By Constantin
Cojocaru in Actiunea
pentru Eliberarea României (AER) 22.11.2012
Domnul Ioan Roşca, un neobosit lutător împotriva regimurilor antiromâneşti instalate în România prin
loviturile de stat din 23 august 1944 şi 22 decembrie 1990,
s-a pomenit bombardat cu câteva sute de pagini primite de la Şerban
Popa, un fost susţinător al unora dintre ideile mele, care crede
că, susţinându-mi ideile, a devenit şi coautor al acestora.
Pentru că nu i-am recunoscut calitatea de coautor, a
trecut la răzbunare şi aruncă noroi şi asupra mea şi
asupra operei mele. Trebuie precizat că, înainte de a ajunge la
domnul Roşca, fostul meu susţinător a
trimis “creaţia“ sa tuturor membrilor conducerii Partidului Poporului,
într-o încercare murdară de a dezbina, de a submina autoritatea mea
şi a ideilor care stau la baza Programului Politic al Partidului Poporului.
Episodul cu pricina este descris de fostul
susţinător, astăzi detractor, astfel: “ De la data
finalizării materialului prezentat mai sus care, la vremea
respectivă, a fost distribuit membrilor conducerii de atunci a PP – LC,
(în număr de aproximativ 40 de persoane) a trecut aproape un an. Prima
consecinţă gestului meu a fost aceea că a trebuit să
constat că apropiaţii dr. Cojocaru – care au primit materialul
şi cu care am încercat apoi să stau de vorbă – s-au
împărţit în două categorii :
- cei care datorită unei pregătiri
intelectuale precare nu au înţeles (mai) nimic.
- cei care deşi au înţeles că se
află în contact şi sunt conduşi de un impostor au preferat
această postură din diverse motive.
Consecinţa finală a fost aceea că
nici unul din cei contactaţi nu a vrut să poarte un dialog pe temele
propuse.”
Atrag atenţia asupra faptului că cel
care a folosit invectivul IMPOSTOR nu am fost eu, ci fostul meu
susţinător, nu într-o discuţie privată, ci în public. Vom
vedea, imediat, cine este IMPOSTORUL.
Membrii Partidului Poporului, cu pregătirea
lor “precară”, au înţeles, exact, cine este şi, mai ales ce vrea
DETRACTORUL, ce-l mână în luptă pe fostul meu susţinător
şi l-au rugat să se ducă de unde a venit. Trădătorul
nu s-a dus unde l-au invitat colegii mei. El s-a dus sa-si vanda “opera”
şi la partidul Uniunea Populară Social Creştină (UPSC),
partid înfiinţat de Ioan Talpes, ai cărui membri i-au respins
aberaţiile şi l-au trimis şi ei la plimbare.
Cine are timp şi răbdare să parcurgă
cele trei cărţi postate de mine pe http://www.variantacojocaru.ro, ca şi sutele de
pagini ale susţinătorului, postate pe site-ul domnui Roşca, va
putea constata, cu uşurinţă, că fostul meu
susţinător, pe sutele lui de pagini, nu face altceva decât să
reia idei de ale mele, redate prin fraze alambicate, ce din coadă vor
să sune, printre care introduce, ici, colo, acuzaţii, invective
şi aberaţii, singurele lucruri originale, în toată “opera” lui.
Toată pologhia fostului meu
susţinător se reduce la trei aberaţii, care sunt
următoarele
1. În 1990, Cojocaru a făcut
o eroare fundamentală, propunând împroprietăriea
cetăţenilor României cu capitalul acumulat în timpul regimului
comunist.
2. În 2011, Cojocaru face a doua
eroare fundamentală, deoarece propune confiscarea numai a averilor
dobândite ilicit, nu şi a celor dobândite cu respectarea legii.
3. În 2012, Cojocaru face a treia
eroare fundamentală, deoarece propune ca poporul român să fie
“exploatat”, să fie pus să muncească, să producă
avuţie şi, din această avuţie, în următorii 10 ani,
20% să fie transformată în capital productiv, care să intre în
proprietatea lui, a poporului român.
Prima eroare fundamentală:
ÎMPROPRIETĂRIREA. Iată ce scrie şi semnează, cu mâna lui,
fostul meu susţinător, devenit detractor. “Dr. Cojocaru nu a înţeles că poporul român, iar nu statul
socialist, a fost proprietarul de drept al capitalului
acumulat în perioada de funcţionare a respectivului stat socialist. Din
această cauză, deşi ideea economică a împărţirii
între cetăţeni a respectivului capital era una corectă,
fundamentarea ei juridică total incorectă (mai bine zis
nefundamentarea ei) de către dr. Cojocaru a condus la o soluţionare
absolut greşită: ÎMPROPRIETĂRIREA. Prin comparaţie, în
calitate de adept declarat şi fervent al Variantei Cojocaru – versiunea
1990, am înţeles, din păcate, relativ târziu (cam la jumătatea
anului 1994) eroarea fundamentală făcută de către dr. Cojocaru şi am reparat respectiva greşală
prin înlocuirea tezei dsale, cea a ÎMPROPRIETĂRIRII cu o teză
exclusiv proprie, cea a RETROCEDĂRII.
Această teză reprezintă
contribuţia mea proprie/originală şi pe care o consider ca fiind
una decisivă la revitalizarea Variantei Cojocaru.” “Esenţa Variantei
Cojocaru, cea din versiunea de la începutul anilor 90, mai spune fostul meu
susţinător, consta – potrivit chiar dr. Cojocaru – în necesitatea
ÎMPROPRIETĂRIRII cetăţenilor României cu întregul capital
acumulat în România până în Decembrie 1989.”
Vom vedea, mai jos, că, întradevăr,
chiar aşa stau lucrurile. Esenţa Variantei Cojocaru, chiar din
momentul naşterii ei, ianuarie 1990, a constat în ÎMPROPRIETĂRIREA
cetăţenilor României cu capitalul acumulat până în decembrie
1989. După ce ne spune că, timp de 5 ani, a susţinut,
„fără rezerve”, ÎMPROPRIETĂRIREA cetăţenilor cu
capitalul acumulat în timpul regimului socialist, fostul meu
susţinător, în prezent detractor, ne aduce la
cunoştinţă că, în 1994, mintea lui s-a ilumint brusc
şi a descoperit eroarea fundamentală a Variantei, care ar avea
două hibe mortale.
„Prima hibă a Variantei Cojocaru, în versiunea din 1990, – ne spune
fostul susţinător – consta în solicitarea ca întregul capital să fie trecut, din proprietatea statului, în
proprietatea cetăţenilor, salariaţi.”
„A doua hibă a Variantei Cojocaru – versiunea 1990 – continuă
fostul susţinător — consta în faptul că salariaţii urmau să fie împroprietăriţi deoarece ei erau cei
ce contribuiseră, prin munca lor (ce nu fusese suficient
recompensată) la acumularea de capital.”
Vom vedea, imediat, cum falsifică fostul
susţinător adevărul pentru a-şi argumenta propriile
inepţii. El
“adaugă” în frazele mele, propriile sale cuvinte, ici, colo, care schimbă
total sensul şi conţinutul celor spuse de mine.
În studiul „Restructurarea economiei
româneşti”, studiu care reprezintă temelia a ceea ce,
mai târziu, va deveni Varianta Cojocaru,
scris, în ianuarie 1990, la Chicago, în Statele Unite ale Americii, unde
locuiam, în calitate de refugiat politic, publicat în ziarul ADEVĂRUL din
13-14 februarie 1990, republicat în volumul IEŞIREA
DIN PRĂPASTIE (1998), la pagina 135, postat pe http://www.variantacojocaru.ro, am scris următoarele: „În România, clica de la conducerea ţării, adusă din afara
ţării, mai întâi, a expropriat poporul român, însuşindu-şi
avuţia acumulată de acesta de-a lungul secolelor, apoi, treptat, a
instaurat proprietatea sa, a clicii, cunoscută sub denumirile de
proprietate de stat şi cooperatistă, prin care, an de an, şi-a
însuşit partea cea mai importantă a rezultatelor muncii poporului,
lăsându-i acestuia strictul necesar pentru a fiinţa ca
forţă de muncă, iar în ultimii ani nici atâta. O bună parte
a avuţiei creată de poporul român în acestă jumătate de
secol a fost consumată în mod parazitar de clică, o altă parte a fost transferată, fără
echivalent, în străinătate, iar restul se găseşte în
Am scris şi publicat cele de mai sus cu
şase luni înainte de a-l întâlni pe cel care va
deveni, mai întâi, „adept declarat şi fervent”, apoi, falsificator şi
detractor, al Variantei Cojocaru. După cum se poate observa, cu
uşurinţă, eu nu vorbesc, de loc, despre proprietatea STATULUI,
despre împroprietărirea SALARIAŢILOR, despre trecerea capitalului din
proprietatea statului în proprietatea salariaţilor, despre munca
insuficient recompensată a salariaţilor, aşa cum afirmă
detractorul. Eu vorbesc despre cu totul alte lucruri. Eu
vorbesc despre proprietatea clicii, despre proprietatea COMUNISTĂ,
cunoscută sub denumirile de proprietate de stat şi cooperatistă.
