Credeam că am povestit într-un text mai
vechi, evenimentele din săptămîna 12-19 februarie 1990, pe care o consider
vîrful ciocnirii dintre revoluţia anticomunistă din 1990 şi contrarevoluţia
care a impus "tranziţia criminală". Nu am găsit însă nicăieri această
relatare-analiză. Poate că mi-a scăpat din vedere, atunci cînd am conceput ciclurile comemorativ-explicative
("Acum 4 ani… ", "Acum 5 ani…"- http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/default.asp.htm).
Văd că şi jurnalul meu are în acest punct o lacună regretabilă (fiind implicat
în acţiune- nu am avut atunci timp să scriu; în schimb, există referiri la
moment în jurnalul Livei Dandara: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/agende/agenda2/default.asp.htm).
E păcat că am amînat atît, neabordînd tema, atunci cînd aveam amintiri
proaspete. Voi încerca să-mi fac datoria, depunînd mărturie şi explicîndu-mi
poziţia cu întîrziere.
Evenimentul care m-a trezit (zgîlţîit,
şocat, revoltat) a fost urmărirea emisiunii dedicate evenimentelor din 18
februarie, prezentate de Doru Braia la 21 februarie 2006, pe postul de
televiziune "24 ore". Prestaţia lamentabilă a domnului Braia,
poziţiile ambigue ale celor doi invitaţi ai săi (Doru Mărieş - manifestant
pătruns în clădirea guvernului şi ofiţerul de pază pe care Mărieş l-a salvat
atunci) şi mai ales intervenţia telefonică a lui Petre Roman- m-au scos din
minţi! Mi-am reamintit astfel că nu mi-am făcut datoria pentru restabilirea
adevărului privind această săptămînă de foc. Cum să inţeleagă cineva care nu a
participat, ce şi cum s-a jucat atunci, dacă noi, cei implicaţi- tăcem?
Paralizaţi de lehamite şi neputinţă, o să cedăm uzurpatorilor politici pînă şi
tranşeul istoriei.
Ce s-a inţeles
din respectiva emisiune? Că pe 18 februarie, guvernul legitim, care şi-a asumat
greaua răspundere a tranziţiei spre democraţie - a fost victima unei agresiuni
barbare, orchestrate printr-o înscenare- pusă la punct de forţe retrograde
comunisto-securiste. Un fel de primă încercare pucistă, vizînd
"reformatorul" Roman (aflat
pe 18 februarie în Franţa, unde lucra la imaginea pozitivă a regimului
negativ). Sabotarea unor oameni care incercau să scoată România la lumină… Cu
penibila sa "agerime", domnul Braia a supralicitat teza greţos
amnezică a lui Roman (tot mai şarmant în rolul de victimă a neocomunismului).
El a atras atenţia că presa din România, în acele zile decisive, nu a acoperit
de loc succesele delegaţiei Romane- un indiciu privind ţinta ocultei aflată în
spatele loviturii încercate la 18 septembrie…
Cine era să contrazică aceste
"teze", trîntind adevărul ne-igienic în urechile telespectatorilor?
Ofiţerul din garda lui Voican, salvat
de furia mulţimii, care reţinuse numai că sutele de derbedei intraţi în clădirea
guvernului, voiau să-l arunce din balcon? Nu am ştiut pînă acum de rolul
important jucat de Doru Mărieş în acea importantă împrejurare. M-aş fi asteptat
ca, făcîndu-l cunoscut public, să-şi asume postura de revoluţionar combatant,
pentru a risipi bănuielile că a fost un instrument al "Serviciilor".
Să afirme clar că e mîndru de a fi contesat si încercat să răstoarne impostura
FSN-istă. În loc de asta, el a făcut
doar cîteva palide trimiteri la eroii trădaţi, CADA, represiunea care a urmat
şi intervenţia minerilor de a doua zi. Atitudinea lui m-a silit să-mi re-pun
întrebarea: nu cumva o bună parte dintre cei mai îndîrjiţi luptători din 1990
erau animaţi doar de ciuda că fuseseră daţi la o parte de către "colegii
de revoluţie" strecuraţi la putere?
