By Constantin Cojocaru in Actiunea
pentru Eliberarea României (AER) 28.11.2012
Stimate Domnule Roşca, Este dreptul domneavoastră să vă spuneţi opinia în orice
domeniu şi să interveniţi în orice dispută
care vi se pare că prezintă
interes pentru dumneavoastră, sau pentru public.Textul: http://www.facebook.com/groups/367470513272109/doc/504669592885533/ ;
În ceea ce priveşte intervenţia dumneavoastră în aşa zisa polemică
dintre mine şi fostul meu susţinător,
devenit detractor, fac următoarele precizări:
1. Oricine este dispus să urmărească, cu atenţie,
cu obiectivitate şi bună credinţă, strădaniile mele din ultimii 23 de ani, va constata că
scopul acestor strădanii a fost acela de a oferi românilor un PROIECT, o propunere
privind construcţia unui anumit tip de economie, căreia, de-a-lungul acestor ani, i-am dat
mai multe denumiri: economie democratică,
economie democratică
de piaţă, economie
naţional-democratică, economie
populară, economie creştină etc. Am schimbat nu numai denumirile, dar şi definiţiile, respectiv, conţinutul acestor proiecte. Am făcut aceste schimbări pentru a scoate în evidenţă una sau alta
dintre componentele propunerii, pentru a reflecta schimbările produse atât în
realitatea economiei româneşti, de la care au izvorât
şi la care s-au raportat
strădaniile mele, cât şi în
propria mea capacitate de a
înţelege această realitate şi de a formula proiectul care m-a preocupat.
În final, m-am oprit asupra denumirii de ECONOMIE
DEMOCRATICĂ, prin care înţeleg
o economie în care majoritatea capitalului productiv se află şi rămâne în proprietatea privată a majorităţii
cetăţenilor, cu toate
consecinţele care decurg
de aici, în plan economic,
politic, social şi moral. Acest concept exprimă cel
mai bine şi mai complet ideile mele, în acest moment.
Pe siteul www.variantacojocaru.ro sunt postate patru
proiecte de legi, publicate în anii 1990, 1997, 2011, 2012. Au fost mult mai
multe, dar am republicat pe site pe acestea patru,
considerând că ele pun în evidanţă evoluţia gândurilor
şi preocupărilor mele de-a-lungul acestei perioade, în
legătură cu proiectul menţionat.
Pornind de la realitatea că, în 1990,
întregul capital acumulat de români până la acea dată se afla în
aşa-numita proprietate socialistă (comunistă), de stat şi
cooperatistă, am propus, atunci, în 1990, împroprietărirea tuturor
românilor cu acel capital, prin trecerea acestuia în proprietatea privată
a cetăţenilor. În concepţia mea,
împroprietărirea românilor reprezenta nu numai un prim pas în
construcţia unei economii democratice, sănătoase, productive,
performante, dar şi înfăptuirea unui act justiţiar, prin care
s-ar fi făcut dreptate românilor, ei urmând să primească în
proprietate capitalul acumulat din avuţia creată de ei.
Mai mult, împroprietărirea ar fi determinat şi
însănătoşirea morală a societăţii româneşti.
Iată ce am scris, în studiul „Restructurartea economiei româneşti”, actul de
naştere al Variantei Cojocaru, apoi, al Legii Cojocaru, publicat în ziarul
ADEVĂRUL, din 13-14 februarie, 1990, studiu care poate fi citit în volumul
IEŞIREA DIN PRĂPASTIE, pag. 135, postat pe www.variantacojocaru.ro: “Împroprietărirea poporului este o necesitate economică -
fără ea nu va fi eficienţă, productivitate, rentabilitate,
bogăţie, prosperitate; este o necesitate politică -
fără ea nu va fi democraţie, unitate, pace socială; este o
necesitate morală - fără ea nu va fi dreptate şi cinste.” Câtă
dreptate am avut!
În 1990, în România, nu se punea problema nici
unui fel de RETROCEDĂRI de capital. Nici către cetăţenii
ţării, din a căror muncă se acumulase capital în timpul
regimului comunist, nici către cei care fuseseră expropriaţi de
capital de statul comunist. Cetăţenii nu fuseseră, practic, proprietari
ai capitalului acumulat în timpul regimului comunist. Atributele dreptului de
proprietate asupra acestui capital au fost uzurpate de statul comunist, chiar
prin constituţia acestuia, şi exercitate de acest
stat, în dauna cetăţenilor. Capitalul celor care
fuseseră expropriaţi fusese distrus, aproape în totalitate, astfel
că cea mai bună soluţie pentru aceştia, dar şi pentru
ţară, atunci, în 1990, era despăgubirea cu acţiuni la
societăţile comerciale ce urmau să fie
înfiinţate din fostele întreprinderi de stat. Aşa cum era prevăzut
în Legea Cojocaru, versiunea 1990. România ar fi scăpat,
astfel, şi de jaful făcut de “băieţii deştepţi”
ai retrocedărilor.
