Revoluţia şi Contrarevolutia din România
Declaraţie-raport; versiunea1
Depusă la dosarul 75P/1997 de Ioan Roşca, la 21 decembrie
2007 I. Probleme de principiu
1. Legitimitate şi lege, în justiţia tranzitorieSă lămurim întîi sensul acestui text.
Ce este acest raport (studiu) ? Ce-şi propune? Răspunsul - presupune o viziune
sistemică asupra societăţii, în care legalitatea (justiţia)
e doar o componentă, evoluînd împreună cu ansamblul. Ne vom raporta
la un model global, cu trei straturi (nivele) : unul al lumii faptelor, al
doilea - al normelor şi practicii juridice şi al treilea - al
principiilor (paradigmelor, teoriilor) privind raportul dintre lege (drept)
şi societate. Din primul strat provin actorii şi
evenimentele, dar şi sensul conceptelor - cu care apoi se clădesc
interpretări şi argumentaţii. Tot de aici izvorăsc valorile
societăţii (cum ar fi morala creştina sau principiile
"dreptului natural") care polarizeaza normele juridice. În fine, din
el se manifesta nevoia victimelor de a li se face dreptate- pentru a nu
şi-o face singure. In
al doilea strat, se încearcă realizarea echitabilă a
"dreptăţii" fiecăruia, cu restrîngerea - prin reguli
acceptate social- a plajei de subiectivitate şi a arbitrarului. Cei care
anchetează şi judecă sînt ghidati de norme cît mai precise,
stabilite prin mecanisme (conventii, contracte) socio-politice. Formalizarea
justiţiei, în spiritul "dreptului contractualist" (cineva fiind
pedepsit nu pentru faptă - ci pentru că a încălcat o lege care
incriminează fapta) are limite - atît practice, cît şi de logică şi
legitimitate. Ele sînt evidente în regimurile represive (cind norma devine
antagonică dreptăţii) şi ies în evidenţă şi
în democraţii, în cazul schimbării legilor: trebuie condamnat cineva
pentru că a încălcat o faptă condamnată azi - dar
legală, cînd a comis-o? În regimurile democratice stabile, care pot invoca
(mai mult sau mai puţin legitim) acordul cetăţenilor la cod, se
acordă o mare importanţă "continuităţii" -
aplicîndu-se principiul non-retroactivităţii, tehnică prescripţiei, etc. Se judecă deci
numai încalcărea legilor, prezumate juste. Cele considerate retroactiv
abuzive - pot duce cel mult la plata unor compensaţii - de către
stat- dar nu sînt criminalizate a posteriori. Această viziune privind esenţa legalităţii
- invocată intensiv de adepţii impunităţii, ascunde
paradoxuri şi alternative - vizibile în planul trei, al observării
fiziologiei perechii drept-societate. O astfel de privire
(global-sistemică) este absolut necesară, pentru a aborda problema de
teorie a statului şi dreptului numită "transitional
justice" (a se vedea vasta literatură de specialitate dedicată
subiectului - pe care juriştii români par a o descoperi greu). Se admite
că teza "continuităţii legislative" este cu totul
nepotrivită - în cazul perioadelor de schimbare profundă
(radicală) a societăţii. Dreptul tranziţiei (de la tiranie
la democraţie) trebuie să spijine încercarea de eliberare din plasa
vechilor reguli nefaste şi nu să o frineze (deturneze) în numele
conformismului - adecvat menţinerii stabilităţii- prin
inerţie. Apare o prăpastie între legalitatea nouă şi cea
veche, o zonă tranzitorie în care
abordarea contractualistă nu e operaţională şi trebuie
să lase loc dreptului natural. Spus în alţi termeni
(substanţialism): fondul faptelor trebuie să predomine, în faţa
formalismelor. Această problemă s-a mai pus-
recunoscîndu-i-se importanţa şi dificultatea (că e vorba de un
compromis, în tratarea unor inevitabile paradoxuri). De exemplu, cu ocazia
judecării crimelor din timpul regimului hitlerist. Unii au argumentat
că pot fi condamnate doar abuzurile faţă de legile naziste. S-au
stabilit însă precedente juridice, acceptîndu-se că, în situaţii
extreme, un regim poate fi criminalizat a posteriori, cu legile lui cu tot. S-a
preferat să se poată face dreptate victimelor, decît să se apere
un monism paradigmatic arbitrar - numai pentru a nu se recunoaşte că
dreptul, ca şi alte domenii, nu are o bază epistemologică
perfectă. După căderea regimurilor din Europa de Est,
societăţile respective au fost
confruntate frontal, cu problema spinoasă a dreptului de Tranziţie.
Indecidabilă teoretic, alegerea între continuitate şi salt, între
imputabilitate lărgită şi imunitate (în numele
non-retroactivităţii) - depindea de voinţa politică. Care
la noi a tranşat în favoarea vinovaţilor, din motive evidente. Vom arăta în acest raport cum, ramînd la
putere şi după 1990- prin Contrarevoluţie- autorii crimelor
vechiului regim (savîrşind o nouă serie de acte distructive în
Tranziţie) s-au protejat - facînd dificilă formal şi
imposibilă practic, judecarea
crimelor comunismului, ale Contrarevoluţiei şi ale Tranziţiei.
Acest fapt constituie o maximă "forţă majoră"-
demonstrabilă prin cauze (amînarea legilor şi paralizarea
acţiunilor necesare) şi prin efecte (vinovaţii nu au fost
pedepsiţi pînă azi, victimele au decedat neconsolate). E suficient -
pentru a nu mai putea fi vorba de prescripţii. Nici amnistiile, date chiar
de către cei incriminabili - nu-i pot exonera. Penibilă este poziţia
juriştilor şi a teoreticienilor dreptului - care încearcă
să-şi justifice inerţia şi colaboraţionismul prin
speculaţii formale (a se analiza ca exemplu justificarea recursului în
anulare, în cazul Stănculescu). Aceşti "experţi"
intimidează (complexează, tratează de sus) publicul, cu
"tehnicalităţi juridice" dar nu observă că , la
rîndul lor, sînt depăşiţi de problemele de teorie a sistemelor
(socio-politice) sau a fundamentelor dreptului- semnalate mai sus. Ocultarea problematicii "transitional
justice" este suspectă, cînd vine din partea unor 'teoreticieni"
care au admis aplicarea "noii justiţii", instalate de regimul
comunist după 1944 - deci justiţia tranziţiei la dictatură.
Condamnarea activităţilor (explotare burgheză, anti-sovietism,
fascism, etc.) ce avusesera loc în regimul anterior a avut ca rezultat
exterminarea în masa a unor oameni - demonstrabil nevinovaţi
faţă de vreo lege morală. Iată că pedepsirea unor
criminali demonstrabil vinovaţi (acoperiţi cu legi criminale, sau
depăşindu-le litera) - este denunţată ca
"vînătoare de vrăjitoare" . Aici transpare limita
convenţionalităţii: un ordin ca bătrînii şi copiii
să fie împuşcaţi (blondele deportate, ţiganii
castraţi, ziariştii şi poeţii arestati, politicenii duşi la canal, tăranii
cooperativizaţi, etc.) nu poate fi admis (după o revoluţie
reală …) în numele non-retroactivităţii. Chiar dacă s-au
emis toate legile (si Constituţia - încît ordinul respectiv să fie
legal. Atunci cînd un grup criminal confiscă pîrghiile statului, apare, pe
lîngă stratul abuzurilor făcute în raport cu legea, un palier al
abuzurilor comise prin lege, care
necesită un tratament juridic special. Regimul instalat la 22 decembrie nu a facut
însă dreptate ci a protejat vinovaţii. La aceasta, a adăugat
propriile sale crime, profitînd de
ambiguitatea regimului juridic tranzitoriu. Ce a rămas valid ca normă
juridică, pe 22 decembrie? Abrogarea cîtorva legi anti-populare nu a
lămurit mare lucru. Constituţia regimului criminal răsturnat era
sau nu abolită? Dacă nu, pe ce bază a fost executat
Ceauşescu, preluată puterea, modificat -fără nici o
legitimitate formală- cadrul legislativ? Dacă da, ce era pus în loc -
ca bază a normelor aplicabile în instanţe ? (la limita, anomia legală ar fi facut
imposibilă judecarea crimelor şi furturilor în acea perioada?). Cînd le convine - vinovatii
tranziţiei pot invoca articole de lege comunistă, neabrogate explicit
la 22 decembrie. Dar tot ei, în apărare,
pot invoca primatul dreptului natural în perioada de tranziţie,
arătînd că - în lipsa unui formalism legal valid- au lucrat cum au
putut în interesul naţional, creînd condiţii pentru stabilirea unui
nou cadru juridic. Vor semnala şi ei norme încălcate de
manifestanţi (pentru a împiedica uzurparea puterii şi confiscarea
Revoluţiei) atunci cînd le vom arăta ce articole din codul penal au
încălcat ei (pentru a reprima acesti manifestanţi şi a infaptui
Contrerevoluţia): trădarea - art.155, atentatul contra unei
colectivităţi - art.161, subminarea puterii de stat - art.162, acte
de diversiune - art.163, sabotajul - art.164, subminarea economiei
naţionale - art.165, omorul - art.174, omorul calificat - art. 175, omorul
deosebit de grav - art.176, uciderea din culpa - art. 178, determinarea sau
înlesnirea sinuciderii - art.179, lovirea sau alte violenţe - art. 180, vătămarea
corporală - art.181, vătămarea corporală gravă - art.
182, lovituri cauzatoare de moarte - art. 183, lipsirea ilegală de
libertate - art. 189, violarea de domiciliu - art. 192, ameninţarea - art.
193, şantajul - art. 194, violarea secretului corespondenţei - art.
195, insulta -art. 205, calomnia - art. 206, furtul calificat - art.209,
tîlhăria - art. 211, abuzul de încredere - art.213, gestiunea
frauduloasă - art. 214, înşelăciunea - art.215, distrugerea
calificată - art. 218, tulburarea de posesie - art. 220, denunţarea
calomnioasă - art. 259, mărturia mincinoasă - art. 260,
încercarea de a determina mărturia mincinoasă - art. 261, arestarea
nelegală şi cercetarea abuzivă - art.266, supunerea la rele
tratamente - art. 267, represiunea nedreaptă - art. 268, punerea în
primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji - art. 314,
tratamente neomenoase - art. 358, propagandă pentru război (civil) -
art. 356, distrugerea valorilor culturale - art. 360, favorizare şi
tăinuire de genocid - art. 361). Sigur
că am fi putut opera corelarea faptelor şi proceselor criminale
descrise în aceast raport, cu articole de lege valide formal, în momentul
producerii lor. Oamenii care aplica legea pot face acest lucru, după ce
norma morală firească este reabilitată şi formal, de către
cei care elaborează normele legale şi le legiferează. Nu ne
putem deci rezuma la invocarea legalităţii clasice, pentru acuzarea
unui regim care a subminat legitimitatea legii şi ar putea să se
prevaleze de caracterul tranzitoriu al justiţiei sale. Revoluţionarii din decembrie nu au
respectat legile. Dacă le-ar fi respectat, nu ar fi putut elibera
ţara. Nu se poate răsturna un regim criminal fără a-i
înfrunta forţele represive şi sfida legile. Degeaba încearcă
unii ( a se citi pledoariile gen. Guşă - ca exemplu) să ne
convingă că armata a intervenit numai pentru a impiedica acte de
vandalism. Şi că, în timp ce "revoluţionarii
paşnici" erau legitimi şi bine veniţi, cei care au încercat
să se înarmeze, să captureze tancurile ieşite în stradă,
să patrundă în Miliţie, etc. - au încălcat legea …şi
ar trebui pedepsiţi. Practicînd aceste "raţionamente" se
poate deduce că manifestaţiile
împotriva uzurpării puterii din 12
ianuarie, 23-28 ianuarie, 12-18 februarie, 22 aprilie-13 iunie, etc. - au
încălcat "legile tranzitorii" şi tot ei trebuiau
pedepsiţi. Sau, că alegerile
din 20 mai 1990, ar fi instalat un regim legitim în ciuda viciilor fatale:
confiscarea revoluţiei, restauraţia comunistă în
instituţii, protejarea securităţii, controlul televiziunii
manipulatoare, campania electorală trucată şi teroristă,
înşelarea şi instigarea susţinătorilor FSN, reprimarea,
sabotarea şi satelizarea opoziţiei, declanşarea distrugerii
economiei, învrăjbirea inter-etnică, respingerea punctului 8, etc. De aceea, nu
cădem în capcana de a invoca doar legalitatea formală, ci cerem
dreptate, în condiţiile specifice ale justiţiei de tranziţie.
Victimele Contrarevoluţiei (şi ale comunismului protejat de ea) nu
trebuie şi nu pot să rezolve problemele (contradicţiile) de
teorie a dreptului - să pună ele în acord legislaţia şi
practica justiţiară cu necesităţiile dreptăţii
naturale. Victimele au dreptul să
ceară soluţii globale statului
român care a produs nedreptăţile- dovezi ale faptului că, pentru a se reabilita,
acesta le asumă, regretă şi repară. 2. Operaţionalitatea justiţiei - obligaţie a statului
Pe lîngă problemele de principiu, statul
reabilitat trebuie să rezolve şi dificultăţile de ordin
strategic şi pragmatic- care impiedică normalizarea
justiţiei. Să se elibereze din ghearele reţelei
parazite (uzurpatoare) care paralizează procesele şi
reparaţia. Să găsească un antidot şi
la problema complexităţii dosarului. Prezentul studiu relevă faptul că
anchetarea şi judecarea tuturor evenimentelor care au compus fenomenul
unitar al Contrarevoluţiei, pune probleme extrem de grele de
operaţionalitate juridică. Pe data de 2 mai 2007, ora 10, am participat la o întîlnire între procurorul
general Laura Codruţa Kovesi şi căţiva reprezentanţi
ai societăţii civile, interesaţi de avansul anchetelor (conduse
de generalul Voinea) privind evenimentele sîngeroase din decembrie 1989 şi
iunie 1990. Cu această ocazie mi-am expus punctul de vedere privind
carenţele legislaţiei, slăbiciunea mijloacelor alocate de Justiţie
şi necesitatea sprijinirii efective a anchetei de către societatea
civilă - observaţii rezultate din experienţa acumulată în
aceşti 17 ani de încercări sterile şi a unor
constatări făcute pe parcursul colaborării mele cu echipa de
anchetă. Am depus procurorului general şi analiza redată mai
jos: "Deblocarea procesului pentru crimele
comunismului [IR: Inclusiv al celor comise în timpul Contrarevoluţiei
şi Tranziţiei, pentru protejarea şi îmbogăţirea
vinovaţilor ]. Ca mulţi alţii, am prezentat în
diverse texte şi împrejurări (vezi şi colecţia
www.procesulcomunismului.com) pledoarii pentru legitimitatea (importanţa,
prioritatea) unui proces al crimelor comunismului. Nu voi mai reveni aici cu
astfel de argumente. Cei surzi au urechile înfundate de alte interese. Ei au
făcut şi vor face orice pentru împiedicarea unui cutremur juridic,
moral, social, politic şi economic. Şi sînt mulţi,
hotărîţi, uniţi, bine dotaţi, bine plasaţi. De partea
cealaltă se află forţe justiţiare - în netă
inferioritate. Nu de noi justificări au acestea nevoie, ci de mijloace
adecvate, de sprijin popular, de bună organizare, de voinţă,
realism şi coerenţă.
Sîntem însă extrem de departe de condiţiile minimale pentru o
minimă reuşită. Să observăm doar obstacolul
"prescriptibilităţii" - invocat pentru acoperirea intereselor
răufăcătorilor. Depăşirea sa cere mai întîi un efort
analitic (dezamorsarea tezelor protectoare: prin extensia
imprescriptibilităţii pentru crime împotriva umanităţii
şi asupra abuzurilor conexe, sau prin aplicarea principiului întreruperii prescripţiei
pentru forţă majoră pînă în anul 2006 -cînd statul român
şi-a reconsiderat poziţia - sau prin afirmarea caracterului
excepţional al situaţiei create şi deci al măsurilor
necesare). Apoi, cere declanşarea unei vaste acţiuni
juridico-politice (promulgare de legi, îndrumări de interpretare pentru
instanţe, impulsionarea anchetelor şi proceselor). Pentru un regim despotic ar fi uşor… Toate
acestea trebuie făcute însă democratic, în numele, la cererea şi
cu sprijinul majorităţii populaţiei. Ori, ca rezultat al
campaniei de manipulare, compromitere în lanţ, santaj, alienare, degradare
şi debusolare - în masă- practicate în ultimii 60 de ani - mulţi
români nu percep utilitatea curăţirii societăţii de
cangrena careia i-au căzut victimă. Este unul dintre motivele pentru
care insist asupra abordarii problemei "dinspre prezent" spre trecut.
Oamenii trebuie să poată vedea cine sînt cei care le conduc azi
destinele - pe căi economice, politice şi mediatice oculte-, cum au
convertit unii în avere puterea reţelei securicomuniste. Cetăţenii sînt menţinuţi
cu abilitate în capcana unui model fals privind evoluţia României: epocii
comuniste umilitoare i-ar fi urmat o "tranzitie anticomunistă"…
devastatoare - cu nimic mai bună,
pentru iobagi. Pentru a scăpa de
acel cumplit "era mai bine înainte" ar trebui ca oamenii să
perceapă clar că "de acolo ni se trage ce îndurăm
azi". Acesta e rostul principal al Procesului şi de aceea el nu
trebuie redus la tratarea represiunii staliniste sau a demenţei
ceauşiste, nu trebuie oprit "cuminte" la 1989. El trebuie
să parcurgă continuumul care leagă conspiraţia
antinaţională a PCR, de ciopîrţirea şi cotropirea României,
de transformarea ei într-un lagăr de exterminare, alienare şi
muncă - toate finalizate după 1990, prin jefuirea averii
prizonierilor de către foştii lor gardieni, care si-au
împărţit prada. Aşadar, dosarele dedicate genocidului comunist,
reprimării revoluţiei din decembrie, declanşării
Contrarevoluţiei din 1990 (culminind cu "mineriada"), jefuirii românilor iesiţi din lagăr,
în faza Tranziţiei Criminale - trebuie corelate. Dar ele sînt deja -fiecare- de o zdrobitoare
complexitate. Crimele comunismului? Un noian de locuri de detenţie sau
caznă în care au suferit sute de mii de oameni şi au dispărut
zeci de mii. Sute de răscoale şi acţiuni de rezistenţă
legitime înăbuşite în sînge, zeci de mii de evenimente oribile cu
urmări traumatice. Un stat folosit ca instrument de domesticire a
cetăţenilor captivi. O uriaşă cantitate de mărturii
scrise şi mii de martori care pier neaudiaţi. O enormă
plasă de vinovăţii şi complicităţi.
Implicaţii morale, psihice, sociale şi economice incomensurabile -
care ridică o problemă de reparaţie ameţitoare şi cere
soluţii speciale, cum ar fi crearea unor fonduri alimentate din
confiscări şi penalizări
(pentru a proteja bugetul- deci cetăţenii nevinovaţi). Revoluţia din decembrie? Un uriaş amalgam de ciocniri
regizate sîngeros - în care a fost implicată (antrenată) o parte
semnificativă a populaţiei României. Contrarevoluţia din 1990?
