Dacă adevărul întemeiază dreptul, atunci dreptul consfinţeşte dreptatea

Precizări la intervenţia în polemica Şerban Popa - Constantin Cojocaru

Domnule Ioan Roşca

Ţin să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa cu care v-aţi aplecat asupra demersului meu referitor la încercarea de a restabili adevărul privind Varianta Cojocaru

Drept aceea, după ce am citit şi recitit intervenţia dumneavoastră, am decis să încerc să fac precizările de rigoare, pe rând, potrivit cu fiecare capitol şi paragraf conţinut de textul dumneavoastră.

Aşadar :

Capitolul 1. Introducere.

Îmi voi permite să-l comentez, ca şi pe următoarele, segmentându-l după cum urmează tocmai pentru a-l putea comenta lizibil.

Astfel, pentru început, ziceţi dumneavoastră :

(1) Eu nu am ambiţii de întîietate în formularea unor idei, dimpotrivă, încerc să combat veleitarismul/cultural. Mă consider un explicator voluntar şi un adversar radical al "proprietăţii intelectuale", un critic al orgoliului ca principală motivare a activismului. Aş dori să ne contrapunem opiniile întru lămurirea problemelor, nu întru afirmarea personalităţilor. Să oferim spaţiului public gîndurile noastre, fără nici o pretenţie (nici măcar de "recunoaştere") - ca plată a gîndurilor înaintaşilor noştri, pe care le consumăm continuu, gratis.

Iar eu vă răspund :

Fie că vrem, fie că nu vrem, întâietatea în formularea unor idei există. Şi prin însăşi existenţa ei, această întâietate contribuie la receptarea sau respingerea ideilor cu pricina. Ceea ce face - fapt observat deja - ca istoria ideilor să fie, de foarte multe ori, la fel importantă ca ideile înseşi. Adeseori istoria ideilor confundându-se chiar cu devenirea lor. Motiv pentru care „combaterea veleitarismului cultural” poate conduce (şi nu numai o dată a şi condus) la “răstignirea” ideilor ca atare. Împreună, după caz, cu autorii lor. Pe de cealaltă parte, nu e nimic rău în situaţia în care reala lămurire a problemelor propulsează personalităţile. Pentru că astfel, personalităţile vor avea prilejul - în mod nemijlocit - „să ofere spaţiului public gândurile lor”.

Urmarea expozeului dumneavoastră introductiv devine atunci următorul fragment de text :

(2) De aceea, m-a stînjenit în intervenţia domnului Popa accentul pus pe recunoaşterea meritelor fiecăruia, faptul că şi din vanitate s-a ajuns la harţă între doi oameni de asemenea calitate. În faţa dezastrului care toacă România, ce importanţă mai are cine a spus prima dată un adevăr? Care de altfel nu a produs încă efecte şi - probabil - nici nu va produce, pentru că nu mai găseşte masa critică de audienţă în românii deformaţi de comunism şi tranziţie…

Sînt rare rezonanţele profunde şi e păcat să fie irosite prin ieşiri nervoase. Ne-am întîlnit greu, călătorind -fiecare pe cărarea lui- prin labirintul unor căutari penibile. Problematica "paternităţii" nu e adecvată şi pentru că e vorba aici de perceperea unei evidenţe şi nu a unei perle ideatice ascunse, care ar cere un rafinament intelectual de excepţie. Nu pentru că nimeni nu şi-ar fi dat seama că sîntem furaţi după 1989 s-a întîmplat grozăvia marelui jaf. Ci pentru că prea puţini s-au împotrivit acestei crime triviale, deşănţate. Tovarăşii s-au împatronat înţelegînd foarte bine ce fac. Ei, care au premeditat şi executat operaţia, sînt toţi antemergătorii noştri în înţelegerea realităţii crude. Să nu le oferim scuza că nu au avut adversari conştienţi, cînd de fapt, i-au înlăturat pe aceştia din cale, cu ajutorul mulţimii manipulate şi îndobitocite. Iar ideea recuperării averii jefuite populaţiei de către cei care au uzurpat instituţiile statului nu e nici ea exotică, excepţională. S-a jucat cu ea fiecare, important fiind doar că, împreună, nu am fructificat-o, ceea ce va rămîne un mare păcat colectiv - în veac. Dacă, de exemplu, aveţi timp să observaţi tatonările mele, veţi vedea că am ajuns şi eu la concluzii similare, cu poticnelile de rigoare, şi că am încercat să-l sprijin pe domnul Cojocaru cu ideile mele:

Iar eu vă răspund :

Problematica paternităţii este - şi în cazul de faţă - cât se poate de adecvată. Păstrând proporţiile, să ne gândim, totuşi, de exemplu, cât de evidentă a fost şi este mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui. Şi cu toate acestea a fost nevoie ca un Galileo Galilei să murmure : “E pur si muove”. Şi din această cauză să-şi sfârşească zilele într-un domiciliu forţat… Adevărul este că, în România, nimeni dintre păgubaşi nu şi-a dat seama cine l-a furat, cum l-a furat, când l-a furat şi cu cât a fost păgubit. Tovarăşii nu au avut şi nu au, nici în momentul de faţă, adversari conştienţi. Ei, adversarii conştienţi, trebuie făcuţi să se nască. Abia de acum încolo. Pentru că ideea recuperării averii jefuite nu o are nimeni. Nici măcar acum, după 22 de ani de la comiterea jafului. Şi nici măcar dr. Cojocaru nu o (mai) are după ce, este drept, un timp s-a „jucat” ea. Oricum, chiar vă rog să-mi transmiteţi “tatonările” dumneavoastră. Mărturisesc că este mai uşor să le primesc de la dumneavoastră, decât să le caut eu pe net. Le voi studia şi cu regretul că, dacă am fi comunicat mai devreme, “poticnelile de rigoare” poate nu s-ar mai fi produs.

În finalul capitolului dumneavoastră ţineţi să concluzionaţi :

(3) Sîntem toţi trei de acord că averile realizate de baronii "tranziţiei" după 1989 s-au făcut prin jefuirea populaţiei şi că ar trebui returnate la proprietari, ca să se facă dreptate. Au apărut însă între noi divergenţe privind "cum?" şi "de ce?". Să vedem cît sînt de consistente şi în ce măsură reflectă ele o legitimă dispersie de viziuni.

Iar eu vă răspund :

NU, nu suntem toţi trei de acord că averile tranziţiei s-au făcut prin jefuirea populaţiei. Dr. Cojocaru afirmă că „privatizarea” este un act legal. Chiar dacă acceptă că este unul imoral. Mă obligaţi deci să reiau raţionamentul implacabil care contrazice teza dr. Cojocaru. Astfel, dacă potrivit dr. Cojocaru, „privatizarea” este un act legal, atunci bunurile tranzacţionate nu pot avea decât o provenienţă legală. Pentru că nu se pot face tranzacţii legale cu bunuri furate. Dacă bunurile au o provenienţă legală, atunci Legea 15/1990 are un caracter perfect licit şi nu reprezintă un act infracţional. Motivaţia fiind aceea că bunurile de care face vorbire legea (întreprinderile economice de stat) aparţineau, de drept, statului socialist şi pe cale de consecinţă au fost moştenite legal de către statul postsocialist. De unde concluzia implacabilă că populaţia nu a fost jefuită, nici prin promulgarea Legii 15/1990 şi cu atât mai puţin prin „privatizare”. Pentru că nu ea, populaţia, a fost proprietara capitalului aflat în discuţie, ci statul socialist şi, pe cale de consecinţă, urmaşul lui - statul postsocialist. Iată, deci, unde duce acceptarea „legalităţii privatizării” susţinute de către dr. Cojocaru. Iată, aşadar, cât de toxică este o astfel de susţinere.