În 1990, toţi cetăţenii României aveau dreptul să fie împroprietăriţi
cu întregul capital acumulat,
în
2. Statul român, instalat prin lovitura de stat
din decembrie 1989, a respins Varianta Cojocaru.
Statul român a adoptat mai multe legi, prin care a distrus capitalul acumulat în proprietatea
“socialistă de grup, cooperatistă”. Statul român a adoptat
şi aplicat Legea 15/1990 (Legea Brucan), prin care s-a
autoîmproprietărit cu capitalul acumulat în proprietatea “socialistă
de stat”. Statul român a adoptat şi aplicat legile “privatizării”,
prin care a scos la vânzare capitalul cu care se autoîmproprietărise, la
preţuri subevaluate.
Statul român a adoptat şi aplicat legea prin
care a permis Băncii Naţionale a României să arunce în
circulaţie cantităţi uriaşe de bani de hârtie, care au
generat şi întreţinut o inflaţie galopantă. Cu ajutorul
inflaţiei, în mai puţin de un deceniu, salariile şi pensile
românilor au fost reduse la jumătate, ceea ce a determinat o reducere abruptă
a cererii de bunuri şi servicii. Reducerea cererii a împins în
faliment majoritatea întreprinderilor care tocmai fuseseră trecute în
proprietatea privată a statului, astfel ca acestea să poată fi
vândute la preţuri de nimic. Statul român a refuzat să indexeze
valoarea mijloacelor fixe în funcţie de inflaţie, ceea ce a avut ca
efect neconstituirea fondurilor de amortizare, neînlocuirea mijloacelor fixe
uzate, în final distrugerea capitalului trecut în proprietatea privată a
statului, prin Legea 15/1990. Contravaloarea fondurilor de
amortizare neconstituite a fost transformată în profituri.
Cât timp întreprinderile au
rămas în proprietatea statului, aceste profituri au fost preluate la
bugetul statului şi, de acolo, sifonate către firmele
căpuşe ale guvernanţilor. După
vânzarea întreprinderilor, profiturile rezultate din foarfeca
inflaţie-amortizare au intrat în buzunarele
şi conturile noilor proprietari.
Prin aceste ingineriii financiare, statul român a
distrus, aproape în întregime, capitalul acumulat de cetăţenii
României până în 1989. Nu înainte, însă, ca acest capital să
producă profituri uriaşe, care au ajuns, în
final, în buzunarele şi conturile profitorilor procesului de
“privatizare”. Valoarea acestor profituri se ridică la circa 1.500 miliarde
de euro, din care numai o mică parte au fost investiţi,
transformaţi în noi capitaluri, restul fiind consumaţi,
transformaţi în bunuri de consum de lungă durată - vile,
jeepuri, iahturi etc - sau transferaţi în conturi bancare, în afara
ţării.
Am atras atenţia asupra acestui proces de
distrugere şi jefuire a capitalului acumulat de români încă de la
declanşarea sa, în 1990. În 1997, procesul era în plină
desfăşurare. O bună parte din capital fusese distrusă, o
altă parte fusese vândută. Românii nu mai puteau să intre în
proprietatea întregului capital acumulat din munca lor, prin
împroprietărire, prin trecerea capitalului din proprietatea statului în
proprietatea cetăţenilor, deoarece o parte din capital nu mai exista.
Aşa am ajuns la idea despăgubirii lor
pentru capitalul furat de statul român prin Legea 15/1990, despăgubirea
urmând să se facă din banii obţinuţi de stat prin vânzarea
capitalului rămas în proprietatea sa şi din alte surse, stabilite
prin lege, astefel încât despăgubirile să acopere, în final, întreaga
valoare a capitalului însuşit de stat prin Legea 15/1990. Această
soluţie este prezentată în volumul IEŞIREA DIN PRĂPASTIE,
publicat în 1998, care include şi Legea Proprietăţii şi
Prosperităţii Românilor (Proiect). Iată, două articole din acel
proiect, semnificative pentru prezenta discuţie:
“ Articolul 34. În termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi,
Guvernul României va reanaliza toate tranzacţiile prin care Fondul
Proprietăţii de Stat a transferat capitalul de stat către
persoane fizice şi juridice private, el având obligaţia de a
recupera, prin acţiuni în justiţie, întregul capital de stat
înstrăinat, fără echivalent, prin încălcarea prevederilor
legale în vigoare.