Eu vorbesc despre împroprietărirea POPORULUI, nu a salariaţilor. Eu
vorbesc despre AVUŢIE, nu despre salarii neplătite. Eu vorbesc despre
transformarea proprietăţii COMUNISTE în proprietate individuală,
nu despre „trecerea” capitalului din proprietatea STATULUI în proprietate
individuală (privată).
Eu vorbesc folosind cuvinte ale limbii române
şi concepte ale ştiinţei economice. Cu aceste cuvinte şi cu
aceste concepte am AFIRMAT şi am REVENDICAT, atunci, în februarie 1990,
DREPTURILE DE PROPRIETATE ALE POPORULUI ROMÂN asupra avuţiei productive
(capital) create de el, în ţara lui, în toate timpurile, inclusiv a
avuţiei create de el în timpul regimului comunist. Aceste drepturi
izvorăsc din realitatea ECONOMICĂ, nu din Constituţia şi
din legile statului comunist. Capitalul (productiv) acumulat în
timpul regimului comunist a fost CREAT de poporul român, de cetăţenii
României. De aici izvorăste dreptul de proprietate al românilor asupra
acestui capital, nu din prevederile constituţiilor
comuniste.
În timpul regimului comunist, poporul român,
cetăţenii României NU au fost proprietari asupra capitalului creat de ei. Componentele dreptului de proprietate (posesie,
folosinţă, decizie, uzufruct) asupra acestui capital au fost
exercitate, ÎN REALITATE, de clică, de nomenclatura partidului şi
statului comunist. Nu cetăţenii României au decis ce fabrici, uzine,
bănci etc se construiesc din avuţia creata de ei, ci nomenclatura
partidului şi statului copmunist. Nu cetăţenii României au numit
directorii întreprinderilor, ci nomenclatura comunistă. Nu
cetăţenii României au decis ce se face cu profiturile realizate cu
capitalul acumulat din banii lor, ci aceiaşi nomenclatură. Aceasta a
fost poziţia mea faţă de drepturile de proprietate ale românilor
asupra capitalului acumulat din avuţia creată de ei
în timpul regimului comunist. Poziţie rămasă neschimbată.
În 1990, singura soluţie pentru plasarea României pe
drumul progresului economic şi social a fost aceea a
ÎMPROPRIETĂRIRII tuturor cetăţenilor ţării cu întregul
capital acumulat până la acea dată, rerspectiv trecerea acestui capital
din proprietatea numită demagogic socialistă (comunistă) – de
stat şi cooperatistă – în proprietatea individuală
(privată).
Iată textul celor două articole ale
constituţiei comuniste, mult invocate de fostul meu
susţinător, devenit detractor, pentru a-şi argumenta teza
conform căreia, în 1990, cetăţenii României nu puteau fi
ÎMPROPRIETĂRIŢI, deoarece ei erau, deja, proprietari asupra
capitalului acumulat din avuţia creată de ei:
“Art. 5. – Economia nationala a
Romaniei este o economie socialista, bazata pe proprietatea socialista asupra
mijloacelor de productie.
Art. 6. – Proprietatea socialista
asupra mijloacelor de productie este fie proprietate de stat – asupra bunurilor
apartinind intregului popor, fie proprietate cooperatista – asupra bunurilor
apartinind fiecarei organizatii cooperatiste.”
După cum vedem, constituţia
comunistă nu zice nimic despre „proprietatea poporului”. Nici despre
„proprietatea cetăţenilor”. Ea se referă numai la „proprietatea
socialistă”, la „proprietatea de stat” şi la „proprietatea
cooperatistă”, concepte abstracte, fără corespondent în
realitate, create şi folosite pentru a ascunde adevăratele
relaţii dintre cetăţeni şi capitalul acumulat din munca
lor. Mai se referă şi la bunuri „aparţinând” întregului popor, ca
şi la bunuri „aparţinând” fiecărei organizaţii cooperatiste.
Nu şi la bunuri aflate în proprietatea cetăţenilor, sau bunuri
aflate în proprietatea poporului. În comunism, drepturile de proprietate ale
cetăţenilor României asupra capitalului acumulat din avuţia
creată de ei au fost tot atât de REALE pe cât au fost şi celelelte
drepturi cetăţeneşti „consfiinţite” în constituţia
comunistă.
Iată, câteva mostre de astfel de “drepturi”. Art. 25. – Cetatenii Republicii
Socialiste Romania au dreptul de a alege si de a fi alesi. Art. 27. – Cetatenii
Republicii Socialiste Romania au dreptul de a se asocia. Art. 28. – Cetatenilor
Republicii Socialiste Romania li se garanteaza libertatea cuvintului, a presei,
a intrunirilor, a mitingurilor si a demonstratiilor. Art. 30. – Libertatea
constiintei este garantata tuturor cetatenilor Republicii Socialiste Romania.
Art. 31. – Cetatenilor Republicii Socialiste Romania le este garantata
inviolabilitatea persoanei. Art. 32. – Domiciliul este inviolabil. Art. 33. –
Secretul corespondentei si al convorbirilor telefonice este garantat. Art. 34.
– Dreptul de petitionare este garantat.
Îi urez fostului meu
susţinător, devenit detractor, să ajungă, cât mai repede,
în Coreea de Nord, să se bucure, acolo, până la sfârşitul
vieţii, de toate aceste drepturi “consfiinţite” de constituţiile
comuniste, inclusiv de dreptul de proprietate asupra capitalului acumulat din
munca lui, constituţii care, printre altele, “fundamenteză juridic”
epocala lui “teză”, proprie, originală, exclusivă,
decisivă, pentru revitalizarea Variantei Cojocaru.
A doua eroare fundamentală: REFUZUL
CONFISCĂRII BUNURILOR CUMPĂRATE LEGAL
Iată, ce mai zice fostul susţinător : “Deşi a acceptat (până la
urmă) teza mea, cea a RETROCEDĂRII, dr. Cojocaru şi-a infirmat
ulterior propriile aserţiuni prin faptul că a acceptat şi promovat
ideea (care este total falsă) a LEGALITĂŢII procesului de
privatizare. În felul acesta, dr. Cojocaru a compromis munca şi sacrificiile făcute timp de
două decenii. Atât ale dsale, cât şi ale puţinilor
colaboratori şi adepţi pe care i-a avut. Mai
mult, prin această opţiune dr. Cojocaru a năruit speranţele
celor care mai credeau în posibilitatea ca, măcar cândva, să se facă dreptate în România. Prin
comparaţie, în calitate de colaborator al dr. Cojocaru şi de autor al
tezei RETROCEDĂRII, am combătut, combat şi voi combate teza
falsă a legalităţii procesului de privatizare, teză
promovată în mod greşit de către dsa.
Din punctul meu de
vedere, deoarece statul a FURAT de la cetăţeni capitalul acumulat în
proprietatea comună a acestora pe perioada 1948 –
1990, înstrăinarea de către acelaşi stat a acestui capital, prin
procesul de aşa-zisă privatizare, este şi ea ILEGALĂ.
Privatizarea este o INFRACŢIUNE constând în
traficarea de bunuri furate, aşa după cum şi transferul
proprietăţii comune a întregului popor în proprietatea statului a
fost o INFRACŢIUNE.” „Dr. Cojocaru refuză
soluţia CONFISCĂRII pretextând faptul că deţinătorii
actuali ai capitalului furat prin Legea 15/1990 sunt deţinători lui
legali. Un alt pretext pentru refuzul dr. Cojocaru fiind acela că,
deşi respectivul capital, rămas după 20 de ani de degradare,
este mic, preţul care ar trebui plătit actualilor
deţinători ca despăgubire pentru confiscare nu ar putea fi
suportat de către statul român, respectiv de către populaţia
României, plătitoarea de taxe şi impozite, care alimentează
bugetul. Dr. Cojocaru propune ca respectivul capital să
rămână în proprietatea statului, a oligarhilor români şi a
străinilor. În fapt, dr. Cojocaru recunoaşte
că pentru dsa recuperarea respectivilului capital în proprietatea
cetăţenilor – proprietarii lui de drept – a devenit o “chestiune
secundară,” faţă de salvarea întregii omeniri.
Prin comparaţie,
din punctul meu de vedere, ca promotor al soluţiei CONFISCĂRII,
consider că respingerea ei echivalează cu capitularea totală,
definitivă şi necondiţionată a dr. Cojocaru în faţa
oligarhiei autohtone, a guvernului României, a guvernelor străine şi
a ocultei mondiale. Această decizie a dr. Cojocaru,
consider eu că îl situează în tabăra celor care refuză
poporului român dreptul său INALIENABIL şi IMPRESCRIPTIBIL de a fi
proprietar al capitalului propriu, acumulat în deceniile de teroare
totalitară. Indiferent de faptul că, pentru a ascunde
această realitate, dsa foloseşte o retorică patriotardă.”