Capitolul 2. De ce şi cum ar trebui redistribuită drept proprietatea

Argumentul Cojocaru.

Ziceţi dumneavoastră mai întâi :

(1) Domnul Cojocaru a constatat că societatea româneasca nu a avut puterea de a se însănătoşi prin metoda pe care a propus-o el în 1990, care ar fi făcut dreptate celor ce au produs capitalul naţional şi ar fi creat probabil o pătură mijlocie, de întreprinzători dinamici. După 22 de ani de jaf şi distrugere, lanţul fenomenelor distructive îi apare însă ca ireversibil. Se mai poate condamna doar principial trecerea avuţiei colective în mîinile conducătorilor "societăţilor comerciale", care au distrus-o sau înstrăinat-o mafiot unor profitori/complici - români sau străini. Dar procesul distrugerii sistemului economic în ansamblu şi a fiecărei celule productive în parte - a produs efecte iremediabile. Iar avuţia trecută prin crasă subevaluare în mîinile "cumpărătorilor de bună credinţă" nu ar mai putea fi recuperată de la aceştia, pentru că, de regulă, operaţia de spoliere a averii societăţilor statului a fost "legală". Doar unele privatizări fiind poate anulabile pe temeiuri formale, după cercetările de rigoare, prea greoaie pentru a schimba rapid geografia capitalului şi a relansa astfel economia.

Domnul Cojocaru declară clar acum că nu are o prioritate justiţiară, problematica aceasta fiind pentru el - colaterală. Obiectivul său de bază rămîne asigurarea unui nivel rezonabil de bunăstare pentru majoritatea românilor, prin catalizarea iniţiativei/energiei lor economice. Iar metoda (cu orientare distributistă) propusă în noua sa lege (calea pentru a lua de la unii şi da la alţii…) : o redistribuire masivă de capital de la cei ce au capturat mult la cei ce nu au apucat mai nimic din hoitul economiei naţionale răpuse de tranziţie.

Iar eu, citindu-vă, vreau să vă atrag atenţia, încă o dată, asupra ESENŢIALULUI :

- dr. Cojocaru NU propune prin actuala formulă a proiectului său de lege o redistribuire a capitalului existent, ci o redistribuire a profitului pe care acest capital existent îl va produce în viitor.

- dr. Cojocaru NU poate vorbi - privitor la poporul român - de jaf atâta vreme cât, de plano, concede (aşa cum deja am arătat) că “privatizarea” este un act legal, cu excepţiile formale ce vor trebui supuse rigorii tribunalelor.

- “Efectele iremediabile” de care vorbeşte dl. Cojocaru se referă la pierderile strict materiale, nicidecum la substanţa proprietăţii ca atare. Evident că, în cazul Uzinelor 23 August, să zicem, sau în atâtea alte cazuri, utilajele au fost casate şi pereţii au fost distruşi. Dar acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi în cazul unui bombardament. Şi s-a şi întâmplat aşa în timpul celui de al Doilea Război Mondial cu atâtea fabrici din România, sau din Europa. Fapt care nu a dus însă la abandonarea ruinelor de către proprietari. Dimpotrivă, după cum bine ştim, fabricile şi uzinele bombardate s-au ridicat, din nou, din propria cenuşă.

Continuaţi dumneavoastră apoi :

(2) Avînd ca destinatari 20 de milioane de români potenţial întreprinzători (sau măcar acţionari). Iar ca intermediar - un aparat masiv de funcţionari/economişti care să valideze proiectele propuse de fiecare beneficiar. Şi ca sursă - un fond special, alimentat printr-o paletă de mijloace, printre care şi eventuale confiscări, cel principal fiind însă impozitarea progresivă a averilor. Astfel, speră domnul Cojocaru, o parte din prada acaparată de vulturii tranziţiei va ajunge înapoi la păgubiţi, ceea ce le va permite să facă faţă în competiţia economică marilor proprietari - creaţi prin furt. Mai speră el că evitarea unor mecanisme/termeni ca "expropiere" sau "naţionalizare" va amorţi vigilenţa paznicilor capitalismului mondial…

Vă răspund cu aceeaşi observaţie :

Dr. Cojocaru ŞTIE că nici o parte din prada acaparată de vulturii tranziţiei nu va ajunge înapoi la păgubiţi, pentru că tot mecanismul economic pe care îl concepe se referă la profitul viitor. Ceea ce înseamnă că, prin punerea în aplicare a proiectului său de lege, în nici un caz nu se va pune problema “exproprierii” sau „naţionalizării”. Va fi vorba doar de reîmpărţirea eventualei, viitoare prăjituri. Aceasta nu l-a împiedicat pe dr. Cojocaru ca, inţial, să pretindă, în mod fals, că prin noul format al proiectului său de lege îi va despăgubi pe români. A renunţat la această necuvenită pretenţie doar după ce “l-am tras de mânecă.”

În sfârşit, concluzionaţi astfel prezentarea pe care o faceţi argumentului Cojocaru :

(3) Domnul Cojocaru a propus iniţial (în 1990) şi o motivare justiţiară (pe lîngă cea socio-economică) pentru reforma sa. Capitalul acumulat de statul român în 1990 a fost obţinut prin exploatarea muncii prizonierilor lagărului comunist, plătită incorect. Deci, o dată cu căderea regimului represiv, era normal ca avuţia colectivă muncită de victime să le fie distribuită acestora individual - echitabil. O împroprietărire justă şi benefică, favorizată de faptul că nu era nevoie de vreo expropriere, avînd şi caracter de reparaţie/restituire. De ce să se retrocedeze numai foştilor proprietari averile confiscate în anii '50 şi să nu se retrocedeze fiecăruia plus-produsul muncii sale forţate? Dar în ciuda luptei domniei sale, insuficient înţelese şi sprijinite - nu s-a făcut aşa. Securiştii şi activiştii au preferat calea îmbogăţirii lor ilicite şi fulgerătoare, comutînd ţara fără nici o reţinere spre un capitalism de clan, la fel de odios ca socialismul de cumetrie. Legea 15/90, prin care s-a trecut avuţia statului/poporului în proprietatea unor "societăţi comerciale" (care au putut-o distruge sau da sub preţ acoliţilor) a fost un gigantic jaf, care trebuie corectat - prin despăgubirea victimelor - spune de 22 de ani domnul Cojocaru. În schimb, afirmă el acum, celor ce au achiziţionat legal proprietăţile vîndute pe mai nimic nu li se mai poate confisca bunul acaparat, dacă nu se dovedeşte că s-au făcut ilegalităţi la cumpărare. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar stîrni o imparabilă rezistenţă internă şi internaţională. Deşi nu o spune de tot, intuim că domnul Cojocaru încearcă să fiarbă supa fără foc (stropi?), să nu irite pe cine nu trebuie, să nu se expună total/fatal. Ştie el bine cît de lungă e mîna diverselor "servicii", atunci cînd sînt "ameninţate interesele" unor întrepinzători din anumite ţări, care au înfipt colţii în pradă. Şi au ştiut şi securicomuniştii fesenizaţi foarte bine ce fac, atunci cînd au terminat lanţul raptului prin vînzarea pe nimic - unor străini. Din acel moment, au intrat sub înalta protecţie neocolonială.