Articolul 35. Toţi agenţii economici
din România au obligaţia de a-şi constitui fondurile de amortizare a
activelor imobilizate, prin aplicarea cotelor de amortizare, stabilite prin
lege, asupra valorii actualizate a activelor respective, şi de a utiliza
aceste fonduri exclusiv pentru investiţii. Actualizarea valorii activelor
imobilizate se realizează prin aplicarea coeficienţilor de
actualizare stabiliţi prin hotărâri ale Guvernului României. Pentru
surplusurile de capital rezultate din actualizarea valorii terenurilor şi
activelor imobilizate care au făcut parte din patrimoniul
societăţilor comerciale şi regiilor autonome create în baza
Legii 15/1990 vor fi emise acţiuni care vor intra în proprietatea statului
român.”
Statul român a refuzat
să ia în considerare prevederile acestei versiuni a Legii Cojocaru,
aşa cum refuzase să ia în considerare alte versiuni anterioare,
aşa cum va refuza să ia în considerare şi alte versiuni
ulterioare. Statul român a continuat procesul de distrugere şi
vânzare a capitalului pe care l-a însuşit prin Legea 15/1990. Aşa se
face că, în prezent, în anul 2012, în proprietatea statului român se mai
află câteva procente din valoarea capitalului fostelor întreprinderi de
stat comuniste, iar alte câteva procente în proprietatea celor care au
cumpărat aceste întreprinderi de la statul român. Restul a fost distrus,
prin ingineria financiară descrisă mai sus. Între timp, însă,
prin utilizarea capitalului în cauză, s-au acumulat
averi uriaşe, atât sub formă de capital, cât şi sub formă
de bunuri de consum.
Acumularea de
avuţie s-a făcut prin concentrarea acesteia în mâinile unei
minorităţi, formată din guvernanţi, adică persoane
care au deţinut funcţii de conducere în statul român, camarila
acestora şi străini. Aşa se face că, în România anului
2012, funcţionează o economie oligarhică, în care majoritatea
capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, care
cuprinde mai puţin de 10% din populaţia ţării, la care se
adaugă străinii, dar care îşi însuşeşte cea mai mare
parte a avuţiei create în economie, în timp ce 90% dintre cetăţeni
nu au capital în proprietate, nu au venituri din capital şi trăiesc
din salarii şi pensii mizerabile. Este o situaţie
asemănătoare cu cea existentă în toate ţările cu
economie oligarhică.
3. Economia oligarhică este, prin natura sa
şi prin definiţie, o economie neproductivă şi
parazitară. Este neproductivă, deoarece oligarhii, deţinători ai unor capitaluri uriaşe, îşi
extrag profiturile, în primul rând din practicarea de preţuri de monopol,
din reducerea continuă a salariilor celor ce produc avuţia şi
numai, apoi, din exploatarea progresului tehnic, a creşterii
productivităţii. Este parazitară, deoarece oligarhii îşi
însuşesc cea mai mare parte a avuţei nou create, din care investesc
numai foarte puţin, cea mai mare parte a avuţiei însuşite fiind
consumată parazitar, pe bunuri de lux, sau pentru finanţarea
statului, transformat in instrument de apărare a proprietăţilor
oligarhilor, a mecanismelor financiare prin care oligarhii îşi
însuşesc avuţia, pentru finanţarea războaielor şi
„revoluţiilor”, prin care oligarhii îşi însuşesc capitalurile
şi resursele altor popoare.
Economia oligarhică este un RĂU la
pătrat. Pe de o parte, ea împiedică progresul tehnic, reduce
şansele oamenilor de a produce mai multe bunuri şi servicii şi
de mai bună calitate. Pe de altă parte, ea DISTRUGE o bună parte
din avuţia creată de oameni, lipsindu-i pe aceştia să se
bucure de rodul muncii lor. Economia oligarhică face ca o parte din ce in
ce mai mare a avuţiei create de oameni să fie distrusă,
consumată, parazitar, de oligarhie, în timp ce un număr tot mai mare de oameni devin tot mai săraci, ajung
să fie SCLAVI, oameni lipsiţi de proprietate, de libertate, de
demnitate. Răul se amplifică şi mai mult, atunci
când oligarhia se globalizează, se transnaţionalizează, când
capitalurile create şi utilizate de cetăţenii diferitelor state
ale lumii intră în proprietatea străinilor, când o parte din ce în ce
mai mare a avuţiei create de cetăţanii acestor state este
preluată de către oligarhi şi transferată în afară,
fiind utilizată pentru consumul parazitar al familiilor oligarhilor,
pentru finanţarea unor state străine, pentru menţinerea sclaviei, în lagărul planetar, creat
de oligarhie.