Să notăm, mai întâi, că nu
adevărul şi dreptatea îl preocupă pe individ, ci punerea la
stâlpul infamiei a trădătorului dr.
Cojocaru, care „a capitulat, total, definitiv şi necondiţionat în
faţa oligarhiei autohtone, a guvernului ţării, a guvernelor
străine, a ocultei mondiale”, care refuză poporului român dreptul
său de a fi „proprietar al capitalului propriu”. Asta este pohta ce
pohteşte detractorul impostor: condamnarea doctorului Cojocaru ca un
trădător de neam şi de ţară, gata de dus la ghilotina
din Piaţa Revoluţiei şi ridicarea, tot acolo, în Piaţa
Revoluţiei a unei noi statui, pentru noul geniu carpatin, descoperitor al
tezelor proprii, originale, excusive şi decisive referitoere la
RETROCEDARE şi CONFISCARE.
Aşa cum am arătat mai sus, eu nu am acceptat, nici de la început, nici „până la urmă”,
inepţia referitoare la RETROCEDAREA capitalului acumulat în timpul
regimului comunist către nimeni. Nici către nomenclatura
comunistă, care a exercitat dreptul de proprietate prin
înşelăciune, nici către cetăţeni, care nu au fost proprietari
de capital, deoarece nomenclatura comunistă, prin constituţia
comunistă‚ le-a interzis, practic, dreptul de a fi astfel de proprietari.
Am susţinut, în 1990,
necesitatea ÎMPROPRIETĂRIRII cetăţenilor cu capitalul acumulat
în timpul regimului comunist, deoarece acest capital a fost CREAT de ei, de
cetăţeni, dar statul comunist nu le-a permis cetăţenilor
să-şi exercite dreptul de proprietate asupra capitalului.
Am susţinut şi
susţin necesitatea DESPĂGUBIRII cetăţenilor pentru
capitalul acumulat în timpul regimului comunist, capital provenit din
avuţie preluată samavolnic de la cetăţeni de către
statul criminal comunist şi trecut ILEGAL, tot samavolnic, în proprietatea
PRIVATĂ a statului postcomunist, capital distrus, DE CĂTRE STATUL
ROMÂN, prin procesul de aşa-zisă privatizare, inclusiv pentru
profiturile realizate cu acest capital.
Nu am acceptat, nu am promovat
şi nu am susţinut, niciodată, nicăieri, ideea
LEGALITĂŢII privatizării capitalului acumulat în timpul
regimului comunist. Capitalul acumulat în timpul regimului comunist a fost
PRIVATIZAT, adică trecut în proprietatea PRIVATĂ a statului, prin
Legea 15/1990. Această lege a fost adoptată prin încălcarea prevederilor
constituţiei comuniste, în vigoare la acea
dată, această constituţie fiind ea însăşi un act
nelegitim, samavolnic, criminal. Aşa cum se poate citi ceva mai sus,
conform acestor prevederi, capitalul acumulat în timpul regimului comunist se
afla în „proprietea socialistă de stat”. Acest capital trebuia să
rămână unde era, adică în proprietatea socialistă de stat,
până la trecerea lui în proprietatea PRIVATĂ a cetăţenilor,
prin ÎMPROPRIETĂRIREA acestora, aşa cum am propus prin LEGEA
COJOCARU, în versiunea din 1990.
Legea 15/1990 reprezintă un
ABUZ în serviciu săvârşit de STATUL ROMÂN, de membrii Guvernului
şi Parlamentului României, care au iniţiat, adoptat şi aplicat
această lege, având drept consecinţă subminarea economiei
naţionale, concretizată în DISTRUGEREA capitalului trecut în proprietatea
statului. Cei vinovaţi de acestă CRIMĂ,
împotriva poporului român, trebuie deferiţi justiţiei şi
condamnaţi, în conformitate cu prevederile legii penale. Averile ACESTORA
trebuie CONFISCATE.
Articolele publicate de mine de-a-lungul anilor
şi strânse în volumul CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE, postat pe siteul http://www.variantacojocaru.ro, stau mărturie
că nu am încetat, nici un moment, lupta pentru apărarea drepturilor
de proprietate ale românilor, că nu am capitulat în faţa
uzurpatorilor, fie ei autohtoni, sau de aiurea.
Fostul meu susţinător,
în prezent detractor, încurcă, amestecă, intenţionat, procese
diferite, cu scopul de a-şi pune în operă
„tezele” sale proprii, originale, exclusive şi decisive. De data aceasta,
amestecă procesul de PRIVATIZARE, prin care capitalul acumulat în timpul
regimului comunist a fost trecut în proprietatea PRIVATĂ a statului, cu
procesul de VÂNZARE a acestui capital de către statul
autoîmproprietărit. Face acest amestec cu scopul de a putea susţine
că TOATE vânzările de capital făcute de stat din proprietatea sa
privată sunt ILEGALE, nu pentrucă VÂNZAREA s-a făcut prin
încălcarea legii, ci pentrucă statul a vândut capitalul pe care l-a
obţinut ilegal. Nu numai atât. Devin ILEGALE toate
operaţiunile de vânzare-cumpărare prin care va trece acest capital,
în veacul veacurilor.
Am susţinut şi susţin că multe
din vânzările făcute de statul român din capitalul pe care şi
l-a însuşit prin Legea 15/1990 au fost făcute prin încălcarea
legii de către stat sau de către cumpărătorii acestui
capital. Trebuie, însă, DOVEDITĂ încălcarea legii, mita,
traficul de influenţă etc. Am susţinut
şi susţin ca TOATE aceste capitaluri, obţinute prin
infracţiuni, pot şi trebuie CONFISCATE. Nu am fost şi nu sunt de acord cu confiscarea TUTUROR capitalurilor care provin
din fostele întreprinderi de stat, deci şi a celor dobândite cu
respectarea prevederilor legale în vigoare. Vreau ca românii să
trăiască într-un stat de drept, în care legea să fie
respectată. Când legea este sau devine
strâmbă, contrară intereselor şi drepturilor naturale ale
oamenilor, ea trebuie schimbată. Cât este în vigoare, legea trebuie
respectată. Trebuie pedepsiţi cei care au adoptat şi aplicat
legile strâmbe, nu cei care le-au respectat. Nu sunt de acord
cu demagogii care vor să facă dreptate săvârşind
nedreptăţi.
Iată câteva cifre care
arată caracterul demagogic şi iresponsabil al afirmaţiilor
fostului meu susţinător, în prezent detractor. Conform calculelor
făcute de mine, pe baza datelor publicate în anuarele Statistice ale
României, calcule şi date care pot fi verificate de oricine este interesat
şi ştie să le citească, în anul 1990, valoarea capitalului
utilizat în economia naţională era egală cu echivalentul a circa
300 miliarde de euro, preţuri 2010. În această valoare, nu este
inclusă valoarea terenurilor utilizate în economie. În perioada 1990-2010, au fost
realizate investiţii în valoare de 360 miliarde de euro,
actuali. Deci, mai mult decât se acumulase până în 1989. În 1990, PIB-ul
României a fost egal cu suma de 100 miliarde de euro,
actuali. În 2010, PIB-ul a fost de 120 miliarde de euro.
Ceea ce confirmă raportul de 3 unitaţi de capital pentru a produce o
unitate de PIB, de valoare nou creată.
În România, în perioada
analizată, durata medie de utilizare a fondurilor
fixe a fost de circa 20-21 de ani. Asta înseamnă că, pornind de la
cele 300 de miliarde existente în 1990, anual, fondul de amortizare ar fi fost,
în medie, de circa 14 miliarde de euro, astfel încât, până în anul 2010,
cele 300 de miliarde ar fi fost complet amortizate, altfel spus, TOATE
fondurile fixe ar fi fost complet UZATE şi, prin fondul de amortizare,
COMPLET reînnoite, înlocuite cu altele noi, care s-ar fi adăugat la cele 360
investiţii nete, toate NOI. În felul acesta, capitalul care ar fi fost
utilizat în economia românească, în prezent, ar fi fost de peste 660
miliarde de euro. PIB-ul ar fi fost, nu de 120 miliarde de euro, ci de 220 de
miliarde (660:3). Din păcate, nu s-a întâmplat astfel. Aceasta deoarece tot capitalul acumulat
până în 1989, în valoare de 300 miliarde de euro,
a fost DISTRUS. Sigur, mai sunt pe picioare, ici, colo, câteva
rămăşite, dar a fost distrus şi capital acumulat după
1989. Au fost distruse capitalurile a sute de mii de mici întreprinzători
români care nu au intrat în mafia politică, care au refuzat să
participe la marele ospăţ al „privatizării”. În aceste
capitaluri, de exemplu, se include şi capitalul de peste un milion de
dolari acumulat de mine la S.C ROMFIN S.A., societate de valori mobiliare,
distrusă de statul român, prin Comisia Naţională de Valori
Mobiliarte (CNVM), care mi-a interzis să mai lucrez pe piaţa de
capital din România, pentru „crima” de a fi atras atenţia
Preşedintelui României, Parlamentului României şi Guvernului României
asupra modului în care au fost manipulate preţurile pe piaţa de
capital, având drept consecinţă, printre altele, megaescrocheria
financiară cunoscută sub numele de FNI.
