vor avea drept la replică, la apărare de eventuala mea eroare, la a
face lumină în dosar. Ne vor lăsa între minciuni concurente.
Știu cît de greu este,
pentru un om care și-a investit toate speranțele în PNTcd, să realizeze că a
fost victima unei iluzii colective. Și eu am fost șocat aflînd în 1990 că PNTcd
cere lui Măgureanu să NU facă publică lista informatorilor. Sau aflînd, în
1996, de la Ulm Spineanu, că tărăniștii au trimis oameni la Tel Aviv ca să-i
instige pe evrei să ceară restituiri. Cine a văzut cu cîtă furie au atacat
securicomuniștii partidul din exterior, nu poate înțelege că tot ei l-au și
surpat pe dinăuntru. Mumia PNT,
infestată de uzurpatori, agenți și veleitari,
a fost folosită pentru compromiterea partidului pe care a pretins că-l
continuă. Cei care s-au erijat după 1990
în continuatori ai patriotismului țărănist zdrobit de comuniști, au cooperat cu
moștenitorii criminalilor, legitimîndu-le rămînerea la putere, pentru cîteva
oase aruncate de călăi "moștenitorilor" victimelor.
Această monstruoasă și jalnică coaliție a
blocat eliberarea României,
manifestîndu-se în multiple împrejurări. Voi alege una, expresivă, pe
care am descoperit-o în volumul 24 al lucrării procuraturii militare, din dosarul
genocidului comunist, deschis la inițiativa mea în 2006.
Ne-am fi așteptat ca,
după ce au fost aduși la putere de
servicii (ca să se vadă afară "alternanța", care să legitimeze
nomenclatura năpîrlită) "anticomuniștii" din CDR să profite de ocazie
pentru a regla problema sentințelor comuniste, care au umplut pușcăriile și
cimitirele. Anularea lor în bloc, prin legi adecvate, se impunea, dacă ar fi
fost Convenția ceea ce a pretins că este. Dar nu s-a întîmplat asta
Nu pentru a face
dreptate tuturor victimelor comunismului, se aburcaseră la putere
"țărăniștii" cederiști. Ei au avut alte priorități, mai ales aceea de
a recupera averile confiscate, pentru moștenitorii elitei partidului -cei
legali, nu cei politici. Sigur că asta a presupus un tîrg cu cei care păstrau
de fapt puterea, PDL operînd ca intermediar și garant că nu se va trece de o
anume linie justițiară, că nu se va face dreptate și cățeilor. Vă dăm înapoi
cîteva averi, confiscate liderilor PNȚ și le reparăm acestora formal onoarea -
au concedat juriștii Sistemului - cu condiția ca reparația să se oprească aici,
să nu pună în discuție legitimitatea regimului și să nu sară și alții cu
pretenții. Iar liderii PNTcd s-au arătat de acord cu acest tîrg infam,
participînd la farsa procesului 3/1998, de la Curtea Supremă de Justiție.
În acest dosar s-a
judecat recursul în anulare declarat de Procurorul General, prin care s-a cerut
și obținut casarea sentințelor (1988/11.11.1947) prin care fuseseră condamnați
liderii PNȚ de justiția comunistă: Iuliu Maniu (reprezentat de avocat Corneliu
Stănescu) , Ion Mihalache, Grigore Nicolescu Buzești, Al. Cretzianu, Grigore
Gafencu, V Rădulescu Pogoneanu, Stănescu Dumitru, Camil Demetrescu, Ctin
Vișoianu, Ilie Lazăr, Radu Niculescu Buzești, N.Carandino (reprezentați de
avocat Mihail Ghiga), N.Penescu (reprezentat de avocat Răzvan Dobrescu), Vasile
Serdici, Stoika Ștefan, Florin Roiu, Emil Oprișanu, Emil Lăzărescu, Dumitru
Stătescu și Ion Mocsony Stîrcea (reprezentat din oficiu de avocat Gh Găbudean).
Înainte de a analiza sentința din 12.10.1998, să remarcăm că, la puțin timp
după acest aranjament, a fost desființată instituția recursului în anulare,
care permitea repararea demnă a abuzurilor, fără ca urmașii victimei să facă
cerere explicită. Îi reabilităm pe Maniu și Mihalache, și apoi închidem
portița
ca să nu se repeadă plebea, invocînd precedentul judiciar? O
înțelegere odioasă, pe principiul " după noi , potopul", la care
poate nu ar fi consimțit și cei "achitați" generos de justiția
fesenizată, dacă ar fi putut vorbi din gropile comune. Dar
"moștenitorii" lor, nu s-au sfiit să le recupereze averile și anuleze
cazierul
compromițîndu-le grav imaginea.
Analizînd dosarul
procesului, remarcăm că rechizitoriul procurorilor și sentința judecătorilor
comuniști sînt o laudă a demnității și curajului celor condamnați
pentru că ar
fi încercat să-și apere țara cotropită. Iuliu Maniu, Ion Mihalache și ceilalți
au fost pedepsiți pentru complot în scop de trădare, insurecție armată,
surparea ordinii constituționale, răzvrătire, etc. Nu putem decît să ne scoatem
pălăria în fața unui asemenea patriotism, afînd că "intrînd în legătură cu
agenții unor puteri străine, au trecut la transformarea treptată a acestui
partid într-o organizație conspirativă, cu scopul de a pregăti răsturnarea prin
violență a guvernului condus de dr Petru Groza", sau că "a fost
constituit un centru conspirativ în străinătate ", "a fost creată
organizația militară conspirativă a PNT", "au desfășurat o intensă
propagandă ostilă regimului existent în România", "au hotărît să creeze
un guvern propriu în străinătate", "a organizat o campanie
calomnioasă la adresa guvernului de atunci și a Uniunii Sovietice", etc.
Te-ai fi așteptat ca
justiția cederizată să admită că faptele imputate sînt mai mult decît lăudabile
și legitime, să le declare încercări meritorii de eliberare a țării, pedepsirea
lor de către regimul comunist fiind o dovadă a aservirii justiției, complice la
genocidul antiromânesc. Trebuiau corectate cu acest prilej prezumțiile
pro-comuniste, prin care justiția postdecembristă asigurase continuitatea
regimului criminal, dincolo de revoluție. Să fie siliți procurorii și
judecătorii (ne-epurați), care urmau să repare sute de mii de abuzuri, să
schimbe macazul "interpretărilor", dacă nu vor să ajungă și ei după gratii.
Să le facă dreptate, pe fond, liderilor PNȚ, nu să reitereze respectul față de
"legalitatea" de ocupație. Să dea satisfacție celor care au investit
"speranța" în CDR-ul justițiar
Dar, din lectura
dosarului, vedem în ce măsură am fost păcăliți, în ce hal au fost trădate
năzuințele justițiare anticomuniste, de reprezentanții falși sau decăzuți ai
celor "reabilitați" perfid. Evident pilotați de conducerea PNTcd, de
interesele meschine ale unor urmași netrebnici și de interesele majore ale
injustiției feseniste, procurorul general și avocații reabilitaților au pledat
stupefiant. Ei nu au contestat frontal "legalitatea" ocupației
sovietice comunistizante, ci s-au străduit să arate că bieții țărăniști
nu o
încălcaseră nici cu fapta nici cu gîndul. Tovarășii avocați folosiți de
post-țărăniști au adoptat/acceptat lecția, impusă dolosiv de slujitorii
ne-dreptului după 1989, că numai încălcarea legilor comuniste poate fi
penalizată- deși regimul a ucis prin legi.
Infestați cu dogma legitimității absolute a legii, paralizați bizar de
legalism antisocial, sau convinși să fie cuminți, dacă vor măcar o sentință
meschin favorabilă, avocații liderilor
PNTcd și-au compromis pur și simplu clienții, arătînd că faptele eroice ale
acestora
nu au existat. Ei s-au agățat
de chichița că în 1947 mai erau valabile legile vechi (Constituția) , fără să
le pese că acest argument va putea fi folosit în justificarea întemnițărilor
ulterioare. Încercările firești ale inculpaților din 1947, de a minimiza
detenția previzibilă, prin afirmații care atenuau intențiile de luptă cu
uzurpatorii statului ocupat, au fost preluate ca atare, ca și cum, în 1998, ar
trebui obținută clemență de la aceleași sistem (Așa o fi fost
).