Iar Braia - mi-a depăşit aşteptările,
negative! Trec
de împăunarea sa, cu ridicolul amplificat de superficialitate. Trec peste
amărăciunea de a-l auzi, batjocorind lupta din 1990, tocmai pe unul din cei
pentru care am manifestat atunci. Dar nu pot trece uşor peste grozăvia
îndemnului său- din finalul emisiunii- ca rrromânii să nu mai repete astfel de
ieşiri necivilizate, pentru că democraţia se practica la vot, nu în lupte de
stradă. Clasic. Nu ar mai fi trebuit adăugat decît : "la munca!" E nevoie
de linişte şi consens. Interesele eliberării poporului iraqian (afgan etc.) cer
acum menajarea sfintei alianţe cia-kgb-mossad-securitate. Oare cînd s-or trezi
naivii care mai cred că se poate lupta pentru libertate, în solda unor puteri
imperiale?
Ce s-a intimplat DE FAPT la 12-19 februarie,
nu se poate rezuma în cîteva pagini. Colecţia de presă pe care sîntem pe cale
de a o publica (http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/ziare/default.asp.htm)
va cuprinde articole edificatoare. Sper că "analiştii" politici,
eseiştii "civici" si istoricii "etapei"- vor aborda
subiectul cu responsabilitate. Ca unul dintre cei care au activat în săptămîna
12-19 februarie, pentru a înfrunta o putere uzurpatoare, sînt dispus să depun
mărturie (de exemplu, în cadrul anchetelor conduse de procurorul Voinea, 18
februarie fiind o legătura importantă între cele două dosare de care se ocupă).
Prezint aici doar o sinteză, aproape telegrafică- a motivelor care mă fac să
afirm că nu am fost găsit pe 18 februarie în clădirea guvernului, doar pentru
că, fiind bolnav, nu am putut participa şi la manifestaţia din acea zi. M-am
solidarizat însă şi mă solidarizez cu oricine care a fost acolo pentru a
contesta legitimitatea acelei puteri.
Inca din seara zilei de 22 decembrie, au
apărut, în mijlocul entuziasmului si confuziei generale, persoane revoltate de
confiscarea incercării de revoluţie de către garnitura Iliescu- căzută la pace
cu securicomuniştii năpîrliţi. Mă număr printre aceşti contestatari
"precoci" si consecvenţi, ale căror proteste s-au auzit foarte greu,
datorită controlului manipulator al informaţiei (televiziune, presă,
informatori). O bună parte a populaţiei, "reeducată", nici nu voia sa
inţelegă semnalul nostru de alarmă. Miza era prea mare ( judecare pentru
crimele comise, pierderea pivilegiilor, ratarea ocaziei de îmbogăţire
fulgerătoare)- pentru ca reţeaua vinovaţilor să scape din mînă situaţia. Armele
Puterii erau redutabile- şi au fost folosite fără scrupule.
"Partidele" nou infiinţate şi "elitele civice", intoxicate
imparabil, au fost împotmolite în poze patetice dar sterile, lăsînd
"strada" în ghearele experţilor în dezinformare, diversiune si
provocare. În aceste condiţii ingrate, energia protestatară, izbucnirea de
conştiinţă a păturii trezite la realitate şi însetate de emancipare- nu a putut
fi fructificată. Una dupa alta, manifestările contestaţiei (26 decembrie, 12
ianuarie, 28 ianuarie, duminicile care au urmat) au fost
"dezamorsate" cu profesinalism.
Săptămîna 12-19 februarie a fost probabil
cea mai dificila, pentru uzurpatorii baricadaţi in spatele măştilor
"FSN". Protestele se incetăţeneau, se amplificau şi căpătau tot mai
multă coerenţă. "Strada" revendica tot mai clar împlinirea unei
revoluţii anticomuniste autentice. Ea cerea scoaterea din funcţie a
Securităţii, adevărul despre decembrie, accesul la arhive etc.
Ameninţarea cea mai gravă pentru
"emanaţi", a venit dinspre mişcarea "CADA". Un grup masiv
de ofiţeri (de la Timişoara, din aviaţie etc.) şi-au strîns rîndurile în jurul
unei platforme inspirate ( greu de acceptat de "neo-tovaraşi", dar
greu de combătut principial). Au cerut : "decomunizarea" şi democratizarea
armatei române, dezvăluirea adevărului despre decembrie 1989, ruperea
cordonului ombilical KGB, smulgerea Securităţii din trupul armatei şi al
societăţii.