Tot statul român, în anul 2000, prin două
ordonanţe de urgenţă, semnate de Mugur
Isărescu, în calitate de prim-ministru, a distrus şi
capitalurile tuturor băncilor populare înfinţate de români după
1989, inclusiv a Băncii Populare IZVORUL, pe care o înfiinţasem cu un
an înainte, pentru a elimina concurenţa pe care aceste bănci populare
începuseră să o facă marelui capital bancar străin, pe cale
de a-şi întinde tentaculele asupra economiei româneşti. Şi multe
alte mici capitaluri adunate cu greu de sutele de mii de români, ale căror
mici întreprinderi au fos împinse în faliment. De statul român şi de
bănci, aproape toate cu proprietari străini. Aşa au fost
distruse capitaluri de aproape 100 miliarde de euro.
Aşa se face că, la nivelul întregii economii naţionale, valoarea
capitalului distrus, după 1989, este mult mai mare decât valoarea
capitalului existent la începutul anului 1990.
Capitalul acumulat de poporul
român în timpul regimului comunist a fost DISTRUS, de către statul român
poscomunist, prin subminarea economieii naţionale. Conform sursei
statistice mentionate, valoarea fondului de amortizare, în cei 21 de ani, a
fost, nu de 300 de miliarde, cât ar fi trebuit să fie, ci numai de 100 de
miliarde. În loc să fie de 12-13% din PIB, cât a fost înainte de 1990
şi cât este din 2007 încoace, în perioada 1990-2006, ponderea fondului de amortizare în PIB a ajuns la 2-3% şi chiar sub
1% din PIB. Acest lucru a fost cauzat, în principal de
inflaţie, dar şi de alte acţiuni
imputabile, toate, statului român. În condiţiile inflaţiei galopante,
generate şi întreţinute de Banca Naţională a României,
preţurile au ajuns să crească cu peste 200% pe an, în timp ce amortizarea s-a calculat la valoarea neindexată,
astfel încât fondul de amortizare a ajuns să fie de zeci de ori mai mic
decât ar fi trebuit să fie. Aşa s-a ajuns la cele numai 100 de
miliarde, în loc de 300 de miliarde. Diferenţa s-a transformat în
profituri, care, în primii ani, au fost însuşite de stat, duse la buget
şi sifonate la firmele căpuşe ale guvernanţilor, iar,
ulterior, profiturile au ajuns în buzunarele şi conturile noilor
proprietari, de unde s-au transformat în vile, jeepuri şi iahturi, sau în
depozite bancare, peste hotare. Mai mult, nici cele 100 de miliarde, raportate
ca fond de amortizare, deci scutite de impozitare, nu au mai fost transformate
în fonduri fixe, ele fiind reţinute de noii proprietari şi
transformate tot în vile, jeepuri, iahturi şi depozite bancare.
Aici, în acestă DISTRUGERE de
capital, există suficiente DOVEZI pe baza cărora pot fi trimişi
în judecată TOTI cei care au guvernat România în ultimii 23 de ani, pentru
infracţiunea de SUBMINARE a economiei naţionale. Averile acestora
trebuie CONFISCATE, nu cele dobândite prin cumpărarea LEGALĂ de
capital de la stat. Aceasta este DREPTATEA de care au nevoie românii.
Iată, deci, că, fostul meu susţinător, în prezent
detractor, nu mai are ce să RETROCEDEZE, pentru
simplul motiv că tot capitalul aflat în proprietatea comunistă
INALIENABILĂ şi IMPRESCRIPTIBILĂ a fost DISTRUS. Tot ce mai poate face
neobositul luptător pentru DREPTATE este să CONFIŞTE capital
creat după 1989, să deposedeze pe cei care au acumulat capital
după 1989, pentru a-i ÎMPROPRIETĂRI, cu acest capital, pe cei al
căror capital a fost distrus de propriul lor stat.
Să coborâm la nivel
micro : De exemplu, eu am
cumpărat, în acest an, 2012, o fostă întreprindre de stat, care, în
1989, producea conserve de peşte. Întreprindrea a fost PRIVATIZATĂ,
adică trecută în proprietatea privată a statului, prin Legea
15/1990. De atunci, a fost VÂNDUTĂ de 5 ori. De
fiecare dată şi-a schimbat profilul de activitate.
Tot de 5 ori au fost schimbate şi utilajele, a
căror durată medie de viaţă a fost de 4 ani. Fiecare nou
cumpărător a demontat utilajele vechi, complet uzate, pe care le-a
vândut la fiare vechi, cu un preţ egal cu 2% din valoarea lor
iniţială, bani folosiţi pentru revopsirea zidurilor fabricii,
pentru igienizare. Din bani proprii, şi-a cumpărat noile utilaje, cu
care a început să producă noi produse, să le vândă, să
plătescă salarii şi să obţină şi el ceva profit.
În această situaţie sunt şi eu. În ultimii 4 ani, fabrica a
produs şi vândut mobilă. Eu aş vrea să produc şi
să vând mezeluri. Am cumpărat utilajele şi vreau să încep
producţia. În acest moment, intră în acţiune „Legea Popa” care
prevede că eu am cumpărat ILEGAL fabrica şi că ea este
confiscată de către portăreii fostului meu susţinător,
în prezent detractor, eu urmând să-mi recuperez banii investiţi de la
cei cei 5 proprietari dinnaintea mea, toti, părtaşi, ca şi mine,
la „traficare de lucruri furate”. În situaţia mea, sunt sute de mii de
mici întreprinzători din România.
Mai departe : Imediat după
1989, aproape 3 milioane de români au cumpărat de la statul român
apartamente, la preţuri de zeci şi sute de ori sub valoarea lor. Acest capital, aceste apartamente provin, TOATE, din fosta proprietate
socialistă de stat, INALIENABILĂ ŞI IMPRESCRIPTIBILĂ.
Multe din aceste apartamente au trecut prin zeci de
operaţiuni de vânzare-cumpărare. Conform logicii fostului meu
susţinător, TOATE aceste apartamente sunt deţinute ILEGAL
şi trebuie CONFISCATE.
Iată ce scrie detractorul
impostor: „Ceea ce
înseamnă, pe cale de consecinţă, că privatizarea, care (în
România) a însemnat şi înseamnă tranzacţionarea de bunuri furate
este, prin definiţie, ILEGALĂ. Prin urmare, (şi) al doilea
proces, trecerea capitalului din proprietatea privată a statului în
proprietatea profitorilor tranziţiei, s-a făcut, şi se va face
(dacă se va mai face), în mod ILEGAL. Adică, cei care deţin
capitalul – provenit din proprietatea privată a statului – îl deţin
în mod ILEGAL. La fel şi cei care îl vor dobândi, dacă îl vor
dobândi. Pe cale de consecinţă, din punctul meu de vedere, trebuie
însă să urmeze cu necesitate cel de al treilea proces. Şi
anume, urmare a comiterii respectivelor două ILEGALITĂŢI
anterioare, trebuie să aibă loc CONFISCAREA bunurilor FURATE şi
înstrăinate de stat fără drept.”
Îi rog pe cititorii acestor rânduri să-şi imagineze ce s-ar întâmpla dacă s-ar pune în practică
aberaţiile fostului meu susţinător. Am fi puşi în faţa a
milioane de confiscări, a milioane de procese, în instanţele din
România şi în cele internaţionale. Procese pe care statul român le-ar
pierde, dar după ce aberaţia ar genera
pierderi, abuzuri şi tragedii incalculabile. Şi asta numai pentru
satisfacerea poftei de mărire a unui arhitect ratat, care se vrea
încoronat ca mare justiţiar al poporului român. Iată unde duc “tezele” proprii, originale, exclusive şi
decisive ale unui om care nu îşi vede lungul nasului.
Există, totuşi, o
problemă REALĂ a MARILOR proprietăţi dobândite, LEGAL, dar
NELEGITIM, în ultimii 23 de ani, care, însă,
trebuie formulată corect, pentru a primi o soluţionare corectă. Principala sursă a
acestor mari proprietăţi o reprezintă capitalul acumulat în
proprietatea socialistă, trecut în proprietatea privată a statului,
prin Legea 15/1990 şi apoi, vândut, la preţuri de nimic, primilor
cumpărători: politicieni, camarila acestora şi străinilor.