La concluzia dumneavoastră observaţiile mele ar fi următoarele :

- În realitate, motivaţia pentru împroprietărire a dr. Cojocaru nu putea fi şi una justiţiară. Dacă cetăţenii ar fi fost (asimilaţi cu) prizonieri într-un lagăr, în regim de muncă forţată, atunci problema ar fi trebuit pusă în termenii denazificării/decomunizării. “Gardienii” ar fi trebuit condamnaţi, iar victimelor ar fi urmat să li se plătească reparaţiile de rigoare. Fiindcă munca prestată de către salariaţii-victime/prizonieri nu putea naşte drept de proprietate. Astfel că, pentru prizonierii din lagărele de concentrare naziste (mai nou şi pentru foştii noştri deţinuţi politici) nu s-a pus problema împroprietăririi lor cu părţi din capitalul Germaniei. Sau cu părţi din capitalul României. Ci doar a taxării urmaşului asumat al călăului : Republica Federală Germană, respectiv România.

- În condiţiile date, împroprietărirea nu putea fi nici una justă nici una echitabilă. Gândiţi-vă doar la criteriile după care era “retribuită” munca în România socialistă şi după ce criterii este plătită acum munca salariată, după 1990.

- Dr. Cojocaru nu a fost de acord cu folosirea termenului de retrocedare. Motiv pentru care l-a evitat cât a putut. Termenul îmi aparţine în exclusivitate.

- Dr. Cojocaru vorbeşte - repet - despre Legea 15/1990, ca principal instrument al jafului, nu de 22 de ani, ci numai de 16. Doar după ce a acceptat teza mea privind imprescriptibilitatea şi inalienabilitatea drepturilor de proprietate ale românilor, consfiinţite prin Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965. Teză la care a renunţat între timp. Atâta vreme cât despăgubirile nu-l mai preocupă…

- Niciodată, în nici o discuţie publică sau privată pe care am avut-o cu dr. Cojocaru, dsa nu m-a lăsat să înţeleg că refuză/evită soluţia confiscării din motive de tactică politică, sau din teama de urmările la care s-ar expune. Nu pretind prin aceasta că dl Cojocaru - deşi ne cunoşteam de atâta vreme - ar fi avut deplină încredere în mine şi că, dacă ar fi nutrit astfel de gânduri, mi le-ar fi şi comunicat. De altfel, dacă lucrurile ar fi stat astfel, adică dacă dr. Cojocaru ar fi (fost) partizanul confiscării, ruptura dintre noi nu s-ar fi produs.

Argumentul Popa.

În ceea ce mă priveşte, la debutul conspectului spuneţi :

(1) Domnul Şerban Popa a împărtăşit cauza domnului Cojocaru, pînă în momentul în care acesta a declarat că nu se poate umbla la înstrăinările "legale", deci că păgubaşii lanţului criminal al tranziţiei trebuie despăgubiţi din fonduri create de acum încolo, prin metodele expuse în noua sa lege şi nu - în primul rînd - prin confiscarea în bloc a prăzii acumulate de părtaşii la furt. El respinge ferm ideea de a lăsa capitalul în mîinile profitorilor necinstiţi şi de a se apela la căi discutabile (artificiale) de redistribuire a averii, pentru a se da o şansă (puţin plauzibilă , avînd în vedere puterea economică lăsată în mîinile Mafiei) perdanţilor Tranziţiei. El recunoaşte că poporul român nu pare capabil/doritor să susţină o platformă politică radicală, dar atrage domnului Cojocaru atenţia că profitorii nu se vor lăsa jumuliţi nici parţial, prin impozitare, ci vor opune feroce rezistenţă - deci compromisul încercat acum de autorul vechii legi nu aduce nimic, în schimbul renunţării la a se cere dreptate totală. Duşmanul nu se va lăsa înşelat de concesii iar combatanţii din propria tabără îşi vor pierde motivaţia - din cauza lor. Obiectivul confiscării ne permite să pierdem măcar demn, luptînd pentru adevăr.

La cele de mai sus, observaţia mea, deşi singulară este una de substanţă. Astfel :

Dacă obiectivul nostru este confiscarea, atunci NU vom pierde. Indiferent cât timp va trebui să aşteptăm şi indiferent cu cât ne vom alege. Pentru că, dacă ne vom propune un ASTFEL de obiectiv, obiectivul va deveni IDEAL. Confiscarea ca obiectiv/parte a unui proiect naţional nu presupune, desigur, obligativitatea bunăstării. După cum nici impozitarea progresivă ca obiectiv/parte al unui proiect economic nu presupune obligativitatea bunăstării. Confiscarea va presupune, în schimb, şi va conduce, odată înfăptuită, la reaşezarea societăţii româneşti în matca normalităţii. Normalitate pe care poporul român, după suferinţa îndurată aproape trei sferturi de veac (mai întâi sub călcâiul socialismului şi apoi sub şenilele tranziţiei), are TOT dreptul să o pretindă de la istorie. Inclusiv sub forma DREPTĂŢII sociale ca IDEAL. În schimb impozitarea progresivă va reduce totul la satisfacerea unor nevoi materiale, pentru populaţie. Cu preţul pierderii demnităţii individuale şi colective. Pierdere care, la rândul ei va atrage padubele materiale de rigoare, căci slugile câştigă mult mai puţin decât stăpânii. Şi aşa mai departe. Voi reveni la această temă.

Ca o completare dumneavoastră adăugaţi :

(2) Domnul Şerban nu răspunde la observaţiile domnului Cojocaru privind previzibila presiune internaţională, dar putem intui că îşi dă seama că nu putem face ce ar trebui în interiorul UE (unde probabil am fost băgaţi de securicomunişti tocmai pentru a fi protejate acumulările jefuitorilor). Se pare însă că nu e atît de speriat de ameninţarea că am fi "scoşi din Europa", dacă îndrăznim să ne recuperam ţara furată. Intr-adevăr, această măsură extremă care s-ar putea lua asupra noastră pentru că nu ne lăsăm sufocaţi de puroi, ar echivala cu o recucerire a independenţei naţionale.

Precizarea mea care, de fapt, se găseşte şi în textul analizat de dumneavoastră este următoarea :

Noi vom avea, nu peste foarte mult timp, de îndurat dispariţia României ca stat unitar. Respectiv împărţirea ei. Aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Polonia în secolul al XIX - lea. Sau, mult mai puţin probabil, vom suferi o ocupaţia (militară) străină. Imediat după episodul Kosovo am fost conştient, ca şi dr. Cojocaru, de altfel, de tăvălugul care ne aşteaptă. Există o singură modalitate de a încerca să rezistăm : IDEALUL despre care am amintit.

Aşadar, dacă ar fi să citim în cheie fragmentul care urmează din comentariul dumneavoastră :

(3) Scopul principal al domnului Popa este dreptatea socio-economică, cu trimitere la dreptul natural, dar şi cu acoperire în cel contractualist. Vrea să facem confiscarea, ori/şi pentru că e drept ori/şi pentru că avem motive formale. El consideră că toţi cei care au cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului postdecembrist sînt complicii profitori ai unui act criminal, deci trebuie deposedaţi necondiţionat de cîştigul ilicit - în bloc şi fără alte cercetări. Domnul Popa contrapropune deci platformei actuale a domnului Cojocaru ideea anulării rapide a actelor vicioase şi returnării bunurilor furate la proprietarii de drept. După care, cumpărătorii deposedaţi să aibă dreptul la despăgubiri - dacă îşi dovedesc buna credinţă. Dar, remarcă domnul Popa, multora le va fi greu/imposibil să justifice provenienţa banilor cu care au cumpărat. Iar în alte cazuri, se vor putea dovedi ilegalităţile comise cu ocazia înstrăinării.

atunci răspunsul meu va trebui să fie :

Înţelesul lui, al fragmentului, nu ar trebui să se rezume doar la aspectele punctuale ţinând de dreptatea socio - economică, ci să facă trimitere tocmai la acel IDEAL.