S-au făcut afirmații plăcute curții feseniste,
utile retrocedărilor vizate, dar nu și intereselor procesului comunismului sau
imaginii celor invocați, de genul :
"nu se poate constata că s-a urmărit vreunul din scopurile vizate
prin textele de lege în baza cărora cei în cauză au fost condamnați";
"nu s-au decis să organizeze trupe ori să pocure arme sau muniții în
scopul de a provoca insurecție armată"; "Iuliu Maniu nu a urmărit
răsturnarea prin violență a guvernului" și "nu a participat la
întîlnirile din 18 și 30 septembrie 1946 cu reprezentanții misiunilor SUA și
Marii Britanii";
"se urmărește numai folosirea de metode democratice"; "la
unele probleme de ordin personal , iar nu la pregătirea vreunei acțiuni pentru
răsturnarea prin violență a guvernului român"; "nu s-au implicat în
nici o acțiune conspirativă în scop de trădare și insurecție armată":
"nu rezultă că ar fi format un "guvern de rezistență" în
străinătate"; "manifestele electorale au fost alcătuite cu aprobarea
cenzurii"; "Iuliu Maniu nu incita la acțiuni subversive și că
spiritul PNT nici nu admitea o asemenea atitudine"; "nu a constituit
echipe de șoc la alegerile din 1946"; "Grigore Niculescu Buzești [] a plecat în străinătate datorită bolii
grave a soției sale []
mandatul [] constituia o procură uzuală în politică [] pentru a asigura
reprezentarea lor în străinătate "; "memoriile [] nu aveau conținut
calomnios sau subversiv"; "în coloanele ziarului Dreptatea nu erau
publicate idei antisemite sau antidemocratice";"informațiile pe care
acesta le cuprindea nu erau însoțite de comentarii care să poată fi apreciate
ca dăunătoare ordinii sociale"; "faptele pe care ei le-au comis
încadrându-se în sfera unor acțiuni normale într-un stat democratic";
"cu privire la infracțiunile de complot în scop de insurecție armată, de
complot în scop de răzvrătire, precum și la infracțiunile de răzvrătire și
insurecție armată [] nu rezultă să fi fost săvârșite fapte care să întrunească
elementele constitutive"; "din discuțiile avute cu Ion Mihalache și
col Stefan Stoika, nu au ajuns la concluzia că s-ar urmări înlăturarea
regimului de atunci prin luptă ci prin stimularea convingerilor politice";
"Iuliu Maniu subinia că e mai înțelept să nu se producă tulburări în țară
[] a dat dispoziții ca membrii PNT să nu
comită acte de provocare cu ocazia zilei de 1 mai 1947"; "Nicolae
Penescu a protestat în legătură cu chemarea sa în judecată pentru tulburările de la 8 Noiembrie 1945,
suținînd că manifestațiile nu au fost organizate de PNT [] în mod nejustificat
s-a reținut prin hotărîrile pronunțate că răspunderea pentru acele tulburări ar
reveni conducerii PNT" ; "în legătură cu tulburările de la uzinele
Malaxa, nu s-au administrat probe din care să rezulte că PNT a fost implicat în
acele tulburări iar martorul Novac Victor relatat că incidentele de la 10 mai
1946 , din Piata Palatului nu au fost provocate de tineretul PNT";
"nici gărzile Iuliu Maniu și nici alte organizații înarmate nu au fost
înființate și sprijinite de PNT";"activitatea din Cercul Profesional
Militar al PNT avea o îndelungată tradiție și nu era contrarie intereselor
statului [] nu li s-a cerut să sustragă documente și nici să coopteze noi
membri în cercul respectiv"; "nu s-a dovedit că persoanele vizate,
respectiv Iuliu Maniu, Ion Mihalache, col rez Stefan Stoika si lt col Dumitru
Stănescu ar fi comis acte susceptibile a
provoca război civil în țară ori insurecție contra puterii statului sau că s-ar
fi hotărât să săvârșească astfel de acte"; "datele și informațiile
obținute de Vasile Serdici, la cererea sa, nu erau de natura celor vizate la
art 190 pct1 din Codul penal ";"era uzual ca funcționarii superiori,
care se bucurau de încredere, să ia documente la domiciliu";
"informațiile și datele care au ajuns în străinătate la Grigore Niculescu
Buzești, Ctin Vișoianu, Grigore Gafencu și Al Cretzianu, au fost folosite în
exclusivitate de către aceștia pentru creerea unei poziții cât mai favorabile
României și pentru promovarea intereselor țării și democrației " "nu
se justifică încadrarea activităților în discuție în infracțiunea de trădare
prin necredință"; "cu privire la infracțiunea de trecere frauduloasă
a frontierei [] încercare de [] instigare la [] se prevedea că "oricine pe
o stare de asediu va trece sau va încerca să treacă frontiera în mod
clandestin[] se va pedepsi cu închisoare" [] Or, dacă aceste fapte realizează,
formal, cerințele înscrise în art. 579 din Codul Justiției Militare în vigoare
în 1947, deoarece, nefiind încă ridicată starea de asediu instituită prin
Decretul lege 856 din 11 februarie 1938 [] se impune totuși să fie luate în
considerare condițiile cu totul deosebite
[] aceste fapte au fost comise sub influența
constrîngerii";"planul conspirativ de răsturnare a guvernului
existent atunci în România [] s-a ajuns la concluzia că o atare conspirație nu
a existat" ;"se impune să se considere că nu sînt întrunite elementele
constitutive ale nici uneia dintre infracțiunile ce au făcut obiectul
condamnării și nici ale vreunor alte infracțiuni".
Din respect pentru cei distruși în temnițele
comuniste, sper că nu e adevărat că nu a fost nimic adevărat din ce li s-a imputat
fruntașilor țărăniști, că ei au fost adevărați luptători în rezistență, nu
numai victime cuminți care s-au opus doar "verbal, pașnic și
democratic". Că ei au uneltit
pentru răsturnarea în forță a regimului- singura cale plauzibilă. Dar dacă
liderii țărăniști au murit în închisori ca rezistenți, cum se raportează la ei
cei care au pretins că-i reprezintă după 1989, folosind invitația juriștilor
comuniști la cîrdășie, ca să pună la cale o asemenea "reparație"
compromițătoare?
Nu e ușor (poate nici posibil) să răspunzi univoc
la aceste întrebări, căci e vorba de împletirea unui mare număr de destine,
întîmplări, aspecte, variabile- cele despre care am aflat eu fiind deja
suficiente pentru a împiedica simplificările.
Pe de o parte, din memorii ca ale lui Cicerone
Ionițoiu, reiese clar că, mulți țărăniști de rînd , din toată țara (cum ar fi
cei din organizația de tineret) au încercat să opună rezistență, individual sau
organizat, asaltului comunisto-sovietic, sperînd că pot stopa drumul spre
putere al trădătorilor, la alegerile din 1946. După fradudarea alegerilor,
înțelegînd cu cine și cu ce au de a face, au pus la cale tot felul de acțiuni
cu scop de contestare sau răsturnare a puterii, unii luînd și calea rezistenței
din munți. A urmat valul arestărilor, care au umplut pușcăriile și apoi
cimitirele, și cu mulți țărăniști, fie pentru că opuneau rezistență efectivă,
fie pentru că reprezentau un pericol potențial, fie numai pentru că făcuseră
parte dintr-un partid național.
Pe de altă parte, din documente ca stenogramele
ședințelor de guvern, după 23 august 1944, se poate observa atitudinea moale,
precaută, concesivă și cumva complice a reprezentanților partidelor istorice-
cu care comuniștii au făcut cam ce au vrut. Să fi avut liderii PNT o poziție legalistă,
inadecvată realității crude de pe teren? Sau au încercat să păstreze aparențele
la vîrf, pentru a nu fi arestați, instigîndu-și în secret membrii la
rezistență, fără scrupule paralizante privind "respectarea legilor în
vigoare și a autorităților instalate după 23 august"? Din păcate
memorialistica, deși vastă, nu elucidiază acest aspect, ca și cum el ar fi
evitat și de victime. Impresia mea este că liderii PNT care au suținut teza
evitării unei confruntări dure, insurecționale, încercînd să reziste pînă la
capăt democratic, în așteptarea ajutorului occidental - nu au vrut să-și admită
eroarea niciodată. Poate și pentru că au văzut ce tribut au plătit membrii de
rînd, acestei politici inadecvate. La rîndul lor, activiștii bătăioși ai
partidului, care au reușit să ajungă pînă în 1989, au evitat discuțiile
dureroase privind erorile săvărșite de liderii dispăruți, pentru a nu le întina
martiriul și a nu deruta generația chemată să-l cinstească. Motivații lăudabile, dar cu rezultate
deplorabile pentru politica postdecembristă, cum ar fi acest proces nociv de
revizuire, din 1998. Minciuna și ascunderea, chiar din bune intenții, strică
luptei pentru adevăr. Tinerii țărăniști care în 1945-48 și-au riscat viața
pentru libertatea țării, au ajuns în 1998 să demonsteze că șefii lor nu au fost
implicați în acțiunile de rezistență reală? De atîta devotament fără limite, a
ieșit din reabilitare
un fel de răzbunare? Cum au ajuns puii de țărăniști
supraviețuitori să pună la cale asemenea "reparații" juridice?
Cînd lupta propagandistică va înceta, istoricii obiectivi vor căuta explicații, în
profunzime. Personal, din documentele pe care le-am citit, de cînd cercetez
crimele comunismului, cred că există noduri nedesfăcute, care au blocat
dinăuntru renașterea PNTcd (pe lîngă sabotajul pe toate căile, la care s-a
pretat puterea securisto-fesenistă).
Primul nod, acoperit cu stinghereală
dăunătoare, este șantajabilitatea celor
care au făcut angajamente și declarații la securitate, mai mult sau mai puțin
compromițătoare prin conținut. Nici o
secundă nu mi-a trecut prin cap în 1990 care este scara fenomenului, atunci
cînd mă zbăteam pentru publicarea listelor informatorilor securității. Aflînd
la un moment dat că PNTcd duce tratative cu Măgureanu să NU facă publice aceste
liste și că mulți țărăniști votează împotrivă, în parlament, am încercat, fără
succes, să explic unor lideri că
problema morală a nedreptățirii victimelor care au fost silite să semneze este
secundară, față de problema practică a deblocării luptei postdecembriste,
paralizate de informatorii nedesconspirați. Deși începusem să înțeleg
generalizarea fenomenului Pitești, nu bănuiam încă scara la care călăii și-au
marcat victimele cu fierul roșu al
angajamentelor. Parcurgînd memorialistica și declarațiile din cele 49 de
volume ale dosarului adunat de Dan Voinea,
am înțeles de ce partidele istorice au evoluat atît de ciudat după
1989. Cîți dintre noi rezistă la torturi
interminabile? Cîți oameni normali, supuși unui regim îndelungat de detenție
exterminatoare, spun NU, atunci cînd, la expirarea termenului pedepsei, li se
spune că vor rămîne închiși, fără sentință (ca "măsură
administrativă")-dacă nu semnează angajamentul cu securitatea? Cînd
fiecare zi stată în plus, în iad, duce pe atîția la groapa comună
Și cîți
oameni normali spun NU, cînd , după "eliberare" sînt chemați continuu
la securitate, condiționîndu-li-se găsirea/păstrarea unui servici sau unui loc
la facultate, a unui adăpost, a unei familii- de semnarea angajamentului? Un studiu științific ar demonstra că foarte
puțini au rezistat, din 1944 pînă în 1989, unei astfel de presiuni continue. În
memoriile sale, Ionițoiu relatează că, după o înmormîntare a unui fruntaș
țărănist, 90% dintre participanți au făcut raport la securitate. Fără a cădea în păcatul condamnării
victimelor pentru că au rezistat doar atît cît se poate omenește, și admirînd
pe puținii care au scăpat neîntinați, nu putem să întoarcem spatele de la o
realitate care explică multe: majoritatea foștilor deținuți politici care au
intrat în arenă în 1990
era șantajată/controlată de securitate. Un singur
lucru li se poate reproșa acestor tragici supraviețuitori: că nu ne-au
prevenit. Înțeleg motivele discreției, dar nu le pot scuza, datorită
rezultatului nefast. Ca să nu zgîndărim
bubele vechi, am irosit o uriașă ocazie de eliberare. Am plătit un preț prea
mare acoperirii rănilor.
Al
doilea nod critic a fost veleitarismul mediocrităților care au asaltat partidul
renăscut fulgerător. Comunismul nu a erodat numai calitatea morală, ci și fibra
intelectuală. Dacă au căzut comuniștii -
și-au spus produsele lor reeducate - de ce să nu mă urc eu cît mai sus, chiar
dacă nu mă pricep la mare lucru. Bunicul chiabur a fost ucis și jefuit, tatăl
țărănist arestat, sau eu am participat la acțiunile studențești din 1946. Nu e suficient pentru ca să conduc războiul
contra fesenismului, deși nu am arătat niciodată calități de organizator? Deși, alături de toți ceilalți români, m-am
supus fără crîcnire, între 1964 și 1989.