Un proces nociv care a antrenat zeci de mii de personaje - mai mult sau mai
puţin penalizabile - într-o sarabandă de evenimente şi procese
criminale, greu de investigat. Tranziţia? Acapararea, înstrăinarea
sau distrugerea a zeci de mii de obiective economice, jefuirea unei întregi
populaţii de către reţele mafiote uriaşe. Toate acestea cer o tratare unitară,
pentru a li se înţelege şi demonstra sensul global genocidar. Dar în
acelaşi timp- o segmentare (disjungere)- pînă la nivelul unei
operaţionalizări juridice. O luptă uriaşă cu
complexitatea. Contabilitatea şi analiza daunelor şi a avuţiei
globale prejudiciate- fiind acut problematică. Documentarea necesară
orientarii cercetării penale (sau cea elaborată în timpul anchetei
şi pusă la dispoziţia judecătorilor pentru decizie) - fiind
atît de vastă, încît gestiunea
spaţiului informaţiilor pertinente reclamă tehnici informatice
avansate. Poate justiţia trata o criză de o asemenea amploare, bazîndu-se pe o politică
adecvată, realizată sub
presiunea societăţii civile? Să nu eludam dificultatea. Nici
măcar în plan teoretic nu găsim soluţii pentru asemenea
catastrofe sociale (care să trateze de exemplu "limitele de
operaţionalitate a justiţiei, în cazul ilegalităţilor săvîrşite
pe scară foarte largă"?). Ca unul care mă zbat în faţa
acestor probleme de 17 ani, care a irosit ultimii ani pentru a strînge
informaţii în sprijinul anchetelor existente, care s-a străduit
să cerceteze dificultăţile teoretice dar şi să
acţioneze concret (cît mai are rost) - am ajuns la concluzia că NU
dispunem de mijloacele necesare rezolvării problemei (şi asta nici
măcar dacă ne-am afla într-o societate dominată de buna
intenţie - ceea ce, ştim bine, nu e cazul). Cîţiva procurori inimoşi
înarmaţi cu cîteva maşini de scris şi copiat,
chibiţaţi sporadic de cîteva persoane emanînd comunicate prin care
reclamă "avansul dosarului"- nu au cum rezolva o asemenea
problemă gigantică. Căruţa aceasta nu poate fi
despotmolită decît dacă avem întrunite o serie de condiţii,
legate prin "şi" logic: 1. sînt alocate resurse juridice mult mai mari:
procurori pentru anchete, jurişti care să trateze
dificultăţile de principiu, judecători corespunzători
(toţi - nelegaţi de interesele celor vizaţi de Proces şi
apăraţi de reacţiile lor previzibile). 2. sînt implicaţi un număr mult mai
mare de intelectuali, eficaci, lucrînd benevol şi cooperativ, în baza unui
plan închegat de acţiune: reperînd şi depăşind
dificultăţi, avansînd iniţiative legislative, redactînd şi
difuzînd explicaţii care să lumineze publicul, căutînd martori
şi victime încă disponibile, sintetizînd fapte şi piste- pentru
a le pune la dispoziţia anchetatorilor, etc. 3. este folosit un instrumentar specializat
(informatizat) de gestiune documentară (vezi şi propunerea mea,
expusă la conferinţa INSCIT de
la Merida, din 26 oct. 2006). 4. sînt adoptate legile şi emise
instrucţiunile de interpretare necesare (în problema prescripţiei
şi amnistiilor, privind calculul şi sursa despăgubirilor,
rezolvînd raportul dintre integralitatea genocidului şi divizarea cauzei pe
sub-dosare, etc.). 5. este convinsă populaţia, printr-o
campanie mediatică consistentă- să sprijine proiectul,
susţinînd iniţiativele civice şi politice oportune. 6. este format un grup de coordonare a
campaniei globale, integrînd coerent şi convergent acţiunile
juridice, civice, politice, economice, mediatice, etc. 7. se pun la punct arme eficace împotriva
obstacolelor: diversiune, boicot, şantaj, etc . Sîntem în faţa unei alternative nete: ori
de tot, ori de loc. Dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite,
vechilor injustiţii (neresorbite) şi actualei dezolări (cronice)
li se va adăuga irosirea celor ce vor încerca eroic să lupte, lucrînd
însă singuri, sub masa critică. Ei vor fi soldaţii jertfiţi
pe un front dezechilibrat. Vor fi victimele răutăţii, nesimţirii
şi imposturii altora. La asta
trebuie să mediteze cei care nu vor decît să arate că se
achită formal de obligaţii (pentru a lua un salar), să creeze
publicului impresia că "se rezolva" (pentru a obţine
linişte) sau care vor să facă un capital moral sau politic din
"implicarea" lor în dosar - simulînd ca sînt în plină lucrare…
de deplasare a oceanului cu linguriţa. Cum printre cei prezenţi la această
întîlnire nu sînt, cred, farsori, lunatici sau veleitari - sper că
veţi fi de acord că nu mai putem ascunde prăpastia care ne
desparte azi de un adevărat Proces al crimelor comunismului. Modul în care a fost abordat subiectul
pînă acum aruncă doar praf în ochii publicului. A venit momentul ca (
pe lîngă continuarea şi sprijinirea acţiuniilor existente)
să spunem tot adevărul, denunţînd situaţia actuală. E
vorba de un proiect de societate, nu de o sinecură pentru cîţiva
profesionişti şi ocazie de afirmare pentru cîţiva aventurieri.
Să facem deci un apel onest la ajutor, dacă vrem ca societatea
să se capaciteze pentru această cauză, dedicîndu-i un efort
colectiv. Nu vom obţine un mandat pentru o sută
de mii de procurori înarmaţi cu tehnică modernă şi audiind
o sută de mii de martori, ajutaţi de o sută de mii de
intelectuali. Dar, dacă nu putem amplifica de mii de ori forţele puse
în joc azi, haide să încercăm să le amplificam de zeci de ori,
pentru ca măcar o abordare parţială- selectivă dar
consistentă- să devină posibilă. Altfel, pseudo-combatanţii de azi vor
trebui mai tirziu implicaţi în "procesul celor care au împiedicat sau
compromis Procesul". Ioan Roşca, cercetator, 2 mai 2007" Derularea întîlnirii, din păcate, mi-a
întărit concluziile exprimate în text: "luptătorii
profesionişti" pentru procesul comunismului, mînaţi doar de
interese egoiste de imagine, sînt pe cale de a dilua, deturna, confisca şi
compromite cauza în numele careia pretind că acţionează. Nu sînt
dispuşi să se dedice muncii de ajutare a justiţiei, să se
organizeze în acest sens. Îşi continuă agitaţia sterilă
şi retorică prin Comunicate - aratînd că nu vor să observe
adevarata dimesniune a problemei. In acest timp, procuratura se complace în a
simula deplasarea oceanului cu linguriţa. Nu recunoaşte public
că resursele alocate dosarului sînt total inadecvate, nu cere sprijin
civic pentru ierarhizarea aspectelor anchetate şi parlamentar- pentru
constituirea cadrului legal necesar. Se lansează în schimb în diversiuni
legate de faptul că un dosar depus prematur (datorită interventţei sabotoare a
Curţii Constituţionale) nu are nu ştiu care semnatură
şi dată. În loc să pună la punct cadrul legislativ necesar judecării crimelor comunismului , contrarevoluţiei şi tranziţiei, parlamentarii huiduie condamnarea comunismului de către Preşedinte- diversiune care determină publicul fascinat să nu observe că era vorba doar de o condamnare de circumstanţă, fără efecte juridice. Iar soluţiile de operaţionalizare şi adaptare a justiţiei de tranziţie, la necesităţile dreptăţii, aşteptate de la juriştii şi teoreticienii dreptului .. nu apar. Acest raport este conceput ca reacţie constructivă
faţă de o situaţie profund distructivă. El pune un
instrument de analiză a faptelor şi mizelor, de gestiune a unei mase
enorme de detalii- la dispoziţia celor cu adevărat interesaţi de
găsirea unei soluţii juridice- chiar şi cu atîta întîrziere.
Şi dacă tot nu se va face nimic pentru reabilitarea
dreptăţii, în timp util pentru victime, existenţa unei
documentaţii solide- nefolosite- va fi o dovadă suplimentară a
relei credinţe sistemice. 3. Disjungere şi coerentă. Segmente
şi ansamblu. "Mineriada"
la Piatra Neamţ?
Pe lîngă ambiguităţile
meta-juridice ale justiţiei de tranziţie, dificultatea acuzării
tocmai a celor care au determinat sau determină legile şi problema
practică a operaţionalităţii şi ierahizării
priorităţilor în cazul anchetelor enorme- acest dosar pune şi
probleme grele (epistemologice) de teorie argumentativă (esenţa
cauzalităţii, esenţa explicaţiei). Stiinţele
(sociologie, teoria comunicaţiei, etc.) au ajuns la concluzia că
fenomenele care au loc în sisteme complexe au un carcater unitar, global,
organic. Lanţurile particulare cauză - efect sînt împletite într-o
înlănţuire procesuală
unitară - extrem de greu de segmentat. Putem observa anumite evenimente, serii de
evenimente şi etape, fire problematice şi grupuri tematice. Putem stabili responsabilităţi,
efecte nocive corelate mai strîns cu măsurile cauzatoare. Dar atunci cînd
judeci evoluţia globală dezastruoasă a unei societăţi,
în plan economic, social, moral - trebuie să poţi reclama
responsabilitatea globală a celor care au determinat fiziologia
patologică de ansamblu. Aporturile
sînt multiple şi procesele degenerative interferează. Dar ştim ce reţea a fost
la putere, de la 23 August 1944, pînă …azi. Dovada acestei
continuităţi (singura explicaţie posibilă) este şi
nepedepsirea crimelor. Vom şti
că statul român a fost deparazitat în clipa în care justiţia va face
dreptate, nu va apăra cu formalisme şi tergiversări… dreptul
injustiţiei. Cam acesta este cadrul în care se
desfăşoară anchetele în sprijinul cărora am pregătit
prezentul Raport (studiu). Un ultimul paradox. Atragînd atenţia asupra
unităţii fenomenului global care ar trebui anchetat, putem amîna
nepermis rezolvarea unor segmente - ceea ce nu e de loc de dorit. Pentru a nu întîrzia reparaţia la care
victimele au dreptul, justiţia nu poate aborda acest dosar complex decît
fragmentîndu-l într-o serie de etape, concentrate în jurul unor evenimente
majore. Va începe probabil cu represiunea din decembrie şi cu represiunea
din 13-15 iunie. Sînt momentele cele mai semnificative: prin gravitatea
infracţiunilor, prin amploarea daunelor şi prin faptul că,
rezultînd din procesele criminale globale condensate în cele 6 capete de
acuzare ale raportului, revelează toate efectele lor nocive. Speram
că se va continua apoi facînd dreptate celor hărţuiţi
şi loviţi de agenţii FSN la 28 ianuarie, 18 februarie, 24
aprilie, etc. Apoi, celor violentaţi în toată ţara, în
"campania electorală", din 1990.
Pe de altă parte, studiul acesta (atît în partea de sinteză cît
şi de cronologie analitică, cît şi de arhivă
structurată) este pus la dispozitia celor ce vor încerca rezolvarea
globală a problemei - după ducerea la bun sfîrşit a tuturor
anchetelor şi proceselor parţiale. Acest proces "politic"
final, aşteaptă cadrul legislativ adecvat, pe care trebuie să-l
pună la punct puterile statului român reabilitat (parlament,
justiţie, administraţie, presă) . Unul dintre dosarele incluse în ciorchinele coerent documentat aici este cel dedicat evenimentelor din mai şi decembrie 1990 de la Piatra Neamţ (vezi plîngerea din data de 26 aprilie 2005, întărită prin explicaţiile, declaraţiile şi documentele adăugate ulterior la dosar- de exemplu la 6 mai 2006). Dosarul acesta trebuie corelat şi cu dosarul deschis în noiembrie 1990 (şi casat abuziv în 1993) - în urma descoperirii gropii comune de la Dealul Mărului. Pentru că, aşa cum am arătat în declaraţia mea din 6 mai 2006, agresarea noastră din mai şi decembrie a avut loc numai pentru că acţionam (în cadrul forţelor de opoziţie: ANPT, CDR, AC) în favoarea procesului pentru genocidul comunist, şi înlăturarea nomenclaturii rămase la putere . Vă semnalez, cu ample dovezi, că şi în alte oraşe: Braşov, Sibiu, Craiova, Constanţa, Ploieşti, Arad, Deva, etc. - au avut loc agresiuni similare, chiar cu efecte mai grave. Din cauza "orbirii" mediatice (ziarele şi televiziunile refuză de 3 ani pînă şi publicarea unui comunicat în care să semnalăm victimelor şi martorilor din aceste oraşe că intervenţia lor la procuratură ar sprijini ancheta) şi a faptului că mulţi au emigrat sau au renunţat la justiţie (din disperare)- victimele nu au depus plîngeri formale. De altfel, şi la Piatra Neamt, cei agresaţi alături de mine s-au rezumat, deocamdată, la declaraţii de martori - fiind neîncrezători în şansele unui demers justiţiar- în Romania de azi. Sper ca justiţia să infirme acest scepticism, prin satisfacţia morală (pedepsirea vinovaţilor) şi despăgubirile acordate mie - pentru traumele suferite, condamnarea la exil şi la o uriaşă muncă voluntară (pentru a împinge înainte această cauză). Pe de altă parte, se impune ca, pe baza informaţiilor din prezenta declaraţie-raport, în numele similitudinii cu cazul meu (şi al principiului non-discriminării) şi respectînd caracterul activ al procuraturii - să vă autosesizaţi- şi în cazul celorlalte victime. 4. Concluzia dizertaţiei de
principiu
Procurorii pot încerca corelarea faptelor şi efectelor semnalate în acest raport cu delicte incriminate de codul penal. Dar nu trebuie să se rezume la asta. Justiţia de tranziţie nu poate folosi (just) instrumentele dreptului formal (din cauza perioadei de vid legislativ, ambiguitate şi contradicţie, criză de legitimitate). Ea trebuie să ia o decizie. Poate adopta punctul de vedere convenabil victimelor:condamnînd crimele şi în baza dreptului natural (relegitimat printr-o nouă legislaţie)- pentru a face totuşi dreptate. Sau, poate adopta punctul de vedere convenabil vinovaţilor: exonerîndu-i de răspundere, cu scuza inadecvării cadrului legislativ. Prezenta declaraţie cere procuraturii să admita şi să reprezinte punctul de vedere al victimelor (pe care raportul îl explică şi argumentează masiv). O astfel de poziţie este validă teoretic (în ciuda speculaţiilor "legaliste") şi firească (avînd în vedere rolul procurorului). Ea este necesară pentru a contrabalansa atitudinea instanţelor, a organelor legislative şi a teoreticienilor dreptului - forţe care s-au dovedit pînă acum interesate mai mult de apărarea aparenţelor legale - acoperind realitatea uzurpării puterii în statul român. II. Sinteza explicativă a fenomenului de ansamblu
1. Organizarea raportului
Prezenta analiză are mai multe roluri: - Explicaţie (cadru istoric) -
semnalînd şi demonstrînd cauzele şi consecinţele evenimentelor
din 13-15 iunie, aceleaşi cu ale evenimentelor din Piatra Neamş
şi din atîtea alte locuri; - Deschiderea şi sprijinirea
unor piste de cercetare, informaţii utile pentru clarificarea unor
situaţii şi găsirea unor probe, legate de infracţiuni
separate comise între 16 decembrie 1989 şi 31 dec 1990, dar legate între
ele de un fenomen unitar; - Probarea instigării
mediatice, prin prezentarea articolelor de presă şi semnalarea
emisiunilor de radio-tv provocatoare. Se arată că agresorii din 13-16
iunie au fost conduşi, nu numai de persoane folosind instituţii
uzurpate ale statului (aşa cum va trebui să o demonstreze ancheta
procuraturii) ci şi de confuzia raspîndită în rîndul
susţinătorilor FSN, pe parcursul a şase luni de intoxicare
propagandistică. Represiunea a fost
orchestrată de autori morali, de unde rezultă obligaţia
inculpării celor responsabili de campania incitatoare- aşa cum am
cerut din start în plîngerea mea din 26 aprilie 2005; - Pledoarie iniţială
(potenţială) pentru un viitor rechizitoriu global, integrînd
rechizitoriile dedicate segmentelor judecate în cadrul unor procese separate
procedural - dar conectabile logic. Destinaţia mixtă a meterialului
prezentat aici (ghid de cercetare, explicaţie istorică, probă
directă de manipulare, pledoarie coagulantă) impune o alegere
dificilă între: - granulaţia fină a
evenimentelor concrete versus prezentarea sintetică a fenomenelor majore; - poziţia neutră a
prezentării cronologice, versus poziţia polarizată a pledoariei
învinuitoare; - organizarea de-a lungul marilor
procese împletite (lupta politică pentru putere, lupta
revoluţionară pentru libertate, lupta civică pentru
conştiinţa emancipată, lupta economico-socială, lupta
pentru unitate naţională) versus organizarea
global-secvenţială, de-a lungul seriei de evenimente majore (22-26
decembrie, 12 ianuarie, 23-29 ianuarie, 12-19 februarie, 11-20 martie, 22-29
aprilie, 13-16 iunie, etc). Formula de compromis aleasă este
structurarea materialului în: I. Problemele de principiu - puse de
acest dosar; II. Sinteza explicativă a
fenomenelor împletite în lupta Revoluţie - Contrarevoluţie (prezentul
document) III. Cronologii extensive a faptelor
şi reflectărilor lor, combinînd semnalarea şi adnotarea
mărturiilor personale cu a mesajelor (relatări, comentarii, rapoarte)
apărute în presă, radio şi televiziune (cu trimiteri la
documentele arhivate); IV. Arhiva de documente selectate.
Blocul de articole de presă - organizat cronologic şi extrasele din jurnalele alcătuite de
Ioan Roşca şi Livia Dandara, consemnînd mărturii personale,
semnale de presă şi emisiuni
radio-tv. 2. Punctul de plecare: 11-20 iunie 1990
Pe 11 iunie, după 50 de zile de
rezistenţă, manifestanţii din Piaţa Univ, în numele
greviştilor foamei au un dialog
-eşuat- cu puterea, urmat de o nouă diversiune. Pe 12 iunie, primul
guvern Roman decide evacuarea Pieţei. Continuă intens -în presă
şi televiziune- instigarea populaţiei împotriva
"golanilor". Pe 13 iunie 1990 dimineaţa, la orele 4,
forţe masive ale ministerului de interne, executînd ordinele guvernului
interimar, au înconjurat protestatarii aflaţi încă în Piata
Universităţii, lovindu-i cu nejustificată brutalitate,
arunrcindu-I în masini şi ducîndu-i către locuri de anchetă
şi detenţie. A continuat apoi, în timpul zilei, arestarea cetăţenilor
care-şi arătau dezacordul faţă de această
intervenţie şi faţă de putere. Tensiunea a crescut, unii
dintre contestatarii care se retraseseră din piaţă după 23
Mai au revenit, pentru a-şi arăta revolta, protestînd împotriva
acţiunii guvernamentale şi cerînd eliberarea celor arestaţi.
Revolta a luat aspecte insurecţionale. A declanşat asedierea cîtorva
instituţii simbol (Poliţia capitalei, Ministerul de Interne,
Televiziunea) de către o parte dintre manifestanţi, instigaţi
şi de indivizi cu comportament suspect. Forţele de ordine au replicat
ciudat, uneori cu bizară moliciune, alteori cu nejustificată
ferocitate. Pe 14 iunie 1990, la ora 4 dimineaţa, ele păreau a
controla Bucureştiul: vînătoarea de demonstranţi se terminase.