4. De la acestă realitate a
economiei româneşti şi a celei planetare, am
pornit la elaborarea noului proiect de construcţie a economiei
democratice. Dar şi cu noile idei desprinse din cunoaşterea mai
aprofundată a economiei oligarhice transnaţionale, în special a
genezei şi consecinţelor crizei (ţepei) financiare din deceniul
trecut. Una dintre aceste idei este aceea că, chiar
dacă, în 1990, am fi adoptat şi aplicat Legea Cojocaru, în versiunea
de atunci, dacă nu am fi pus în acţiune şi un mecanism prin care societatea să controleze distribuţia
primară a avuţiei creată în economie,
astăzi, sau un pic mai târziu, am fi ajuns tot la concentrarea capitalului
în proprietatea unei minorităţi, la economia oligarhică,
adică. Fără această intervenţie a
societăţii, adică a statului NAŢIONAL, în mecanismul
distribuţiei primare, capitalismul generează,
IMPLACABIL, oligarhie, şi GLOBALIZARE, concentrarea capitalului în
proprietatea unei minorităţi, TRANSNAŢIONALE,
însuşirea de către această minoritate a unei părţi tot
mai mari din avuţia nou creată, concomitent cu reducerea
continuă a părţii din avuţie care revine majorităţii,
formată din forţa de muncă, lipsită de capital în
proprietate, obligată să-şi asigure traiul din salarii şi
pensii, din ce în ce mai mici, obligată să trăiască în
stare de SCLAVIE.
Aşa am ajuns la capitalul
distributiv şi la impozitul progresiv pe
proprietăţi. Ca INSTRUMENTE de dezoligarhizare. Ca instrumente de
împiedicare a oligarhizării şi
globalizării. Atât a economiei, cât şi a
statului, a societăţii, în general. Ca instrumente de democratizare.
Atât a economiei, cât şi a statului, a societăţii,
în general. Nu mai intru în datalii. Voi mai reveni.
5. Cu aceste precizări făcute, încerc
să clarific poziţia mea în problema...confiscărilor. În
intervenţia dumneavoastră în aşa-zisa polemică dintre mine
şi fostul meu susţinător, devenit detractor, spuneţi că:
„El, adică fostul
susţinător, consideră că toţi cei care au
cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului
postdecembrist sînt complicii profitori ai unui act criminal, deci trebuie
deposedaţi necondiţionat de cîştigul ilicit - în bloc şi
fără alte cercetări”.
Şi, mai departe, că: „În problema esenţială a confiscării, sînt însă de
aceeaşi părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu
am, în primul rînd, preocupari justiţiare, de însănătoşire
socială”.
În sfârşit, răspunzând la o întrebare
pusă de fostul susţinător, spuneţi că: “În toate textele mele, fără nici o ambiguitate, am
susţinut legitimitatea şi oportunitatea confiscării averilor
făcute în timpul regimului fesenist, explicind faptul ca nu as putea
sustine nici un partid (si nici crede in intentiile sale antisistem) daca nu
are acest obiectiv in fruntea programului sau. De discutat insa fezabilitatea.”
Trebuie să vă fac o mărturisire. Nu
cred că setea mea de dreptate, de pedepsire a celor care se fac
vinovaţi de răul făcut României şi românilor în ultimii 68
de ani este mai puţin acută decât a dumneavoastră. Vă
propun să acceptaţi, până la proba contrară, că suntem
la fel de însetaţi. Presupun că aţi
acceptat acestă propunere şi merg mai departe.
Spuneţi că aţi susţinut...confiscarea
averilor făcute în timpul regimului fesenist. Chiar a TUTUROR averilor
făcute de români în ultimii 23 de ani? Văd
că fostul meu susţinător este ceva mai restrictiv, el zicând
că ar trebui confiscate, în bloc şi fără cercetări,
numai averile complicilor profitori, care au cumpărat sub preţ. Se
pare că el îi uită pe marii vinovaţi, adică pe
guvernanţi. Să-l lăsăm în pace, fiindcă, oricum, el
bate câmpii.