Știind că sînt înțesați cu informatori și înțelegînd că trebuie
implicată o nouă generație, țărăniștii care au format nucleul PNTcd, s-au
deschis la "prospături" de calitate îndoielnică. Nu au contat
meritele dovedite pînă în 1989, sau la revoluție, sau în confruntarea cu
FSN. Au promovat copii și nepoți de
țărăniști, chiar dacă se pretaseră la activițăți activisto-securiste. Cînd
nucleul unui partid nu este rezultatul unui proces de selecție calitativă, ci
al aplicării criteriului "a făcut pușcărie" sau e fiul unuia care a
făcut - iese ce a ieșit. Cine să actualizeze doctrina țărănistă sau națională,
pe care PNTcd a invocat-o van, fără a o actualiza? Mediocritățile aplică
criterii de selecție mediocră. Și amatori, se găseau. Am relalat în alte locuri
șocul pe care l-am avut constatînd cine sînt cei pe care CDR îi propunea în
1992 electoratului
. Sau revolta în fața trădării din 1996, cînd ariviștii și
agenții care au capturat "opoziția" au făcut pactul cu "partea
bună a sistemului securisto-fesenist". Acoperind colaboraționismul trădător
cu "cîntarea seniorilor", într-un cor care a anesteziat spiritul
critic.
Al
treilea nod e și mai dificil de abordat. Nu am întîlnit țărăniști care să
admită ca liderii partidului au avut vreo vină în lansarea procesului de
distrugere comunistă a României. Cu o habotnicie care spune multe despre
calitatea activistului, acesta pretinde că liderii PNT nu au facut nici o
greșeală. Ascunzînd păcatele sub preș, clăditorii miturilor își compromit opera
- dar nu înțeleg asta (a se vedea problema mediocrității). Ei nu combat îndoctrinarea roșie cu
luciditate, ci cu îndoctrinare țărănistă. Am fost insultat cu furie de
neoțărăniști, în clipa în care le-am amintit ce s-a întîmplat la 23 August și
imediat după. Știu că e greu de admis că victimele represiunii comuniste au
plătit și tributul erorilor de apreciere ale fruntașilor partidului, care au
căzut în groapa în care s-au grăbit să arunce "fasciștii"- la cererea
Aliaților ocupanți. Dar documentele nu pot fi eludate. Complotul care a dus la
23 August a existat - și a avut consecințe. Nu pot fi neglijate efectele
modului iresponsabil în care s-a comis "rocada militară" (de exemplu
predarea a peste o sută de mii de soldați inamicului - pînă la armistițiul din
12 septembrie, devastarea țării de armata prietenă, moartea altor sute de mii
de români pe frontul de vest, etc.) Comunismul nu s-a instalat începînd cu 1948
ci cu 23 August 1944. Studiind strategia celor care au condus rezistența
politică, o găsesc lamentabilă și îmi explic această prestație deficitară prin
păcatul originar al alianței "antifasciste" cu forțele de ocupație.
Sigur că se pot vedea lucrurile din multe unghiuri (de exemplu, din acela
legionar, carlist, antonescian, etc) dar cum se face că, și după 1989, dogma
dominantă despre 23 August rămîne cea dintre 1944 și 1989? Văd două explicații de fond pentru această
continuitate: 1. Faptul că "eliberarea" din 1944 a fost girată și de
partidele istorice, aliate inițial cu PCR
2. Faptul că occidentalii, la
care ne-am închinat între timp, erau atunci aliați și giranți ai ocupanților
sovietici. Astfel îmi explic limitele de care istoricii țărăniști nu pot trece.
Sau obsesia PNTcd pentru regele Mihai, în pofida evidentului anacronism și
lipsei de perspectivă. Motivul real al acestei încremeniri în proiect? Dacă se
dă drumul privirii critice asupra colaboraționismului vechi și nou al fostului
rege, nu se poate evita subiectul usturător al colaborărilor vechi și noi ale
unor lideri PNT și a urmașilor lor din PNTcd, cu comuniștii și urmașii
lor.
În 1989 nu s-a închis
decît paranteza interioară, din 1946, nu și cele mai largi, deschise în 1941 și
1944. Am schimbat (parțial) stăpînii, de la Est la Vest, adică am trecut de o
parte a războiului Rece în cealaltă, rămînînd însă la cheremul Aliaților care
ne-au învins în al 2-lea război mondial. Ne-am revoltat împotriva comuniștilor
care au măcelărit și partidele istorice, după ce s-au aliat cu ele pentru a
înfăptui actul de la 23 August și pentru a lansa defascizarea și pedepsirea
oamenilor lui Antonescu și Carol - capcană în care au căzut chiar inițiatorii.
Fără a reduce explicația înfundării post-decembriste la acest aspect, nu putem
neglija importanța faptului că anticomunismul s-a așezat, după 1989, în spatele tovarășilor de drum din 19444 a
PCR. Asta nu micșoreză suferințele de victime (și uneori meritele de
rezistenți). Ale socialiștilor închiși după ce au coabitat cu PCR-ul care
întemnițase liberalii și țărăniștii. Ale liberalilor lui Tătărăscu și țărăniștilor
lui Alexandrescu, arestați după ce au acoperit distrugerea PNL și PNT. Ale
țărăniștilor și liberalilor aruncați în infernul pe care îl deschiseseră
alături de comuniști, pentru "cei care au făcut rău țării înainte între
1938 și 1944" . Dar astfel de critici nu puteau împinge demascarea
genocidului comunist pînă la originea sa din 23 August, fără a-și dezvălui
complicitățile și erorile grave.
Dar să-l lăsăm să vorbească pe Iuliu
Maniu, cel care probabil , și-ar fi asumat și meritele dar și responsabilitățile
, dacă ar fi ajuns la 22 decembrie 1989 și nu ar fi fost
"reprezentat" de urmași cu puține scruple pentru adevărul plin.
Citatele de mai jos sînt extrase din
stenograme ședințelor consiliului de miniștri din 1944 și din alte
documente, pe care le-am găsit în "Documente din istoria modernă a
României - ISISP-CCPCR și care au fost recent publicate de Marcel Dumitru
Ciucă:
http://www.librarie.net/carti/174249/Guvernarea-Constantin-Sanatescu-Stenogramele-sedintelor-consiliului-ministri-Volumul-august-noiembrie.
Știu că extrasele care urmează vor stîrni
reacții, conforme cu personalitatea fiecăruia. Cine mi le-a adus la cunoștință
(în 1995) încă vedea în ele o probă a înțelepciunii celor prinși în capcana PCR
. În timp ce eu, am fost șocat de ineficacitatea și neputința acoperite cu
retorică găunoasă, a liderilor partidelor istorice implicate. M-am abținut cît
am putut de la comentarii publice. După încă 15 ani de studiu al fenomenului,
eu văd și mai clar efectul colaboraționismului ireversibil. Ca să reacționați
conform propriei viziuni, vă las mai
mult în compania documentelor, subliniind afirmațiile importante:
[]
"[p. 55-56 15-16 sept, la întoarcerea de la Moscova a echipei care
a semnat armistițiul din 12 septembrie)]
Domnul Maniu:
Domnilor, țin de la început să constat că textul acestui armistițiu nu
corespunde cu acele conversațiuni și acele încheieri pe care emisarii noștri
din Cairo au convenit cu reprezentanții aliați. Lucrul acesta este foarte
important. Eu mulțumesc comisiunii pe care am trimis-o, prin sîrguințele
depuse pentru rezultatele obținute, desigur cu mare trudă și desigur după
multe discuțiuni. Însă aceasta nu mă împiedică să constat că aliații nu
și-au respectat înțelegerile de la Cairo. La Cairo s-au făcut înțelegeri
precise. Baza acestor condițiuni era fixată în 6 puncte, care conțineau anumite
asigurări foarte prețioase pentru România și noi cînd am făcut armistițiul și
cînd am trimis comisia la Moscova, am fost de credință credința că aceste
stipulațiuni vor fi respectate. Spre marea noastră durere, vedem că
acele condițiuni nu au fost respectate. Vedem o situație extrem de grea, în
special pentru noi care am lucrat ce atîta vreme spre a putea ajunge acest scop
de a avea armistițiu de acord cu
națiunile unite. Tocmai pentru a ne elibera de sub orice învinuire am
ținut să constat acest lucru. Condițiunile care le-am stabilit noi
atunci erau neasemuit mai favorabile decît cele de acum și fiindcă eu am
cutezat să recomand partidului și Majestății Sale să facă acest armistițiu,
ne doare foarte mult la ce s-a ajuns. În tot cazul țin să constat că noi
aceia care am pregătit această acțiune și care am discutat-o luni de zile,
nu sîntem vinovați pentru acest text de armistițiu. Ceea ce am
preconizat era un totul altceva. A ieșit însă altceva. Nu poartă vina dumnealor
din comisie care au discutat la Moscova și nu le fac nici o învinuire,
fiindcă sînt convins că au făcut tot posibilul ca să iasă altfel. Pe de altă
parte nu-i învinuiesc pentru că au acceptat acest text de armistițiu, fiindcă
nu puteau face altceva. Erau într-o situație într-adevăr tragică: armistițiu
declarat, de axă rupți, armata rusă în
cooperare cu noi pentru dezrobirea Ardealului. Evident că nu puteau
să stea la mijloc și trebuiau să accepte aceste puncte care multe
reprezintă o adevărată
capitulație , nu un contract
liber de armistițiu.
Țin să constat acest lucru pentru a ne feri de învinuirea că noi
am dus țara în această situație. Ne-am gîndit bine ce facem, am fixat
bine condițiunile, dar firește se întîmplâ și altfel, fiindcă, repet, ceea ce
am stabilit la Cairo nu au respectat domnii din Moscova. Sîntem mici, sîntem
slabi, am făcut o politică catastrofală, conducătorii țării noastre de
pînă acum au mers cu ochii închiși, ne-au dus în toate privințele în
situații absolut imposibile și comisia trimisă de noi nu putea face altfel
decît să semneze. Îmi închipui durerea sufletească pe care au simțit-o și
sîntem alături de dumnealor în această durere. Precizez că condițiunile
avute pentru armistițiu, cînd am sfătuit partidul și pe Majestatea Sa
nu erau cele care sînt astăzi. Noi toate chestiunile le-am discutat cu multă
băgare de seamă. Am luat toate măsurile care se puteau lua în asemenea
ocaziuni, dar nu am reușit cu ele.
[..] A fost precizat și stabilit că noi ducem războiul pînă cînd el se
șterge de pe teritoriul nostru. Din punct de vedere militar este evident că
ceea ce spun dumnealor, că Germania
trebuie zdrobită definitiv, este curatul adevăr, și eu nu contrazic acest
lucru, totuși aș vrea să avem preciziuni ca să se înțeleagă lucrul acesta pînă
la sfîrșit, fiindcă vedeți dv., războiul acesta are multe părți, nu merge numai
pe continentul nostru, merge și împotriva Japoniei și în toate părțile și
întreb: cum se explică, cum pînă la sfîrșitul războiului ?
[..]
Domnul Maniu:
Pentru noi care am tratat chestiunea aceasta este penibil. Să-mi dați voie cu
această ocaziune să confirm ceea ce a spus dl. general Aldea și să-mi arăt
recunăștința mea pentru atitudinea dumnealor în pregătirea acestui armistițiu.