Desigur, nimeni nu putea şti cum avea să se deruleze următoare
zi (şi pe 22 decembrie dimineaţa revolta fusese
înăbuşită, trotuarele spălate de sînge, centrele de
detenţie umplute cu cei arestaţi). In acest moment, au început să soseasca în
Gara de Nord garnituri de tren pline cu susţinători ai FSN,
organizate şi trimise din toată ţară (Galaţi,
Buzău, Comăneşti, Alba Iulia, Petroşani, etc). Purtînd
uniforma de mineri (nefiind însă toţi mineri) aceşti
combatanţi, ghidaţi de guvernanţi şi serviciile secrete,
îndemnaţi de Ion Iliescu, au ocupat Piaţa Universităţii-
deja golită. După ce au bătut cu sălbăticie
studenţii găsiţi în Universitate şi Arhitectură,
distrugînd sediile respective, minerii au declanşat, în tot
Bucureştiul, o vînătoare de o inimaginabilă barbarie. În zilele
de 14 şi 15 iunie, sub privirile complice ale politiştilor (şi
chiar cooperînd strîns cu aceştia) fasciile minereşti au legitimat,
agresat, ameninţat, insultat, lovit cu bestialitate, călcat în
picioare, arestat, încărcat în dube dirijate spre lagăre ad-hoc - mii
de trecători care li se păreau suspecţi (aer de intelectual, studenţi,
opozanţi, etc). În acelaşi timp, cu precizie profesională, au
vînat opozanţii politici şi civici - la domicilii şi sedii,
distrugînd localurile şi mobilierul şi instaurînd teroarea. Puterea
provoacă, orchestrează şi salută aceste acte de teroare -
ca pe o apărare a democraţiei. Nemulţumită de insuficienta
implicare represivă a militarilor - lichidează prin decret (pe 14
iunie) mişcarea CADA. Era clar că următoarea revoltă
previzibilă, a maselor înşelate de Front şi sărăcite
prin "reformă"- nu mai putea fi înăbuşită cu
mineri. Armata şi poliţia trebuiau readuse în postura de forţe
de represiune, acoperite cu legitimitate democratică. Intre 16 şi 18 iunie, încercările de
organizare a unor proteste de stradă au fost palide. Ziarele fiind închise
prin forţă, televiziunea aservită- intelectualii
neorganizaţi şi intimidaţi, partidele slabe şi infestate -
replica opoziţiei politice şi civice a fost nesemnificativă.
Protestele care au urmat, au rămas şi după aceea într-o nota de
sterilitate, intimidare, dezbinare, incoerenţă, non-combativitate - a
se vedea ca exemplu mitingul "cămăşilor albe". Pe 19-20 iunie Parlamentul "ales" la
20 mai îşi începe activitatea: interzicînd protestele din strada,
înfiinţînd comisii formale de anchetă care nu vor rezolva nimic,
lansînd masina de vot FSN şi cooperarea colaboraţionistă,
demarînd distrugerea economiei naţionale în baza programului Roman-
aprobat cu inconştienţă de "opoziţie".
Inselîndu-şi susţinătorii, Frontul adoptă exact
măsurile distructive pe care le pusese în seama opoziţiei.
Populaţia se pomeneşte în capcana implicării ei de partea FSN,
nu mai poate traversa prăpastia creată, cu bună
stiinţă, prin campania de diversiune finalizată la 13-15 iunie. 3. De la fapte la explicaţii şi intenţii
Faptele trebuie detaliate şi interpretate.
Ca în orice fenomen de masă, poziţiile şi acţiunile
vizibile au fost însoţite de manevre oculte, facînd parte dintr-o
plasă de scenarii, în urma unor negocieri de culise, echilibrînd jocuri de
interese diverse - labirint de detalii obscure şi nesemnificative, care nu
pot şi nu merită să fie revelate exhaustiv. Anumite
poziţii, evoluţii şi situaţii au fost determinate şi
de elemente subterane. Intuirea existenţei "secretelor" nu
trebuie însă să mascheze sensurile majore ale înfruntării, care
pot fi deduse analizînd sistemic (ca tot organic) şi selectiv (în
căutarea aspectelor majore)- ansamblul faptelor petrecute. Putem întelege cauzele prin efectele lor. După 17 ani de manifestare a
consecinţelor anului 1990- avem tot ce ne trebuie pentru a aprecia
intenţiile jucătorilor. In absenţa posibilităţii unui
adevăr pur obiectiv, acest Raport îşi propune să argumenteze, cu
cît mai multă rigoare, adevărul celor care au căzut victime, în
1990, diversiunii şi represiunii pe care o denunţam. Pe de o parte,
ne interesează fiecare act care a produs suferinţe unei victime
nevinovate. În acelaşi timp, este importantă explicaţia
fenomenului, care relevă cauzele şi intenţiile. Putem dovedi nenumărate abuzuri
(provocatoare de daune, disperare, teroare, suferinţe, surghiun şi
victime) săvîrşite şi în iunie 1990 de către
guvernanţi, pentru a reduce la tăcere- prin forţă-
opoziţia politică şi contestaţia civică. Multe dintre
ele au fost de altfel de notorietate publică, fiind bogat reflectate în
ziarele vremii. Doar
păstrarea puterii a permis amînarea judecăţii. Mai devreme sau mai tîrziu
însă, într-un stat de drept, represiunea sălbatică, prin
mijloace parţial ilegale- trebuie condamnată. Procesul acesta nu trebuie oprit însă la
nivelul judecării exceselor săvîrşite -în 13 iunie
dimineaţa- faţă de ultimele "elementele turbulente"
care mai rezistau, dintre cei care blocaseră 52 de zile un spaţiu
public- pentru a contesta puterea. Nici la judecarea reprimării sîngeroase
a revoltei care s-a declanşat pe 13 iunie după masp. Şi nici la
analiza antrenării minerilor pe 14-15 iunie, într-un razboi civil
unilateral. El trebuie să
reveleze mobilurile forţelor aflate în conflict, arătînd care din ele
apără cu adevărat interesele României. Cercetînd motivaţia simpatizanţilor FSN, pentru a
înţelege ce i-a determinat să acţioneze cum au făcut-o pe
14-15 iunie, vom descoperi că agresorii au fost la rîndul lor victimele
unei enorme înşelătorii, fiind atraşi într-o capcană cu
urmări catastrofale. Prin manipulare (agenţi provocatori şi
campanie mediatică) ei au fost făcuţi să creadă
că opoziţia urmăreşte vinderea ţării şi
pauperizarea populaţiei şi că, în acest scop, ea încearcă
să răstoarne în forţă puterea legitimă. În fapt
însă, s-a întîmpat tocmai pe dos: imediat după ce a zdrobit
potenţiala rezistenţă politică şi civică (cu
ajutorul susţinătorilor FSN intoxicaţi, compromişi şi
izolaţi) - puterea a putut opera nestingherită seria de măsuri
socio-economice antipopulare care a distrus economia şi jefuit
populaţia, în folosul acoliţilor ei "privatizaţi". Pentru a înţelege de ce s-a recurs la mineri şi politica de
anihilare a rezistenţei faţă de uzurparea statului român
(menţinerea instituţiilor sale în mîinile securi-comuniste), trebuie
urmărite cu atenţie şi
evenimentele legate de democratizarea (eliberarea) armatei- care au
premers şi au succedat desfiinţarea CADA (la 14 iunie). Importantă este şi înţelegerea legitimităţii
revoltei (cu aspecte insurecţionale) de pe 13 iunie după masă,
dincolo de unele excese condamnabile (în mare parte cauzate de zurbagii şi
de provocatori cu rol compromiţător). Manifestanţii autentici nu
au vizat distrugerea instituţiilor statului ci dimpotrivă, eliberarea
lor de garnitura PCR care confiscase revoluţia anticomunistă:
agăţîndu-se de putere cu orice preţ, protejînd şi
menţinînd la conducere nomenclatura, folosind forţele şi
tacticile represive pregătite de comunişti, manipulînd nociv
populaţia, falsificînd campania electorală şi sfidînd punctul 8,
reprimînd brutal contestaţia, ascunzînd adevărul despre evenimentele
din decembrie, molestînd şi arestînd revoluţionarii protestatari. Intervenţia din 13 iunie dimineaţa se cere analizată în
contextul lanţului de ciocniri care
a opus, între 16 decembrie 1990 şi 22 decembrie 1990, revoluţia anticomunistă
şi contrarevoluţia reuşită de nomenclatura vechiului regim
(restauraţia oligarhiei, cu conversia de la comunism la capitalism). Numai
analizînd integral fenomenul "16 decembrie 1989- 16 decembrie 1990" se pot înţelege poziţiile şi
motivaţiile actorilor, se poate demonstra sensul retrograd şi scopul
distructiv al represiunii din 13-16 iunie, se poate scoate în
evidenţă eroismul şi poziţia justiţiară
anticomunistă a ţintelor agresiunii, se pot demasca intenţiile
contrarevoluţionare ale puterii, se pot demonta justificările
responsabililor pentru o acţiune cu multe victime şi cu urmări
extrem de grave asupra destinului României. Un punct fundamental al analizei noastre va fi trădarea
susţinătorilor FSN, prin
răsturnarea poziţiei electorale faţă de problemele
socio-economice, reorientare demarată la 19 iunie, imediat după
eliminarea adversarilor politici, cu ajutorul populaţiei înşelate.
Pentru a înţelege efectul (deci şi scopul) loviturii date de
forţele din spatele FSN este necesară şi urmărirea reacţiei
timide şi colaboraţioniste a opoziţiei- după 16 iunie.
Această reacţie penibilă (care şi azi este ascunsă cu
jenă de cei implicaţi, în dauna restabilirii adevărului şi
dreptăţii) a izolat şi izolează revoluţionarii
autentici, permiţînd şi legitimînd victoria Contrarevoluţiei
(restauraţiei securiştilor şi comuniştilor convertiţi
în capitalişti). Vom sesiza cu această ocazie un lanţ de
vinovăţii secundare: ale partidelor de opoziţie, ale personalităţilor
şi asociaţiilor civice, ale mişcărilor sindicale, etc.
Urmărind însă cauzele acestor slăbiciuni (erori, dezertări, trădări, etc) - vom
ajunge la cauzele prime: manevrele de dezinformare, intoxicare, dezbinare etc.
- prin care a fost orchestrată cu premeditare confiscarea României de o
reţea parazită. Metodele folosite în atingerea scopului
criminal au fost, pe de o parte antrenarea instituţiilor ocupate ale
statului în activităţi anti-sociale şi -pe de altă parte-
instigarea populaţiei la autodistrugere şi război civil, prin
pîrghii controlate de propagandă: televiziune, presă, informatori
care au dezinformat, provocat, calomniat, etc. De aceea , pe lîngă
dovezile ilustrînd activităţile reţelei criminale
agăţate de putere şi
ilegalităţile comise sub umbrela instituţiilor statului, vom
adăuga semnale de presă şi televiziune - care demostrează
manipularea la care au fost expuşi cititorii şi tele-spectatorii,
pentru a fi împinşi la acţiunile iresponsabile de reprimare a
luptătorilor pentru libertate - la care s-au pretat susţinătorii
înşelaţi ai FSN. 4. Importanţa lămuririi fondului politic
Nu se poate evita clarificarea
legitimităţii politice - în acest proces, fără a-l
transforma într-o farsă. Chiar inculpaţii recurg la argumente în
acest sens. Recunoscînd eventual unele "erori regretabile" şi dînd
vina pe cîţiva militari nedisciplinaţi, ei invocă apărarea
interesului de stat. Vor pretinde şi că România se afla în vidul de
autoritate creat de prăbuşirea regimului comunist (şi a legilor
sale, inclusiv Constituţia)- deci că au fost siliţi să
aplice creator dreptul natural, în aşteptarea unei reorganizări
post-revoluţionare a noului formalism legislativ şi justiţiar.
Ei cer deja, insistent, ca 14-15 iunie să fie interpretat în contextul
zilei precedente. Intr-adevar, reducerea
problemei la încălcarea unor formalisme subrede şi scoaterea lor din
fluxul istoric nu este justă - pentru o miză ca dirijarea României,
într-o perioadă esenţială de tranziţie: socială,
politică, juridică. Să facem deci ce reclamă şi
inculpaţii: o analiză pe fond. Ca să stabilim circumstanţe
atenuante … sau agravante- trebuie analizate scopul şi cadrul
acţiunilor. Din păcate, au fost loviţi pe 14-15
iunie oameni care treceau întîmplător pe stradă, persoane care
"arătau suspect", sau erau denunţate de trecători
isterici, cetăţeni care protestau faţă de monstruozitatea
ce se petrecea. Sînt deci şi (numeroase) victime colaterale. Gravitatea
delictului creşte dacă urmărim însă ţinta reală:
paralizarea sau satelizarea opoziţiei politice şi intimidarea
contestaţiei civice - încît, rămasă la putere, nomenclatura
să evite judecarea crimelor comunismului.
Cea mai abil mascată intenţie criminală fiind
înşelarea masei susţinătorilor FSN, compromişi
faţă de opoziţie, încît să rămînă fără
sprijin politic- în momentul în care puterea a trecut la jefuirea şi
distrugerea avuţiei naţionale. După 17 ani, putem observa schema de dezbinare aplicată
şi-i putem evalua efectele. La cîteva zile după lovitura de la 13-15
iunie, în numele conversiei spre capitalism, încălcîndu-şi
promisiunile electorale, valorificînd deruta şi spaima creată,
guvernanţii au declanşat cascada loviturilor prin care au
dezmoştenit şi alienat populaţia, distrugînd economia şi
înfeudînd România; adică exact ce
puseseră în seama intenţiilor opoziţiei, cînd au asmuţit populaţia împotriva
ei. Justiţia ar proceda ca Pilat
din Pont, dacă ar evita lămurirea problemei politice care
condiţionează judecarea corectă a acestui caz. Disjungerea
părţilor "civile" şi "militare" într-un
astfel de dosar, denotă dorinţa de eludare a mizelor majore şi
creează premisele fabricării unor acari Păun. Nu e tot una dacă la
capătul "civil" al lanţului de comandă a ordinelor
represive executate de militari se află legitimitate, sau trădare.
Ordinele vădit criminale- nu se execută. Au fost guvernanţii
salvatorii unei Românii ameninţate de elemente fascisto-anarhiste
(huligani, golani, drogati, etc- cum îi numise şi Ceauşescu)? Sau ei
uzurpaseră statul, prin confiscarea şi trădarea revoluţiei-
aşa cum susţineau contestatarii reprimaţi în Piaţa
Universităţii? Diferenţa
e fundamentala. În caz
că ne aflam în faţa unei puteri legitime- ramîn de amendat excesele represive, de
despăgubit victimele, de pedepsit militarii şi civilii care au
depăşit măsura. În caz contrar însă, lupta celor din
Piaţa Universităţii a fost o eroică continuare a revoluţiei de eliberare din
decembrie şi o formă legitimă de rezistenţă
faţă de uzurparea puterii în stat. Adică exact intenţia patriotică, cu care
se încearcă justificarea violenţelor minerilor şi a altor
susţinători FSN. Miza dosarului nu e deci numai judecarea celor
ce au folosit abuziv şi orbeşte forţele de ordine împotriva unor
manifestanţi paşnici şi bine intenţionaţi (care
avuseseră şi curajul revoltei din decembrie) sau a unor victime
colaterale (fără nici o legătură cu contestaţia din
Piaţa Universităţii). Nu e numai judecarea celor ce au instigat
şi orchestrat un război civil, trimiţînd hoardele
simpatizanţilor împotriva opozanţilor- pentru a-şi păstra
puterea. Ci este, în primul rînd, condamnarea celor care au sufocat
revoluţia anticomunistă, împiedicînd emanciparea României. Dincolo de
infracţiunile masive împotriva persoanei- se află uzurparea puterii
în stat şi înalta tradare, pregatind sabotarea economiei naţionale. Dovedind acest lucru, vom spulbera şi
eventuala invocare a prescripţiei. Ea este evident întreruptă de
forţa majoră ca, tocmai prin crimele reclamate, vinovaţii au
conservat controlul asupra instituţiilor statului român- facînd
imposibilă judecarea lor pînă azi. Nu se poate da alta explicaţie acestei
amînări. 5. Etapizare şi continuitate istorică
Trebuie să observăm evenimentele -
cum ar fi cele din 13-15 iunie - în contextul lor firesc, urmărind seria
de procese declanşate la 16 decembrie 1989: o luptă majoră între
revoluţie şi contrarevoluţie, purtată la scară
naţională. Agresarea manifestaţiilor solidare cu cea din
Piaţa Universităţii (şi cu Proclamaţia de la
Timişoara) a fost comisă în toată ţara (Brasov, Sibiu,
Arad, Constanţa, Galati, Tulcea, Ploiesti, Craiova, Iasi, Piatra Neamt,
etc) - la diverse date- de către susţinători agresivi ai FSN,
amăgiţi cu promisiuni (trădate imediat după 20 iunie),
instigaţi prin media împotriva opoziţiei, organizaţi de
autorităţi şi manevraţi de provocatori ai serviciilor
secrete. Confruntări similare au avut loc pe tot
parcursul anului 1990: 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-19 februarie ,etc. Ele
au implicat două tabere: una pretinzînd legitimitate în preluarea puterii
după 22 decembrie 1989 şi cealaltă, contestînd-o pe prima,
denuntînd-o ca pe o emanaţie neocomunistă. Nu întîmplător,
printre cei arestaţi după 16 iunie, găsim personaje ca Dumitru
Dincă, contestatar consecvent al "emanaţilor", aflat în centrul evenimentelor din 21 decembrie, 12
ianuarie, 18 februarie, 22 aprilie-13
iunie. Sau ca Doru Măries, Nica Leon , etc. Si, de partea celaltă,
diversele garnituri şi progenituri ale partidului şi
securităţii (Iliescu, Roman, Brucan, Bîrladeanu, etc). Dosarul acesta formează deci o pereche
indisolubilă cu cel dedicat revoluţiei din decembrie 1989, momente
cheie ale confruntării revoluţionare din România, care poate fi
segmentată (in diverse feluri) în etape, în funcţie de evenimentele
majore. Iată o posibilă
organizare: (etapa 0: pînă la 16 dec 1989 -
lagărul de muncă, exterminare şi alienare comunist;) etapa 1: 16-22 dec '89 -
declanşarea revoluţiei anticomuniste; e2: 22 dec'89 - 1 februarie '90 -
confiscarea puterii provizorii de catre FSN; e3: 1 februarie- 22 aprilie -
denunţarea neorganizată a deturnării revoluţiei
(girată de CPUN); e4: 22 - 27 apr. - începe mitingul contestatar
al revoluţionarilor trădaţi; e5: 27 apr-23 mai - intervenţia
intelectualilor în miting, pe măsură ce se desăvîrşea
paralizarea opoziţiei şi legitimarea puterii prin
"alegeri"; e6: 23 mai-19 iunie- sufocarea
contestaţiei civice, reprimarea rezistenţei străzii şi
intimidarea opoziţiei politice marginalizate sau satelizate; e7: 19 iunie- 22 dec 1990 -
contrarevoluţia învinge (stinge) revoluţia - folosind
duşmănia creată între opoziţie şi populaţia
înşelată de FSN (etapa 8: după 1990 -
consolidarea puterii contrarevoluţionare, cu distrugerea economiei şi
societăţii, jefuirea populaţiei şi îmbogăţirea
paraziţilor). O încercare de întrerupere a logicii
longitudinale a anului 1990 (vizînd corodarea legitimităţii
revoluţionare a manifestanţilor) se face prin teza că alegerile
din 20 Mai ar fi adus la putere un guvern legitim, pe care majoritatea
contestarilor din Piaţă l-au recunoscut, retrăgîndu-se. Ar fi
rămas acolo aşadar doar niste zurbagii, aventurieri, marginali, lunatici.