Deşi din acest capital mai este pe picioare şi funcţionează
numai o mică rămăşiţă, reprezentând circa 4-5%
din valoarea iniţială, aceea din 1990, cu ajutorul lui au fost
realizate PROFITURI uriaşe. Din calculele şi datele prezentate de
mine şi postate pe http://www.variantacojocaru.ro, în ultimii 23 de ani, valoarea acestor profituri este de circa 1.500 de miliarde de euro, actuali. Desigur, aici se includ
şi imensele profituri realizate de firmele căpuşe ale
politicienilor, camarilei acestora şi străinilor din contractele de
achiziţii şi lucrări finanţate de bugetul statului român.
Şi aceste contracte au fost, însă, obţinute tot de cei care au avut capital, care îşi însuşiseră capital
de la stat, la preţuri de nimic. În cele 1.500 de miliarde de euro, se
includ, însă, şi micile profituri obţinute de micii
întreprinzători din activităţi economice licite.
Cum am spus mai sus, valoarea totală a
investiţiilor făcute în economia românească, în această
perioadă, totalizează 360 miliarde de euro. Este foarte posibil ca
toate aceste 360 miliarde de euro să fi fost transformate în capitalul
utilizat, în prezent, în România, în construcţii, utilaje, echipamente
etc, prin achiziţii făcute legal, cu acte în regulă, din venituri
care pot fi justificate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Este posibil ca multe din veniturile cu care au fost făcute aceste
achiziţii să nu poată fi justificate. Pentru astfel de cazuri,
trebuie adoptată şi aplicată legea controlului averilor, parte
componentă a Legii Cojocaru.
Mai mult. Dacă din cele 1.500 miliarde, au
fost investite numai 360, înseamnă că mai mult de 1.000 de miliarde
de euro au fost „păpate”, consumate, adică transformate în bunuri de
lux – vile, jeepuri, iahturi etc, sau transferate în afara ţării.
Este posibil ca şi toate aceste achiziţii de bunuri de lux, ca
şi transferurile banilor în conturi bancare din străinătate
să fi fost făcute legal, cu acte în regulă, din venituri care
pot fi justificate, în faţa instanţe judecătoreşti. Este,
însă, posibil ca şi aceste venituri să nu poată fi
justificate. Soluţia este aceiaşi: legea
controlului averilor.
O parte din componentele capitalului acumulat în
fosta proprietatea socialistă se află, încă, în proprietatea
celor care le-au cumpărat de la statul român şi sunt în stare de
funcţionare. Au diferite grade de uzură.
Unele vor mai funcţiona 2-3 ani altele 10-15. De regulă, mai
funcţionează numai construcţiile. Desigur, în aceste active
intră şi terenurile, care nu sunt supuse procesului de uzură. Utilajele au fost, de mult uzate, vândute ca
fier vechi. O parte din banii încasaţi pe fierul vechi au foat
transformati în bunuri de consum, alti în utilaje noi, cumpărate lagal, cu
acte în regulă, fără ca în actul de cumpărare să se precizeze
de unde vin banii. În toate cazurile în care activele au
intrat şi au rămas în proprietatea politicienilor,
soluţia este clară. Aceşti politiceni trebuie condamnaţi
pentru infracţiunea de subminare a economiei nationale, cu confiscarea
întregii averi, inclusiv a activelor în cauză.
În cazurile în care cumpărătorii nu au
fost politicieni, este corect ca activele în cauză să fie confiscate
numai în situaţiile în care se dovedeşte că proprietarii
respectivi au săvârşit o infracţiune, aceea de subminare a
economiei naţionale, alături de politiceni, sau altele. Pentru cei
care nu pot fi condamnaţi pentru o infracţiune prin care au devenit
proprietari, dar care au intrat, totuşi în proprietatea unor active
fără să plătească preţul cuvenit, trebuie
găsită o altă soluţie, LEGALĂ şi PRACTICĂ,
prin care să plătească diferenţa de preţ pe care nu au
plătit-o, atunci când au devenit proprietari.
La fel stau lucrurile şi cu restul activelor
din fosta proprietate socialistă, care, însă, nu se mai găsesc
în proprietatea celor care le-au cumpărat de la stat, ci au fost vândute
de către aceştia, multe active făcând obiectul mai multor
operaţiuni de vânzare-cumpărare. În toate cazurile, cei care au
cumpărat de la stat – aceiaşi politicieni, camarila lor, sau străini
– au vândut primilor cumpărători la preţuri mult mai mari decât
la cumpărare, diferenţa, adică PROFITURILE, fiind folosită
şi pentru consum, dar şi pentru cumpărarea de noi active, noi
proprietăţi. Şi la următoarele tranzacţii,
vânzătorii au putut obţine profituri la vânzare, dar din ce în ce mai mici, pe măsura îndepărtării de
primul vânzător. Şi aici ne găsim în situaţia ca, la
actualii proprietari să se mai afle numai terenuri şi
construcţii din fosta proprietate socialistă, construcţiile
aflându-se în stare avansată de uzură. Şi în aceste cazuri, vor
putea fi trimişi în judecată primii cumpărători, respectiv,
politicienii şi complicii acestora, pentru infracţiunea de subminare
a economiei naţionale, cu confiscarea proprietăţilor acestora,
însă, pentru proprietăţile dobândite legal, trebuie, deasemenea,
găsită o altă soluţie, LEGALĂ şi PRACTICĂ,
prin care să se recupereze capitalul acaparat de stat prin Legea 15/1990.
Iată, deci că, practic, singurele active
care ar putea face obiectul CONFISCĂRII sunt terenurile şi o parte
din clădirile incluse în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat,
acestea din urmă cu un stadiu avansat de uzură. Utilajele,
maşinile, echipamentele, au fos complet uzate, vândute ca fier vechi.
Sumele reţinute ca fond de amortizare, ca şi
cele încasate pe fierul vechi au dispărut, fiind transformate în bunuri de
consum, sau transferate în afara ţării. În medie, valoarea terenurilor şi construcţiilor, încă pe
picioare, ţinând seama şi de uzura actuală a
construcţiilor, ar putea să reprezinte 4-5% din valoarea capitalului
trecut în proprietatea privată a statului prin Legea 15/1990.
La această valoare se referă “teza” proprie, originală,
exclusivă şi decisivă a CONFISCĂRII, zămislită de
fostul meu susţinător.
De fapt, nici această valoare nu este
disponibilă pentru marea RETROCEDARE cu care fostul meu
susţinător vrea să blagoslovească poporul român. Terenurile
despre care vorbim nu au fost ‚acumulate” în timpul regimului comunist. Ele
aveau proprietari înnainte ca tancurile sovietice să ne fericească cu
haita de cominternişti care i-au deposedat pe respectivii proprietari de
respectivele terenuri, pe care le-a trecut în „proprietatea socialistă de
stat”, a întregului popor, cum zice susţinătorul. Păi, dacă
tot le CONFISCĂM, atunci ar fi firesc să le RETROCEDĂM
foştilor proprietari, nu întregului popor, cum zice
susţinătorul. Mai apare, însă, o mică problemă în
calea înfăptuirii marii RETROCEDĂRI gândită de marele
reformator. Pentru terenurile respective, foştii
proprietari au fost, deja, despăgubiţi, fie au primit alte terenuri,
fie au primit acţiuni la Fondul PROPRIETATEA, ei devenind proprietari pe
întreprinderile care au în patrimoniul lor construcţiile pe care
susţinătorul tocmai vrea să le CONFIŞTE, ca să le
RETROCEDEZE celor care nu au avut, niciodată, în proprietate, aceste
construcţii. De fapt, fără să
vrea şi fără să-şi dea seama, el propune
ÎMPROPRIETĂRIREA, cu aceste construcţii, a poporului, adică a
foştilor sclavi ai regimului comunist, dar nu-i place cuvântul ÎMPROPRIETĂRIRE,
fiindcă tocmai vrea să-l facă trădător de neam şi
de ţară pe cel care a propus împroprietărirea românilor cu tot
capitalul existent în fosta proprietate socialistă de stat şi
cooperatistă.
CONFISCAREA respectivelor construcţii
înseamnă, însă, DEPOSEDAREA de ele a celor
de la Fondul PROPRIETATEA. Nu că ar fi o mare
nedreptate, Fondul PROPRIETATEA fiind el însuşi o
uriaşă escrocherie financiară, prin care „băieţii
deştepţi” au acaparat mari hălci din capitalul poporului român.
La milioanele de procese s-ar adăuga, însă, şi cele pornite de la acest cuib de vipere, procese pe care, cu
siguranţă, statul român le-ar pierde.
Să trecem peste aceste mici
probleme tehnice şi să mergem mai departe. Să presupunem
că fostul meu susţinător reuşeşte să
convingă un număr suficient de parlamentari care să voteze
‘legea” lui, proprie, originală, exclusivă şi decisivă.