Adaosul dumneavoastră din comentariu :

(4) În fine - adaug eu - fie ca afaceristul/speculatorul X (român sau străin) să recupereze de la stat cele 600 000 de milioane plătite pentru un bun de 6 miliarde, dar acesta să revină statului - şi de aici poporului jefuit de restul de 5,4 miliarde. Sau, să recupereze cumpărătorul ultim cele 2 miliarde de la vreun Patriciu, căruia i le-a plătit, pentru un bun pe care acesta l-a obţinut fraudulos pe 200 milioane - bunul fiind însă recuperat de poporul proprietar.

se găseşte, ca soluţie, implicit şi în textul meu, deoarece este soluţia cea mai plauzibilă. Ea va fi probabil rezultatul unor negocieri dure, menite să le poarte reprezentanţii unui stat ce îşi va recăpăta demnitatea, după ce va trece prin purgatoriul reformării şi după ce îşi va recupera credibilitatea în faţa propriilor săi cetăţeni.

În sfârşit referitor la ultimul fragment din subcapitol :

(5) Axat pe obligaţia morală absolută, domnul Popa aduce critici/completări motivărilor propuse de domnul Cojocaru pentru măsurile economice promovate. Daca lanţul de infracţiuni nu este integral criminal, pe ce temei moral ne apucăm să confiscăm prin impozitare, revigorînd puterea căpuşei statale/maşinăriei birocratice? Doar pentru că s-a creat capital prin exploatarea muncii? Dar asta se întîmplă şi în capitalism! De altfel, deosebirile dintre capitalism şi socialism se estompează periculos - consideră el - dacă admitem că în socialismul real la care am fost supuşi proprietatea a fost a statului. Ar însemna că aşa-zisul experiment comunist a fost o farsă, peste tot, şi aşa-zisa alternativă la capitalism… încă nu a fost încercată. (Si dacă totul este într-adevăr o farsă, în "ştiinţa politică"? Răsturnînd confuzia stat-popor, domnul Popa ar observa că şi în societăţile "capitaliste" o mare parte din capital este aspirat de stat, deci devine proprietate comună…socialistă). Pentru a nu rata o bună justificare a confiscării, domnul Popa ne îndeamnă să nu concedem modificarea retroactivă a statutului României socialiste, într-un fel de capitalism de stat; ci să folosim imparabil faptul că socialismul a presupus (fapt consemnat în Constituţii) proprietatea comună a poporului - statul fiind numai gestionarul ei. De ce să admitem că Legea 15/90 ar fi putut opera trecerea avuţiei comune a populaţiei (aşa cum era declarată, în dreptul RPR/RSR - rămas valabil) în proprietatea privată a unor "societăţi comerciale", care să o poată înstrăina? Nu se punea şi nu se pune problema unei împroprietăriri, spune domnul Popa, pentru că întregul capital aparţinea şi aparţine imprescriptibil (în devălmăşie) foştilor cetăţeni ai României socialiste. Şi el trebuie să revină proprietarilor de drept, ca orice bun furat, chiar dacă (tocmai pentru ca) starea de fapt (regimul de exploatare a proprietăţii) a fost perturbată criminal. Rămînînd de văzut cum trebuie trataţi cei care au făcut troc cu bunuri furate. De ce-am prezuma de altfel, în ciuda evidenţei, că respectivii cumpărători/profitori/complici au fost inocenţi, că nu au observat că iau bunuri la o sutime din preţul normal, că nu au ştiut la ce jaf participă, că nu au cunoscut Constituţia încălcată de Legea 15 (necunoaşterea legii neputînd fi invocată ca scuză)?

vă voi face cunoscută o întâmplare cât se poate de pilduitoare. În 1994, la România liberă, am dat spre publicare câteva articole pe tema proprietăţii. În mod cu totul surprinzător au fost publicate toate. Cu excepţia ultimului. La sfârşitul lui avertizam în clar pe viitori cumpărători ai capitalului românesc că se supun riscului de a rămâne fără bunurile dobândite deoarece urmau să achiziţioneze lucruri furate…

Punctul meu (adică al dumneavoastră) de vedere.

Ziceţi dumneavoastră, la început, cât se poate de diplomatic :

(1) Impărtăşesc cu cei doi domni dorinţa ca românii să iasă demn din mizerie şi convingerea că ei au fost jefuiţi monumental după 1990. Respect înţelepciunea reformatorului Cojocaru, care a luat notă de dificultăţile cu care se înfruntă setea de dreptate (si mă miră că îşi conservă toată dragostea pentru o populaţie care s-a comportat lamentabil în aceşti 22 de ani - fie ea şi victimă a unui proces de degenerare forţată de tip Piteşti). În problema esenţială a confiscării, sînt însă de aceeaşi părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu am, în primul rînd, preocupari justiţiare, de însănătoşire socială, necesităţile economiei distributiste operînd -pentru mine- în plan secund (asta şi pentru că ele sînt construcţii ipotetice, în timp ce nedreptatea comisă - e un fapt împlinit). Am studiat împroprietăririle agrare (1864,1881,1921,1945), care au avut şi ele esenţă distributistă, şi le-am observat efectele benefice, dar şi carenţele/limitele, unele inevitabile, altele datorate slabei viziuni sistemice şi nivelului insuficient de moralitate. Scepticismul temperat mă împiedică să plătesc cu renunţări la adevăr soluţiile miracol. Consider deci legitim/lăudabil zbuciumul domnului Popa pentru a-l determina pe domnul Cojocaru să nu cedeze teren în problema confiscărilor şi anulărilor, compromiţîndu-şi astfel îndelungata luptă. Dar e vorba - recunosc - de o consonanţă subiectivă, avînd în vedere că şi eu l-am rugat pe domnul Cojocaru (public) cam acelaşi lucru şi cam cu aceleaşi argumente.

Iar eu zic :

Să lăsăm, politeţurile şi să privim lucrurile, în faţă, cu curaj. La fel ca Rudyard Kipling care spunea : “Dă-mi Doamne curajul să schimb ceea ce pot schimba, tăria să îndur ceea nu pot să schimb şi înţelepciunea să pot recunoaşte diferenţa.” Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, distincţia fundamentală cu care trebuie să operăm este cea legată de răspunsul la întrebarea : statul român a furat de la poporul român întreaga avere care aparţinea acestuia din urmă, prin promulgarea Legii 15/1990, sau nu ?

Dacă răspunsul este DA, atunci vom avea o anumită problemă de rezolvat şi, implicit, o anumită cale de urmat. Dacă răspunsul este NU, atunci vom avea o altă problemă de rezolvat şi o altă cale urmat. Care nu vor face însă obiectul demersului meu. În plus, dacă tot a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume, nu despre aceea înţelepciune care a luat notă de dificultăţile cu care se înfruntă setea de dreptate este vorba în ceea ce-l priveşte pe dr. Cojocaru. Dsa a ales calea pe care a ales-o, în mare măsură datorită dorinţei de a evita asocierea cu unul sau mai mulţi jurişti, pentru a (re)fundamenta juridic Varianta. Jurişti care, neîndoielnic, ar fi ridicat, de la bun început, pretenţii de coautorat.