Vom dovedi falsitatea acestei teorii, la a cărei raspîndire au contribuit
şi elementele colaboraţioniste ale opoziţiei civile şi
politice, în căutare de justificare pentru dezertarea de pe frontul
apărării democraţiei autentice. Cum pot susţine semnatarii
punctului 8 că alegerile care au avut loc cu încălcarea sa
flagrantă au fost acceptabile? Cînd alegătorii nu au avut nici
măcar posibilitatea (prevazută în art 10 al legii electorale) de a
şti care dintre candidaţi au avut activitate reprobabilă în
fostul regim. Ca să nu mai vorbim de condiţiile inadmisibile (şi
discriminatorii pentru tabăra autentic anticomunistă) în care s-a
desfasurat acea "campanie electorală"- perechea celei din
noiembrie 1946. Cei care, în aprilie 1990, au recomandat liderilor
asociaţiilor să renunţe la cerinţa amînării
(denunţării) alegerilor şi a epurarii domnului Iliescu- recunosc
greu cît de grav au greşit, amplificînd vechea eroare - prin acceptarea
tezei că retragerea majorităţii din Piaţă ar fi validat
alegerile (cînd în realitate, ea a fost doar efectul strategiei dezastruase de
a nu le contesta din timp). Nu
acceptarea auto-legitimării, prin minciună şi manipulare a fost
cauza retragerii (fizice) din Piaţă a multor manifestanţi, după
23 mai - ci tocmai disperarea lor, în faţa unui fapt monstruos împlinit.
Cei care au rămas acolo (greviştii foamei de exemplu) dispuşi la
orice sacrificiu, au reprezentat punctul de vedere al revoluţiei române
anticomuniste. Care a pîlpîit pînă în decembrie 1990 - cînd a fost
sufocată, în urma unui proces reacţionar extrem de nociv pentru
ţară. Contrarevolutia a exploatat din plin lovitura dată pe
13-15 iunie, care a vizat creerea unei prăpastii între elitele
anticomuniste şi populaţia înşelată (jefuită) de
Front. 6. Pricipalele delicte (bază
a capetelor de acuzare )
Dispunem de un enorm material documentar în
spijinul concluziilor acestui raport. Vom arăta că, pentru a conserva
şi valorifica puterea uzurpata, gruparea coagulata în FSN a folosit o
largă gamă de mijloace condamnabile (înşelăciune,
diversiune, provocare, infiltrare, sabotaj, corupere, şantaj, calomniere,
intimidare, represiune) - care au produs mari daune victimelor ei şi
României. Aceste infracţiuni continuate (delicte
politice) au constituit citeva confruntări majore, din a căror
împletire a rezultat cronologia evenimentelor.
Ele ne conduc la principalele capete de acuzare (procese degenerative,
problematici centrale): p1
Ascunderea adevarului, paralizarea justiţiei şi reprimarea
contestaţiei străzii, pentru a evita
procesul comunismului şi a deturna revoluţia; p2 Boicotarea partidelor democratice
şi compromiterea renaşterii democraţiei, pentru a menţine
monopolul puterii în mîinile vechilor şefi comunişti ; p3 Sabotarea încercărilor de
emancipare (morală, spirituală, civică) a populaţiei
şi continuarea expunerii ei la propagandă de intoxicare (manipulare,
instigare); p4
Pregătirea distrugerii economiei naţionale şi
pauperizării cetăţenilor, înşelaţi cu promisiuni
electorale- pentru acapararea avuţiilor acumulate de poporul român; p5
Tradarea intereselor nationale, aservirea faţă de interese
străine şi învrăjbirea cetăţenilor de diverse
naţionalităţi- pentru a apăra interesele clanului
uzurpator; p6 Impiedicarea unificării
opoziţiei (revoluţionare, politice, civice, sociale,
naţionale) prin mijloace mergînd de
la dezinformare şi diversiune la represiune şi instigare la
război civil. 7. Structura argumentaţiei
Firele problematice "longitudinale"
(p1-8) şi etapele "transversale" e1-8 au dat naştere unei
cauzalităţi globale, sistemice, dificil de urmărit şi de
expus. Bidimensionalitatea demonstraţiei este semnalată în urmatorul
tabel de sinteza:
Voi face întîi sintetizarea situaţiei pe
coloane (problematicile p1-p5) relevînd lanţurile de cauzalitate care
conduc la responsabilităţile puterii pentru: zdrobirea
rezistenţei faţă de Contrarevoluţie, monopolizarea şi
uzurparea puterii în stat, alienarea conştiinţelor şi elitei
civice, distrugerea economiei şi sărăcirea populaţiei,
învrăjbirea naţionalităţilor şi respingerea reunificării ţării - raţionamentele fiind
întărite cu documente. Pe de altă parte, trebuie înteles că
ansamblul cauzelor creează o dereglare patologică a metabolismului social, care produce - tot
global, sistemic- un ansamblu de efecte nocive, imputabil celor care,
deţinînd puterea, au putut determina evoluţia globală
distructivă. De aceea, firul de sinteza (p6) - coagulează
înşiruirea etapelor luptei dintre putere şi diversele ramuri ale rezistenţei, punînd accent pe
manevrele de dezbinare a lor (care au mers pînă la destrămarea
echilibrului social şi instigarea la război civil ). Pacurgerea pe orizontală a tabelului va fi
realizată prin cronologiile zilnice plasate în partea III a raportului.
Fiecare afirmaţie din această parte, se bazează pe
observaţii punctuale, care trimit la documentele regrupate în partea IV.
Intregul sistem demonstrativ, care va fi expus pe Internet la adresa
www.procesulcomunismului.com este deschis, în continuă extindere.
Aşadar vor fi elaborate şi înregistrate progresiv versiunile
îmbogăţite ale prezentului raport. 8. Ascunderea adevărului, paralizarea justiţiei şi
reprimarea contestaţiei străzii, pentru a evita procesul comunismului şi a infringe
revoluţia (p1)
A. Puterea: Liderii Frontului Salvării Naţionale
se strecoară la putere (în condiţii care trebuie elucidate) profitînd
de oportunitatea creată de revolta declanşata între 16 şi 22
decembrie, după o încleştare dramatică -la care nu au
contribuit. Nu ştim încă dacă ei au făcut capital
revoluţionar prin diversiunea unor "terorişti" inexistenţi,
sau daca, au avut loc hărţuieli reale între forţe de intervenţie
ale fostului regim- pînă cînd s-a ajuns la un pact între ele (bazat pe
garanţia protejării, din
partea "noii" puteri). În ambele alternative, deşi produce
pagube umane şi materiale, FSN nu capătă legitimitate
revoluţionară. Pretinde că emană din revoluţia
anticomunistă, dar gestionează societatea în sens invers
năzuinţelor ei. Noul regim începe prin eliberarea
"teroriştilor", suspendarea pedepsei cu moartea, repunerea în
funcţie a directorilor demişi, avansarea ofiţerilor care au
participat la represiunea din decembrie, oblăduirea securiştilor în
Ministerul Apărării. Frînează vîntul schimbării, blocînd
tentativele de îndepărtare a vechilor şefi comunişti, plasînd în
fruntea noilor autorităţi nomenclaturişti notorii. Susţine
că nu se poate lipsi de experienţa vechilor lideri, ca ar apare un
"vid de competenţe". Impiedică accesul la informaţiile
privind crimele comunismului, încuind, dezorganizînd şi distrugînd arhive.
Impiedică curăţirea justiţiei, conservînd vechiul personal
în tribunale şi procuratură. Menţine continuitatea
legislativă (anulînd doar măsurile foarte nepopulare) şi
aplică un formalism juridic paralizant (în loc să facă dreptate
pe fond). Eliberează "teroriştii", însceneaza cîteva
procese penibile pentru cîţiva "ceauşişti",
acuzaţi doar de ce au făcut în decembrie 89. Se feresc să
condamne dictatura comunistă. Insultă public reprezentanţii
foştilor deţinuţi politici şi protestatarii
nemultumiţi de deturnarea revoluţiei, acuzînd justiţiarii
că vor "vînătoare de vrăjitoare". Invocă prescripţia,
deşi ea era evident supendată prin forţă majoră- pe
toată perioadă comunistă. Impiedică democratizarea armatei şi aflarea adevărului
despre folosirea ei în represiunea din decembrie. Repune în poziţii de conducere foşti
agenţi (de influenţă) ai URSSS. Pretinde că pe 22 decembrie
au dispărut indivizii din aparatul represiv sau că teroriştii statului comunist
îşi epurează singuri rîndurile. Păstrează în funcţie
reţeaua securiştilor şi informatorilor, acoperindu-i,
santajîndu-i şi folosindu-i pentru manipularea populaţiei şi
pentru combaterea forţelor democratice. Patronează convertirea
superficială a Miliţiei în Poliţie, moştenind un personal
cu obiceiuri represive şi simpatii totalitare, cu care aplică planuri
de stingere a protestelor, puse la cale de regimul "răsturnat".
Eliberează, prin amnistii, zeci de mii de delicvenţi- pentru a-i
putea folosi în provocări şi diversiuni. Anulează, prin
diversiune, prima demonstraţie de contestare (pe 26 decembrie). Este
silită de presiunea străzii să dea trei decrete anticomuniste,
pe 12 ianuarie, dar le retrage imediat. Organizează
contramanifestaţiiile care sufocă mişcările de protest din
24-28 ianuarie (trădate şi de partidele de opoziţie, prin
înţelegerea din CPUN). Compromite protestele din 12-18 februarie şi
regizează o nouă mineriadă intimidantă (19 februarie).
Atacă, pe toate căile, manifestaţia anticomunistă din
Piaţa Universităţii (22
aprilie-15 iunie, etc.) reprimînd-o, în sînge şi teroare. B1. Tabăra justiţiară: Este animată de cei care au
avut curajul să lupte pentru libertate între 16 şi 22 decembrie. Cere
schimbarea vechilor conducători comunişti din poziţiile de
decizie deţinute în structurile politice, economice, administrative,
academice, publicistice etc. Consideră că aceştia sînt vinovaţi de dezastrul
României şi că, fiind depăşiţi, îndoctrinaţi
şi rău intenţionţi- vor paraliza schimbarea. Incearcă
sa impună la comanda economiei tehnicieni în locul activiştilor.
Doreşte continuarea revoluţiei declanşată în 1989,
pînă la victoria idealurilor sale anticomuniste. Denunţă FSN- ca forţă
contrarevoluţionară. Doreşte adevărul despre crimele comunismului genocidar,
inclusiv despre cele comise în decembrie 1989. Inregistrează, cu
revoltă neputincioasă, faptul că vinovaţii prosperă
nestingheriţi, în timp ce victimele supravieţuitoare se duc în
mormînt, fără a li se mai face dreptate. Reprezintă
năzuinţele şi doleanţele victimelor comunismului (de
exemplu, ale foştilor deţinuţi politici, care nu sînt
reabilitaţi şi primesc compensaţii materiale mai mici decit
pensiile torţionarilor). Sesisează şi denunţă blocajul
justiţiei, datorat personalului juridic compromis şi reacţionar
rămas în posturi (de exemplu, în Curtea Constituţionala).
Exasperată de aminarea proceselor, derutată de "experţi
juridici" răuvoitori, rătăcită între instituţii
care se derobează, depune puţine plîngeri penale. Cere armatei sa nu
facă jocul puterii contrarevoluţionare, să recunoască
şi să depăşească erorile din decembrie. Susţine
mişcarea CADA. Aceasta, reclamă adevărul despre participarea
armatei la revoluţie, democratizarea armatei şi îndepărtarea
activiştilor şi cadrelor compromise. Pentru că se opune
folosirii represive a armatei, după
ce este antrenată în dialoguri de diversiune cu conducerea MapN, CADA este
harţuită, marginalizată şi reprimată - comunicatul de
interzicere fiind dat, nu întîmplător,
pe 14 iunie 1990. Solicită, fără succes
criminalizarea Securităţii şi garantarea scoaterii din
funcţie a securiştilor. În cursul confruntărilor care se succed de-a lungul anului (12 ianuarie,
etc.) suportă din nou ostilitatea
şi agresivitatea aparatului represiv ceauşist. Apară, cu
sacrificii grele, libertatea de a manifesta, pe care puterea încearcă
continuu s-o îngrădească. Este compromisă de acţiunile
provocatorilor strecuraţi în rîndurile sale (exemple : 18 februarie, 13
iunie, etc.) sau silită să renunţe la mitinguri, pentru a se
evita provocările (26 decembrie 89, 16 decembrie 90). Prea puţin
apărată de către partidele de opoziţie (vezi fir p2),
lipsită de aportul unor intelectuali angajaţi (fir p3), separată de masa
proletariatului manipulat (fir p4) , neputînd influenţa politica
externă şi scindată prin manevre pseudo-naţionaliste (fir
p5) - insurgenţa revoluţionară a străzii este
marginalizată şi anihilată. Legitimitatea insurecţiei de
eliberare este negată de putere şi abandonată de opoziţia
colaborationista. De la condamnarea ca
violentă a revoltei de pe 13 iunie pînă la reabilitarea tezelor lui
Ceauşescu despre "huliganii" care au atacat în decembrie
forţele de ordine - este doar un pas. Intelectualii uita ca nu exista
"revolutie de catifea"-singura la care erau capabili sa participe.
Contestatarii fermi sînt tot mai izolati. Pînă la finele anului 1990,
Contrarevolutia învinge ultimele focare de rezistenţă. 9. Boicotarea partidelor democratice şi compromiterea
renaşterii democraţiei, pentru a menţine monopolul puterii în
mîinile vechilor şefi comunişti (p2)
A. Puterea: Frontul promite iniţial că va crea
cadrul corect pentru renaşterea democraţiei şi
desfăşurarea alegerilor, ca un administrator provizoriu şi
imparţial. Intervine însă subteran în crearea partidelor, infestîndu-le cu agenţi ai
săi, informatori, sabotori şi provocatori. Se transformă apoi în
partid-stat, capitalizînd primele măsuri reparatorii impuse de logica revoluţiei
şi încercînd sa monopolizeze viaţa politică (deşi îşi
declamă obţiunea pentru pluripartidism). Protestele
cetăţenilor revoltaţi de această manevră (începute la
24 ianuarie), presiunile celorlalte partide şi logica aparenţelor
democratice- determină trecerea la formula "de compromis" a
CPUN-ului. Un organism legislativ provizoriu, în care Frontul îşi
"rezervă 50% din locuri, celelalte fiind împărţite de
noianul de partide nou înfiinţate (din care multe sînt instrumente ale
sale). Este doar o mascare mai abilă a monopolizării puterii şi
capitalizării ilicite a revoluţiei. Deciziile luate de acest CPUN
sînt cele dorite de Front. Chiar cînd se obţine şi acordul
"opoziţiei", nimeni nu poate demonstra pe cine reprezinta de
fapt "partidele" care incuviinţează Frontul. Dezbaterile
furtunoase, televizate tendenţios, creează impresia de
democraţie haotică, dezgustînd publicul de politica partinică,
chiar înainte ca aceasta să se înfiripe. Disparitatea dintre FSN, care păstrează monoplul asupra
executivului - compus din foşti lideri comunişti - şi
concurenţii săi, este totală. Frontul e beneficiarul unic al
măsurilor populiste ale guvernului FSN (acoperite generos din buget
şi din ajutoare externe), deţinătorul informaţiilor
necesare orientării activităţii politice, clientul
activităţii subterane a foştilor securişti, conducătorul securităţii
folosite electoral (SRI fiind un stat în stat, la discreţia lui Ion
Iliescu), patronul televiziunii folosite propagandistic, părintele iubit
de populaţia dezinformată. Foloseşte toate pîrghiile puterii
acaparate ilegitim pentru a paraliza opoziţia şi a proteja
nomenclatura comunistă, căreia îi reprezintă interesele.
Sabotează, reprimă şi interzice mişcările care îi denunţă
agenda neocomunistă. În clipa în care cerinţa lustraţiei este
exprimată clar prin punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara
(profitînd şi de conivenţa, slăbiciunea sau
tranzacţionismul partidelor din CPUN) Frontul forţează o lege
electorală care acoperă candidatura nomenclaturii comuniste. Restul
îl va face Comisia Electorală Centrală, care respinge
contestaţiile (cea bazată pe punctul 8 fiind abandonată de
iniţiatorii Proclamaţiei şi de unii mentori civici ai
Pietei). Această redută
ne-lustrată nu admite că liderii unui partid genocidar, condamnat
prin revoluţie, încă
nejudecaţi penal, sînt ne-eligibili, din principiu. Nici că, pentru a
se respecta punctul 10 al legii, faptele candidadaţilor trebuie cunoscute,
lucru imposibil atîta timp cît ele sînt inmormintate în arhive. Ultimele
obstacole în calea farsei politice, combătute prin toate mijloacele sînt :
încercarea de coagulare a opoziţiei anticomuniste în jurul Alianţei
Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara (ANPT) şi
mitingurile contestatare izbucnite în toată ţara. Profitîd,
fără scrupule, de avantajul instituţilor uzurpate, puterea
paralizează renaşterea democraţiei: sabotînd, agresînd şi
corupînd opoziţia politică. Înscenează "alegeri",
bazate pe o campanie irezistibilă de intimidare şi dezinformare. În întreaga ţară, partidele de
opoziţie sînt demonizate, prin acţiunea concertată a
televiziunii, presei şi informatorilor. E nevoie de un curaj nebunesc
pentru a înfrunta FSN-ul, în acest climat de teroare. În provincie, unde nu
pătrund ziarele supărătoare, cele locale sînt cenzurate (şi
prin greva tipografilor şi alocările de hîrtie) şi televiziunea
locală (dacă există) este închisă- populaţia este
educată de televiziunea Frontului. Opoziţia nu se poate practic
manifesta. Sediile partidelor sînt devastate şi închise,
susţinătorii lor ameninţaţi, insultaţi,
bătuţi, aruncaţi din autobuze, înjunghiaţi. Opoziţia
nu poate face campanie electorală. Cererile de amînare a alegerilor sînt
însă respinse, partidele victimă determinate ocult să accepte
faptul împlinit. La 20 mai, secţiile de votare din teritoriu sînt practic
ocupate de oameni ai Frontului, în faţa cărora se prezintă
alegătorii înşelaţi, isterizaţi sau terorizaţi.
Speranţa partidelor de opoziţie că, în ciuda acestui cadru,
oamenii se vor elibera la urnă - dovedeşte naivitate (sau
trădare). Prea puţin contestate, şi înainte şi după,
"alegerile" par a legitima puterea neocomunistă, punînd în
dificultate contestaţia consecventă. În realitate au fost tot atît de
valide ca în 1946, desfăşurîndu-se după aceeaşi
formulă: defăimarea, sabotarea, hărţuirea, satelizarea,
infiltrarea, intimidarea, reprimarea - opoziţiei. Manipularea, dezinformarea şi
înşelarea- propriilor susţinători. Acest ultim punct avea sa
iasă în evidenţă după 20 iunie, cînd guvernul Roman a
lansat reforma pe care pretinsese ca ar intenţiona-o opozanţii FSN. B2. Opoziţia politică: Lipsită de mijloace şi boicotată feroce, e silită
să parcurgă într-un timp extrem de scurt, drumul de la
înfiinţare la o bătălie electorală total inechitabilă.