Îi rog să primească mulțumirile noastre
sincere. Nu a fost lucru ușor acesta. Vă rog, ulterior, cînd privește lucrurile
în prespectivă istorică, chestiunile acestea par foarte frumoase, romantice,
dar nimeni nu-și dă seama de pericolul ce comporta această întîmplare istorică.
Așa și în cazul acesta. Noi trecem foarte ușor; nu ne dăm seama că dl.
general Sănătescu, președintele nostru, ce riscuri grozave a luat asupra sa
cînd a fost în acțiunea aceasta. Nu ne dăm seama de situația d-lui
general Racoviță, de situațiunea d-lor generali Potopeanu și Niculescu, de
situația d-lui general Aldea, care, deși nu era în activitate, totuși, risca
foarte mult prin activitatea pe care o desfășura. Am avut plăcerea să
vorbesc cu d-lui în timpul acesta de pregătire și îi mulțumesc dlui Vișoianu în
special, care în direcțiunea aceasta de a realiza o legătură între partea
civilă și partea militară, a avut un rol aproape hotărîtor.
Asemenea și cu această ocaziune țin să accentuez sentimentele mele de
sinceră recunoștință d-lui Niculescu-Buzești, care cu multă prevedere a luat
parte la aceste lucrări. Eu sînt mulțumit de a putea aduce întreaga mea
recunoștință acestor domni. În ceea ce privește pregătirea acestui
armistițiu am lucrat cu toți cu mare prevedere și nouă nu ni se poate băga nici
o vină că acest armistițiu este așa cum este astăzi, în multe privințe, se
prezintă ca o capitulațiune. De aceea, era pentru mine foarte
interesant cuvîntul acela de la radio, că s-au semnat condițiunile de
armistițiu impuse de alții, fiindcă acesta este adevărul. Prietenii pe care
i-am trimis au făcut tot ce au putut, au fost puși în situațiunea de a
capitula.Ce au putut face la Moscova ? O situație groaznică și pentru dumnealor
dar mai ales groaznică pentru noi, care am hotărît acest lucru și care
avem mare răspundere morală și politică.
In ce ne privește, avem
distinse mărturii și documente din care
reiese felul cum am pregătit noi armistițiu. Acest lucru este important,
alături de discuțiunile pe care le ducem noi pe sub mînă, în mod foarte timid. A
avut niște tentacule și dl. Mihai Antonescu răspîndite în mai multe părți ale
Europei. Prin aceste tentacule dînsul a prins cîte ceva și a avut unele
sugestii. Intre altele a avut sugestia și i s-a pus în vedere că dacă
se va face armistițiul se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată
intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are
textul, și vă puteți închipui în
ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și în special noi care
am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, cînd ni se va pune
în față mîine-poimîine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl-
Molotov o zonă neutra pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu
interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi. Deci, trebuie să
constatăm numaidecît că noi între condițiunile pe care le avem prin armistițiu
era și punctul, precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în
armistițiul pe care noi îl vom încheia. (Domnul ministru Buzești citește
textul telegramei conținînd acest punct de vedere, privitor la
recunoașterea zonei libere).
[..]
Domnul Maniu: Un
singur lucru, mi-am luat libertatea de a exprima mulțumiri d-lor care au luat
parte la pregătirea acestor lucruri. Dar trebuie să accentuez gestul
Maiestății Sale Regelui care a luat în această chestiune partea leului,
fiindcă în cuvântul sau în hotărîrea aceasta a pus la dispoziția acestei
acțiuni întregul său aparat militar și civil. Cum fiecare am riscat ceva în
această operațiune, desigur Majestatea Sa Regele a riscat cel mai mult, a riscat Dinastia, Tronul, a riscat chiar
viața. [..]
Domnul ministru Pătrașcanu: Întrucît dl.
Maniu a ridicat cîteva chestiuni de ordin general, țin să nu las în
dubiu nici Consiliul, nici pe dl.
Maniu. Există un vinovat, și eu
vorbesc foarte deschis, există un vinovat pentru ce România nu a
încheiat armistițiul pe baza propunerilor (armistițiului) din aprilie, și acest
vinovat sînteți dv., D-le Maniu, fiindcă
sînteți singurul om politic căruia i-au fost transmise aceste condițiuni
și ați avut posibilitatea neașteptată să interveniți efectiv în politica
românească. Și nu ați făcut-o. Dacă ați fi fost de acord cu noi - eu am fost în
martie - să activăm pentru salvarea, pentru scoaterea României din război în
cel mai bun moment istoric, trupele rusești făcuseră spărtura de la Uman, dar
nu trecuseră Bugul și România ar fi putut atunci discuta condițiile
armistițiului. Nu ați făcut-o, invocînd așteptarea unui răspuns de la dl.
Știrbey, care a venit într-un moment cînd situația era schimbată. Noi am fost
puși într-o situație foarte penibilă, pentru că politică de luni de zile de
așteptare, de tergiversare, din partea opoziției și în special din partea
Partidului Național-Țărănesc, nu aputut să inspire nici o încredere aliaților
și nu ne-am găsit în fața tuturor aliaților, ci a tuturor aliaților care s-au
declarat de acord cu aceste condițiuni noi.
Și am făcut această introducere, pentru că atunci cînd am fi putut
acționa - îl am mărturie pe dl. general Sănătescu - la începutul lunei mai, participarea
noastră directă la această schimbare și lipsa de orice rezervă pe care am
făcut-o în ce privește partidul nostru,
partidul comunist, s-a lovit de rezistența sau mai bine spus de imposibilitatea
de a cădea de acord cu dv.
Este o mare răspundere istorică, d-le Maniu, că la propunerile de
armistițiu din aprilie, dv. ați răspuns în iunie, fiindcă aliații în două luni
nu de la guvernul Antonescu au așteptat
răspuns, ci de la dv. răspuns care a venit după două luni de zile. Vă rog să
credeți că ați pus delegația română într-o situație grea. Noi am venit in
numele blocului și în numele opoziției și în fața acestei situații ni s-a spus
: Ce ați făcut 3-4 luni, dacă spuneți că ați fost gata, căror fapte se
datorește prezența armatelor sovietice în marș în Moldova, cînd noi am fost
gata din martie ? Și eu am spus : Noi am propus armistițiul cu mult înainte,
dar în fața acestei situațiuni, adevărata politică românească, opoziția, s-a
găsit în carență. Așa încît nu aveți răspunderea acestui document, aveți o
răspundere mai gravă, că ați făcut
posibil acest document prin atitudinea opoziției, prin tergiversare, ați făcut
posibil ca un text propus în aprilie să-1 discutăm la începutul lui septembrie.
Am fost puși într-o situație foarte grea noi delegația, fiindcă elemente de
neîncredere se bazau pe o politică de tergiversare, care nu este imputată nici
delegației, nici guvernului actual.
In ce privește chestiunea de la Cairo, iarăși țin să accentuez, la
Moscova a existat un consens unanim în ce privește România. Nu a fost nici
un moment nici o posibilitate de a face o deosebire între atitudinea Angliei,
Americii și a Uniunii Sovietice, în nici un fel de privință. Așa încît noi
ca reprezentanți ai guvernului actual, ne-am găsit în această atmosferă.
Domnul Maniu:
Trebuie să pun la punct adevărul. În adevăr, eu mă ocupam cu ideea, dar și
lucram ca să fac această lovitură atunci cînd s-a întîmplat catastrofa armatei
germane la Uman. Firește, am stat în legătură cu marii comandanți ai
armatei noastre. Am discutat chestiunea și nu am făcut această lovitură
atunci fiindcă domnii comandanți ai mai multor unități mi-au adus la cunoștință
și mie și celorlalți mai înalți că nu se poate face acțiunea, fiindcă dumnealor
dacă veneau și spuneau da, se poate face, neapărat o făceam. Dar mărturie îl am
pe dl. general Potopeanu, pe dl. Niculescu, pe dl. Racoviță, cu care nu am
vorbit, dar de la care mi s-a adus vorbă că nu se poate face. Mă găseam
înaintea situației. Cum s-o fac ? S-o
facem pe cale normală, sau pe cale de lovitură ? Cine a făcut o revoluție, ca
mine, nu o mai face a doua oară. Pentru că se știe cum începi dar nu știi cum termini.
Și atunci am văzut spiritul public. Este dispus sentimentul public la jertfe
superioare ? Am discutat cu prietenii d-tale și pătura muncitorească și cînd
le-am pus in vedere că ar trebui să facem o mare demonstrație ca să forțăm
puterea constituită a statului să se gîndească la armistițiu și la schimbarea
politicii, atunci mi-au spus: Dar, domnule Maniu, răspunzi că armata este cu
noi ? Eu însă nu puteam răspunde atunci. Și atunci, examinînd condițiunile,
cînd am văzut că sentimentul public nu este pregătit pentru așa ceva și cînd
cei răspunzători îmi spuneau că nu pot face în acel moment, puteam eu să risc
la acel moment ?
Atunci cînd ni s-au propus condițiunile de armistițiu și le-am
studiat, au cerut
de la mine,
cei din Cairo,
răspuns categoric : Acestea sînt
condițiunile, mai bune nu mai le au. Te obligi să semnezi ? Și am răspuns în
2-3 zile: Mă oblig să fac armistițiul
cu aceste condițiuni. Prin urmare din partea mea și a partidului
nostru nu a fost nici un fel de tergiversare. Acum nu e vorba să facem istorie,
e vorba ce trebuie făcut. Atrag atențiunea dv. ca să știți unde să puneți un
punct deosebit și să accentuați că nu România este de vină că a făcut
armistițiul acum. Dl. Buzești știe că am precizat anumite modalități, și nu
ni s-a răspuns din partea aliaților 7 săptămîni și pe urmă s-a răspuns : Faceți
dv. pe puterea dv. proprie că noi nu puteam face nimic. Și s-a făcut pe puterea
proprie. Aceasta este situația, am fost într-o situație groaznica, tragică.
Vedeam că nu puteam întîrzia lucrurile și nu aveam nici un ajutor de nicăieri.
Și a trebuit să găsim momentul cel mai potrivit. Pe cîtă vreme nici de la Italia,
nici de la Franța nu au cerut să facă acțiune pe puteri proprii, ci au cerut să
facă acțiune cînd erau aliații acolo cu forțele lor, nouă ne cer acțiune cu
puteri proprii, și am făcut cu puteri proprii riscînd, viața, existența,
dinastia și tot bunul pe care îl are România. Am riscat și a trebuit să
riscăm și mulțumim și dv. și dv. socialiștilor că ați stat lîngă noi, și
firește, dl. Brătianu cu care trei ani de zile am lucrat mînă în mînă pentru
a face această schimbare. Și cred că va constata și istoria și
opinia publică românească că am reușit s-o facem în momentul politic cel mai
potrivit, ca să aibă sfîrșit bun.