Drept aceea, nu pot fi de acord cu dumneavoastră nici măcar atunci când spuneţi :

(2) Mi se pare însă inoportun conflictul teoretic dintre ei privind izvoarele de drept ("sediile" - în jargon juridic) ale reparaţiei economice postcomuniste. Am observat şi eu la un moment dat (studiind lucrări de drept comunist, pentru a face faţă proceselor în care m-am angrenat) că Tovarăşii au pretins că proprietatea "de stat" ar fi de fapt a întregului popor, statul fiind doar un administrator, un fel de intermediar. Aşadar, juridic, capitalul RSR aparţinea în comun poporului - şi observaţiile domnului Popa sînt formal juste. Distincţia "privat"/"public" fiind nesemnificativă la nivelul proprietăţii, ci introducînd doar restricţii de înstrăinare. Partea "publică" este declarată inalienabilă, deci nu poate face obiectul unor vînzări, în timp ce partea privată este un instrument prin care statul-administrator poate face tranzacţii, presupus echitabile şi oportune, în vederea îndeplinirii optime a sarcinilor de gestiune a avuţiei colective.

Ca răspuns la cele de mai sus :

Voi relua pentru dumneavoastră, depănarea unui fir, deopotrivă istoric şi logic, pentru a vă face să înţelegeţi că încă sunteţi prizonierul unei manipulări pe cât de veche pe atât de subtilă. Aşadar, pe scurt şi fără false pudori, esenţa problemelor cu care (încă) ne confruntăm rezidă în faptul că conspiraţia comunistă nu a fost conspiraţia celor mulţi, săraci şi oropsiţi împotriva celor puţini, bogaţi şi puternici pentru a-i desfiinţa, „ca clasă”. Dimpotrivă. Conspiraţia comunistă a fost (şi încă este) conspiraţia celor puţini, bogaţi şi puternici împotriva celor mulţi săraci şi oropsiţi pentru a-i putea menţine în aceeaşi stare. Această conspiraţie (ca parte a unui proiect mult mai vast) a avut deci un rol preventiv. Acela de canalizare a nemulţumirilor, de manipulare a acţiunilor şi de control al liderilor cu scopul final al discreditării “utopiei”. Ceea ce iată, conspiratorii au şi reuşit în cea mai mare parte. Cea ce înseamnă că, din punctul de vedere al realităţilor efective, societatea omenească, în ansamblul ei, a depăşit demult pragul a ceea ce, în mod peiorativ şi dispreţuitor. este denumit de către intelectualii subţiri ca fiind “teorie a conspiraţiei”. Când, de fapt, noi ne aflăm băgaţi până în gât (tocmai de către conspiratorii înşişi) în plină “practică a conspiraţiei”. Iar conceptul cheie asupra căreia, la jumătatea secolului al XIX-lea, s-au concentrat conspiratorii pentru a îşi atinge scopurile a fost acela de desfiinţare a proprietăţii private şi de înlocuire a ei cu proprietatea comună/social(ist)ă asupra mijloacelor de producţie (capitalului). A se vedea, de altfel, explicaţia cât se poate de clară şi la obiect pe care Marx şi Engels o produc “in nuce” în paginile Manifestului comunist privitoare la ce îi deosebeşte pe comunişti de toţi ceilalţi. Consecinţa implacabilă a introducerii şi promovării acestui concept fundamental, cel al proprietăţii comune, a fost aceea că, prin punerea sa în practica naşterii statelor socialiste, acest tip de proprietate urma să definească, în general, noua viitoare societate şi, în particular, să elimine statul ca posibil (unic) proprietar. Motivaţia fiind una cât se poate de evidentă. Statul socialist fiind (ca orice alt stat) o entitate SINGULARĂ distinctă de popor şi, totodată, compactă (indiferent că îl considerăm ca fiind organizaţie, persoană juridică sau subiect de drept) nu poate fi proprietarul (unic al) bunurilor. Pentru că dacă ar fi (singurul) proprietar de bunuri atunci nu ar putea fi decât un proprietar privat. Calitate incompatibilă însă cu dogma marxistă care proclamă tocmai desfiinţarea proprietăţii private. Aşadar, ab initio, statul socialist nu poate fi proprietar de capital. Şi acest lucru nu poate decât să se reflecte în Constituţia unui stat socialist, act care este - chiar şi în socialismul real - expresia izvorului de drept. Iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, atunci statul cu pricina nu este unul socialist. Ca atare, nu poate exista “proprietate socialistă de stat”, pentru că proprietatea socialistă este o proprietate comună (în devălmăşie) a mai multor proprietari. În vreme ce proprietatea statului nu poate fi decât una singulară, a unei singure entităţi. Deci privată. Cu alte cuvinte, din această cauză, adevărata semnificaţie a sintagmei proprietate de stat este : proprietate ADMINISTRATĂ de către stat. De altfel, nu este de prisos să fac următoarea observaţie : limba română nu reţine expresii de felul “proprietate de Popescu” sau “proprietate de societate comercială”…, ci doar exprimări de felul proprietate a lui Popescu, sau proprietate a societăţii comerciale. Aici, în paragraful de mai sus privitor la „proprietatea socialistă de stat”, este deconspirat aşadar “călcâiul lui Ahile” al socialismului real, dar şi al marxismului în general. Problema de rezolvat, din punctul meu de vedere, fiind aceea de a descoperi dacă acest călcâi a lui Ahile este unul intenţionat fabricat şi lăsat cumva intenţionat la vedere, sau dacă problema proprietăţii - în mod fatal nerezolvată, pentru că este nerezolvabilă - nu ascunde, pe undeva, o altă bombă cu ceas şi mai devastatoare.

Pe de altă parte, revin cu precizarea făcută anterior (în materialul pe care deja vi l-am trimis ca o introducere la prezenta), privitoare la dreptul de proprietate, pentru a reitera faptul că dreptul de proprietate este un drept real - patrimonial. Ceea ce face ca regimul proprietăţii să fie unul imperativ. Nicidecum unul optativ. De unde rezultă că dacă un bun aparţine cuiva anume, atunci respectivul bun nu poate să aparţină şi altcuiva. De unde se vede, în consecinţă, că nimeni nu poate fi proprietarul unui bun în numele altcuiva. Adică, pentru a veni la subiectul care ne interesează, dacă un bun aparţine poporului atunci el nu poate aparţine (şi) statului. Deci fabricile, uzinele, etc. nu pot aparţine statului ca bunuri ale întregului popor. Dacă fabricile, uzinele, etc. aparţin poporului, atunci singura calitate a statului în raport cu ele poate fi (dar nu este obligatoriu să fie) aceea de administrator/gestionar.

Se vede, sper, din cele de mai sus că, în privinţa modului de a aborda problemele, chiar dacă el este unul posibil şocant, mă aflu foarte departe de literatura conspiraţionistă de tipul Jan Van Helsing, de exemplu. Pe care, de altfel, o consider, nu fără temei, ca fiind o componentă manipulatorie a conspiraţiei însăşi.