Absenţa cadrului
adecvat de organizare, produce o pletoră de partide debusolate, ticsite cu
agenţi ai puterii şi cu veleitari. Aceştia comit (sau sînt
făcuţi să comită) erori de doctrină, strategie şi
tactică. Negăsind antidot manevrelor de sabotare prin care puterea le
impiedica să se afirme ca forţe progresiste (dorind înnoirea
societăţii româneşti), partidele "istorice"
încearcă să reînnoade firul întrerupt brutal cu jumătate de
secol în urmă. Se lasă plasate în poziţia paradoxală de forţă
conservatoare, care ar dori revenirea situaţiei din 1944. În loc să
lupte pe frontul dintre prizonierii şi gardienii lagărului comunist,
partidele se lasă antrenate în provocări despre Lupeni, Griviţa,
1907. Prinse în chinga confruntării "front"- "partide
istorice" (care domină spaţiul public) şi excesiv de
fărămiţate, celelalte partide, chiar cînd sînt atente la
problemele transformării optimale a societăţii, nu-şi pot
afirma platformele. Opoziţia nu găseşte calea spre unitate de
acţiune în faţa Frontului-stat, fiind legată doar de o
confuză şi sterilă orientare anticomunistă. Ea doreşte
pluralism real, respinge soluţia partidului dominator şi a despotului
luminat. Contestă manevrele conservatoare, manipulatoare şi
totalitare ale puterii. Incearcă să se opună încercării
Frontului de a organiza singur alegerile, dar cade în capcana perfidă a
CPUN-ului dominat de Front şi a unei campanii electorale controlate de
susţinătorii acestuia. Se lasă intimidată de
demonstraţiile de forţă din 28-29 ianuarie şi 18-19
februarie, abordînd o tactică defensivă, convenabilă puterii
şi făcînd cu ea înţelegeri care nu ţineau cont de
revendicările ferme ale străzii revoluţionare. Urmărind
prea puţin situaţia din provincie, liderii îşi expun
susţinătorii din ţară la insulte, calomnii,
ameninţări şi violenţe. Reacţionează
şovăitor, votînd iniţial Legea electorală (în urma unui
tîrg lamentabil, pentru a se obţine dreptul la candidatură a lui
Cîmpeanu şi Raţiu), pentru ca apoi să o conteste (adoptînd
punctul 8 şi aderînd la ANPT). Ca în final, să renunţe practic
la lustraţie, acceptînd participarea la alegeri a nomenclaturii comuniste,
în condiţii electorale inadmisibile. Ne-denunţînd
"alegerile", nereuşind să se sincronizeze cu protestul
străzii (vezi firul p1) nici să determine implicarea intelectualilor
(vezi p3), nici să trezească la timp masele păcălite de
Front, sau să le sprijine, atunci cînd i-au devenit victime (vezi p4),
nici să combată politica de aservire externă sau strategia de
învrăjbire interetnică (vezi p5), participînd la un "parlament"
ilegitim dominat de FSN şi trecînd mult prea uşor peste crimele din
13-15 iunie- opoziţia face figuraţie în 1990, legitimînd
pseudo-democraţia şi colaborînd cu regimul contrarevoluţionar.
Revoluţia nu-şi găseşte reprezentare politică, ceea ce
a avut consecinţe extrem de grave pentru soarta insurgenţei
străzii. Incercările făcute în toamna anului 1990 de către
Forumul Democratic Antitotalitar, de a depăşi blocajul datorat unor
lideri dizolvanţi (Cîmpeanu, etc) şi a se organiza eficace, unifica,
radicaliza, democratiza intern- sînt boicotate de "elita civică"
şi dezamorsate subtil prin crearea CDR (care a permis liderilor
colaboraţionişti de la Bucureşti să pareze atacul
radicalilor din teritoriu). În
decembrie 1990, FSN culege roadele alienării şi satelizării
opoziţiei. 10. Sabotarea încercărilor de emancipare (morală,
spirituală, civică) a populaţiei şi continuarea expunerii
ei la propaganda de intoxicare (manipulare, instigare) (p3)
A Puterea: Liderii comunişti nu-şi pot
depăşi condiţia formată de vechiul sistem. Sînt
necinstiţi, agresivi, vulgari, suficienţi, imorali,
neruşinaţi. După o scurtă defensivă, trec impetuos la
atac, aratînd că nu se căiesc şi nu se schimbă. Reiau
campania de diabolizare a diasporei, pe care o invitaseră să participe
la reconstrucţie. Initial, îşi asociază cîteva "personalităti",
creditate ca anticomuniste. Cînd aceştia se lămuresc,
părăsindu-i şi demascîndu-i, declanşează o campanie
mîrşavă de calomniere a intelectualilor incomozi, instigînd asupra
lor "oamenii de bine", hrăniţi cu lozinci ca "Moarte
intelectualilor!" şi "Noi muncim nu gîndim!". Pe de altă parte, puterea face totul
pentru a stimula dezertarea civică: de la lansarea curentului
"apolitic", la cumpărarea conştiinţelor şi şantaj,
pentru vechile compromisuri... culte. Tratează studenţimea (care
nu-şi vede numai de carte) ca pătura iresponsabilă şi
duşmănoasă, cu tendinţe anrhiste şi fasciste. Prin
presă, televiziune şi informatori- se pretează la o josnică
campanie de dezinformare, pentru a-şi adjudeca ilicit alegerile (după
care, nu respectă nimic din ce au promis) Boicotează editarea şi
pătrunderea în ţară a ziarelor de opoziţie.
Apără, cu orice preţ, reduta televiziunii, arma cheie în
păstrarea puterii. Impiedică dezintoxicarea populaţiei, victimă
a propagandei de formare a "omului nou" şi a unui îndelungat proces
de compromitere în lanţ, prin colaboraţionism. Foloseşte intens
experienţa propagandiştilor comunişti şi dezinformatorilor
securişti. Instigă masele manipulate împotriva luptătorilor
pentru democratizare. Incît românii simpli '"află", pe toate
căile, că în Piata Universităţii se strînge o pegră
periculoasă, antisocială, fascistă, toxică. Nefericitele
victime ale manipulării agresează
pe cei care încercau să îi ajute. Puterea stimuleaza necinstea
şi şiretenia, grosolănia şi agresivitatea, răutatea
şi intoleranţa, delicvenţa, lenea şi delaţiunea,
egoismul şi cinismul, etc. Dă o grea lovitura şansei de
emancipare a condiţiei umane româneşti. Lozincile
susţinătorilor FSN- spun totul. B3. Contestaţia civică: Vrea să profite de ocazia de
emancipare deschisă de revoluţie. Să se scuture de
tarele psihologice şi morale dobîndite de-a lungul curei de alienare
comunistă. Să evadeze spre condiţia de om normal, deplin,
ascendent. Să-şi recunoască şi depăsească
greşelile. Să recupereze şi dezvolte rafinamentul, cinstea,
generozitatea, toleranţa, responsabilitatea, solidaritatea, curajul,
bucuria. Dar... fără a plăti cu lupte şi jertfe,
fără a se angaja într-o
revoluţie. Menajînd
puterea... ca să evite "provocările". Non-violenţa,
invocată pînă la ridicol ("Nu cu bîte şi topoare, noi venim
c'o floare") este, în fond, o camuflare a fricii şi o declaraţie
de non-beligeranţă- demonstrînd pînă unde a mers intimidarea. Reacţie explicabilă din
partea unor oameni care ştiu care este raportul real de forţe.
Poeţii visează o putere securi-comunistă care se auto-distruge,
dacă nu e agresată, în urma unor procese de
conştiinţă- declanşate prin educaţie civică.
Majoritatea personalităţilor culturale denunţă- cu întîrziere-
manevrele contrarevoluţionare ale puterii, combate acţiunea nefastă
a propagandei comuniste şi cere măsuri de dezintoxicare
ideologică: prin învăţămînt, cultură şi media.
Intervine şi studenţimea militantă (minoritară) care, în
lipsa unor lideri inspiraţi, alunecă spre exaltare şi
retorică sterilă. Călăuzele alese sînt buni oratori, dar nu
au reflexe organizatorice şi operaţionale (pentru că sînt de
regulă actori, scriitori, artişti, ceilalţi profesionişti
ţinîndu-se deoparte). Războiul propagadistic nu este echitabil. Avangarda
civică e adusă la exasperare de cenzura care o împiedică să
trezească din hipnoză poporul român. Principala revendicare din
Piaţa Universităţii este eliberarea televiziunii, sau măcar
înfiinţarea unui post independent. Delegaţiile pentru dialogul cu
Puterea cer ca măcar aceste discuţii să fie televizate. Nu au
nici o şansă. Puterea nu-şi poate permite ca adevărul
furtului Revoluţiei, denunţat de combatanţii din
Piaţă, să fie aflat de telecetăţean. Contestaţia
se exprimă deci în circuit închis, în cele cîteva ziare nealiniate.
Piaţa Universităţii se transformă într-un forum de educare
civică, care trezeşte doar o mică parte a populaţiei.
Filtrat prin televiziune, adevărul e împiedicat să lumineze calea
poporului român. După cura de entuziasm, speranţă şi
emulaţie colectivă, treziţi brutal din iluzii, mulţi
intelectuali trec în urma "alegerilor", la o cruntă depresie. Părăsesc mitingul, parînd a legitima
alegerile. Neputincioşi, infrînţi, umiliţi, trădaţi,
idealiştii care visau emanciparea ţării, sînt determinaţi
să revină la singuratate sau interese personale, să se exileze
în masă - în loc să-şi elibereze naţiunea (vezi fir p5),
sau chiar să se sinucidă (vezi cazurile Nemeş, Chesaru,
Gavrilescu). Alianţa Civică, alcătuită tardiv şi
întîmpinată cu mari speranţe, nu reuşeşte decît: să
abandoneze, în decembrie 1990, cauza revoluţiei (vezi fir p1) , să
rateze încercarea de coagulare a rezistenţei politice în FDAR (vezi fir
p2) şi să nu susţină ferm doleanţele şi revolta
populaţiei sărăcite de Front (fir p4). Orientarea
non-combativă (suspectă) pe care o imprimă liderii care
eliminasera cererea de amînare a alegerilor din platforma mitingului şi
susţineau menajarea lui Iliescu, protejează puterea de revolta
maselor, amplificînd cataclismul civic. 11. Pregătirea distrugerii economiei naţionale şi pauperizării cetăţenilor, înşelaţi cu promisiuni electorale- pentru acapararea avuţiilor acumulate de poporul român; (p4)A Puterea: Preia în
administrare structurile economice existente şi avuţia acumulată
de statul comunist - prin spoliere şi explotare. Pînă la găsirea
unor formule sănătoase de descentralizare a metabolismului economic
şi de redistribuire justă a proprietăţii, ar trebui să
înlocuiască activiştii comunişti din conducerea economiei
şi securiştii din comerţul exterior- cu tehnicieni care să
administreze corect şi să pregătească trecerea optimă
spre capitalism. Va face însă exact
pe dos: temporizează schimbarea vechilor "manageri" pînă
cînd aceştia dereglează fulgerător şi ireversibil economia.
Se crează astfel
cadrul necesar trecerii avuţiilor, acumulate de stat de la prizonierii
lagărului… în proprietatea privată a gardienilor săi. Puterea respinge soluţia privatizării fără plată - prin
distribuirea echitabilă a capitalului naţional (varianta Cojocaru).
Această politică echitabilă ar fi împiedicat formarea oligarhiei
roşii, ar fi forţat evaluarea capitalului naţional, la 22
decembrie 1990 – permiţînd măsurarea efectelor "reformei".
Jefuirea averii acaparate de stat (care a produs clasa mega-îmbogăţiţilor
Tranziţiei) este camuflată atent. Seminţele plantate în 1990
rodesc discret, roadele lor vor izbucni la lumina, doar ca fapt împlinit.
Opacitatea privind situaţia avuţiei naţionale acumulată în
comunism- este totală. Soarta unor fonduri ca PCR, UTC, Libertatea,
Dunărea e invăluită de mister. Relaţiile comerciale externe rămîn
taina vechilor experţi. Informaţiile privind activele şi
pasivele întreprinderilor ramîn monopolul securităţii economice, care
le valorifică, pilotînd privatizarea (vezi dezvăluirile lui Marius
Oprea). Mafia organizează operaţia de acaparare,
strategic, pe etape, pentru a crea spirala formării de capital. Incep
alocările preferenţiale de case şi terenuri (decretul 42- emis
în ianuarie 90). Tovarăşii aleşi sînt puşi să
înfiinţeze, prin licitaţii trucate şi bazate pe subevaluarea obiectivelor
"privatizate", firme comerciale mici, realizînd imediat profit din
"afacerile" cu statul, cumpărînd ieftin şi vînzînd scump,
dispunînd în exclusivitate de valuta necesară pentru importarea
mărfurilor cerute de o piaţă însetată. Securiştii din comerţul
exterior acaparează fonduri şi contracte, la adăpostul
"secretului de stat". Ajutoarele venite din străinătate
sînt împărţite de FSN. Prin mica privatizare şi marea
inflaţie, se pregăteşte terenul marelui atac. Se generează
masă monetară (cumpărînd simpatia "oamenilor muncii")
pentru a crea lichidităţile necesare "cumpărării"
capitalului material. Puterea foloseşte fonduri şi instituţii
publice pentru a-şi face campanie. Pregătind discret
"schiţa reformei"
post-electorale, ştiind bine ce efect va avea, face totul pentru a
captura mişcarea sindicală. Pentru a-şi deruta şi compromite competitorii,
denunţă întîi pericolul unei reforme pripite, promiţînd că
va face schimbări treptate, evitînd efectele sociale negative. Speculînd
insecuritatea socială a cetăţenilor eliberaţi, dar
fără capital, profită de pledoaria neinspirată a
opoziţiei pentru "terapia de şoc", facînd din ea o sperietoare electorală eficace.
După ce zdrobeşte însă opoziţia, îi adoptă
"creator" presupusul program, surprinzîndu-şi alegătorii,
prin liberalizarea sărăciei. Declanşeaza destructurarea
economiei, întreruperea fluxurilor de aprovizionare, distrugerea şi
devalorizarea întreprinderilor şi echipamentelor, inflaţia
galopantă şi prăbuşirea leului "convertibil".
Ceea ce uşurează înavuţirea acoliţilor, prin
"privatizarea medie", bazată pe licitaţii trucate, pe bucle
de comerţ exterior defavorabile României, pe jocul creditelor
preferenţiale, cu dobînzi sub rata de inflaţie, obţinute de la bănci
falimentate cu bună ştiinţă. Sînt puse bazele
legăturilor contractuale dintre firmele private, înfiinţate de
nomenclatură, şi agenţii ei rămaşi în poziţii de
conducere, care vor reprezenta păgubitor interesele firmelor de stat. Se
declanşează o speculă devastatoare, cu produse furate din
înterprinderi, jaf la care portarii concurează cu directorii.
Unităţile economice sînt dezorganizate şi devalorizate pînă
la nivelul care să le facă accesibile capitalului securist. Puterea
de cumpărare scade drastic (şi pentru a scoate populaţia din
cursa privatizării), economia implodează, fabricile se închid.
Muncitorii, nemaiputînd munci- încep să gîndească. E tîrziu.
Racordarea la capitalism, este făcută distrugător pentru mase. Pentru a realiza înavuţirea foştilor
nomenclaturişti, puterea surpă economia României. B4. Populaţia amăgită, folosită şi pagubită: va fi principala victimă a procesului de spoliere realizat în 17 ani de "tranziţie". Ar fi fost normal ca acesta să fie principalul motiv de îngrijorare, revoltă şi protest, pentru o mulţime care s-a scuturat de comunism, mai ales din cauza umilinţelor materiale şi sociale. Dar prea puţini sesizează, la începutul anului 1990, iniţierea procesului de îmbogăţire a nomenclaturii comuniste- pentru că el e acoperit abil de diversiunile şi minciunile puterii. De problema fundamentală a evoluţiei structurii economice s-au ocupat în 1990 doar "experţii" în gestiunea post-comunismului (de unde aşa ceva?) grupaţi de putere în institute discrete. Aceştia s-au ascuns în spatele "limbajului tehnic", în timp ce neiniţiaţii şi-au dat cu părerea defectuos, fără a realiza că nu ştiu despre ce vorbesc. Puterea a putut face economie de propagandişti. Elogiul marelui capital şi creditelor, privatizării cu orice preţ, destrămării întreprinderilor mari, destructurării economiei planificate, vinderii "fiarelor vechi "pe un leu, avantajelor inechităţii socio-economice, etc.- fiind făcut de "doctrinarii"... opoziţiei. În acest timp, în subteran, tovarăşii au operat tranziţia economică-adică au pregătit procesul progresiv de acaparare a avuţiei naţionale. Majoritatea populaţiei, speriată de perspectiva privatizărilor inechitabile, închiderii fabricilor, descalificării fulgerătoare, liberalizării preţurilor şi coborîrii nivelului de trai, cumpărată cu promisiuni (cadouri) pre-electorale- se refugiază sinucigaş în braţele "ocrotitoare" ale puterii. Ei îşi votează, în mai condamnarea la sărăcire, ferindu-se de cei care denunţaseră prea ferm structurile "comuniste" şi ceruseră reorganizarea rapidă, din temelii a societăţii. Opoziţia, incapabilă să contracareze asaltul economic al nomenclaturii, a plătit adoptarea agendelor străine şi amatorismul, lasînd populaţia la cheremul propagandei populiste. Furaţi de aspectele vizibile (politice) ale restauraţiei comuniste, opozanţii au neglijat dimensiunea ei economică. Ea nu a propus o soluţie justă şi sănatoasă pentru optimizarea procesului complex al transformării economiei. Influenţată de dorinţa de a scăpa cît mai repede de vechea Românie, s-a lăsat călăuzită de lozinci pompoase şi de "experţi" care nu au înţeles sau cărora nu le-a păsat de efectele schimbării bruşte a fiziologiei economice. Doctrinele partidelor democratice nu au propus un antidot eficace pentru previzibila îmbogăţire a nomenclaturii, care avea toate pîrghiile pentru a cîştiga cursa privatizării. Şansele lozincii "Jos comuniştii" (vizînd înlocuirea activiştilor) au fost compromise de eşecul "Jos comunismul!")-ui găunos, prost orientat, vizînd înlocuirea imediată a mecanismelor de producţie şi structurii de proprietate. Cei ce doreau trecerea avuţiei acumulate de stat în mîinile celor care au muncit-o, nu au găsit formula unei restituiri global echitabile, care să ia în consideraţie toate daunele produse:: prin confiscare, supunere la muncă forţată, înşelăciune, exploatare. Avertizările lui Constantin Cojocaru au fost înţelese şi sprijinite tîrziu şi inconsecvent. După ce s-au lăsat sau au fost lăsaţi în mîinile Frontului, românii s-au pomenit trădaţi, jefuiţi şi pauperizaţi de acesta. Dar întoarcerea către opoziţia politică, intelectuală şi stradală, încercată în toamna anului 1990- se va lovi de zidul animozităţii creată în prealabil. Rămaşi singuri, dezmoşteniţii români se îndreaptă către nişte sindicate confiscate progresiv de Front, sau izolate politic. Greva foamei făcută de liderii sindicali din Timişoara… nu mai impresionează pe nimeni. Mişcarea sindicală şi revolta muncitorească ramîn fără suport politic real şi duc la noi "mineriade"– cu sens schimbat, deturnate sau înăbuşite cu uşurinţă. Zarurile capitalismului fără scrupule sînt aruncate. Aceasta a fost marea realizare (deci poate, marele obiectiv) a manevrei din iunie 1990. 12.