Nu exclud posibilitatea ca unii dintre
ofiţerii CADA să fi făcut nu ştiu ce joc de culise, dar o consider fără nici o
relevanţă. Marea masa a militarilor demonstranţi şi-au asumat atunci riscuri
enorme (puteau fi uşor acuzaţi de "insubordonare")- implicîndu-se în
acel miting inedit- din patriotism si
pentru a ridica demnitatea condiţiei militarului roman. Am fost in Piaţa Victoriei în acele zile de
mare tensiune, discutînd îndelung cu militarii adunaţi acolo, ca să protesteze faţă de tergiversările cu care
era blocată iniţiativa "lustraţiei militare", de catre guvernul
pretins "revolutionar". Am admirat hotărîrea şi disciplina cu care au
depăşit provocările.
M-am temut pentru ei, bănuind loviturile
securicomuniştilor care se apără cu cele mai mirşave tactici. Deşi bolnav, m-am
străduit să contribui la reuşita acţiuniii lor, scoţînd manifestaţia din conul
de umbră care ar fi permis puterii să o compromită. Am
reuşit să conving ofiţeri de rang superior (conducători de unităţi militare) că
e important să se facă auziti cît mai departe. I-am condus la GDS, punîndu-i în
contact cu persoane (Socor, Tanase)
care au facilitat propagarea mesajului lor (Europa Libera, BBC,
etc). Pe drum, am fost încîntat să îi
aud vorbind, cumpanit dar ferm, despre asumarea luptei Armatei cu Securitatea-
daca eliberarea Romîniei o va cere! Nu suna de loc rău. Era evident că
Tovarăşii au, in sfirşit, un obstacol redutabil.
Manifestaţia militarilor a primit spijinul
protesarilor anti-fsn, care-şi arătau revolta în mitinguri maraton, pendulind
zilnic între guvern si televiziune.
Protestul cistiga deci consistenţă, şi situaţia devenea tot mai critică pentru
"emanaţi". Ca să temporizeze,
Voican Voiculescu - bizar reprezentant al guvernului, a primit o delegaţie a
militarilor. Aceştia au expus, cu exemplară
claritate. doleanţele CADA (filmînd întrevederea, pentru a para diversiunile
previzibile). Unul după altul, ofiţerii au făcut procesul colaboraţionismului
cu regimul criminal comunist, arătînd că vinovaţii s-au strecurat în puterea
provizorie, care îi protejează… în numele revoluţiei anticomuniste. Că
"noii" ascund informaţiile incriminante pentru "vechi" şi
avansează în grad militarii ce au colaborat cu KGB-ul sau au reprimat
revoluţia- hărţuindu-i în schimb tocmai pe militarii care au trecut de partea
ei ! Au venit cu date, semnalînd dosare pitite, care confirmau că garnitura post-decembrista era centrată pe un
grup de colaboratori KGB. A fost un rechizitoriu necruţător. O pagină de
excepţie- în istoria armatei române. O bariera- de care un guvern democrat nu
ar fi putut trece. Dar nu era cazul. Pledoaria nu a produs decit promisiuni vagi
şi "perplexitatea" lui Voican faţă de tot ce i se spunea. El a ripostat, enumerînd
"calităţile" si "meritele" pe care le aveau foştii
"dizidenţi" faţa de Ceauşescu, lăudînd garnitura stalinistă revenită
la putere.