Lucru nu chiar atât de greu, dacă avem în vedere calitatea celor care
ocupă fotoliile din Casa Poporului, sau care urmează să le ocupe după următoarea farsă
electorală.
A doua zi după adoptartea “Legii Popa”, toate
terenurile şi construcţiile care au făcut parte din patrimoniul
fostelor întreprinderi de stat, inclusiv cele trei milioane de
apartamente, sunt confiscate, adică trecute în proprietatea
privată a statului. A treia zi, încep milioane de procese de evacuare, urmate de contestaţii, de recursuri, asfel
că numărul judecătorilor şi avocaţilor va creşte
exponenţial. A patra zi, sub bagheta marelui reformator, începe marea
RETROCEDARE. Se adună toată suprafaţa terenurilor confiscate. Se
adună toată suprafaţa construcţiilor confiscate. Apar
primele probleme tehnice. Terenurile nu sunt toate la fel. Unele sunt amplasate
în Bucureşti, altele în Făurei, altele în Tecuci, altele în
Ciorogârla etc. Unele sunt plasate în centrele localităţilor, altele
mai la periferie. La fel şi cu construcţiile. O altă
problemă tehnică se naşte din faptul că cei cărora
urmează să li se RETROCEDEZE terenuri şi construcţii pe
care nu le-au avut niciodată în proprietate au CONTRIBUŢII diferite
în acumularea capitalului care s-a aflat în proprietatea socialistă de
stat, inalienabilă şi imprescriptibilă. Unii au muncit mai
mulţi ani, alţii mai puţini. Unii au avut
studii superioare, alţii, medii, alţii de niciun fel. Marele justiţiar cere să se facă DREPTATE, totală, completă,
la sânge. Nimeni nu trebuie nedreptăţit. Nimenui nu trebuie să i
se RETROCEDEZE nici mai mult nici mai puţin decât a contribuit. Pentru a rezolva aceste probleme tehnice uriaşe sunt
angajaţi consultanţi străini, obiectivi, din toate
colţurile lumii, ale căror onorarii devin mult mai mari decât
valoarea averii ce urmează a fi RETROCEDATĂ.
După lungi dezbateri, în faţa poporului,
la televizor, se ajunge la concluzia că este imposibil să fie
mulţumită toată lumea, astfel că se renunţă la
consultanţi, care şi-au luat, însă banii, şi se ia
hotărârea ca RETROCEDAREA să se facă prin tragere la sorţi.
Se împarte suprafaţa totală a terenurilor CONFISCATE la numărul
total al cetăţenilor ţării şi se află, astfel,
că fiecărui cetăţean îi va fi RETROCEDAT un teren cu
suprafaţa de 50 mp. Se procedează la fel şi cu suprafaţa
totală a construcţiilor CONFISCATE şi rezultă că
fiecărui cetăţean i se va RETROCEDA o suprafaţă de 10
mp. Se trage la sorţi. Prin tragerea la sorţi, lui Tudor Popescu, din
Bucureşti, i se RETROCEDEAZĂ 5o mp de teren la Zalău, în
judeţul Sălaj, pe amplasamentul unei foste întreprinderi
producătoere de ţevi de aluminiu, acum în paragină, în
proprietatea unui italian, şi 10 mp din clădirea fostei fabrici de
confecţii din Deta, judeţul Timiş, unde, acum,
funcţionează o fabrică de mezeluri, aflată în proprietatea
unui arab. Apartamentul său din Bucureşti, cumpărat de la stat,
în 1993, LEGAL, cu acte în regulă, a fost CONFISCAT şi este
RETROCEDAT la un cetăţean din Iaşi, unul din Baia Mare, unul din
Sughişoara, unul din Craiova şi unul din Suceava. Fiecăruia câte
10 mp. Îi las pe cititorii acestor rânduri să-şi imagineze ce se va
întâmpla cu activele CONFISCATE şi RETROCEDATE, prin punerea în operă
a „tezei” proprii, originale, exclusive şi decisive a marelui meu
susţinător.
În ceea ce mă priveşte, sunt absolut
sigur că TOATE activele CONFISCATE şi RETROCEDATE prin această
aberaţie vor fi cumpărate la preţuri de zeci şi sute de ori
sub preţul la care ar fi putut fi cumpărate prin aplicarea Legii Cojocaru,
nu de către români, pentru că ei nu au bani, astfel că românii
vor rămâne şi fără milioanele de apartamente cu care au
fost mituiţi pentru a se lăsa deposedaţi de capitalul
industrial, comercial şi bancar al ţării. RETROCEDAREA fostlui
meu susţinător ar însemna ultima verigă a crimei numită
privatizare. CONFISCAREA de active de la persoane fizice sau juridice care au
deveniti proprietari ai acestor active fără să încalce legea
este ILEGALĂ şi INACCEPTABILĂ, prin CONSECINŢELE pe care le
generează, nu atât pentru proprietarii implicaţi, cât, mai ales,
pentru statul român şi pentru cetăţenii ţării.
Soluţia legală şi
practică, cea mai puţin costisitoare, pentru toţi cei
implicaţi, în toate cazurile în care confiscarea nu poate fi
făcută, prin care poporul român poate recupera pierderea de capital
suferită prin aşa-zisa privatizare este IMPOZITUL PROGRESIV pe
PROPRIETATE. Cu cât mai mare proprietatea, cu atât mai mare impozitul, astfel
încât proprietăţile foarte mari nu vor mai suporta impozitul şi
vor fi vândute la preţurile mici, aceleaşi preţuri cu care au
fost cumpărate. Aceasta este soluţia LEGALĂ şi
PRACTICĂ pentru recuperarea de către poporul român a capitalului
de care a fost deposedat de propriul său stat, nu confiscarea OTOVA a unor
rămăşiţe de capital, a unor schelete, din care au fost
luate şi sângele, şi carnea, şi pielea. Luate şi distruse.
De către STATUL ROMÂN.
A treia eroare fundamentală:
ÎNHĂMAREA ROMÂNILOR LA MUNCĂ.
Vajnicul susţinător al Variantei
Cojocaru, versiunea 1990, devenit, între timp, şi mai vajnic detractor al
acesteia, după descoperirea primei „erori fundamentale”, respinge, din
start, ultima versiune a proiectului, pe motivul că acesta îi inhamă
la muncă pe români.
Iată, ce scrie fostul
susţinător, actual detractor. „În
realitate, în spatele acestui mecanism aparent sofisticat, având ca punct nodal
IMPOZITUL PROGRESIV PE AVERE, dr. Cojocaru îi înhamă pe români să
muncească (cel puţin) două cincinale de acum încolo pentru a
îşi plăti singuri, din munca lor, propriile despăgubiri pentru
capitalul pe care statul român li l-a furat prin efectul Legii 15/1990, îl
păstreză în mică măsură dar l-a dat oligarhilor
şi străinilor în proprietate şi păstrare perpetuă.”
Mai departe. „Oricum, pentru mine rămâne de
neînţeles faptul că dr. Cojocaru poate susţine/inventa un
program economic despre care pretinde că va despăgubi
cetăţenii României, deşi este evident că prin punerea în
practică a prevederilor respectivului program nici nu va putea fi vorba
despre aşa ceva.Va fi vorba doar despre o redistribuire a plus valorii
provenite din munca salariaţilor care vor acţiona asupra capitalului
furat ce va rămâne în continuare, fie în proprietatea celor care l-au
primit de la hoţ – statul român, fie în proprietatea hoţului
însuşi. O redistribuire pe care dr. Cojocaru în loc să o plaseze
într-o viitoare creştere a salariilor, o plasează – în contextul în
care salariile vor rămâne mici – într-o acumulare forţată de
capital. Nu la nivelul actualei oligarhii (pe care o lasă în păstrare
aşa cum este), ci la nivelul unei mase de potenţial viitori (mici)
capitalişti. Mici capitalişti pe care, de la început, dr. Cojocaru îi
va arunca însă într-o concurenţă dură şi
inegală/inechitabilă tocmai cu oligarhia pe care dsa – din diverse
motive legate de o pretinsă/falsă LEGALITATE – consideră necesar
să o păstreze.”
Desigur, pentru a putea observa totala lipsă
de substanţă a afirmaţiilor de mai sus, este necesară
cunoaşterea proiectului de lege la care se referă fostul meu
susţinător, proiect publicat pe http://www.variantacojocaru.ro. Îi invit pe cei care nu
cunosc textul proiectului de lege să-l citească.
Titlul noului proiect de lege este „Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice”,
titlu care exprimă clar, fără echivoc, SCOPUL proiectului. Acesa
este CONSTRUCŢIA ECONOMIEI DEMOCRATICE. Nu despăgubire, nu
retrocedare, nu împroprietărie, ci CONSTRUCŢIA ECONOMIEI DEMOCRATICE,
o economie în care MAJORITATEA capitalului se va afla în proprietatea
PRIVATĂ a MAJORITĂŢII cetăţenilor.