Trădarea intereselor naţionale, aservirea faţă de interese
străine şi învrăjbirea cetăţenilor de diverse
naţionalităţi (p5)
A: Puterea. Incă din primele zile ale
revoluţiei, tovarăsul Ion Iliescu, ideolog format la Moscova şi
preferat acolo, ca înlocuitor al lui Nicolae Ceauşescu, fiu al unuia
dintre activiştii Kominternului (ca şi Petre Roman, al cărui tată
– pe care îl admiră încă fără rezerve - a fost instalat de
Armata Roşie) - işi dovedeşte orientarea. Intră în contact
cu Moscova (de la care se cere şi ajutor militar, iniţiativă
stopată de generalul Guşă). Propulsează în fruntea Frontului
garnitura stalinistă "disidentă" (Brucan, Bârlădeanu, etc).
Condus de vechi agenţi de influenţă ai URSS (şi poate chiar
agenţi KGB- aşa cum au arătat-o unele dezvăluri), Frontul
trădează interesele ţării, continuînd politica
obedienţei faţă de "prietenul de la
răsărit", fapt scos în evidenţă de semnarea scandaloasă
a tratatului cu URSS, neomologat. Cea mai bună dovadă a
desconsiderării intereselor naţionale o constituie poziţia
faţă de şansa istorică a reunificării României, în
momentul extrem de favorabil creat de destrămarea imperiului sovietic,
formarea Ucrainei şi Moldovei. În
loc să denunţe ferm pactul Ribentrop-Molotov, cerînd reunificarea,
puterea (care pretinde a reprezenta România) este prima care recunoaşte
independenţa Moldovei! Ideologii comunişti susţin că
"nu e momentul" să ne reafirmăm drepturile istorice,
că am irita Europa, punînd în pericol stabilitatea zonei. Şi asta, într-o perioadă a
reconfigurării frontierelor, a căderii zidului Berlinului, într-un
moment în care legitimitatea unei reunificări, plebiscitată de
populaţia de pe cele două maluri ale Prutului nu ar fi putut fi
contestată de nimeni. Formaţi într-un partid care şi-a propus
dezmebrarea României şi intrarea ei sub oblăduire sovietică,
staliniştii aciuaţi în Front "uită" uşor
nedreptatea din 1940 , ciuntirea României istorice, tributul plătit de
poporul român pentru eliberarea Basarabiei, suferinţele populaţiei
crucificate dincolo de Prut (supusă exterminării, deportării
şi unui proces neiertător de desnaţionalizare). Tactica comunistă,
de a justifica trădarea spre Est, este continuată: invocarea
pericolului pierderii Transilvaniei, dacă cerem Basarabia (ca şi cum,
după cedarea Basarabiei în 1940, nu ar fi urmat arbitrajul de la Viena).
Deturnarea patriotismului spre problema Transilvaniei era dificilă – pentru
că nu se manifesta un pericol iminent. Dar a fost forţată, din
mai multe motive. Constatînd că rezistenţa faţă de
neocomunism se concentrează în Transilvania, în oraşele în care a
avut loc o adevărată revoluţie, şi că aceste
oraşe întorc spatele Frontului şi adoptă Proclamaţia de la
Timişoara - experţii în diversiune au recurs la arma… pericolului
iredentist. Fricţiunile dintre români şi maghiari sînt
aţîţate pînă la explozie. Episodul Tîrgu Mureş e manevrat
cu dibăcie asasină. Pericolul maghiar e invocat pentru scindarea
şi compromiterea opoziţiei, folosit pentru relegitimarea
securităţii (sub emblema SRI). Interesul aparării de
duşmanul comun face minuni: naţionalismul brun al epocii
ceauşiste intervine în ajutorul internaţionaliştilor
stalinişti, în lupta împtriva "huliganilor" revoluţioanari,
care l-au debarcat pe… patriotul Ceauşescu. Conform unei vechi deprinderi,
neocomuniştii pendulează fără probleme şi scrupule,
între aţîţarea iresponsabilă a şovinismului şi condamnarea
ipocrită a xenofobiei. Ei îşi arată deschiderea atunci cînd au
nevoie de imagine externă sau de sprijinul ungurilor, evreilor sau
ţiganilor. Dar nu ezită să corupă patosul naţional,
instigînd (prin informatorii provocatori şi propagandiştii din presa
aservită) la confruntare interetnică sau chiar la pogrom (vezi reprimarea ţiganilor din 14 -15
iunie). Ţiganii plătiţi să compromită mitingul sau
să atace opozanţi- sînt "oameni de bine". Cei care fac
revoluţie, alături de români- sînt infieraţi. UDMR este
duşman sau prieten, în functie de context. Chiar şi pe 13 iunie, se
încearcă specularea unor evenimente
din Ardeal. În rezumat, Frontul respinge reunificarea din Est, arendînd
naţionalismul Securităţii, pentru a sparge unitatea
cetăţenilor revoltaţi. Mai tîrziu, cînd a devenit evident
că lumina nu mai poate veni de la răsărit (vezi şi ratarea
puciului de la Moscova), Frontul se vade silit să preia creator agenda
opoziţiei, susţinînd integrarea subalternă a României securiste
în NATO şi în Europa. O ocazie pentru ca puterea să devină
şi curea de transmisie neocolonială, patronînd o cascadă de
afaceri dubioase, în dauna interesului naţional. B5. Apărătorii intereselor şi
unităţii naţionale: românii conştienţi de valoarea autonomiei, doresc să
trăiască într-o ţară liberă. Ei ştiu cît ne-a
costat aservirea faţă de diverse puteri, ultima dominaţie,
sovietică, fiind cea care ne-a impus comunismul. În ciuda tăcerii
care a ascuns "realizarile" ocupaţiei sovietice şi
răpirea Basarabiei, românii care ştiau adevărul nu puteau fi
reprezentaţi de echipa Iliescu- Burcan- Bîrlădeanu- Roman.
Majoritatea dorea eliberarea de sub tutela rusă, reorientarea României
spre occident, refacerea alianţelor tradiţionale, frînte după
1944 (în urma trădarii de la
Ialta), cooperare echitabilă cu democraţiile dezvoltate, în
condiţii de respect şi interes reciproc. Din păcate însă,
oamenii simpli nu au putut combate politica externă a puterii, fiind
amăgiţi cu aparenţe şi promisiuni, manevraţi spre o
totală confuzie, printr-o cascadă de diversiuni care i-au făcut
să piardă, pînă la urmă, simţul (sensul) interesului
naţional. Revoluţia a fost începută la Timişoara printr-o
acţiune comună a cetăţenilor de diverse
naţionalităţi. Infrăţirea etniilor pe baricada luptei
cu comunismul a continuat (la Timişoara, Sibiu, Braşov, Cluj, Arad,
Bucureşti, etc., insurgenţii fiind români, maghiari şi
ţigani înfrăţiţi). Proclamaţia de la Timişoara a
încercat să consolideze acest spirit fratern, evitînd sciziunea păguboasă pe
criterii naţionale. Puterea a
făcut totul pentru a sparge această unitate. A "demascat" opoziţia
ca instrument al unor interese străine şi planuri antiromâneşti.
Din păcate, respingînd fără nuanţe "extremismul
naţionalist", neglijînd
problemele reale ale românilor şi minorităţilor, opoziţia
politică şi intelectuală nu a găsit antidot eficace la
aceste manevre, lăsînd puterii monopolul de aparent apărător al
intereselor majorităţii româneşti. Activitatea partizană a UDMR a uşurat
sarcina propagandei "naţionaliste". Astfel s-a putut ca, la 1 decembrie,
formaţiunile "patriotice" pregătite de Vatra
Românească şi România Mare, să hulească reprezentanţii
partidelor care au făcut Unirea, spre bucuria manifestă a liderilor
Frontului. Unii membri ai opoziţiei au favorizat jocul cinic al puterii
şi susţinînd teze neo-internaţionaliste (mondialiste) în momente
şi în forme nepotrivite. După ce au agresat în 1990 opoziţia sub
lozinca "Nu ne vindem ţara !", militanţii
"patrioţi" au asistat neputincioşi la vinderea pe nimic a
României - prin contracte care au produs beneficii doar celor ce le-au semnat.
Nu au putut împiedica aservirea faţă de interese mercantile
făcută chiar de cei care chemaseră la vigilenţă,
prefăcîndu-se că protejează avuţia colectivă.
Capitalul străin, reclamat şi de opoziţie, nu a fost folosit
pentru a sprijini o economie competitivă, ci pentru a umple cîteva
buzunare, vinde îtreprinderi subevaluate şi mînă de lucru
ieftină, a crea populaţiei noi datorii. 13. Impiedicarea unificării opoziţiei (revoluţionare,
politice, civice, sociale, naţionale)
prin mijloace mergînd de la dezinformare la represiune şi instigare
la război civil (p6)
Deşi a fost notorie pentru români şi
a motivat execuţia cuplului Ceuşescu, criminalitatea regimului
comunist genocidar este recunoscută oficial de-abia acum (vezi
declaraţiile Preşedinţiei în Parlament pe 18 decembrie 2006
şi derularea unor anchete ca dosarul P35/2006). Intîrzierea, timp de 17
ani, a unei "tranziţii" care a protejat vinovaţii şi a
lăsat să moară nemîngîiate victimele- are o singură explicaţie
plauzibilă. Folosind pîrghiile puterii confiscate în decembrie 1989,
postcomuniştii au întîziat recunoaşterea adevărului privind
natura distructivă a regimului pe care l-au condus şi, în
consecinţă, privind legitimitatea împlinirii idealurilor
revoluţiei anticomuniste declanşate la 16 decembrie 1989. O dată
revelate crimele comunismului, speculaţiile privind sensul evenimentelor
din decembrie 1989 (răscoala anti-ceauşescu, lovitura de stat,etc.)
nu mai pot masca adevărul fundamental că, eliberarea poporului român, răsturnarea reală a regimului
comunist, impunea instalarea unor structuri noi de putere, unde nu aveau ce
caută reprezentanţii vechilor interese criminale (care ar fi trebuit
deferiţi justiţiei). După
revolta declanşata între 16 şi 22 decembrie, aparatul
comunisto-securist a contraatacat însă
cu viclenie şi hotărîre, conservîndu-şi
(convertindu-şi) puterea în cadrul noilor structuri, uzurpînd (confiscînd,
deturnînd, înăbuşind) revoluţia anticomunistă. Eliberarea prizonierilor lagărului
comunist ar fi trebuit să declanşeze schimbări pe mai multe planuri,
strîns împletite, dar avînd fiecare calendarul şi ritmul său (ele
formează pistele/problematicile noastre de analiză). Trebuiau
reformate imediat structurile (instituţiile) statului totalitar
(justiţie, poliţie, administraţie, etc.) şi mai ales curăţite
- prin îndepărtarea din poziţii de conducere a vechilor
"experţi" securicomunişti (vezi p1- raportul
cetăţean/ stat). Clădirea instituţiilor politice
democratice (partide, parlament, etc.) era şi ea presantă- dar era
condiţionată de punerea la punct a unor programe coerente de
reconstrucţie, de informare şi educare a alegătorilor, de
scoatere la lumină a activităţii candidaţilor în timpul
comunismului, de deconspirare a informatorilor securităţii folosiţi
-prin şantaj- ca agenţi electorali ai foştilor lor şefi
(p2: reprezentarea politică).
Ridicarea (selecţionarea corectă) unor elite civice active
cerea şi ea un anume timp, reclamînd însă o imediată declanşare a campaniei
de dezintoxicare a "oamenilor noi" formaţi de comunism (p3-
evoluţie civic-spirituală). În fine, avînd în vedere complexitatea
sistemică a economiei şi societăţii, transformările
economico-sociale nu puteau fi decît progresive - pentru a nu antrena
distrugerea capacităţilor de producţie şi degradarea
echilibrului social (p4- evoluţie economică). Schimbările la
nivel inter-comunitar (raportul majoritate-minorităţi,
autorităţi centrale-locale, relaţii externe) trebuiau şi
ele să ţină cont de necesităţi şi împrejurări
(p5- probleme naţional-comunitare). Cam aceasta era agenda revoluţiei. Interesul contrarevoluţionar al oligarhiei
comuniste era în schimb: încetinirea epurării, evitarea
judecăţii pentru crimele şi abuzurile din trecut şi
menţinerea puterii. Puţin le păsa de conservarea structurilor de
organizare şi a metodelor de producţie comuniste - atîta timp cît
puteau rămîne la cîrma societăţii. Bine gestionată,
privatizarea controlată de ei se putea chiar transforma într-o
monumentală lovitură de înavuţire, adevărata finalizare a
procesului de exploatare şi acaparare început în 1944. Din păcate, cei care s-au erijat atunci
în opozanţi faţă de FSN nu au putut sau nu au vrut să-i
sesizeze şi combată adevărata platformă. Mulţi dintre
politicienii şi intelectualii "opozanţi", au neglijat
necesităţile organice ale fiziologiei socio-economice,
susţinînd, fără necesarele prudenţe şi nuanţe,
necesitatea "terapiei de şoc" şi acceptînd amînarea
epurării personalului de conducere. Din graba de a răsturna
"comunismul" şi din obedienţă faţă de agende
externe (interesate mai curînd de compromiterea alternativelor colectiviste de
organizare decît de judecarea abuzurilor lagărului) opozanţii din
1990 au creditat doctrinar răsturnarea de priorităţi
convenabilă puterii. Există multe explicaţii ale acestei defecţiuni:
slaba pregătire şi calitatea morală precară a membrilor,
centrarea politicii pe generaţia
pre-comunistă, ipocrizie intelectuală şi
vanităţi de pseudo-rezistenţă, intoxicarea
formaţiunilor cu agenţi, intimidarea şi frica, reacţia
distructivă a populaţiei manipulate, orbiri doctrinare, egoisme
mărunte, lipsa solidarităţii,
etc. Dar cauza principală a unei disfuncţii care a lăsat
România fără apărare este prăpastia între opoziţie
şi populatie, creată
premeditat de putere în 1990, mai ales
prin manevra de la 13-15 iunie. Deşi urîtă de majoritatea
populaţiei (datorită exceselor regimului Ceuşescu) puterea
comunistă din România era foarte solidă, înainte de 1989.
Forţele partidului, securităţii, justiţiei, miliţiei,
nomenclaturii economice şi administrative - combinată cu inerţia
structurilor socio-economice şi cu capitalul de degradare investit în
"formarea omului nou" - erau mult mai puternice decît forţele
divizate, dezorganizate şi dezorientate, care doreau o schimbare
profundă (cîţiva dizidenţi, opozanţi, rezistenţi-
împreună cu pătura pasivă a duşmanilor tăcuţi ai
regimului). Cu aparatul represiv, administrativ şi propagandistic intact,
puterea post-decembristă s-a văzut totuşi în imposibilitatea de
a continua un regim care nu se mai potrivea contextului extern, decizîndu-se
să se convertească la capitalism- cu pierderi minime. Dacă,
profitînd de raportul favorabil de forţe,
ar fi reprimat brutal tabăra anticomunistă, într-o lungă serie de ciocniri în care ar fi
fost înfruntată frontal, şi-ar fi periclitat pînă la urmă
legitimitatea externă şi şansele de a rămîne la cîrma
României pe termen lung. Pe de altă parte, dacă ar fi permis
normalizarea situaţiei economice şi politice - nomenclatura ar fi
riscat tragerea la răspundere pentru crimele şi abuzurile
comunismului, în momentul în care opoziţia ar fi căpătat
suficientă putere structurala. Ramînea o singură cale, pe care puterea
post-comunistă a găsit-o şi exploatat-o perfect. Transformarea
progresivă a puterii politice centralizate, moştenite din comunism,
în putere finaciară distribuita. În timp ce opoziţia era
rătăcită pe false piste, ei pregăteau cîştigarea
"pariului" privatizării. Asa cum nu poţi judeca
nomenclatura, în timpul regimului comunist, nu poţi nici pedepsi oligarhia
economică a unui capitalism de clan. Miliardarii înfrăţiţi
sînt foarte greu de condamnat, putînd controla partidele, presa,
conştiinţele- prin pîrghii financiare. Iar occidentul nu va respinge
Tovarăşii convertiţi în Patroni care au demontat comunismul-
dacă poate face cu ei afaceri bune. Nici securicomuniştii ce trebuiau
îmbogăţiţi nu aveau de ce opune rezistenţă acestui
plan genial. Realizarea lui cerea însă
o opoziţie divizată, timidă, gălăgioasă
şi ineficace, menţinută pe tuşă, eşuată în
demersuri sterile, colaboraţionistă.
Frontul a făcut totul (informatori, provocatori, dezinformatori,
agresare, cumpărare, intimidare, etc.) pentru a-şi selecta
opozanţi care latră fără să muşte. Iar cei care
au împiedicat acest proces de domesticire, instigînd spre o contestaţie frontală,
revoluţionară, au fost marginalizaţi sau reprimaţi-
fără menajamente. Astfel, s-a ajuns la izolarea şi agresarea
protestatarilor din şi pentru Piaţa Universităţii.
Lipsită de lideri, părăsită de partide, intelectuali
şi sindicate, mica grupare a celor care mai contestau confuz, în
stradă, sugrumarea revoluţiei anticomuniste, coruperea
democraţiei, continuarea propagandei otrăvitoare, confiscarea
avuţiei colective, trădarea intereselor naţionale şi
învrăjbirea minorităţilor- a devenit o victimă ideală,
mai ales după manevra de legitimare de la 20 mai. Distrugerea
mişcării lor a fost o lovitură mortală dată de
Contrarevoluţie. S-a reuşit poziţionarea
defectuoasă a celor trei forţe : puterea, opoziţia
(contestaţia) şi populaţia
(sindicate, etc). Ca să învingă revoluţia, ar fi trebuit
realizat cartelul opoziţie-populaţie, contra puterii. Aceasta a
reuşit să evite acest pericol, combinînd abil două etape: 1.
Cartel putere-populaţie contra opoziţiei (pînă la 20 iunie)
şi apoi 2. Cartel putere-opoziţie, contra populaţiei (după
20 iunie). Etapa 1 impiedicînd populaţia
şi opoziţia să se apropie, în etapa 2, în momentul cînd susţinătorii
înşelaţi ai FSN, loviţi de măsurile socio-economice
necruţătoare post-mineriadă s-au îndreptat către
opoziţie, convinşi brusc de "singura soluţie, înc'o
revoluţie"- au fost primiţi cu răceală (ca
"muncitori învechiţi" , "ţărani
înapoiaţi" , "sindicate roşii" , "mineri
răspopiţi", etc.) şi sfătuiţi să se liniştească.