Domnul ministru Patrășcanu: Ceea ce am propus d-lui Maniu să facem la sfîrșitul lunii martie, pe calea
răsturnării, am făcut la 23 august, aceasta vreau să se știe.
Domnul ministru Buzești: Nu era nevoie să facem pe
calea răsturnării. Nu era nevoie să recurgeți la manifestațiuni publice. Eu
care am fost amestecat în aceste discuțiuni, vreau să menționez, cînd ați
încheiat Blocul Național Democrat ? La 20 iunie. La 22 iunie în numele acestui
bloc au plecat propuneri cu care dv. ați fost de acord. Partidul comunist a
subscris propunerile din 22 iunie.
Declar că fără acest ajutor nu puteam face nimic în țară. Aceasta ai
subscris d-ta și partidul comunist.
Domnul ministru Patrășcanu:
Eu vorbesc de
sfîrșitul lunii martie cînd erau
13 000 de germani în țară.
Domnul ministru Buzești: A intervenit momentul favorabil, am avut recruții și astfel fără
ajutor din afară am putut face schimbarea prin mijloacele noastre proprii.
Chestiunea este dacă acest text se datorează vreunei întîrzieri dîn România. Nu
se datorează pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august, Uniunea
Sovietică ne-a asigurat în scris și în mod formal că va respecta toate cele 6
puncte din condițiunile de armistițiu. Nimeni nu este vinovat că
condițiunile de armistițiu au fost înrăutățite. Niciodată nu ni s-au nerecunoscut
condițiunile din aprilie. Niciodată nu ni s-a dat ultimatumum, dacă nu facem
ceva, le retrag. Aliații nu au retras condițiunile. Așa încît pozițiunea
juridică cu care ne prezentam la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am
făcut nimic în aprilie și mai. La 24 august, Uniunea Sovietică ne declară că
semnează armistițiul pe baza celor șase puncte. Va să zică, d-ta cînd ai
mers la Moscova cunoșteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face
altceva și nu dăm răspunderea pe
alții. Răspunderea este a aliaților, fiindcă nu și-au respectat
cuvîntul. Nu se poate concepe să fie cineva așa vinovat decît aliații.
Aceasta este realitatea.
Domnul Dinu Brătianu:
Cred că este
inutil să discutăm această chestiune. Pierdem
vremea. Au făcut ce au putut. Au fost condițiuni ineluctabile, se simțeau
stăpîni în țara românească, fiindcă armata ocupase țara. Sînt sigur că dl. Pătrășcanu și-a făcut
datoria ,dar nu trebuie să ne acuzăm unii pe alții.
Domnul ministru Buzești:Aliații sînt vinovați fiindcă nu și-au respectat cuvîntul.
Domnul Maniu:
Condițiunile de armistițiu primite din Cairo le-am comunicat la o serie
întreagă de oameni care sînt oameni importanți în țara aceasta și cînd ei
cunosc ceea ce am primit atunci, mulți care nu știu amănuntele, pot să-mi
bage mie vina că am dus în eroare opinia publică. Trebuie să
constatăm că aliații nu au respectat aceste
condițiuni. In tot cazul nu
pot rămîne în situația morală și
politică că eu sînt vinovat de aceste condițiuni.
Domnul ministru Buzești: Armistițiul trebuie publicat
mîine. Al doilea, nu se face nici o declarație!
Domnul Patrășcanu: Comentariul armistițiului trebuie să se
facă. Eu îmi iau
răspunderea comentariului. Eu am
făcut un comentariu la Moscova, fiindcă nu trebuie lăsat armistițiul
necomentat. Declarația o voi face în calitate de președinte al delegației, în
sensul de a da asigurări că acest armistițiu va fi considerat de România ca un
lucru care va fi pus în aplicare. Trebuie neapărat să lăsăm impresia clară
că România nu a subscris un lucru cu care nu este de acord.
Domnul ministru Negel: Trebuie să dăm dovada de lealitate, fiindcă numai așa vom putea
obține condițiuni mai bune, fiindcă sînt multe chestiuni care trebuiesc
interpretate.
Domnul Maniu: Nu
se poate ca un act istoric să nu fie comentat de ministrul de externe și de
unul sau doi din cei de față, care au fost acolo. Pentru faptul că nu am
spune nici un cuvînt am ofensa pe aliați. Ar însemna că sîntem
supărați. Și aceasta ar fi o ofensă și la adresa delegației și la puterea
cu care am contractat și de aceea dv. trebuie să faceți comentariu cum veți
crede că este potrivit și demn și față de țară și de aliați. Ar fi
cea mai mare prostie din partea noastră dacă am supăra pe aliați, în special pe
sovietici, fiindcă am înghiți broasca, fără nici un folos. De
aceea, trebuie să facem tot posibilul ca să menținem cele mai bune raporturi cu
Uniunea Sovietică și ducem lucrul acesta mai departe în condițiunile cele mai
bune sufletești, să arătăm că noi sîntem legați de această treabă și că în mod
loial și cinstit trebuie să punem în aplicare armistițiul.
[]
Dl. ministru Maniu:
Trebuie să fie un ministru care are în mînă aceste chestiuni. []Cred că dl.
ministru de război ar putea foarte bine să-și ia această răspundere, fiindcă
are alături de d-sa pe dl. subsecretar de stat Dămăceanu, care a fost la
tratative și știe majoritatea chestiunilor.[..]
Trebuie să fie
cineva responsabil. Aici nu este
glumă. E o mare răspundere pe care și-o asumă această persoană, fiindcă,
dacă nu am respecta condițiile armistițiului, se poate întîmpla să ne denunțe armistițiul.
Trebuie să avem un om care răspunde pentru punerea în
aplicare a acestui
armistițiu, fiindcă neaplicarea lui poate să ne aducă pe cap o catastrofă.
Deci acesta este un lucru
grozav, cu mare răspundere și cu mare bătaie de cap.
Vă rog să aprofundați problema și să găsiți omul care este cel mai
indicat. Cît mă privește pe mine insist asupra persoanei d-lui general
Dămăceanu, fiindcă îl cunoaștem, a fost la Moscova și are rang militar însemnat
care face posibil să stea în alte raporturi cu domnii militari ai comisiei.
Îl rog să primească. Nu va primi, dl. președinte de consiliu va hotărî.
Eu mai am o chestiune pe care vreau s-o subliniez.
În acest armistițiu se vorbește
de germani, de unguri, de evrei și de
multe și multe lucruri. Dar nu se vorbește de un lucru esențial pentru noi, ce se întîmplă în
Basarabia, cu românii noștri de acolo.
Domnul Pătrășcanu amintește adesea
că eu sînt vinovat de
oarecare tergiversări. Nu
este adevărat. Intr-un
singur caz da, într-o singură chestiune. Domnii
comuniști au venit la mine la un moment dat să-mi propună să facem un fel de
legătură patriotică și atunci nu s-a făcut din cauza mea, recunosc. Pentru ce?
Pentru că eu insistam la dumnealor ca între țintele acestui bloc patriotic să
fie pusă și chestiunea Basarabiei și Bucovinei, și am insistat pe acest lucru,
și am spus că nu este posibil ca noi să inaugurăm o acțiune de stat care nu ar
avea între țintele sale cîștigarea Basarabiei și Bucovinei. Dumnealor nu au
vrut acest lucru și din cauza aceasta nu s-a făcut. Ce se întîmplă ? După acest
incident, ne-au venit propuneri provocate din partea aliaților, a Rusiei,
Angliei și Americii, în care am fost încunoștiințați în mod definitiv, fără
posibilitate
de a discuta, că Basarabia și Bucovina, în forma hotarelor din 1940,
trebuiesc să rămînă Rusiei, și atunci a trebuit să mă supun acestei hotărîri a acestor trei
state. Ar fi fost din partea mea un lucru nesocotit dacă eu aș fi înlăturat
întreaga acțiune politică proprie, de a
salva interesele României, din cauza unui impediment de neînvins. Și atunci
am făcut blocul cu d-lor, și am făcut, prin urmare, blocul abia în luna iunie, deși propunerile erau
făcute în noiembrie sau decembrie. Așa cum v-am arătat, din acest motiv nu am
acceptat în această formă."
Acum lucrurile s-au închis. Am văzut porunca inexorabilă a Națiunilor
Unite și a trebuit și eu să mă conformez în sensul că am făcut blocul cu d-lor,
pentru realizarea celorlalte scopuri mari. Aceasta nu înseamnă însă că noi
ne dezinteresăm de partea neamului românesc care este în afară de hotarele
noastre. Nu ne putem face vinovați că ne dezinteresăm de frați de un sînge cu
noi, pe care vitregia soartei la un moment dat, i-a despărțit de noi. Ce se
întîmplă ? În acest corp al armistițiului nu se vorbește nimic de Basarabia și
Bucovina, decît în sensul că rămîn în posesia Rusiei. Dacă nu se vorbește ce
s-a întîmplat cu frații noștri de acolo, se vorbește, în schimb, despre ce s-a
întîmplat cu evreii din România sau care
pot să vină în România.
Pentru ce cred că lucrul acesta trebuie pus în discuție ? Pentru că mi-a
prezentat dl. ministru de interne o adresă din partea Comandamentului militar
prin care se cerea ca noi să arătăm tabloul exact al germanilor care se
găsesc în țară și al basarabenilor. Ce însemnează aceasta? Că cel puțin au
intențiunea ca să urmărească acești oameni și sînt multe semne care arata, că,
într-adevăr, aceasta este intențiunea.
Acum, în ce privește Basarabia și Bucovina, sîntem o țară învinsă, ni
s-au impus anumite condițiuni de armistițiu, și nu avem ce face și ne supunem,
fiindcă sîntem într-o situație silită. A fost punctul cel mai dureros acela în
care se spune că hotarul României este acela fixat în 1940, prin hotărîrea
Regelui Carol și a d-lui Tătărăscu. Ce se va întîmpla în viitor? Vom vedea. Nu
vrem cu această ocaziune să învinuim, nici să înrăutățim raporturile noastre cu
Uniunea Sovietică cu care trebuie să ducem cele mai bune raporturi. Nu punem în
discuțiune, decît spunem că este o situație de fapt la care trebuie să ne
supunem. Alta este însă chestiunea românilor din Basarabia. Dacă vor începe a
urmări, a închide și aresta pe românii de acolo care au votat în 1918 unirea
Basarabiei cu noi, atunci noi cu ce conștiință primim acest lucru ?
Națiunea română și statul român au ajuns în situații foarte grele în trecut,
dar conducătorii au știut să găsească accentele trebuitoare și în
acele momente grele și triste. Cînd s-a făcut convenția din Berlin ni s-a luat
Basarabia. Firește, a fost dureros. A fost un guvern legal al
României, reprezentat prin
marele Ion Brătianu
și Kogălniceanu. A trebuit să se
supună. S-au supus. Ne supunem și noi , că nu putem fi mai tari decît Ion Brătianu și Kogîlniceanu. Dar au
protestat. Noi nu putem protesta acum, fiindcă acum tratăm un armistițiu.