Faptul că, în diferite etape
ale evoluţiei proiectului meu, am pus accentul pe împroprietărire,
sau pe despăgubire, considerându-le scopuri, obiective, nu imi neagă
dreptul de a include aceste procese intr-un scop nou, mai complet, mai
cuprinzător, să fac din ele mijloace de atingere a noului scop, sau
părţi ale acestuia. Legea Cojocaru realizează ŞI
despăgubirea românilor pentru avuţia de care au fost deposedaţi
în timpul regimului comunist şi în timpul regimului postcomunist,
realizează ŞI împroprietărirea românilor cu capital productiv,
prima de acest fel, în istorie, DAR FACE mult mai mult decât despăgubire
şi împroprietărire.
Legea Cojocaru CONSTRUIEŞTE
o nouă PARADIGMĂ economică şi socială. Ea
construieşte un nou MODEL economic şi, prin consecinţe, un nou
model social. O economie şi o societate total diferite de
economia OLIGARHICĂ şi de societatea OLIGARHICĂ,
existente, astăzi, în Romania, ca şi în restul lumii. În economia
oligarhică, MAJORITATEA capitalului se află în proprietatea
PRIVATĂ a unei minorităţi, oligarhice, ceea ce face ca şi
majoritatea avuţiei nou create (PIB) să intre tot în proprietatea acestei
minorităţi, care devine din ce în ce mai bogată, în timp ce
majoritatea devine din ce în ce mai săracă. Concentrarea şi menţinerea majorităţii capitalului în
proprietatea privată a unei minorităţi se realizează prin
mecanismele de distribuire şi redistribuire a avuţiei nou create,
mecanisme stabilite şi controlate de puterea statală. În economia
oligarhică, statul este controlat de minoritatea care deţine în
proprietate majoritatea capitalului.
Legea Cojocaru, mai exact,
DOCTRINA economiei democratice, reprezintă o REVOLUŢIE a modului de distribuire a PIB-ului, a avuţiei create
în economie. În prezent, PIB-ul se distribuie, primar, în
trei componente: 1. salarii; 2. profituri şi 3. venituri
primare ale statului. Urmează, apoi, REDISTRIBUIREA
PIB-ului, proces care nu face obiectul acestei prezentări. Statul controlează modul de distribuire primară a PIB-ului,
prin sistemul financiar şi cel fiscal. Statul controlat de oligarhia
economică a creat sisteme financiare şi fiscale care determină
creşterea continuă a profiturilor, în
detrimentul celorlalte componente ale PIB-ului, ceea ce are ca efect
sărăcirea statelor şi a cetăţenilor, forţarea lor
să apeleze la împrumuturi înrobitoare de la sistemul bancar controlat de
oligarhi.
Legea Cojocaru propune
introducerea unei noi componente în distribuţia primară a PIB-ului,
pe care o numesc, aici şi acum, pentru prima dată, CAPITAL DISTRIBUTIV. Capitalului distributv i se va
adăuga, desigur, capitalul creat prin investirea economiilor provenite din
celelalte venituri primare PRIVATE: salarii şi profituri. De observat
că nu folosesc adjectivul „distribuIT”, ci pe cel de „distribuTIV”. Alegerea cuvântului „distribuTIV”
subliniază faptul că propunerea mea nu urmăreşte
distribuţia capitalului, ci distribuţia PROPRIETĂŢII asupra
capitalului, democratizarea acestei proprietăţi. Voi reveni.
Democratizarea proprietăţii asupra
capitalului se realizează prin utilizarea capitalului distributiv la ÎMPROPRIETĂRIREA, continuă, a tuturor cetăţenilor cu
capital productiv. În România, într-o primă etapă, de
10 ani, valoarea capitalului productiv cu care va fi împroprietărit
fiecare cetăţean major al ţării va fi egală cu
echivalentul a 20.000 de euro. Cifră valabilă, acum, pentru România.
Atât poate economia românească, în aceşti primi 10 ani de aplicare a
Legii. În anii următori, valoarea împroprietăririi va creşte, ca
urmare atât a creşterii PIB-ului, cât şi ca
urmare a faptului că fiecare român va fi improprietărit o
singură dată, la împlinirea vârstei de 18 ani. Împroprietărirea are ca efect, consecinţă, printre altele,
şi DESPĂGUBIREA cetăţenilor României pentru capitalul de
care au fost deposedaţi de statul român, ca şi pentru profiturile
realizate cu acest capital. Capital care a fost DISTRUS de
respectivul stat român, prin subminarea economiei naţionale, infracţiune
pentru care cei care au condus statul român trebuie trimişi în
judecată şi condamnaţi, în conformitate cu legile
ţării.
SURSA DE FINANŢARE a împroprietăririi cetăţenilor este PIB-ul
creat în România în perioada în care va fi aplicată Legea, mai exact 20%
din valoarea acestuia. Deci, Legea Cojocaru nu ia de la bogaţi să dea
la săraci. Ea ia 20% din avuţia nou creată de către
TOŢI, de către bogaţi şi săraci, şi o distribuie
TUTUROR, pentru a fi transformată în capital, acesta, capitalul astfel
creat, intrând în proprietatea privată a FIECĂRUI cetăţean.
Legea Cojocaru nu ia nici din salarii, nici din profituri, nici din veniturile
primare ale statului. Ea ia, direct, o parte din PIB, din avuţia nou
creată, ÎNAINTE de constituirea salariilor, profiturilor şi
veniturilor primare ale statului.
Legea Cojocaru va asigura
creşterea CONTINUĂ a economiilor NAŢIONALE, cu ritmuri anuale de
cel puţin 5%, indiferent de nivelul PIB-ului, al salariilor, al
profiturilor, al veniturilor statului, indiferent de existenţa sau
inexistenţa crizelor (ţepelor) fianciare internaţionale,
indiferent de forma de guvernământ, indiferent de cine va fi ales
preşedintele ţării, de cine vor fi aleşi parlamentari,
miniştri, prim-miniştri, secretari de stat, preşedinţi de
consilii judeţene, primari, consilieri etc.
Legea Cojocaru este o
componentă a unui nou tip de CONTRACT SOCIAL. Este un contract nou între
membrii unei naţiuni, ai unui popor. Un contract prin care poporul
hotărăşte, suveran, ca 20% din avuţia nou creată, de
el, de popor, să nu mai fie distribuită nici ca salarii, nici ca
profituri, nici ca venituri ale statului, ci să fie pusă de o parte,
la dispoziţia societăţii, a poporului, pentru a fi
investită, de către FIECARE membru al societăţii, FIECARE
cetăţean al ţării, să fie transformată în CAPITAL
PRODUCTIV, care să intre în proprietatea PRIVATĂ a FIECĂRUI
catăţean, a fiecărui membru al sociatăţii, al
poporului. În mecanismul pieţii concurenţiale, unii vor pierde capitalul,
alţii îl vor câştiga pe cel pierdut de primii. MAJORITATEA îl va
păstra. Procesul va continua, neîntrerupt, astfel încât MAJORITATEA
capitalului va rămâne, ÎNTOTDEAUNA, în proprietatea PRIVATĂ a
MAJORITĂŢII cetăţenilor, componenţi ai NATIUNII care
participă la noul CONTRACT SOCIAL.
Legea Cojocaru va schimba radical
relaţia dintre cetăţean şi stat, dintre popor şi stat.
Ea va reda poporului puterea reală, cea economică. Deţinând
puterea economică, poporul ca recuceri şi puterea politică, va
prelua controlul asupra statului. Deţinând puterea economică şi politică,
poporul îşi va impune şi propriile sale VALORI MORALE, fundamental diferite de
cele ale oligarhiei, la baza cărora stă hoţia, minciuna şi
înşelăciunea.
Legea Cojocaru va schimba radical
relaţia dintre naţiuni şi forţele
transnaţionale, globalizante. Ea va întări nu numai
puterea economică a fiecărui cetăţean, dar şi puterea
economică a fiecărei naţiuni, a fiecărui popor, capacitatea
competitivă a tuturor popoarelor, va întări şi coeziunea
internă a fiecărei naţiuni, va întări sentimentele de solidaritate
şi mândrie naţională, dar şi respectul fiecărui popor
pentru celelate popoare. Capitalul distributiv va fi
preluat din PIB prin IMPOZITAREA PROGRESIVĂ a
proprietăţilor.
Legea Cojocaru va fi aplicată fără
schimbarea actualelor taxe şi impozie, al căror nivel se va reduce,
treptat, pe măsura creşterii PIB-ului, ca urmare a
investiţiilor realizate din capitalul distributiv şi din celelalte
economii ale cetăţenilor.