Plini de resentimente şi frici, fruntaşii opoziţiei au
rămas în parlamentul trădării, au îndemnat populaţia la non-violenţă şi respectarea
legalităţii, au dat cecuri în alb terapiei de şoc. Iată
efectul principal al loviturii din 13-16 iunie. Fenomenele sintetizate mai sus au stîrnit
revolta celor care au avut capacitatea să le înţeleagă,
depăşind perdeaua de fum creată de
contrarevoluţionari. Ele au
determinat trei filoane de opoziţie activă: cea politică,
organizată de partide noi sau reînfiinţate, cea civică –
coagulată de grupări de intelectuali cu prestigiu şi cea
populară- a "protestatarilor străzii". Contestatarii din
cele trei categorii au încercat, prin mijloace specifice, să
trezească la realitate restul populaţiei, denunţînd uzurparea.
Partidele- prin platforme şi mesaje, intelectualii – prin intervenţii
publicate în presa neaservită, opozanţii simpli- prin mitinguri
şi marşuri de protest. Forma cea mai acută a contestaţiei,
dovedind exasperarea în faţa manevrelor neocomuniste- a fost greva foamei.
Populaţia păgubită, care
ar fi putut înclina balanţa confruntării, victimă a
dezinformării reuşite prin televiziune, ziare şi informatori
nedesconspiraţi s-a trezit numai după ce şi-a dat seama că
a fost înşelată pentru a valida electoral un Front total diferit de
cel pe care credea că-l votează. Iar
farsa naţionalismului securicomunist şi-a dovedit din plin
eficacitatea (este folosită pînă azi cu succes). Izolate de masele
pentru care luptau, împiedicate să pătrundă în reduta
televiziunii, măcinată de orgolii şi superficialitate, sabotate
continuu de putere, cele trei curente nu s-au putut sincroniza, sciziunea lor manifestîndu-se nociv în cadrul
evenimentelor din 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-19 februarie, etc. Apariţia Proclamaţiei de la Timişoara a creat ocazia
coagulării forţelor revoluţionare
(anti-contrarevoluţionare) în jurul unui numitor comun minimal:
contestarea dreptului de a rămîne la putere a foştilor
nomenclaturişti, prin manipularea electorală a unei populaţii
dezinformate. Politicienii, intelectualii şi cetăţenii care
doreau implinirea idealurilor
revoluţiei au făcut eforturi concertate pentru a strînge
semnături pentru punctul 8 al Proclamaţiei, şi-au exprimat
împreună opinia, în cadrul manifestaţiilor publice care au izbucnit
în ţară şi au trimis sute de delegaţi la congresul pentru
constituirea Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timisoara, care a avut loc între 28
şi 29 aprilie. In faţa pericolului de a se vedea
înfruntaţi de o opoziţie coerentă, unită şi
incisivă, uzurpatorii puterii au reacţionat energic căutînd
(şi reuşind) să-şi dezbine şi dezorienteze adversarii
cu ajutorul unei panoplii de mijloace profund imorale şi distructive -
care trădează agenda neocomunistă: păcălirea
telespectatorilor, intimidarea şi sabotarea partidelor prin agenţi
infiltraţi, atragerea intelectualilor pe piste false şi sterile,
cultivarea unui nou val de colaboraţionism, cumpărarea
coştiinţelor şi încurajarea corupţiei, şantajul,
instigarea şovină, compromiterea contestaţiei, reprimarea
rezistenţei. Prin manevre oculte, ei au reuşit dezbinarea filoanelor
de rezistenţă expuse mai sus: liderii unor partide evitînd implicarea
personalităţilor şi participarea la manifestaţii şi
abordînd defectuos problema economică şi naţională; liderii
unor mişcări protestatare, respingînd participarea partidelor,
arătînd rezerve faţă de implicarea personalităţilor
şi nereuşind să-şi trezească concetăţenii
minţiţi şi jefuiţi, intelectualii neimplicîndu-se frontal
în activitatea partinică sau în acţiunile de stradă şi
contracarînd slab şi cu întîrziere manevrele propagandistice de confiscare
a justiţiei sociale şi a interesului national, populaţia jefuitţ lăsîndu-se captată de
Front şi luptînd împotriva propriilor interese, apărătorii
unităţii şi independenţei naţionale, lăsîndu-se
antrenaţi în diversiunile securiste. Neputînd manevra masa
opozanţilor, care au simţit şi exprimat continuu, în acea
perioadă, nevoia de unitate în lupta pentru victoria revoluţiei
anticomuniste, experţii în diversiune au dezamorsat opoziţia corupînd
structurile ei de conducere (reprezentare). Speculînd ambiţiile, egoismul,
naivitatea sau obtuzitatea unor lideri propulsaţi în arenă de un
mecanism dereglat de selecţie a
conducătorilor, puterea uzurpatoare a reuşit să paralizeze
rezistenţa de la vîrf, producînd dezorientarea masei contestatare,
incapabilă să se replieze în spatele unor noi lideri,
neconfiscaţi. Decizia iniţiatorilor Proclamaţiei de
la Timişoara (în urma unor discuţii purtate cu Ion Iliescu) de a
renunţa la contestarea candidaturii sale, folosind semnăturile pentru
punctul 8 (aşa cum au cerut, fără succes, cei veniţi la
Congresul din 28-29 aprilie)- a pus manifestanţii din Piaţa
Universităţii (şi din celelalte "zone libere de
neocomunism" apărute în toată ţara: Constanţa, Tulcea,
Ploieşti, Iaşi, Piatra Neamţ, Sibiu, Braşov, Cluj, etc.)
într-o poziţie ingrată.
Mitingurile din tară au fost atăcate cu furie oarbă de
susţinătorii FSN , violenţele şi ameninţările
silindu-i pe mulţi manifestanţi să se refugieze la
Bucureşti- unde au semnalat situaţia
grea din provincie, creată prin dezinformare. Acceptarea
pseudo-alegerilor programate pentru 20 mai de către principalele partide
politice (în urma unor negocieri penibile), personalităţi
intelectuale (în urma unor analize debile) şi unele asociaţii
implicate în proteste (convinse de cîţiva sfetnici de la GDS să
elimine cerinţa de amînare a alegerilor - condiţie evidentă a
implementării punctului 8), a sporit confuzia generalăa. Retragerea
multor manifestanţi din Piaţa Universităţii dupa 20 mai, cauzată de o cumplită
dezamăgire, dar explotată ca o recunoaştere a
legitimităţii Contrarevoluţiei (ca fapt împlinit electoral),
agravează situaţia
minorităţii celor rămaşi pe baricada
revoluţiei. Derutaţi de părăsirea redutei de către
camarazii de cauză (eşuaţi în perplexitate şi depresie
după "alegerile" din 1990), ultimii manifestanţi (în general
oameni simpli din categoria revoluţionarilor trădaţi în
decembrie) sînt siliţi şi ei să-şi cosmetizeze mesajul,
pentru a nu risca sentinţa de tulburare a ordinii, într-un stat în care
puterea părea a fi obţinut o nemeritată legitimitate. Se
repliază pe o platformă minimală (post de televiziune
independentă, etc) şi plănuiesc închiderea mitingului printr-o
Proclamaţie. Puterea ştie că această
perplexitate nu poate dura, că victimele manevrelor sale se pot
dezmorţi, revenind la o contestaţie viguroasă. Că pumnul de
încăpăţinaţi debusolaţi rămaşi în Piaţa
Universităţii sînt ultimii
apărători vizibili ai unei credinţe împărtăşite
de mulţi alţii, paralizaţi pe moment de trădarea şi
deruta liderilor şi concetăţenilor: aceea că revoluţia
anticomunistă este deturnată de structurile neocomuniste, care conduc
România spre dezastru. Rebelii din Piaţa Universităţii ştiu că alegerile au fost o
farsă, că poporul a fost păcălit, că opoziţia a
fost confiscată. Că nişte autentici stalinişti,
tovaraşii Iliescu-Roman-Bîrlădeanu-Brucan, etc. ştiu şi ei
că duşmanul de clasş, prins într-un moment de slăbiciune,
trebuie anihilat necruţător.
De aceea, puterea face un gest
doar aparent absurd, trecînd, pe 13 iunie noaptea, la reprimarea în
forţă a ultimilor manifestanţi. În acelaşi timp sînt puse
din nou în funcţie represivă detaşamentele de intervenţie
ale clasei muncitoare (IMGB, etc) care trebuie să pună
studenţimea cu botul pe labe. Răspunsul la această provocare nu se
lasă aşteptat: susţinătorii revoluţiei,
văzîndu-şi fraţii
"huligani/golani" duşi din nou la Măgurele, prizonieri ai
cunoscuţilor miliţieni torţionari, ies în stradă, încercînd
disperaţi şi dezorientaţi să-şi apere camarazii
şi cauza. Au loc scene similare cu cele din decembrie, unele cu
aceiaşi protagonişti de ambele părţi. Revoluţionarii
autentici şi forţele de ordine neanimate de ura comunistă-
încearcă să evite escaladarea violenţelor. Urmează
însă diversiunea- pregătind
represiunea. Ca şi la 18 februarie, în timp ce liderii manifestaţiei
revoltate, dar paşnice, încearcă să calmeze spiritele, intervin
provocatorii strecuraţi între manifestanţi, care- alături de
elementele turbulente sau vindicative care se ivesc în astfel de ocazii- se
comportă vandalic, asaltînd, distrugînd, incendiind, compromiţînd.
Cine mai poate distinge aceste provocări de furia autentică a unei
mulţimi adusă la exasperare insurecţională de
demonstraţia de rea
voinţă a puterii (a se vedea şi atitudinea ei din 11 iunie).
Atacul comunard asupra unor clădiri oficiale (Poliţie, Ministerul de
Interne, Televiziune, etc) dă prilejul intervenţiei forţelor
represive, care lichidează răzmeriţa în sînge. Dar nu e de ajuns. Puterea cheamă în
ajutor telespectatorii fideli, instingînd la război civil. Readuce
în Bucureşti detaşamentele avansate ale clasei muncitoare (mineri,
etc) conduse de experimentata securitate (convertită în SRI). Pe 14-15
iunie aceste echipe mixte atacă cu barbarie extremă toate persoanele
ce par a aparţine unor pături potenţial duşmănoase
(care trebuie aduse la ordine prin intimidare): studenţi găsiţi
în Universitate sau veniţi apoi la examen, ţigani vînaţi prin
tot Bucureştiul, intelectuali recunoscuţi după ochelari şi
barbă, bătrîni care nu se legitimează în faţa minerilor,
etc. Universitatea şi Institutul de Arhitectură sînt devastate. Sînt
făcute descinderi necruţătoare la sediile partidelor şi
asociaţiilor de opoziţie şi chiar la domiciliul unor lideri.
Barbaria vînătoarii de opozanţi depăşeşte orice
imaginaţie şi stupefiază întreaga lume. Scopul adevărat al
acestei lovituri capitale dată Revoluţiei, cu ajutorul metodelor
şi instrumentelor de represiune pregatite de regimul Ceuşescu
(securitate, armată, media, gărzi patriotice, planuri secrete de
intervenţie, etc). nu a fost dezafectarea unei artere de circulaţie,
igienizarea unei pieţe sau împrăştierea unei manifestaţii
ce se apropia evident de sfîrşit, ci intimidarea (paralizarea) întregii
opoziţii: populare, intelectuale şi politice. Este revanşa
comuniştilor pentru demonstraţia
de forţă ratată în decembrie, aducerea înapoi la
ascultare a cîrcotaşilor
anticomunişti nărăviţi la libertate. Aceşti
"golani" cu orientare "fascistă" trebuie să
ştie că dacă vor încerca sa stea în calea restauraţiei comuniste, vor fi puşi să se lupte
cu hoardele clasei muncitoare manipulate, că eliberarea României trebuie
plătită cu un război civil fratricid. Acesta este mesajul
"mineriadei". Numai înţelepciunea (sau laşitatea, sau
luciditatea) contestatarilor -care se retrag dintr-o bătălie inegală-
împiedică un carnagiu, provocat pentru conservarea puterii. Lovitura reuşeşte perfect şi
înfundă drumul spre libertate a României. Intelectualii şi
politicienii nu găsesc calea de a contracara manevra de
înăbuşire a revoluţiei
(în spatele cortinei de aparenţe democratice), nu
declanşează o rezistenţă frontală. Descurajaţi de
rezultatul alegerilor viciate (printr-o manipulare care revelează gradul
de intoxicare propagandistică a majorităţii populaţiei ),
intimidaţi de demonstraţia de
forţă, respingînd soluţia războiului civil, prinşi în
capcana erorilor comise înainte de "alegeri", liderii politici
acceptă situaţia … recunoscînd alegerile, intrînd în parlament,
renunţînd în fond la punctul 8, acceptînd, pe 18 iunie alungarea celor
care ieşiseră din nou în Piaţă ca să spună NU
unui fapt monstruos împlinit. Intelectualii protestează steril
faţă de excesul de brutalitate al forţelor de ordine, care au
intervenit pe 13 iunie şi mai ales faţă de folosirea
odioasă a minerilor pe 14-15, dar nu-şi mai asumă răspicat
cauza manifestanţilor reprimaţi. Studenţii fac un marş de
100 000 de "cămăşi albe", doar pentru a pune flori în
uşa ministerului justiţiei, o rugăminte delicată pentru
eliberarea lui Marian Munteanu- zdrobit şi arestat. Protestele ferme ale
diasporei şi străinătăţii -inclusiv cele oficiale- nu
schimbă situaţia de fond.
Rămasă fără voci reprezentative, marea masă a
revoluţionarilor, solidari cu cei reprimaţi, retrasă din
arenă, este captivă şi mută. Mulţi dintre ei,
scîrbiţi şi descurajaţi, se resemnează. Alţi
revoluţionari cad într-o depresie
profundă (vezi sinuciderile lui Călin Nemeş, Gigi Gavrilescu,
Radu Chesaru), sau părăsesc
(în masă) o Românie irespirabilă, lipsind-o de aportul celor mai
sănătoase elemente ale societăţii, împinse în exil de
răufăcătorii rămaşi la cîrma ţării. Structurile rămase la putere obţin concluzia de neîncepere a
urmăririi penale, pe baza unor dosare măsluite, în ciuda amplorii
evidente a crimelor, comisiile parlamentare acoperind dezertarea
Justiţiei. Se amuză în parlament cu o opoziţie decorativă.
Apoi încep reforma pe care au denunţat-o ca scop odios al adversarilor
lor, trezind din somn proletariatul dezmoştenit- tovaraşul de drum
trădat, adevărata ţintă a uzurpării. România este
izolată mult timp în plan internaţional, pierzind capitalul moral
cîştigat la revoluţie, fiind percepută ca un bîrlog al
securităţii. Cei care mai încearcă să apere
scînteia revoluţiei , declaraţi "radicali" de colegii
resemnaţi la colaboraţionism, se zbat fără efect.
Intelectualii şi partidele declară că nu înţeleg cine
şi de ce se mai frămîntă între august şi octombrie prin
Piaţa Universităţii .
Lipsite de sprijin şi înţesate cu provocatori, mitingurile de
protest pentru crimele comise între 13 şi 15 iunie sînt patetice,
penibile, ineficace. De-abia după liberalizarea preţurilor, manifestaţiile
din Piaţă capătă iar consistenţă, rîndurile
protestatarilor fiind întărite de proletarii trădaţi de FSN. Dar
nimeni nu-i doreşte, nimeni nu-i captează. Opoziţia nu-şi
revine. Încercarea de unificare a ei în cadrul Forumului Democratic
Antitotalitar este boicotata de Front, de liderii unor partide şi de
mulţi intelectuali. Într-un contratimp costisitor, aceştia din
urmă lansează Alianţa Civică- care reuşeşte
trista performanţă de a îngreuna coagularea opoziţiei politice,
de a dezamorsa (a se vedea momentul 15 noiembrie) valul nemulţumirilor
populare şi de a lăsa Timişoara singură în rebeliunea
disperată împotriva celor ce au sufocat revoluţia. În decembrie 1990, contrarevoluţia
fsn-istă stinge ultimile zvîrcoliri ale revoluţiei anticomuniste. 14 Concluzia spre care converg mărturiile şi documentele
Pentru orientarea în pledoaria complexă
expusă în părţile III-IV, poate fi utilă urmărirea
firului central, adică a afirmaţiilor majore, care compun
argumentaţia . 1. Regimul comunist a fost criminal, anormal,
nelegitim, instalat de o forţă de ocupaţie (URSS), dînd
naştere la abuzuri faţă de legi, dar şi la legi abuzive -
care au acoperit un genocid (faptul ca - în codul nostru penal- criteriile de
selectie a victimelor genocidului nu figurează explicit, nu are nici o
relevanţă). O adevarată răsturnare trebuia să
conducă la recunoaşterea caracterului distructiv al regimului, la
scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, la pedepsirea
vinovaţilor şi repararea daunelor, informarea corecta şi educarea
maselor alienate de el, reconstructie
economica şi regenerare socială şi morala. Nimic de acest fel nu
s-a întîmplat. Revoluţia a fost
înfrîntă de Contrarevoluţie. 2. Răsturnarea regimului comunist (şi
nu doar a două persoane) era absolut necesară şi legitimă
(dreptul prizonierilor unui lagăr, la revoluţie de eliberare).