Aflînd rezultatul "intîlnirii",
mulţimea din Piaţa Victoriei s-a radicalizat. Oamenii voiau ca doleanţele
militarilor- voce legitimă a poporului român tras pe sfoară- să fie auzite în
toată ţara. Au început presiunile străzii, pentru ca televiziunea română să
transmită conţinutul casetei filmate la guvern. O
dată în plus insă, această reduta rezista: nu se putea transmite din cauze
tehnice, se pierduseră casetele etc. Profitînd de un scurt moment de slăbiciune
(cauzat de proaspăta schimbare a garniturilor de conducere şi de pază)
manifestanţii au străpuns garda acestui bastion al dezinformării, silind
redactorii TVR să pună în undă nedoritele casete. În noaptea de 15 spre 16
februarie, românii care au vrut, au auzit ce trebuia auzit, au aflat ce trebuia
aflat- despre cine a ajuns la cîrma României. A fost un moment atît de frumos,
încît mi-am uitat resentimentele pentru umilinţele îndurate în armată…
Convins că ne aflam intr-un moment crucial
(şi azi cred asta) m-am prezentat, a doua zi
16 februarie, la sediul GDS- unde a avut loc o şedinţă. Nu interveneam
prima dată (în acea perioadă încercasem - fără succes- să determin grupul sa
ajute lansarea unui partid care să reprezinte tineretul contestatar
anticomunist). Am prezentat situaţia creată, conţinutul şi miza dialogului
televizat, necesitatea unei clarificari care sa dezamorseze confuzia invocată
de Voican- între dizidenţa anti-ceuşistă si opoziţia anticomunistă. Am cerut
intelectualilor prezenţi, să lămurească ce fel de dizidenţi sînt, susţinînd platforma CADA şi lupta noastră cu
regimul neocomunist. Am propus şi constituirea unei reţele de grupuri de
dialog, coordonate de GDS, care să
organizeze rezistenţa civică faţă de uzurpare. Depun mărturie că am fost
refuzat, după discuţii ample, care au opus pe cei care-mi împărtşeau punctul de vedere (Liiceanu, Tanase,
Andreescu etc) celor care apărau
statutul cultural, civic, neutru- al GDS-ului (doamna Celac etc). Cred că
domnii care nu mă mai cunosc, vor să-şi protejeze uitarea acelor zile…
Individual, mulţi intelectuali au luat însă
pozitie. Ca "asociaţie revoluţionară", alăturată militarilor -pe
baricada înfruntării contrarevoluţiei- s-a remarcat, pe toată perioada 12-19
februarie, "Grupul independent pentru democraţie" (GID). Ei au organizat mitinguri de susţinere CADA,
de protest faţă de acoperirea securiştilor, de presiune pentru eliberarea
televiziunii. Stiu ca au avut membri arestaţi, reprimaţi, hăituiţi - după 19
februarie, deci presupun că unii dintre ei au intrat şi în clădirea guvernului
- atunci cînd aceasta a fost penetrată de mulţime. Nu inţeleg deci tăcerea
dinspre membrii GID. Cum de nu-şi asumă (revendică) nici ei steagul acelei
bătălii, ca să combatem ideea nocivă şi falsă că săptămîna aceea s-a redus la o
diversiune? Să fie rezultatul intimidării? A slăbiciunii
românilor pentru bîrfă şi pentru anectotica nesemnificativă? O reacţie excesivă faţă de revelaţia că au existat atunci şi manipulări?
Efectul
intrarii unor organizatii ca GID sub oblăduirea altora ca GDS? Nu va fi să
putem intelege… de ce nu a fost să ne
putem organiza atunci?
După o zi, am auzit îngrozit - că militarii
se retrăseseră pe la unităţile lor, aşteptînd să le fie satisfăcute cererile. Oricine ştie ce trebuie ştiut despre comunişti sau despre contestarea
Puterii, sesizează greşeala- fatală. Reduta nu se părăseşte. Rîndurile
răsfirate sînt secerate uşor. Combatanţii sînt anihilaţi. Unul cîte unul.
Tovarăşii, au satisfăcut cîteva puncte cosmetice din platforma CADA (profitînd
chiar de ocazie ca să regleze nişte conturi, să acopere nişte urme, să salveze
nişte aparenţe, să creeze nişte confuzii, să compromită nişte iniţiative, să
ciştige nişte timp). Fără a se debarasa de Chiţac, l-au proţăpit pe Stănculescu
în locul lui Militaru… După o vreme, discret, au trecut în rezervă ofiţerii
care activaseră în CADA şi care nu cooperau. Fără mari schelălăieli din partea
"societăţii civile".