Mai departe, nici cu afirmaţiile dumneavoastră ulterioare nu pot fi de acord :

(3) Nu cred că distincţia între "proprietatea statului" şi "proprietatea poporului", sau diferenţa dintre cele doua motivări ale dreptăţii (recompensarea muncii exploatate în lagăr sau redistribuirea avuţiei comune) e atît de importanta încît să ducă la ruptură între doi vechi camarazi. Ce este în fond statul, ca tip de fiinţare? În ce sens are el "personalitate juridică" şi intră el ca subiect (de drept) lîngă verbul "a avea"? Să comparăm situaţia sa cu fiinţarea şi avuţia persoanei sau cu regimul altor "fiinţări" compuse artificial - cum ar fi firmele şi asociaţiile. Vom observa imediat că, aşa cum o firma are proprietăţile, structura şi fiziologia ei, dar are în spate nişte acţionari (persoane-în final), statul are şi el în spate -în final- întreaga populaţie, a cărei avuţie colectivă o administrează. Deci o "proprietate de stat" aparţine tot comunităţii poporului! Această dualitate era chiar teza pe care o propovăduia dreptul comunist: că deşi gestionarul e statul, adevăratul proprietar este poporul. De aceea "infracţiunile împotriva avutului obştesc" priveau daunele aduse "întreprinderilor de stat". Chiar bunurile "societăţilor comerciale", care sînt componente ale statului, aparţin încă poporului reprezentat de stat ! Legea 15 nu este vîrful activităţii criminale a celor care au jefuit poporul român, ci doar un instrument tehnic- esenţial- în procesul longitudinal al spolierii. Chiar şi în urma ei, bunurile trecute în gestiunea societăţilor comerciale aparţineau încă poporului-proprietar în comun, aşa cum aparţinuseră şi înaintea ei, cînd le gestiona statul comunist.

Şi vă răspund :

Motivele dezacordului meu referitoare la fragmentul de mai sus le găsiţi în explicaţiile anterioare. În plus, paralela dumneavoastră între firme şi asociaţii care au în spate acţionariatul propriu, pe de o parte şi statul care are în spate întreaga populaţie este una greşită. Pe scurt, motivaţia fiind aceea că firmele, societăţile au ca temelie a fiinţării lor un contract economic, în vreme ce statul fiinţează în baza unui contract social. Deci în zilele noastre, o proprietate de stat aparţine doar statului. Nicidecum (şi) poporului. Statul, ca orice alt capitalist, este proprietarul întreprinderii, în vreme ce întreprinderea este proprietara patrimoniului. În ceea ce priveşte distincţia între proprietatea privată a statului şi proprietatea publică ale statului postsocialist lucrurile sunt cât se poate de clare. Potrivit Constituţiei şi legilor în vigoare şi una şi cealaltă sunt proprietăţi PRIVATE ale statului. Lor aplicânduli-se acelaşi regim imperativ de care aminteam. Deosebirea dintre ele constă în faptul că proprietatea publică este inalienabilă. Poporul, la care dumneavoastră faceţi trimitere cu referire la proprietatea publică, nu are nimic de a face cu ea. Comparativ cu dreptul actual, dreptul socialist se afla între Scylla şi Caribda şi prefera (inclusiv în redactarea constituţională) o exprimare sibilică, eufemistică, chiar metaforică. Pentru că, în dreptul socialist, poporul era (potrivit dogmei marxiste) proprietarul socialist, în comun, în devălmăşie, dar direct al bunurilor mijloace de producţie. Adică al patrimoniului întreprinderilor : al strungurilor, camioanelor, locomotivelor, clădirilor, etc. Infracţiunile împotriva avutului obştesc nu puteau fi, deci, denumite altfel decât ca infracţiuni împotriva avutului obştesc, întrucât bunurile (întreprinderile) despre care se făcea vorbire nu aparţineau statului, ci direct poporului, obştei. Şi, prin urmare, aşa după cum am precizat şi în „Adevărul despre Legea Cojocaru”, nu puteau fi pedepsite infracţiuni săvârşite împotriva a ceea ce nu exista : “proprietatea socialistă de stat”, ca proprietate aparţinând statului. În consecinţă, dacă facem acum referire la situaţia de după promulgarea Legii 15/1990 lucrurile sunt, din punctul meu de vedere, cât se poate de clare şi le-am şi expus deja ca atare. Promulgarea Legii 15/1990 a reprezentat, în sine, comiterea a, cel puţin, unei infracţiuni majore : “furt calificat săvârşit în dauna avutului obştesc”, conform art. 223 cod penal aflat în vigoare la acea dată. Dacă, nu cumva, încadrarea era direct „subminarea economiei naţionale”, infracţiune pe care nici actualul cod penal, asemenea celui socialist, nu o prescrie. Iar furtul, în nici un fel de drept - fie el socialist, sau capitalist - nu crează drept de proprietate. De aceea, chiar şi după promulgarea Legii 15/1990, poporul român continuă să fie proprietarul de drept al averii sale deţinute în comun înainte de 1990. Drept aceea, promulgarea Legii 15/1990 chiar ESTE vârful activităţii criminale săvârşite împotriva poporului român.

Ceea ce aduceţi dumneavoastră în discuţie în fragmentul următor şi anume :

(4) De-abia prin distrugerea şi înstrăinarea averii colective de către "băieţii deştepţi" s-a împlinit prelungita infracţiune continuată. De unde - temeiul solid al nulităţii absolute a respectivelor "privatizări" şi necesitatea pedepsirii vinovaţilor pentru "tranziţia criminala".

se referă, în principal, la infracţiuni săvârşite în formă continuată de trafic cu bunuri furate şi la infracţiuni conexe acestora. Numai că ele au în vedere, de data aceasta, nu păgubirea proprietarului - poporul român - care deja a fost păgubit prin promulgarea Legii 15/1990, ci (auto)păgubirea voluntară a hoţului însuşi, adică a statului.

Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că temeiul solid al nulităţii (absolute a) respectivelor privatizări nu îl constituie înstrăinarea şi/sau distrugerea de bunuri furate, ci tocmai furtul lor ca atare.

Ca o primă formulare, sentinţa dumneavoastră pare a fi deci următoarea :

(5) Aşa că aş da credit domnului Cojocaru, cînd semnalează domnului Popa că a căzut pradă unui formalism. Dar şi domnului Popa, cînd afirmă că e mai preocupat de aspectele juridice decît domnul Cojocaru. Reproşînd acestuia că încearcă un compromis nefericit pentru a trece de rezistenţa afaceriştilor îmbogăţiţi murdar, domnul Popa face altul, pentru a învinge inerţia/rezervele/rezistenţa juriştilor. Ambii par a nutri iluzii privind aliaţii potenţiali, captaţi din rîndurile duşmanului. Alături de afaceriştii îmbogăţiţi necinstit, juriştii postcomunişti sînt şi ei fatal implicaţi în marea crimă care a lovit poporul român, au fost plătiţi ca să legitimeze nedreptatea, de aceea nu pot sprijini o reformă radicală, "nu înţeleg" decît argumentele venite de la stăpînii/complicii lor şi nu se lasă convinşi teoretic să treacă de cealaltă parte.

Iar răspunsul meu este următorul :

Formularea sentinţei, nu este cea corectă în ceea ce mă priveşte. Pentru că nu mai nutresc demult nici un fel de iluzii în ceea ce îi priveşte pe juriştii postcomunişti. Nici în ceea ce îi priveşte pe juriştii proveniţi din generaţiile anterioare lui 1989. Asupra cărora m-am lămurit definitiv în 1994, cu prilejul tentativei mele de a trezi conştiinţele. Căci am stat atunci şi ulterior (degeaba) de vorbă cu o bună parte din crema juriştilor : Vasile Gionea, Toma Dragomir, Gh. Ghiga, Eliodor Focşeneanu, Gh. Limona, Corneliu Turianu, ş.a.m.d. Cu toţii au fugit de mine, de întrebările şi de propunerile mele ca dracul de tămâie. Dar nici în ceea ce îi priveşte pe juriştii tineri (mulţi făcuţi la apelul de seară în universităţile private şi, de asemenea, mulţi dintre ei înregimentaţi în partidele politice) nu pot aduce mărturie că am făcut un cât de mic progres în a reuşi să le trezesc interesul şi să îi determin să colaboreze.