În ce ne priveşte. Nu credeţi că ar trebui să ne lămurim, întâi, CE vrem
să confiscăm şi DE CE?
Confiscăm TOATE activele care au făcut
parte din patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, care mai sunt în stare de
funcţionare? Confiscăm şi cele 3 milioane de
apartamente cumpărate de cetăţeni de la stat?
Confiscăm şi milioanele de mici spaţii comerciale, de birouri
şi de producţie cumpărate de micii proprietari de la stat, sau
de la cineva care a cumpărat de la stat? Confiscăm şi micile
suprafeţe de teren cumpărate de cetăţeni de la stat, pe
care şi-au construit case, sau mici spaţii comerciale, de birouri,
sau de producţie?
Dacă nu le confiscăm pe toate, atunci pe
care? Confiscăm de la o anumită valoare în sus? De la care valoare? Cine stabileşte această valoare? Pe ce criterii? Cât costă
aceste evaluări? Cine le suportă? Unde este dreptatea dacă vom
confisca numai unele averi şi nu pe toate? Confiscăm
nu numai activele care au făcut parte din patrimoniul fostelor
întreprinderi de stat, ci TOATE averile FĂCUTE în ultimii 23 de ani,
aşa cum ziceţi mai sus? Pe ce motiv? Pentru
că au fost făcute în regimul fesenist, fără nici un alt
motiv? Pentru că au fost cumpărate de la stat? Pentru că au fost
cumpărate de la unul care le-a cumpărat de
la stat? Pentru că au fost cumpărate de la unul care le-a
cumpărat de la unul care le-a cumpărat de la unul care le-a
cumpărat de la stat? Pentru că cel de la care a cumpărat cel de
la care a cumpărat cel de la care a cumpărat de la stat a dat
şpagă celui de la care a cumpărat? Pentru că au fost
cumpărate sub preţ? Cine stabileşte care era preţul just,
corect? Creem o nouă instituţie statală care să
stabilească preţurile juste, corecte, la care ar fi trebuit să
fie făcute milioanele de tranzacţii prin care românii au făcut
averi în timpul regimului fesenist?
Nu ar fi mai simplu, mai legal, mai eficient,
să-i punem pe cei de la fisc şi pe procurori să-şi
facă treaba, să verifice ei dacă s-a dat şpagă,
dacă s-a cumpărat sub preţ, de unde au provenit banii cu care
s-a cumpărat? Să punem instanţele judecătoreşti
să stabilească ele ce se confiscă şi cine se duce la
puşcărie? Cine garantează că astfel de confiscări,
făcute în bloc, fără cercetare, fără judecată, nu
vor fi anulate de instanţele
judecătoreşti, din ţară, sau din afară, mai devreme,
sau mai târziu? Cine va plăti pentru abuzurile constatate de
justiţie? Cine a plătit pentru confiscările
făcute de comunişti? Au plătit cei care au făcut abuzul?
Nu. A plătit poporul român.
Eu apreciez că o astfel de CONFISCARE, în
bloc, fără o prealabilă cercetare de către justiţie a
modului în care a fost dobândită averea, nu este nici legală, nici
oportună şi nici FEZABILĂ.
Vă reamintesc, pe scurt, soluţia
propusă de mine, adică:
a) Trimiterea în judecată a tuturor celor care au ocupat funcţii de conducere în statul
român, sub acuzaţia de
subminare a economiei naţionale, sancţionarea lor conform legii, inclusiv cu confiscarea averilor.
b) Adoptarea şi aplicarea legii controlului tuturor averilor, indiferent de timpul şi modul dobândirii.
Confiscarea averilor dobândite
ilicit, cu trimiterea la închisoare a proprietarilor infractori. Impozitarea cu
100% a averilor care nu pot fi justificate.
c) Impozitarea progresivă a tuturor
averilor, indiferent de timpul şi modul dobândirii lor.
Prin această soluţie, vom realiza trei obiective
importante:
I) Se va
face dreptate. Toţi cei vinovaţi
de uzurparea drepturilor de
proprietate ale românilor vor fi pedepsiţi,
exemplar. Vor fi
confiscate toate averile dobândite ilicit, ca şi cele care nu pot fi justificate.
II) Cetăţenii României vor fi împroprietăriţi cu un capital productiv mai mare decât cel de care au fost deposedaţi în timpul regimului comunist şi al celui fesenist;
III) În România, economia oligarhică va
fi înlocuită cu o economie democratică, cu toate consecinţele care decurg de aici în plan economic, social, politic, moral.
Constantin Cojocaru