Trebuie însă să se știe că sufletul nostru sîngerează și în al
doilea rînd că avem conștiința vie
că trebuie să ne îngrijim de frații noștri care sînt în afară și să
vedem ce intențiuni au rușii cu frații
noștri din Basarabia și Bucovina, fiindcă am fost colegi de parlament cu
Halipa, cu Pelivan, și nu ne vine bine să vedem că sînt aruncați în închisori
sau loviți pentru ceea ce au făcut acum 25 de ani. Avem datoria în conștiința
noastră să ținem socoteală de acești frați de sînge. Deci, o dată cu această
expunere a mea, țin să rog pe domnii care vor pune în aplicare acest armistițiu în comisiunea militară care
se va întocmi, ca să pună în discuțiune această hotărîre, ca frații noștri din Basarabia și Bucovina să aibă mîngîierea că noi avem grijă de ei. Nu doresc să se
facă nici un fel de hotărîre acum, nici un fel de decizie. Rog însă comisia
care va discuta cu comisia militară sovietică să pună în discuțiune această
chestiune și pe cît posibil să ia garanții pentru ei.
Domnii aceștia mi se adresează mie. Acum fug, se ascund prin diferite
sate, vin și-mi cer scut, sfat, unde să se ascundă, unde să se așeze, ca să
nu fie
spînzurâți. Și eu
trebuie să dau răspuns și voi da, voi găsi o
posibilitate. Cred că este cazul ca să trezesc interesul dv. asupra acestei
nenorociri și să facem tot posibilul ca ei să fie ocoliți.
[..]
Dl. Iuliu Maniu,
ministru de Stat: Punctul acesta are o importanță extraordinară și mai ales pe
noi, partidele politice, ne pune într-o situație aproape intolerabilă. Noi
am primit să facem parte din guvernul acesta, pe baza manifestului, făcut atît
de frumos, din partea sa M.S. Regelui, în care se spunea că se introduce în
Țara Românească un regim de libertate și constituționalism, adică un regim în
care opinia publică își poate exprima liber părerile și opiniile sale și se pot
forma curente, potrivit situației de azi.
Or, în punctul acesta ce se spune:"Tipărirea, importul și
răspîndirea în România, a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea
spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F.,
Poștă. Telegraf și Telefon, vor fi executate în acord cu înaltul Comandament
Aliat (Sovietic). (Vezi anexa art.
16)".
[..] De aici urmează că orișice ziar, care apare în România poate îi
cenzurat. Tot aici urmează că orice comunicare făcută prin radio poate fi
cenzurată.S-a dat ordin, din partea Comandamentului rusesc, sa. se sechestreze
aparatele de radio. Această măsură s-a
luat pe baza concepției lor, că noi sîntem o țară ocupată. Acum trecem
la armistițiu și dacă punctul acesta rămîne aici, Comandamentul rusesc va putea
să mențină măsura confiscării aparatelor de radio pe baza acestui punct.
Se creează prin această clauză o situație intolerabilă. Noi sîntem
în fața opiniei publice într-o situație
intolerabilă. [..] Putem
noi admite lucrul acesta ? Este o imposibilitate. Toată lumea ne sare în cap.
Evident, delegații noștri la Moscova
n-au avut ce
face ; au trebuit să accepte acest armistițiu, care
ne-a fost impus. Și atunci, îmi pare rău că nu s-a pus aici:
"condițiuni impuse" , fiindcă atunci s-ar fi creat o situație mai
clară pentru noi și înaintea opiniei publice a țării noastre.
Trebuia să acceptăm.
Care este situația? Acum cînd urmează să se discute cu Comandamentul rus
condițiunile acestui armistițiu, d-nii care au luat parte la aceste ședințe,
trebuie să pună în mod foarte serios această chestiune, care face imposibilă
situația noastră în guvern, dacă rămîne așa, pentru că sîntem asaltați și
condamnați de opinia publică, într-o măsură pe care n-o putem suporta.
Nu mai vorbesc de celelalte condițiuni; comisiunea care se va forma, va stărui
să le clarifice și să le pună la punct - dar aceasta este de cea mai mare
importanță.
Noi, dacă vom avea acel Comandament rus înțelegător pentru
necesitățile sufletești ale poporului nostru, nu vom mai fi condamnați de
opinia publică românească, lăsînd la o parte ceea ce spune dl. ministru de
externe: că nu avem legături cu străinătatea.
Este o situație intolerabilă.
[..]
Dl. Iuliu Maniu,
ministru de Stat: Domnilor, fiind ecoul sălii așa cum este, n-am înțeles tot
ceea ce a spus dl. ministru Pătrășcanu. Totuși am prins ceva din expunerea
d-sale: am primit înainte de toate învinuirea, pe care o face d-lui Brătianu și
mie că, la sosirea armatei sovietice, n-am contribuit cu nimic la calmarea
panicii, care s-a produs în opinia publică românească.
Învinuirea nu este întemeiată. Am făcut tot ce s-a putut face. Adevărat
este însă că n-am putut face tot ceea ce doream să fac. Din ce cauză ? Din cauza armatei sovietice.
Domnul Pătrășcanu să-și dea seama
de situația noastră extrem de gravă, în fața opinie publice românești.
Noi am militat pentru această politică ani de-a rîndul; ani de-a rîndul am
lucrat în opinia publică, în scris și cu
vorbe, ca să înlăturăm acea iluzie, care exista în contra națiunilor unite,
din cauza prezenței Rusiei Sovietice, în care România avea o neîncredere, să zicem, tradițională.
Ne-am ținut să convingem lumea că soarta României depinde de aceste
națiuni unite că trebuie să acceptam situația că între aceste națiuni unite
este și Rusia. Și am militat, prin toate mijloacele posibie, ca să producem un
sentiment de liniște în opinia noastră publică. Astfel, am arătat că nu este
de prevăzut o agresiune dușmană din partea sovietelor, dacă noi vom avea o
politică prietenească față de ele.
Am arătat că alianța noastră cu Axa este o catastrofă și că singura
mîntuire este alăturarea României la aliați, la Națiunile Unite. Am produs un
sentiment de liniște și înainte de a fi sosit armatele rusești aici și am
creat, prin urmare, o atitudine care, înșelată, în opinia publică românească ar
fi însemnat o dezavuare a noastră și în special a mea.
Eu eram decis ca să fac toate gesturile privitoare, ca să arăt Armatei
Sovietice că sîntem cu toată încrederea față de ea și că o privim ca pe o
aliată, ca o tovarășă de luptă. Ce s-a
întîmplat însă ?
S-a întîmplat mai mult decît ceea ce spunea domnul Pătrășcanu.
Conducătorii oficiali ai Armatei Sovietice au declarat oficial și în
conversațiunile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o
țară dușmană, ca o armată de ocupație.
Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul
și uimitorul fapt că ministrul nostru de război și un alt domn ministru au
trebuit - întîi - să ceară audiența și n-au fost primiți și pe urmă să
aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al
Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu
militarii, fiindcă sînt intr-o țară străină, care este ocupată militaricește.
Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarie
lucrurilor noastre interioare, nu
numai contrarie atmosferei,
pe care eu mă sileam s-o produc
cu toată bunăcredința, ci contrarie
celor mai elementare reguli de bunăcuviință.
[..]
A trebuit să facem cea mai mare sforțare - morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu
dacă și domnul Titel Petrescu -, ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare,
care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.
[..]
Apoi bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul
de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și
față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de
calmă, sînt anumite sentimente care nu pot fi predominate fără ca să nu ne
supunem atunci la acte de umilire și la o rupere totală de publicul românesc.
Noi cu publicul românesc trebuie să trăim ; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm
viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie
s-o coordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se
poate am și făcut-o.
Iți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de
armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus ? Și nu o dată,
ci de două și de trei ori ? Iți dai seama ce înseamnă pentru președintele
Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urma să fie ținut la ușă ? N-a
zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.
Dar un lucru putem și noi cere,
ca, după
aceste întimplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și
explozii de osane și iubire față de armată,
pe care vrem s-o
servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut
lipsită de orice tact.
Mai adaug și
alt motiv: că noi nu
ne-am născut ieri. Povestea noastră
cu Rusia și cu armata ruseasca și
Aliați nu începe de ieri și de alaltăieri, ci merge de ani. Și să nu
uitați că noi am precizat anumite condițiuni fixe, care nu puteau să
fie discutate, prin marii patrioți ai noștri, care s-au dus în străinătate ca
să lucreze în acest sens, prin emisarii noștri, care au discutat cu reprezentantul Sovietelor, al Angliei și
Americii și au stabilit anumite
lucruri și care
au pretins anumite lucruri,
care nu se pot
pretinde false.
Ai fi făcut d-ta - te întreb pe d-ta, domnule Pătrășcanu, și pe domnul
Brătianu - pe toată răspunderea d-tale fără a întreba pe cineva, pe nici
un membru din partid, nici comitetul executiv, nici delegația,
nici chiar pe cei
mai buni prieteni, ceea ce am
făcut eu : ca să dau telegramă la Cairo că mă oblig a face armisitițiu
? Ai
fi făcut-o d-ta ? Nu
cred, fiindcă ar fi trebuit
- și tovarășii d-tale
ți-ar fi spus-o - să
te consulți, și cu
altcineva.
Eu am făcut-o.
De ce? Fiindcă eram convins că trebuie făcut acest lucru și fiindcă contam pe
prietenia camarazilor mei. Și m-am obligat la aceasta, să fac eu acest
armistițiu, vezi bine cu prevederea, care trebuie s-o aibă fiecare om cu
conștiință, cînd trebuie să facă anumite acte. Eu nu mă duc ca domnul
Antonescu cu nemții, care s-au dus fără nici un fel de precizare, fără nici o
promisiune, fără nici o stipulare. Eu nu puteam face aceasta. De ce ?
Fiindcă eu nu m-am născut ieri. Eu nu trăesc în opinia publică românească de
ieri, nici de alaltăieri. Eu n-am venit în viața publică românească ca un
copil sărac, ci dictator al Transilvaniei, recunoscut de regele României și
proclamat de opinia publică întreagă din acea regiune. Și atunci trebuie să am
în sufletul meu o conștiință de răspundere și de tradiție și măcar un gram din
scrupulozitatea pe care trebuie s-o aibă cineva, care reprezintă o
colectivitate oarecare și care a fost cinstit cu o încredere nemaipomenită.
Și atunci examinînd aceasta, sfătuindu-mă cu domnul Brătianu, am spus
din a mea proprie putere: Fac armistițiul, cu aceste condiții, care au fost
primite, care au fost acceptate, și reconfirmate. Și atunci, vă rog: mă
trezesc aici cu o armată care vine ca în țară dușmană și care nu știe nimic de
treaba aceasta; vine ca o armată de
ocupație, care, nu
ca soldați particulari,
cum ați spus dv., ci ca unități organizate și
comandate, face lucruri de acestea.