Dar lovitura de graţie, au dat-o la 18
februarie. Cu o singură manevră de provocare (destul de ieftină- cîteva sute de
oligofreni puşi să atace o clădire), "emanaţii" au reuşit să
răstoarne situaţia, "dovedind" poporului (şi poate şi istoricilor…)
că puterea, legitima, s-a apărat de nişte zurbagii.
Din acest moment, observaţiile mele nu mai
sînt directe. Bolnav,
nu am fost implicat în acţiunile din 18 februarie. Ştiu
însă de la prieteni participanţi si din studiul unor documente, cum s-a
desfăşurat una din cele mai mai mari diversiuni din istoria postdecembristă..
Manifestaţiile zilei de 18, au decurs normal,
pină la un punct, continuînd spiritul unei săptămîni incadescente. S-au scandat
lozinci anti-uzurpare, în faţa guvernului, la televiziune. S-a mers la
ministerul de interne, pentru a se reclama dovezile privind pretinsa
auto-desfiinţare a Securităţii. etc. La
un moment dat însă… a intervenit surpriza.
Un grup masiv de tineri "ciudaţi"- apăruţi din senin (probabil
racolaţi de regizorii loviturii din lotul celor suspect graţiaţi cu cîteva zile
înainte), desprinzîndu-se din mulţimea protestatarilor, a atacat -cu o suprinzătoare
agresivitate - clădirea guvernului, surprinzător de slab apărată. Prin breşa
creată de avangarda delicvenţilor, au putut pătrunde în clădire curioşii, dar
şi contestatarii autentici, iritaţi de atitudinea sfidătoare a
"autorităţilor" (brutalitate, fanfaronada provocatoare a
"pistolarului" Gelu Voican etc). Dupa atîta rea credinţă şi dispreţ,
dovedite de grupul puciştilor care confiscaseră revoluţia din decembrie,
pătrunderea mulţimii revoltate era absolut legitimă şi ar fi trebuit asumată
fără complexe ca act revoluţionar. Dacă nu acceptăm această viziune,
deducem că nu trebuia deranjat nici
Ceauşescu la 22 decembrie, deci asasinii săi…
nu aveau ce căuta la guvern. Speculaţie forţată? Nu, putem demonstra că nu sint deosebiri de
fond, între cele două situaţii. Aceleaşi
tabere, aceleaşi scopuri.
Şi atunci? De ce
nu e perceput adevarul, nici dupa 16 ani? De ce nu e el rostit răspicat, măcar
de "ai noştri"? Poate pentru
că diversiunea cea mare nu a fost intrarea în cădire, ci desolidarizarea elitelor
politice şi civice de această intrare? Atitudine laşa şi ipocrită- care a
convenit perfect duşmanului, permiţîndu-i sî iasă din corzi şi sa treacă la
contraatac.
A urmat intervenţia în forţă a armatei. Măcelărirea
şi arestarea fraierilor surprinşi în clădire. Deţinerea, anchetarea şi
judecarea lor- în condiţii de maximă… Securitate. O nouă campanie de
dezinformare prin tele-Viziune. Sosirea, a doua zi, a minerilor, chemaţi din
nou "să facă ordine" în Bucureşti, să apere democraţia. Muştruluirea
CPUN-ului, a autorităţilor "prea slabe", a liderilor partidelor
"istorice" (tăcînd spăşit şi laş în faţa lămpaşelor acuzatoare)-scenă
demenţială televizată dureros. Scoaterea mitingurilor
de protest în afara legii (dacă nu se desfăşoara discret, în locuri ne-problematice:
parcuri, stadioane). Încercarea de izolare şi intimidare a protestatarilor,
suţinuţi politic insuficent de "partide" (contestaţia şi-a revenit
însă repede, după publicarea Proclamaţiei de la Timişoara). Reînfiinţarea S(ecu)R(ităţ)Ii- după diversiunea justificativă de la Tîrgu
Mureş. Toate-
afluind spre mitingul din Piaţa Universităţii, unde s-a dat bătălia decisivă. Toate- şterse cu buretele, de inedita pereche Braia-Roman.
Nimeni nu mai vrea să audă despre revoluţia
trădată în 1990?
Ajutat de noile alianţe, de noile interese,
de noile afaceri, de noile valori, de noile amintiri- trecutul se destinde..
Ioan Rosca, 23 februarie
2006