Datorită rezistenţei nomenclaturii parazite, care controla
instituţiile şi era apărată de miliţie şi
securitate- eliberarea nu era posibilă decît printr-un troc
(promiţîndu-se impunitatea celor ce acceptau democratizarea) sau prin
luptă. Spre deosebire de alte ţări din Europa de Est, la noi nu
a avut loc o negociere (oficială,
publică) cu cei de la putere. Folosirea miliţiei,
securităţii, armatei şi "gărzilor patriotice"-
pentru apărarea regimului- a compromis definitiv nomenclatura
comunistă. Aceasta e acţiunea
criminală din decembrie şi nu "atacurile populaţiei împotriva magazinelor, militarilor" , etc. 3. Comuniştii erau extrem de puternici
şi de bine organizaţi- faţă de forţele slabe ale
rezistenţei. Nu se bazau numai pe legi, instrumente de propagandă,
instituţii represive şi control instituţional total. Ci şi pe pasivitatea populaţiei,
alienate de cura (de)formării omului nou, domesticite prin lanţul de
compromisuri experimentat la Piteşti. Ar fi putut deci zdrobi
revoluţia sau provoca un război civil. Dar contextul extern devenise
nefavorabil formulei de organizare a exploatării din România- şi
dinspre vest şi dinspre est. Lanţul schimbărilor în
"ţările prietene" i-a făcut să prefere
îndepărtarea lui Ceuşescu (care compromitea întreaga reţea)
fără să aibă curajul să o provoace. Pentru a
rămîne la putere- recunoscuţi şi în plan extern- nu puteau
să zdrobească insurecţia anticomunistă, ci trebuiau să
o confişte. De aceea, în perioada 22-25 decembrie s-au dus tratative,
dîndu-se "verdele" final "schimbării", numai după
ce s-au obţinut asigurări (garantabile prin şantaje) că
noua conducere va proteja şi menţine vechea nomenclatură la
cîrma societăţii. L-au eliminat pe Ceauşescu (ţinut în
rezervă la Tîrgovişte) şi au întrerupt hărţuielile,
numai după ce s-au asigurat că "noua" putere este tot a
lor. Negocierile pot fi intuite observînd provocările din acele zile (care
au făcut atîtea victime) şi dovedite
prin tot ce s-a întîmplat în
aceşti 18 ani. 4. Dacă ar fi fost altfel, după o
răsturnare reală- ar fi urmat cu totul altceva. Nici o revoluţie
nu închide arhivele, nu protejează şi îmbogăţeşte
vechea putere- asigurîndu-i legitimarea prin "alegeri" . Ci începe cu
o epurare masivaă, pentru ca agenţii vechiului regim să nu
deraieze proiectul de eliberare şi reconstrucţie (pararea
Contrarevoluţiei ). Dar se decisese deja că nu va fi
"vînătoare de vrăjitoare". Se puteau schimba "structurile"
(adică regulile socio-economice şi chiar politice) dar nu şi
conducătorii. Aceştia riscau anchetarea crimelor, de aceea au
conservat poziţiile de decizie şi influenţă, în toate
institutţile . Oportunişti, fără credinţe politice, au
fost dispuşi să treacă spre liberalism sovietic sau occidental
(în funcţie de evoluţia contextului extern). Treptat, şi-au dat
seama că racordarea la capitalism şi occident le poate fi
benefică, ocazionîndu-le îmbogăţirea explozivă. 5. Au avut însă o sarcină dificilă: să
împiedice răsturnarea de la putere şi să evite plata pentru ce
făcuseră, dar să restructureze economia şi societatea, racordîndu-le la un nou mod de explotare
(şi context extern). Să pregătească
"privatizarea"- adică acapararea prăzii a decenii de jaf
şi muncă de lagăr. Aveau de înfruntat două posibile rezistenţe:
una a justiţiarilor, cerînd procesul comunismului şi epurarea
("lustraţie"), cealaltă, a maselor, ce urmau a fi
sărăcite şi jefuite, cu ocazia "reformei"
(restructurării). La care se adaugă revolta cîtorva luptători
din decembrie, faţă de furtul revoluţiei . Ca să evite
formarea unei alianţe între aceste trei forţe, creind o dezbinare
şi chiar duşmănie
acută între ele, au regizat o enormă diversiune, dusă pînă
la pragul războiului civil. Este
rolul major al episodului 13-15 iunie. 6. Au început manevra de
învrăjbire contra opoziţiei politice, stîrnind masele împotriva
plaformei de schimbare rapidă, pusă în seama ei. Nu a fost greu,
"partidele" fiind mici grupări în stadiu incipient, divizate
şi infiltrate, sabotate pe toate căile. Infestate de agenţi
şi veleitari, prezentate tendenţios tele-cetăţenilor, ele
au apărut a avea orientarea antipopulară care le era imputată de
FSN (şi pe care, chiar acesta urma să o implementeze). Mulţi
"experţi" în ieşirea din comunism, au susţinut că
economia trebuie schimbată rapid, indiferent de preţ, că
societatea trebuie supusă "terapiei de şoc". Partidele
intimidate nu au făcut nuanţele şi demersurile necesare
contracarării strategiei demagogice a puterii. Nu au denunţat limpede
înşelarea simpatizanţilor FSN. Nu s-au opus ferm confiscării
democraţiei , acceptînd tîrgul care a dus la CPUN şi apoi o lege
electorală care eluda lustraţia. Au legitimat "alegerile",
cîştigate de Frontul-stat printr-o campanie bazată pe manipulare
şi teroare. Au părăsit astfel platforma revoluţiei (susţinuta de contestatarii din
stradă), pentru o "reformă" iluzorie. 7. În întreaga ţară, practic
ocupată de oamenii FSN-ului (PCR-ului)- opoziţia a fost pusă în
imposibilitate de a face campanie electorală. Puţinii temerari care
au încercat acţiuni locale, au fost defăimaţi, intimidaţi,
hartuiţi, brutalizaţi, atacaţi de hoarde pline de venin şi
cruzime. În multe oraşe, sediile au fost devastate şi închise, iar la
sate, nu se mai putea ajunge de loc. Ziarele opoziţiei erau returate sau
aruncate în gări. Publicul din provincie citea ziarele puterii,
urmărea televiziunea puterii, asculta sfaturile informatorilor
nedeconspiraţi, lucrînd ca propagandişti ai puterii (oameni de bine).
Alegerile din '46 se repetau. Partidele
de opoziţie au protestat, au cerut amînarea "alegerilor", dar nu
au luat măsura fermă de a le denunţa, împreună, la timp. Informatorii, şi clasica orbire
a "centrului" faţă de realitatea din ţară, i-au
făcut pe lideri să creadă că vor fi totuşi
votaţi. Lipsa lor de inspiraţie şi de fermitate este
suspectă- şi va trebui analizat modul în care au fost
"convinşi". 8. Nici intelectualitatea- fără mari
merite în revoluţie- nu a pus probleme majore puterii. A tolerat
iniţial apariţia activiştilor în fruntea statului-
îngrijorîndu-se doar în clipa în care Frontul s-a declarat partid. Au urmat
proteste legitime, dar retorice, neînsotite de acţiuni de închegare a unei
rezistenţe civice coerente şi active. Cei care s-au implicat
totuşi în contestarea puterii au fost ţinta unor grosolane campanii
de defăimare. De-abia după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara, intelectualii s-au
aşezat în spatele unui program civic. Din păcate, în loc să
sprijine partidele, în lupta inegală cu FSN, au practicat
"apolitismul" sau candidatura "independenţilor". Limbajul şi spiritul în care s-au
adresat mulţimii a fost neadecvat, amplificînd temerile oamenilor
simpli faţă de transformarea
radicală predicata. Informatorii şi clasica orbire a
"elitei" faţă de "masă", i-au făcut
să creadă că vor fi totuşi ascultaţi. Lipsa de
inspiraţie şi de fermitate a unor lideri civici este suspectă-
şi va trebui analizat modul în care au fost "debusolaţi". 9. Elita civica s-a activat dupa 24 aprilie, susţinînd mitingul din
Piaţa Universităţii prin
declaraţii, dar făcînd prea puţin în plan organizatoric, pentru
succesul său. Mai
mult, unii sfetnici ai "revoluţiei
de catifea" au convins asociaţiile de luptători din
Piaţă să "renunţe" la revendicările
"iacobine" - printre care- impunerea punctului 8 şi cererea de
amîare a alegerilor. Mitingul a fost
întărita numeric, dar diluat strategic şi prin intervenţia unor
studenţi, puţin preocupaţi de înfruntarea frontală a celor
care confiscaseră revoluţia (mulţumindu-se cu reprezentaţii
simbolice). După aflarea rezultatelor "alegerilor" , previzibile pentru cei lucizi şi
informaţi, toţi cei care se complăcuseră în mrejele
exaltării au suferit o cădere psihică. S-au retras dupa 20 mai -
părînd a recunoaşte faptul împlinit.
Era consecinţa firească a raţionamentelor ilogice
justificînd renunţarea impardonabilă la cerinţa amînării
alegerilor. Din păcate, aceste inconsecvenţe suspecte, au compromis
grav şansele mitingului viguros de contestare, la care au revenit ,
după 23 mai, o parte dintre revoluţionarii care iniţiaseră
protestul- tot mai izolaţi. 10. Represiunea din 13 iunie dimineata a dat
foc unui butoi cu pulbere.
Luptătorii din decembrie nu aveau cum să asiste cuminţi
la agresarea şi arestarea camarazilor lor rămaşi în piaţă.
Şi mai important a fost aspectul simbolic. Era atacată
însăşi revoluţia de către forţele
contrarevoluţionare, bazate pe instrumentele de represiune pregătite
de Ceauşescu. Ceea ce a dus la o izbucnire de revoltă, cu accente
insurecţionale. Ulterior, participanţii nu şi-au putut asuma
plenar participarea la această luptă, pentru că riscau
arestarea, de către o putere legitimată abuziv (şi cu concursul
unei intelectualităţi ipocrite, care-şi ascundea neputinţa
sub lozinca non-violenţei). Agenţii puterii camuflaţi în media
"de opoziţie" au acreditat ideea că numai infractorii care
doreau să compromită manifestaţia au participat la bătălia cu
forţele de ordine, sau că folosirea minerilor, a doua zi, a fost
total nejustificată, Bucureştiul fiind pacificat la venirea lor. 11. În realitate, în dimineaţa de 14 iunie
situaţia era explozivă, ca
şi în dimineaţa de 22 decembrie (cam aceiaşi protestatari fiind
arestaţi, cam de aceleaşi forţe şi cam din aceleaşi
motive). Protestele străzii , chiar nesusţinute de partidele
anihilate, nu puteau fi zdrobite cu instrumentele lui Ceauşescu,
fără consecinţe de imagine fatale. Folosirea armatei,
alienată de implicarea din decembrie, era îngreunată de curentul CADA
(interzis, nu întîmplător, printr-un decret dat pe 14 iunie). Minerii au fost absolut necesari pentru a
înăbuşi potenţiala insurecţie din iunie, dar nu mai puteau
fi folosiţi şi pentru a lovi clasa muncitoare ce urma a protesta mai
tîrziu, după lansarea reformei. Acţiunea minerească a fost premeditat feroce,
excesivă. Astfel, erau intimidate temeinic opoziţia
politică şi civică. Iar ura faţă de muncitorii
ciomăgari era sădită adînc în sufletele intelectualilor. Şi numai astfel susţinătorii
FSN erau încărcaţi de vinovăţii ce aveau a-i împiedica
să se apropie de opoziţie , în momentul în care au devenit victimele FSN.
12.
După 16 iunie, cu terenul curăţit şi
duşmănia socială necesară însămînţată adînc,
FSN a declanşat lovitura de graţie împotriva populaţiei. Uitînd
popaganda de pînă atunci,
"aripa Roman", scoasă brusc la înaintare, a lansat
"Reforma" distructivă, fără să se atingă de
activişti şi securişti , bazîndu-se chiar pe ei drept
conducători de neînlocuit ai "reconstrucţiei" (adică
darîmării economiei naţionale). Instalarea capitalismului era
făcută cu aceeaşi atitudine pretins mesianică (profund
cinică), pe care Tovarăşii o aplicaseră la instalarea
comunismului. Intreruperea aprovizionării întreprinderilor. Oprirea
producţiei, în cascadă. Închiderea fabricilor decuplate de sistem.
Transformarea echipamentului în fier vechi. Devalorizarea capitalului productiv,
a leului şi a nivelului de trai. Efecte "dureroase", dar
necesare... pentru a coborî valorile pînă la nivelul care să
permită cumpararea, de către mafia internă- înzestrată prin
"mica privatizare". Cu consecinţa vînzării pe nimic şi
spre "oamenii de afaceri" străini, invitaţi la partenariat. 13. În timp ce institutul pentru planificarea
reformei economice pregătea "schiţa" de coagulare a
capitalului în mîini securiste,
Constantin Cojocaru venea cu ideea împroprietăririi directe- pentru
a nu se inunda societatea cu hîrtia necesară cumpărării
(şifonată apoi în mîinile Reţelei). Ideea era periculoasă,
dar greu de combătut, juridic, moral şi electoral. Cojocaru a fost
dus cu vorba - cît timp s-a dorit ascunderea intenţiilor FSN - şi
apoi, marginalizat. Nu vroiau
distribuirea avuţiei către cei
care o munciseră, mai ales că asta presupunea estimarea valorică
a avuţiei ţării, la 22
decembrie 1989 şi a evoluţiei
ei prin Tranziţie.
Opoziţia , determinată ocult să sustină iresponsabil
programul Roman (în loc să denunţe hotărît distrugerea
ţării şi înşelătoria)- a evitat întîi orientarea
Cojocaru - percepînd-o drept... "comunistă". 14. Conducerea opoziţiei civile şi
politice nu-şi revine din lovituri şi dezorientare. Respinge
tendinţele "retrograde" ale populaţiei, revoltate de
masurile "reformiste".
Partidele dezamăgesc prin
modul în care legitimează parlamentul (din care nu pot fi determinate
să se retraga, nici măcar de rezoluţia FDAR). Intelectualii
boicotează alcătuirea unei opoziţii politice unite. Descurajează
(sting) dorinţa de reluare a revoluţiei , care cuprinsese
mulţimea exasperată. În decembrie 1990, puterea este atacata viguros
de sindicate, revoluţionarii străzii şi de o Timişoară
din nou insurgentă. Nu se mai poate apăra nici cu mineri, nici cu
armată. În acest moment critic, cei
care o salveaza sînt... liderii opoziţiei şi ai Aliantei Civice, care
sting incendiul iminent- în numele evitării provocărilor şi
"non-violenţei. Cultul personalităţilor, întreţinut
subtil, îşi spune cuvîntul. Ruşinaţi de vechile tăceri sau
pledoarii pro-socialiste, artiştii şi actorii explică doct
avantajele marelui capital, defectele echităţii şi
justiţiei sociale. O
perfectă acoperiere pentru îmbogăţirea securiştilor
"de dreapta". 15 . Se
formează aripa FSN1, care chipurile frînează reforma promovată
de aripa FSN2. Asta pentru ca tot FSN să confişte şi
nemulţumirile faţă de… politica FSN. Farsa merge pînă acolo
încît, după ce măsurile "FSN2" îşi arată efectul
devastator, aripa "FSN1" dă jos guvernul Roman. Avînd sprijinul
multor sindicate şi chiar acordul (în general tacit) al unor
anticomunişti - minerii sînt împinşi să lupte cu forţele de
ordine, dărîmînd guvernul ilegitim pe care îl apăraseră în 1990.
Evitînd răsturnarea lui Iliescu, FSN1 "apără populaţia
" de ritmul prea viu al "reformei" - exploatînd apoi acest lucru
electoral, în 1992. FSN1- devenit PSD, e votat din nou. În patru ani,
desăvîrşeşte capitalizarea de start a securi-fsn-iştilor. 16. În 1996, trădarea populaţiei de către opoziţie (efect al
trădării opoziţiei de către populaţie, în 1990) e
dusă pînă la capăt. CDR e lăsat, aparent, să ia
"puterea", doar pentru a se
demonstra în exterior "rotativa democratică". În prealabil, se
luaseră toate măsurile pentru ca noii veniţi "să fie
învinşi de structuri" . Cei votaţi de anticomunişti şi
de victimele "reformei" , se asociază cu aripa
"reformistă" a FSN (devenită PD)- care-i sabotează
copios. Fac o înţelegere cu
"partea bună a securităţii". La sfîrşitul mandatului- anchetarea
crimelor comunismului, contrarevoluţiei
şi tranziţiei.... rămîne
pe data viitoare. În schimb, sînt
pedepsiţi cei care au
răsturnat în 1991 guvernul Roman, guvern ilegitim şi criminal.
Sînt distruse în aceşti patru ani ai "speranţei" ajunse la
putere... speranţele ultimilor iubitori de adevăr şi dreptate. 17. Incepind din anul 2000, cangrena politica
nu mai poate fi stăvilită. Nimeni nu mai crede în nimic. Politicienii
de toate culorile sînt percepuţi- just, ca membri ai unui aceluiaşi
clan parazitar. Justiţiarismul social şi patriotismul sînt
lăsate în grija, PRM şi PSM. "Vectorii de opinie" se mai
compromit o dată, îndemnînd populaţia
să iasă la vot... pentru Ion Iliescu. Să nu se
aleagă Vadim! Cum să mai susţină ei azi, după o
asemenea declaraţie, că Iliescu este criminalul care a făcut cel
mai rău României? Secondat de Roman- partenerul CDR la guvernare, cel
ajutat să-şi regleze conturile cu minerii, pentru asaltul din 1991,
înainte ca mineriadele pro-comuniste din 1990 să fie judecate. 18. Se continuă apoi şirul
"alegerii celui mai puţin rău". Comunistul Băsescu, din ramura FSN2- îl
învinge pe Năstase - din ramura FSN1. Totul se cufundă în derizoriu. De
60 de ani nu am avut un singur candidat credibil anticomunist la
preşedenţie! Masele jefuite nu sînt reprezentate de nimeni. Partidele
"de stînga" sînt conduse de cei care au jefuit populaţia . PRM ,
PNG, PIN, Conservatorii- compromit şi confiscă adevăratul
justiţiarism. Securiştii şi colabaratorii lor formeza noua
oligarhie, controlînd toate partidele. Politicienii s-au "reconciliat"
, victimele lor, încă nu.
Alianţa Civică îşi dă duhul, în sunet de comunicate
demagogice. 19. Intrarea în NATO şi Europa consolidează poziţiile
beneficiarilor crimei. Nevoia
de stabilite a democraţiilor este invocată pentru a paraliza
răsturnarea, anchetarea şi pedepsirea
reţelei de infractori. Racordarea la normele juridice europene
scoate din joc periculoasa justiţie de tranziţie. Circuitul
"fondurilor" crează noi oportunităţi de jaf. Oceanul
de prevederi birocratice europene – dă posibilitatea selectării
firmelor prietene. Afacerile
ţes conexiuni externe solide şi protectoare. 20. Privatizarea duce la coruperea mediei, care
se umple de "banalişti", plătiţi ca să înnece publicul în derizoriu. Se
modelează noul om nou: cinic, meschin, incult, superficial, formal, venal,
manipulabil. Cine să mai instige oamenii la adevăr şi dreptate,
la înţelegerea şi judecarea a ce s-a întîmplat? Cîţiva
intelectuali mai fac periodic figuraţie civică, alcătuiesc
comisii care descoperă ce ştim toţi de mult, muncesc ca să
nu piardă capitalul de imagine creat de lupta lor retorică, din care
se mai face şi cîte un bănuţ. După 18 ani, îi apucă
acut urgenţa lămuririi esenţei comunismului (insistînd pe
nocivitatea mitului echităţii- ceea ce sprijină doctrinar abuzurile
capitalismului securist).. Stau însă
cu spatele la crimele Tranziţiei. Au un instinct al meterezelor
dezafectate, care-i împiedică să se implice pe fronturi reale,
deschise. Anchetele penale nu sînt bine văzute sau sînt cerute demagogic,
nefiind ajutate. 21. Populaţia , victimă a tentativei
de genocid economic, scapă
apucînd-se şi ea de furat, jefuit, speculat, profitat. etc. Cei
anchilozaţi în moralitate sînt condamnaţi la sărăcie. Noua
mare şi mica burghezie, după atîta laşitate şi oportunism,
cu cămăruţa plină cu chilipiruri şi
conştiinţa umplută de justificări discutabile - nu vrea
să înţeleagă ce s-a întîmplat.
Dacă ar apare totuşi un partid realmente justiţiar, mulţi s-ar speria, simţindu-se
vizaţi moral, şi ameninţaţi de o platformă de confiscări
a averilor ilicite. Conjuraţia
tăcerii se bazează pe fenomenul Piteşti. 22. În aceste condiţii , absolut conştient de temeritatea intreprinderii, am alcătuit prezentul raport. Inţelegînd macro-fenomenul expus mai sus, consider totuşi, că, de sus în jos, trebuie stabilite responsabilităţi. Nu se pot judeca 20 milioane de victime ale unui proces degenerescent. Dar se poate urmări mecanismul degradării în lanţ- şi stabili o ierarhie de vinovăţii morale, penalizabile juridic. O astfel de sistematizare ar fi trebuit pusă la punct de intelectualitatea activă şi organizată: economişti -jurişti- etc. Am muncit pentru a construi un instrument care să sprijine munca unei comisii de experţi... ipotetice. Nu în numele speranţei, care e ca o cafea: după ce-i trece efectul, cazi mai rău. Ci în numele setei de adevar şi de dreptate. Si, în ultimă instanţă, a setei de sens. Ioan Roşca 21 decembrie
2007 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
<<< Închidere >>> |