Am închis ochii și am înghițit. Eu multe înghit; n-aveți idee cît pot să
înghit, cînd trebuie să fie în interesul țării noastre. Am făcut niște
declarații foarte cinstite și am avut toată înțelegerea domnului ministru de
externe, care știe cum am făcut aceste
declarații. Nu se poate pretinde de la mine, atunci cînd lumii
întregi, începînd de la rege și pînă la
ultimul om cu care am vorbit, i-am spus: Am condițiuni liniștitoare de la
Aliați, să vină armata aceasta, să facă ce a făcut, iar eu să spun: Te
salut, domnule ocupator al nostru.
[..]
Dl. Iuliu Maniu, ministru de Stat : Am spus acesta : sînt lucruri
trecătoare, sînt neplăceri de moment. Am făcut-o. Vă rog pe dv., domnilor
miniștri, să declarați dacă, în observările mele n-am spus încontinuu aici și
în toate părțile, în partidul meu. Domnilor, să nu pierdem vremea. Noi
sîntem chemați la o colaborare și la o conlucrare cu Uniunea Sovietică. Noi
trebuie să liniștim lumea, fiindcă vor veni alte vremuri, va veni
armistițiul și vom vedea ce va fi. Mai mult ce putem face? Ce ați fi făcut dv.,
în fața celor ce s-au petrecut ? Trebuia să am considerație față de primul
ministru, față de ministrul de război și față de ministrul de interne, care
sînt încontinuu bruscați.
Dl. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine : Mă pot cita și pe mine : am așteptat și
eu două ceasuri.
Dl. Iuliu Maniu,
ministru de Stat: Pentru a lămuri această chestiune, învinuirea adusă domnului
Brătianu și mie este cu totul gratuită, mai ales dacă vă dați seama de procesul
politic, care s-a petrecut în capul nostru. A trebuit la un moment dat să
pun în ființă toată stăpînirea, pe care am avut-o totdeauna asupra mea
și care m-a ajutat, mulțumesc lui Dumnezeu, să trec peste multe momente,
fiindcă ceea ce s-a petrecut in special cu mine, care pot să zic, fără a fi
modest, că am fost oarecum în centrul acestei lupte împotriva politicii regelui Carol și a lui Antonescu și
pentru a face politică alături de Rusia Sovietică, cu ani înainte, este că
am fost pus într-o situație intolerabilă. Poate că dacă nu m-ar
cunoaște opinia publică în măsura în care mă cunoaște, ar putea spune că eu am
lucrat prost în această chestiune, că am sedus-o și am pus-o într-o
situație ireală sau că, în vederea unui scop politic, pe care îl urmăresc, am
spus lucruri neadevărate, fiindcă este groaznică această dezmințire, pe care
am suferit-o prin acest armistițiu și prin purtarea Armatei Roșii ; e groaznică, dar mă
stăpînesc, fiindcă n-am ce face altceva, pentru că așa pretind interesele
nației noastre și trebuie să mă mărginesc a constata lucruri care s-au
petrecut, respingînd orișice învinuire, care se îndreaptă împotriva mea,
pentru cutare sau cutare lucru făcut sau nefăcut, cînd eu știu că nu
puteam face altceva decît ceea ce am făcut și cînd într-adevăr, pentru a face
altceva, erau impedimente morale și politice, pe care nu le puteam nesocoti.
Eu pe istorie nu pun prea mare temei, fiindcă sînt lucruri care trec
peste prevederile mele; eu examinez judecata pe care o poate avea națiunea
românească, în ceea ce privește faptele mele. Conștiința mea mi-a spus să
lucrez cum am lucrat ; conștiința mea mi-a dictat să spun ceea ce am spus
întreaga mea viață și națiunea română este chemată să aducă judecata. Va
aduce o judecata buna sau rea, eu o voi primi. Un lucru însă țin să spun:
Am făcut ceea ce putea face orișice om politic în țara noastră. Mi-am luat
răspunderi enorme. Față de trei State mari am spus : Fac armistițiul, fără să
întreb pe cineva în țara aceasta. Mai mult ce pot face pentru a atinge
ținta, pe care am atins-o și atingînd-o, sper că putem merge mai departe pe
calea aceasta politică, alături de Națiunile
Unite, pentru mărirea patriei noastre scumpe.
Eu, în tot cazul, în situația de astăzi, țin de datoria mea să mulțumesc
tuturor celor care au lucrat la realizarea acestei politici. Mulțumesc mai
întîi domnului Brătianu, cu care eu am fost în mare luptă. Știți dv. ce
înseamnă aceasta, ca eu să mă duc alături de domnul Dinu Brătianu și alături de
partidul liberal ? Știți dv. ce însemnează ca domnul Dinu Brătianu și partidul
liberal să stea alături de mine într-o politică oarecare ? Noi am dus 20 ani
cea mai groaznică luptă, nu pentru că aș fi dubitat de patriotismul dumnealor,
pe care l-am respectat, nu pentru că am fost adversarul personal al lui Ion
Brătianu, care a fost un om mare și căruia i-am respectat patriotismul, ci
pentru că așa este politica.
[..]
Pentru a treia epocă, cînd s-a dat lovitura și în zilele cînd s-a
făcut lovitura, țin să mulțumesc din toată inima d-lui ministru de
externe și d-lui general Dămăceanu, care în calitatea sa oficială a
făcut lucruri extraordinare, pentru ca lovitura din 23 August să reușească și
pentru ca numele d-sale să figureze în mod hotărîtor în această transformare.
Mulțumesc și domnilor care au fost la Moscova, pentru că într-adevăr au fost supuși la un
chin nemaipomenit. Au trebuit să dovedească stăpînire de sine, ca să accepte
aceste condițiuni, care Dumnezeu știe unde ne pot duce. Sînt lucruri care
sînt lăsate în seama lui Dumnezeu și a bunăvoinței unui comandament militar
oarecare, care se schimbă și care poate avea un temperament deosebit.
În tot cazul, în ceea ce privește viitorul, eu mi-am dat seama încă de
acum 7-8 ani, cînd era regele Carol pe tron, cum se desemnează situația. Viitorul
nostru este legat de bunăvoința, de prietenia vecinului nostru Rusia Sovietică.
Mi-am dat seama de lucrul acesta atunci și-mi dau seama și astăzi. Toată
atiudinea mea din momentul de față pornește din această considerațiune.
Prin urmare, pentru ceea ce a fost în trecut, conștiința mea este
liniștită oricînd și înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Cît pentru
viitor, n-am decît o dorință : Să reușim, cu multă abnegație și cu multă
sănătate de nervi, să păstrăm relatiuni bune cu Națiunile Unite și în
special cu Rusia Sovietică, pentru că sîntem avizați la ele. Multe pagube
vom avea, dar n-avem ce face. Dacă Dumnezeu ne-a așezat aici, trebuie să ținem
seama de contigențe. Și contigențele sînt așa că sîntem nevoiți sa primim acest
armistițiu, pe care altfel, opinia publică l-ar accepta cu multă greutate.
[..]
Dl. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine: Domnilor, propunerile pe care vreau să
vi le fac, stau pe două considerațiuni : Mai întîi, trebuie să punem în
aplicare anumite obligațiuni, pe care ne-am angajat să le îndeplinim, în
virtutea condițiilor de armistițiu. Acestea sînt : interdicțiunea
organizațiilor fasciste și colaborarea la arestarea criminalilor de război,
înainte de a stabili o procedură în ceea ce privește judecarea lor. A doua
chestiune am dedus-o din diferite impresii, pe care le-am cules din mai multe
locuri. Toți membrii delegației care s-au întors de la Moscova mi-au spus că
guvernul sovietic și ceilalți delegați sovietici, cu care au intrat în contact,
au arătat oarecare neîncredere în guvernul român, datorită faptului că în
administrații nu s-a produs epurarea și că aceste administrații sînt conduse
tot de demnitarii vechiului regim.
Aceeași impresie am avut-o și aici cînd am stat de vorbă cu generalul
Lambricev. In sfîrșit, trebuie să spun că și americanii și englezii au
ridicat aceeași chestiune.
Deci, sînt două puncte de rezolvat: întîi, îndeplinirea cît mai curînd
și mai fidel a obligațiunilor din armistițiu și în al doilea rînd, această
epurațiune a aparatului de stat, care constituie una din primele condiții ale
Rusiei și a celorlalte Națiuni Unite față de guvernul român și pe care o cere
și opinia publica în mod imperios. Nu
este vorba aici numai de o chestiune politică, ci este vorba și de o problemă
morală. În aparatul
nostru de Stat,
în presă și în
alte sectoare trebuie
să se producă
o epurațiune radicală.
Nu sînt de acord cu ceea ce a spus domnul Maurer, că această epurațiune
s-ar impune, pentru considerațiuni de siguranță a regimului nostru și a
guvernului actual,
adică pentru motivul că oarecari cercuri reacționare, organizații fasciste sau
legionare ar putea să procedeze la răsturnarea regimului, prin masuri de forță.
După părerea mea, aceasta este o copilărie. Dacă la 23 August, cînd
aveam pe germani în țară, n-a îndrăznit să scoată capul nici o creațiune
legionară sau fascistă a vechiului regim, acum, cînd nu mai avem pe nemți, dar
avem pe ruși în țară, nu se mai poate imagina că s-ar putea produce o lovitură
de stat împotriva noastră.
Aceasta însă nu schimbă concluzia că epurația-aparatului de stat este
necesară. În această privință, vreau să prezint un program cu mai multe
puncte. S-a făcut un proiect de lege, care a fost remis domnului
ministru al justiției și domnului ministru Mănuilă. Principiile acestui proiect
au fost stabilite, ținîndu-se seama de dezideratele unora din partidele
politice. Îmi exprim regretul că n-am putut sta de vorbă și cu
delegatul domnului Dinu Brătianu, însă am avut o consfătuire la domnul Maniu
acasă și acolo delegatul partidului liberal nu s-a prezentat, așa că am
discutat proiectul cu cei prezenți.
Al doilea punct este acțiunea imediată. În acesta privință am să vă
prezint de asemenea propuneri concrete.
A treia chestiune este arestarea
unor responsabili.
În această privință trebuie făcută o distincțiune. Prin Convenția de
Armistițiu ne-am obligat să colaborăm la arestarea și la judecarea criminalilor
de război. Trebuie să intervină un acord separat între noi și Puterile Aliate,
reprezentate prin Comandamentul Sovietic, asupra procedurii după care se va
face judecarea acestor criminali de război. Pînă cînd să intervină acest acord,
trebuiesc luate măsuri asigurătoare, care ar constitui și o satisfacție pentru
opinia publică și un element de încredere în guvernul nostru.