Pe de altă parte, ca o a doua formulare a sentinţei dumneavoastră, faceţi următoarele afirmaţii :

(6) Acum revin la pledoaria domnului Popa, atît de preocupat să contrapună o justificare puternică a confiscării… încît a căzut într-o capcană, pe care sigur nu o dorea. Aceea de a recurge argumentativ la legislaţia fostului regim, legitimînd implicit dreptul comunist şi pretenţiile Dreptului în general de fi izvorul realităţii sociale. Incercînd să combată (in termenii dragi juriştilor postcomunişti) concesia practică făcuta de domnul Cojocaru acaparatorilor avuţiei poporului, domnul Şerban recurge la concesia teoretică de a legitima Constituţiile şi legislaţia comunistă…. şi chiar aplicabilitatea acestora după 1990! Acest demers poate fi util pentru a da peste nas promotorilor "continuităţii juridice", cărora domnul Şerban le contrapune un argument fatal (pentru securicomuniştii îmbogăţiţi): dacă legile comuniste sînt respectabile, atunci toate manevrele de privatizare din timpul "tranziţiei" trebuie anulate. De unde, ne-am putea alege cu un acord mai larg privind criminalitatea legislaţiei comuniste, pe care Justiţia nu vrea să o recunoască, de 22 de ani - ca să nu se autodenunţe. Argumentul Popa este deci un excelent instrument pentru a impune un adevăr mai mare decît acela - trivial- al proprietăţii comune: că regimul comunist a fost criminal, cu legislaţia lui cu tot.

Afirmaţiile dumneavoastră mă fac să constat că acestei a doua formulări a dumneavoastră trebuie să i se adauge o explicaţie mai amplă privitoare la natura şi efectele (criminale ale) comunismului.

Astfel, din punctul meu de vedere, dogma comunistă fundamentală, cea a desfiinţării proprietăţii private, precum şi regimul politic instaurat pentru a o pune în practică ar fi (fost) ab initio criminale dacă ele ar fi promovat confiscarea - fără discernământ a - tuturor proprietăţilor private de la respectivii lor proprietari. Ori, nici teoria şi nici practica marxistă nu propun, de plano, o astfel de cale. Calea desfiinţări proprietăţii private de către comunişti este exproprierea. Adică trecerea bunurilor (capitalului) din proprietate privată în proprietate comună cu plata către proprietari a unei (juste) despăgubiri. Excepţia, adică măsura confiscării, urmând să se aplice doar în cazuri speciale. De exemplu, în cazul celor dovediţi ca “duşmani ai poporului”. Studierea Legii naţionalizării din 11 iunie 1948, fiind cât se poate de instructivă pentru ambele situaţii. Aşadar, cel puţin la acest nivel de aproximare, se poate vorbi despre o natură criminală a teoriei şi practicii marxiste în măsura în care comuniştii înşişi şi-au încălcat propriile standarde. Şi evident, după cum bine, ştim ei şi le-au încălcat cu brio, dacă se poate spune astfel. De cele mai multe ori încălcarea făcându-se prin nesocotirea şi nerespectarea unei legislaţii (proprii) care nu conţinea, în sine, prevederi care încălcau drepturile omului şi ale cetăţeanului. Deşi au existat şi legi - cu precădere acte normative de ordin secundar, dar nu numai - care au reprezentat, prin ele însele, acte criminale/infracţionale ca tare. Deci Legea 15/1990, privită din acest punct de vedere, nu reprezintă o noutate. Ci o urmare „firească”, de tip infracţional, după modelul anterior brevetat. Şi de aceea şi monumentalul Petre Ţuţea avea perfectă dreptate atunci afirma că comuniştii “trebuie trataţi nu ca oameni politici, ci ca infractori de drept comun.” Într-o primă concluzie aşadar, ce rezultă din cele de până acum ? Rezultă că statele socialiste, respectiv cei responsabili cu guvernarea acestor state se fac vinovaţi de comiterea efectivă de infracţiuni majore în oricare din următoarele două situaţii, singurele la care ne putem raporta ca fiind reale. Dar în privinţa cărora, din varii motive, zic unii că nu (ne) putem decide care dintre ele a fiinţat în realitate şi care nu.

1. Situaţia în care statul socialist a pus în practică - în primul rând prin inserarea în dreptul constituţional (socialist) - dogma marxistă, teoretică, a proprietăţii comune a întregului popor. Provenită din exproprierea sau/şi confiscarea proprietăţilor private, capitaliste. El, statul, rezervându-şi doar rolul în care era distribuit : acela de administrator. Calitate în care însă se face vinovat de comportament infracţional (cuprinzând practic toată paleta de infracţiuni) împotriva proprietarului însuşi al averii deţinute în comun - întregul popor.

2. Situaţia în care statul nu a pus în practică dogma marxistă, teoretică, ci s-a autoproclamat proprietar al capitalului provenit din exproprierea sau/şi confiscarea proprietăţilor private, capitaliste. Calitate în care se face însă vinovat de comportament infracţional (cuprinzând practic toată paleta de infracţiuni) împotriva populaţiei pe care a redus-o astfel la starea de sclavie. Chiar dacă a procedat în mod legal din punctul lui de vedere, dar de neacceptat pentru lumea civilizată, prin legi care au consfiinţit starea de sclavie ca atare.

Convingerea mea este aceea potrivit căreia statul socialist român s-a aflat în prima situaţie. Poate că cea de a doua situaţie se potriveşte Chinei, nu ştiu, nu am studiat problema. Drept urmare, din punctul meu de vedere, calea de urmat pentru confiscare este aceea a folosirii în totalitate a armelor pe care istoria de un veac şi jumătate a marxismului teoretic şi de o jumătate de veac de socialism real în România ni le pun, cu prisosinţă, la dispoziţie. Orice analist militar (şi nu numai militar) ştie că cea mai deplină victorie asupra adversarului este cea obţinută prin folosirea propriilor lui arme. Folosirea dreptului socialist ca temei/premiză şi justificare ale confiscării capitalului furat de către statul postsocialist de la poporul proprietar reprezintă, deci, CALEA REGALĂ de desfiinţare şi decredibilizare finală completă şi definitivă, fără reziduuri nocive, ale utopiei comuniste. Adică, de desfiinţare a utopiei într-un mod CONTRAR intenţiilor nutrite de oculta care a inspirat şi patronat utopia şi, mai nou, dar tot conform planului, continuă să o protejeze. După ce a retras-o, parţial, din scenă. În vederea unei viitoare posibile/probabile reciclări. După caz : fie ca bau - bau, fie, dimpotrivă, de ce nu, ca stindardul revopsit al unei la fel de utopice a “Treia Cale.”

Capcana despre care vorbiţi nu este deci pentru mine. Este chiar pentru cei care au pus-o. Şi ei ştiu asta foarte, foarte bine. De aceea, din punctul lor de vedere, există o singură soluţie : să facă în aşa fel încât să nu mai afle nimeni despre existenţa şi funcţionarea respectivei capcane.

Modurile lor (este vorba aici, de elitele postcomuniste, executantele directe ale planului : în primul rând de guvernanţii din tot spectrul politic, dar nu numai) prefenţiale de a se comporta şi de a acţiona fiind, în principal, două :

1. Sloganul bolşevic, potrivit căruia “despre ceea ce nu se vorbeşte, nu există”

2. Modelul Theodor Roosevelt, potrivit căruia „dacă nu-ţi poţi convinge duşmanii, încurcă-i”.

În condiţiile create de expunerea de mai sus redau acum finalul capitolului dumneavoastră :

(7) După ce m-am cufundat şi eu un timp în labirintica juridică care pare a-l fi acaparat şi pe domnul Popa, am remarcat faptul că efectul paradoxal al legalităţii antisociale nu este observat nici de "practicienii", nici de "teoreticienii" dreptului nedrept. Am încercat apoi să scrutez fără prejudecăţi problema legitimităţii legii. Revin succint aici asupra unor idei expuse în alte eseuri (http://www.ioanrosca.com/eseuri/justitiarism_criminalitatea_justitiei.htm).