--Tot capitalul aflat, acum, în
proprietatea statului român va fi trecut în proprietatea cetăţenilor
României, prin aplicarea prevederilor Legii Cojocaru ;
--Tot capitalul cumpărat,
indiferent de la cine, prin încălcarea legii, va fi confiscat şi
trecut în proprietatea cetăţenilor României, prin aplicarea
prevederilor aceleiaşi Legii ;
--Tot capitalul trecut, legal, în
proprietatea străinilor va fi naţionalizat, prin
răscumpărare, apoi, trecut în proprietatea cetăţenilor
ţării, prin aplicarea prevederilor acelaiaşi Legi ;
Statul va deţine numai
acţiuni de aur în intreprinderile cu caracter
strategic.
Da, este adevărat, Legea Cojocaru va
„înhăma” românii la muncă, va oferi românilor posibilitatea să
MUNCEASCĂ, să creeze avuţie, cu care să se
îmbogăţească, care să le asigure o viaţă prosperă
şi demnă. În primii 10 ani de aplicare a Legii
Cojocaru, românii vor acumula un capital de peste 600 miliarde de euro, cu care
vor fi create peste 6 milioane de locuri de muncă. La
sfârşitul acestor 10 ani, tot capitalul aflat, acum, în proprietatea
statului va fi fost trecut în proprietatea cetăţenilor
ţării, ca şi tot capitalul aflat, acum, în proprietatea
străinilor. Străinii vor fi liberi să fie proprietari de capital
în România dar vor trebui să vină cu capital de la ei de acasă,
nu să devină proprietari pe capitalul românilor.
La sfârşitul acestor 10 ani,
România va avea un capital de 960 miliarde de euro, care va produce un PIB de
320 miliarde de euro, pe an, deci de 3 ori mai mult decât produce acum.
MAJORITATEA celor 960 miliarde de euro capital se va afla în proprietatea
PRIVATĂ a MAJORITĂŢII cetăţenilor, beneficiari ai
Legii Cojocaru. Economia României va fi una DEMOCRATICĂ, dezoligarhizată. În
aceiaşi perioadă, salariul mediu va creşte de
peste 3 ori, iar pensiile de peste 5 ori.
Oligarhiile nu sunt create pe cale violentă,
pe calea DEPOSEDĂRII DE PROPRIETĂŢI a celor mulţi. Oligarhiile se crează pe cale paşnică, prin mecanisme
financiare şi fiscale, concepute şi puse în operă de statele
controlate de oligarhii, care asigură transferul NEMERITAT de venituri
către oligarhi, cei care deţin capitalul. Oligarhiile
pot fi distruse şi pe cale violentă, prin confiscări de
proprietăţi, cum au făcut comuniştii, şi cum vrea
să facă şi fostul meu susţinător, devenit detractor,
urmate, aşa cum s-a văzut de… retrocedări şi
despăgubiri de valori mult mai mari decât cele confiscate, plătite de
cei mulţi.
Legea Cojocaru distruge
oligarhiile pe cale paşnică, prin impozitarea progresivă a
marilor proprietăţi, respectiv, prin tranfer de venituri către
cei mulţi, care să fie transformate în mici proprietăţi, de
capital, în primul rând.
Legea Cojocaru nu poate fi adoptată şi
aplicată decât după ce, pe o cale, sau alta, reprezentanţii
oligarhilor au fost izgoniţi de la conducerea statului.
ÎN CONCLUZIE,
1. În timpul regimului comunist, cetăţenii
României, nu au fost proprietari nici asupra capitalului acumulat înainte de instalarea comuniştilor la conducerea statului
român, nici asupra capitalului acumulat în timpul regimului comunist. Statul comunist i-a deposedat pe români atât de capitalurile acumulate
înainte de 1948 cât şi de cele acumulate după 1948. Întregul capital
acumulat din avuţia creată de români a fost
inclus în aşa-zisa proprietate socialistă, de stat şi
cooperatistă, prin care atributele dreptului de proprietate au fost
exercitate de către nomenclarura comunistă. În 1990,
în România, nu se punea problema nici unei RETROCEDĂRI de capital.
Capitalul acumulat până în 1948 fusese distrus, cu mici excepţii, a
căror pondere în totalul capitalului existent, în România, în 1990, era
complet nesemnificativă, deci nu era CE să fie RETROCEDAT. Capitalul
acumulat după 1948 nu i-a avut ca proprietari pe cei care l-au creat, pe
cetăţenii României, deci nu era CUI să fie RETROCEDAT.
În 1990, în România, întregul
capital acumulat până în 1989 trebuia trecut, din proprietatea
socialistă, de stat şi cooperatistă, în proprietatea
PRIVATĂ a tuturor cetăţenilor ţării, prin
ÎMPROPRIETĂRIREA acestora. Împroprietărirea era necesară atât
pentru a se face DREPTATE tuturor românilor, şi pentru a-i despăgubi
pe cei care fuseseră deposedaţi de capitalurile acumulate până
în 1948, şi pentru a-i despăgubi pe cei care fuseseră
deposedaţi de avuţia transformată în capital, după 1948,
dar şi din motive economico-sociale, pentru a se construi o economie
democratică, sănătoasă, în care majoritatea capitalului
să intre şi să rămână în proprietatea privată a
majorităţii cetăţenilor, o economie care să
producă mai mult şi de rezultatele căreia să beneficieze
toţi. Este exact ceea ce am propus în versiunea 1990 a Legii Cojocaru,
postată pe : http://www.variantacojocaru.ro. Orice minte
sănătoasă poate să întrevadă care ar fi fost
consecinţele, benefice, pe care le-ar fi avut adoptarea acestei legi,
atunci, în 1990, asupra economiei şi societăţii româneşti.
2. Capitalul acumulat de români,
până în 1989, în proprietatea socialistă de stat a fost trecut,
ILEGAL, în proprietatea PRIVATĂ a statului român postcomunist. O
bună parte a capitalului cu care statul s-a autoîmproprietărit a fost
distrusă, chiar de către stat, prin nerealizarea amortizării,
corespunzător uzurii, în timpul cât capitalul s-a aflat în proprietatea
statului, ca şi prin falimentarea, premeditată, a multor
întreprinderi, cu ajutorul inflaţiei şi al firmelor căpuşe
ale guvernanţilor. Cea mai mare parte a
capitalului cu care statul s-a autoîmproprietărit a fost vândută
către persoane fizice şi juridice române, sau străine, mai ales.
O bună parte şi din acest capital a fost
distrusă de noii proprietari, tot prin falimentarea întreprinderilor
şi prin nerealizarea amortizării corespunzător uzurii. Responsabilitatea pentru distrugerea acestui capital revine tot statului
român.
Valoarea capitalului distrus de
statul român, după 1989, este mai mare decât valoarea capitalului de care
au fost deposedaţi cetăţenii României, capital cu care statul
român s-a autoîmproprietărit, prin Legea 15/1990, deoarece a fost distrus
şi capital acumulat după 1989.
Statul român postcomunist se face
vinovat de distrugerea capitalului acumulat de români până în 1989, prin
săvârşirea infracţiunii de SUBMINARE A ECONOMIEI NAŢIONALE.
Cei care au ocupat funcţii în conducerea acestui
stat trebuie judecaţi pentru subminarea economiei naţionale,
condamnaţi cu închisoarea prevăzută de lege şi cu
CONFISCAREA averilor.
Din capitalul însuşit de statul român prin
Legea 15/1990, mai sunt în stare de funcţionare terenuri şi
construcţii, acestea din urmă cu un grad avansat de uzură, care
nu reprezintă mai mult de 4-5% din valoarea capitalului acumulat în timpul
regimului comunist. CONFISCAREA acestor terenuri şi construcţii, pe
lângă faptul că ar da naştere la probleme juridice, economice
şi sociale insurmontabile, nu ar genera, nici pe departe, RESURSELE cu
care să fie despăgubiţi cetăţenii României pentru
CAPITALUL de care au fost deposedaţi de statul român şi pentru
PROFITURILE realizate cu acest capital. Valoarea resurselor obţinute
prin această CONFISCARE nu reprezintă nici 1% (15 miliarde: 1.800
miliarde) din valoarea capitalului şi profiturilor de care au fost
deposedaţi românii de către statul lor.
3. Statul român a VÂNDUT cea mai
mare parte a capitalului cu care s-a autoîmproprietărit, prin adoptarea
Legii 15/1990, către politicieni, camarila acestora şi străini,
la preţuri de zeci şi sute de ori mai mici decât valoarea reală
a capitalului care a făcut obiectul acestor tranzacţii.
Statul a vândut şi mici capitaluri către cetăţeni, cum
este, de exemplu, cazul milioanelor de apartamente
construite în timpul regimului comunist, dar şi mici spaţii
comerciale, sau de producţie. Tot la preţuri subevaluate. Este foarte
posibil ca mulţi dintre cei care au cumpărat capitaluri de la stat
să fi obţinut bunurile ...
Dr. Constantin Cojocaru
21 noiembrie 2012