Distincțiunea noastră este că sînt unele persoane, care și fără să
fie criminali de război, sînt totuși criminali față de Națiunea Română. Acestea nu cad în dispozițiunile
Convențiunii de Armistițiu. Este vorba de cei care au făcut arbitrajul de la
Viena sau de cei care sînt cuprinși în lungul proces, care s-a desfășurat,
de cînd s-a introdus dictatura în România și pînă în momentul de față.
Deci, acest sector îl putem rezolva, independent de dispozițiunile Convenției
de Armistițiu.
Ar trebui să se facă un prim lot de arestări. Mai întîi, criminalii de
război, potrivit Convenției
de Armistițiu, iar
în al doilea rînd, cei cari nu
sînt criminali de război, independent
de Convenția de Armistițiu.
Ar fi vorba apoi de interdicția organizațiilor fasciste. Aceasta trebuie
s-o facem cît mai curînd, fiindcă este cerută prin Convenția de Armistițiu.
Tot în legătură cu epurația aparatului de stat, este o primă măsură care
trebuie luată, fără să fie nevoie de o lege specială: este vorba de schimbarea
prefecților și a primarilor, care trebuie să se producă în mod masiv.
S-ar putea foarte bine ca 3-4 sau 5 prefecți ai fostului regim să fi fost
oameni cinstiți și să-și fi îndeplinit obligațiunile fără nici un reproș - nu
cred că au fost mai mult de cinci ; nu văd nici o obiecțiune ca aceștia să fie
menținuți. În afară de aceștia însă, trebuie să se producă un act
ostentativ de schimbare
a prefecților și
primarilor.
In sfîrșit, abolirea legilor rasiale, în principiu s-a făcut prin
decretul constituțional pe care îl cunoașteți. Sînt dispozițiuni date pentru
liberul exercițiu al profesiunilor. La Barou s-au dat dispozițiuni pentru
libera înscriere a evreilor, dar sînt alte aspecte contractuale și patrimoniale
care nu s-au putut rezolva pînă acum, dar care sînt necesare să fie soluționate
cît mai curînd. In această privință, trebuie să luăm decizia să constituim o
delegație, pe care s-o însărcinăm să studieze chestiunea și să facă propuneri.
Dl. general Gh. Potopeanu, ministrul economiei naționale și al finanțelor : S-a făcut.
Dl. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine : Mai avem un punct, care în urma
Convenției de Armistițiu, cade. Trebuia să se instituie printr-o lege specială
o procedură pentru judecarea celor răspunzători. In ceea ce privește criminalii
de război, nu putem să prejudecăm asupra dispozițiunilor Convenției de Armistițiu,
care va avea să stabilească procedura după care acești criminali vor fi
judecați. Totuși, putem, în al doilea sector, pentru cei cari nu sînt criminali
de război, dar sînt criminali față de Națiunea Română, să luăm decizia și să
primim propunerea pentru întocmirea unui proiect de lege de stabilire a
procedurii de judecată.
Acestea sînt chestiunile pe care vream să vi le expun. Prima problemă,
epurația aparatului de stat, a intrat într-o fază foarte concretă. Domnii
miniștrii Căpățînă și Mănuilă sînt rugați să arate realizările Comitetului
Central în această
privință.
Dl. L. Pătrășcanu,
ministru de Stat: Eu țin să declar că sînt complet de acord cu
propunerile domnului ministru de externe. Am fost încunoștiințat de aceste
probleme și atunci cînd am lipsit din țară, partidul nostru le va susține pe
toate.
DI. Valerain Georgescu, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naționale : Deoarece
chestiunea este extrem de urgentă, să procedăm la arestarea criminalilor
contra Națiunii. Măsura trebuie
executată imediat, fiindcă opinia publică ne judecă. Nu putem întîrzia nici o
clipă.
Dl. Gr. Niculescu-Buzești,
ministrul afacerilor străine ;
Domnule ministru Christu,
d-ta confirmi, cu
impresiile d-tale de la
Moscova, că epurația aparatului de stat trebuie să fie făcută ?
Dl. I. Christu,
ministru plenipotențiar : Da, domnule ministru.
Dl. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine : Am vrut să am și acordul dv.
Dl. C. I. C. Brătianu, ministrul de Stat : Unde s-a înșelat guvernul de la Moscova a fost
atunci cînd a crezut că actele mareșalului au avut vreo aprobare.
[..] Dl.A. Căpățînă, ministrul justiției: [..]
În momentul de față ne găsim guvernați de anumite legi și aș dori - și
cred că ar fi bine - ca în ce privește constatările de fapt să le
excludem din cercetările oricărei instanțe judecătorești. Eu cunosc
cazuri, cînd s-au făcut în magistratură aceste epurații - acum cîțiva ani de
zile - cunosc erorile care s-au comis, cîteva săritoare în ochi. Dar în regulă
generală rezultatul a fost bun. Ei bine, aceste constatări de fapt să nu
poată fi deduse înaintea nici unei comisiuni. Din punctul de vedere al
legilor care ne guvernează, cred că acești oameni trebuie să aibă un drept : nu
le putem lua dreptul de adresare la Contenciosul administrativ. Dar aș dori să
se precizeze în lege că acest drept există numai în ce privește formele
cu care au fost scoși din funcțiunile lor. Adică, să se spună : Comisiunea n-a
fost alcătuită bine, o formalitate nu s-a îndeplinit cum trebuie etc.
Acestea sînt obiecțiunile pe care le am de ridicat la o primă cercetare
a legii.
Dl. C. Titel Petrescu, ministru de Stat : Hotărîrile comisiunii să fie executorii.
DI. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine : Dați-mi voie să vă fac o propunere : cu
siguranță că legea răspunderilor va fi foarte complicată și va trebui să fie
foarte amănunțit discutată. Acest fapt însă nu trebuie să ne împiedice de a
lua unele măsuri imediate, pentru a da satisfacție opiniei publice și
pentru a-i da încrederea de care are nevoie în starea actuală.
Să nu ne împiedicăm de considerațiuni juridice sau constituționale. Anglia, care este o țară cu un nivel
constituțional, la care aș fi fericit să ajungă România, are o lege prin
care orișicine, fără nici un motiv poate fi arestat. Să facem o lege la fel ;
să i arestăm pe toți și să stea acolo, pînă cînd vor fi cercetați și judecați.
Juriștii aceștia se vor întruni și pînă cînd vor ajunge să facă legea, va trece
un an de zile. Să facem o lege simplă, și apoi să procedăm la arestarea
tuturor vinovaților, fiindcă apoi vom avea tot timpul să facem legi cît mai
perfecte, pentru judecarea lor, fără însă ca acum să avem scrupule
constituționale.
DL A. Căpățînă,
ministrul justiției : Au venit juriști eminenți la această comisie și eu am pus
problema : pe de o parte avem un regim
constituțional, cu anumite
garanții și forme, iar pe
de altă parte chestiunea se poate pune și așa cum ați arătat dv.,
prin înlăturarea unor texte. Am rugat pe eminenții juriști-consulți
Anibal Teodorescu, Emil Otulescu și Vintilă Dongoroz să înceapă cu partea a
doua, pentru ca o dată textele constituționale înlăturate, să se
poată proceda așa cum ați spus dv.
Prin urmare, am crezut că este de început cu ceea ce nu este reglementat
în momentul de față și cu ceea ce am impresia că va deveni lege, care ne va
guverna.
Mi s-a pus în vedere și modul de a vedea al tuturor partidelor. Nu
mi-am permis să legiferez fără să fac aceste consultări. În opera de
tehnică legislativă, vă rog să credeți că am ales colaboratori și am
constituit comisii, cu care să pot lucra în cele trei direcții, pe care le vor
avea legile, ce vă vor fi prezentate. Vedeți ce am făcut pînă astăzi, deși nu
s-au prezentat decît doi delegați din doisprezece.
Dl. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine : Noi avem toată recunoștința pentru
străduința dv. însă vrem să vedem dacă guvernul este de acord cu propunerea
mea.
Dl. A. Căpățînă,
ministrul justiției : Propunerea dv. se oprește la un impediment
constituțional. în virtutea unei legi, un mandat de arestare trebuie emis cu 24
ore înainte de arestare. Dacă însă faceți arestări, ca un act de guvern,
din motive de siguranță generală a statului, pe care nimeni nu le poate
critica, așa trebuie făcut, pentru că aceasta este situația, rămînînd ca în
ceea ce privește judecarea, așa cum ați spus și dv., să găsim formula legală
peste cîteva zile.
Dl. L. Pătrășcanu,
ministru de Stat: în ceea ce privește temeiurile constituționale pentru
arestarea și judecarea criminalilor de război și criminalilor contra națiunii
române, procedura trebuie să fie mult mai rapidă. Am arestat pe Antonescu,
fără mandat de arestare. Dacă ne vom încurca în formule constituționale,
vom da impresia că sabotăm această măsură.
Dl. Gr. Niculescu-Buzești, ministrul afacerilor străine : Să facem lista de comun acord. Ce
să mai discutăm chestiuni juridice ?
Dl. Valeriu Georgescu, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei
Naționale : Ar fi bine ca domnul ministru de externe să ne citească primele
nume.
Ședința continuă.
[..]
De ce nu ne-au vorbit
membrii partidelor istorice despre poziția lor față de reglarea conturilor cu
cei care acaparaseră puterea pînă în 1944, și erau mai mult sau mai puțin
vinovați față de națiune? După 1989, rămășițele PNT, trecute prin iadul anilor
1946-1964 și apoi prin reeducarea în "libertate" dintre 1964 și 1989,
măcinate de povara angajamentelor și informărilor, forțate prin interminabila
presiune a Securității, nu au avut puterea să trateze deschis subiecte ca:
participarea la actul din 23 August și consecințele acestuia, iluziile privind
bunăvoința Aliaților și costul lor, lansarea răzbunării juridice față de
carliști, antonescieni, legionari -
capcană în care au căzut și inițiatorii, etc. Ca să evite astfel
discuțiile dureroase, l-au susținut orbește și pe Mihai, trecînd peste faptul
că acesta a trădat, din lașitate, cauza anticomunistă, din 1944 pînă azi,
lăsîndu-i și pe țărăniști de izbeliște: la 6 martie 1946, în noiembrie 1946 sau
la procesele din 1947. Dar cum puteau țărăniștii să discute vinovățiile regelui laș, fără a
ajunge la problema cooperării cu el la lovitura din August, care aruncă și
asupra lui Iuliu Maniu grele răspunderi.
Am
înțeles omeneasca dorință de a nu discuta greșelile victimelor, atîta timp cît
călăii sînt tiumfători. Dar uitați-vă în jur, veterani țărăniști, ca să vedeți
la ce a dus complicitatea în falsificarea istoriei. Doar spunînd lucrurilor pe
nume, fără menajamente, putem desfunda calea spre viitor a următoarelor generații.
Ioan Roșca 30 martie 2012