Legile unui regim nu au legitimitatea absolută pe care şi-ar dori-o unii prezumată mecanic. Ele deseori sînt instrumente de impunere a unei criminalităţi de stat- fapt dovedit din plin şi de experienţa comunistă. Nu poţi repara maşinăria unui stat uzurpat de o bandă criminală, conservînd legile de care s-a folosit crima, sau declarînd că, pentru a fi corectate efectele lor, nu pot fi incriminate cauzele - retroactiv. La Nurenberg s-a admis dreptul de reparaţie supra-legală… Dar ca să recurgem şi noi la el, ar trebui să fim cîştigători… Măcar al unui război politic.

Situaţia specială a malversaţiunilor juridice asupra populaţiilor supuse legilor nocive e (neîntîmplător) foarte puţin tratată în teoria statului şi dreptului. Aflăm în cele mai mici detalii ce se face atunci cînd norma presupus justă e încălcată, dar nu şi atunci cînd norma dovedit criminală este impusă prin metode antisociale şi prezumţia legitimităţii e contrazisă de realitate. Nu dispunem de o teorie a pedepsirii abuzului prin drept. Totuşi, teoreticienii din afara zonei sinistrate (Europa de Est) au observat problema "justiţiei de tranziţie", sesizînd că la prăbuşirea comunismului s-a creat o situaţie imposibilă pentru teza legitimităţii absolute a legii. Cum poate o societate să îşi revină dintr-o gravă degenerare, susţinută de un aparat legislativ uzurpat, dacă admite "continuitatea juridică" ca volant-obstacol în calea schimbării salvatoare? O revoluţie reală se însoţeşte cu o revoluţie juridică. În perioada tranzitorie, pînă cînd este instalat noul cadru normativ, societatea mişcîndu-se liber, în căutarea mai-binelui social.

Sîntem încă în această situaţie şi nu ar trebui să ne ferim de legiferări revoluţionare, benefice şi juste. Să acţionăm pentru drepturile reale ale poporului român jefuit, nu pentru a respecta nu ştiu care prevederi ale unor legi strîmbe. Nu ne trebuie justificare comunistă pentru dreptate. Intr-o democraţie reală, dacă majoritatea ridică un partid care propune măsuri legitime moral şi faste social - nimic nu poate opri legiferarea. Punctul meu de vedere faţă de disputa între abordarea "economicistă" şi "juridicistă" este deci o abordare "politicistă": un popor lovit de nedreptate genocidară trebuie să-şi organizeze viaţa încît să îşi revină, să impună legile necesare pentru a reintra în normalitate. Avem dreptul la noi temeiuri de drept, cele de care societatea are nevoie ca să se însănătoşească. Trebuie să avem curajul de a motiva confiscările, anulările şi despăgubirile pe prioritatea binelui social, adică a vieţii-scop, asupra Dreptului-mijloc, care trebuie să o slujească, nu să o otrăvească. Sînt de acord cu domnul Cojocaru, dacă spune: să facem ce trebuie şi vom justifica juridic în consecinţă. Sînt de acord cu domnul Şerban dacă spune: să găsim justificări juridice solide, dacă sîntem împiedicaţi să facem dreptate. Cele două abordări pot converge. Numai să se obţină majoritatea democratică, în sprijinul măsurilor corectoare. Ceea ce nici eu nu prea cred că se va reuşi, datorită adîncii degenerări inoculate victimelor prin implicare compromiţătoare ("descurcare") sau resemnării, în urma unei prelungite neputinţe individuale şi colective ("lehămitire").

Dar, pe de o parte, fără un mesaj clar, tăios, incitant, şansele de reanimare a spiritului justiţiar devin absolut nule. Şi - pe de alta - lupta celor ramaşi într-un joc cu miză confuză îşi pierde nobleţea, devenind psihoză politică, drum dureros spre alienare sterilă.

La care eu vă răspund :

Constat că fragmentul citat se potriveşte foarte bine cu expunerea mea, imediat anterioară care, pare a fi avut darul să prefaţeze cumva expunerea dumneavoastră finală. Astfel, din punctul meu de vedere, ceea ce dumneavoastră identificaţi ca legitimitate a legii nu este altceva decât adevărul cauzal, definibil în conţinut. Deci aristotelic : ca adecvare la realitate. Dacă adoptăm acest punct de vedere, absolut rezonabil, vom fi feriţi de exagerarea legităţilor absolute, tocmai pentru că nu va exista o legitimitate absolută, întrucât legitimitatea se va raporta la adevăr, iar adevărul la realitate. Este cât se poate de simplu şi de bun simţ. Ideile (platonician vorbind) nu aparţin lumii acesteia. După cum nici Împărăţia lui Hristos-Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Ceea ce înseamnă că dreptul putea avea pretenţii de a transcede realitatea doar dacă se raporta la Divinitate. Sau cu alte cuvinte la Idee. Odată ce oamenii au renunţat la Dreptul Divin, deci la Revelaţie (nu degeaba în intervenţia mea precedentă făceam referire la Kant care pomenea despre “Cerul înstelat de deasupra noastră şi despre legea morală din noi”) legătura s-a rupt. Să sperăm că nu definitiv. Oricum, în situaţia în care ne aflăm, este limpede că avem nu numai posibilitatea, ci şi datoria de a legifera potrivit adevărului nostru, adecvat la realitate aşa cum o trăim noi. Dumneavoastră spuneţi : o revoluţie reală se însoţeşte de o revoluţie juridică. Perfect de acord. Precedentele există. Dar în cazul nostru, privitor la rezolvarea problemei proprietăţii, nici măcar nu va fi nevoie de o revoluţie juridică pentru a ne recăpăta bunurile furate. Şi nu va fi necesar nici să avem curajul să motivăm, confiscările, anulările şi despăgubirile. Practic, în cazul confiscării cel puţin, va fi suficientă punerea în aplicare de către procuratură şi poliţie a măsurii de confiscare/sechestru asigurator, dictată/dispusă de un tribunal abilitat, care să constate comiterea infracţiunii de furt. Comisă eventual chiar de autori rămaşi, deocamdată, necunoscuţi la data pronunţării măsurii de confiscare. Ceea ce, desigur, nu va reprezenta un impediment pentru declanşarea/continuarea unei anchete care să facă lumină până la capăt în ceea ce-i priveşte pe autorii furtului şi pe complicii lor. În acest caz pot să vă garantez că “justiţia îşi va face datoria” (pentru a cita un şablon din argo-ul tv) deoarece, odată deposedaţi de averile acumulate, suspecţii se vor transforma repede în învinuiţi, apoi în condamnaţi şi, în final, în puşcăriaşi. Oricum, prin textul pe care vi l-am remis „De ce suntem în rahat şi cum ieşim din el ?” scris acum aproape un an, am venit, sper, în întâmpinarea viziunii dumneavoastră „politiciste”. Pentru că, în condiţiile date, nu am crezut şi nu cred nici o secundă în şansele de succes ale unei acţiuni în instanţă care să ducă la confiscarea capitalului furat prin Legea 15/1990. De aceea am fost şi am rămas circumspect faţă de iniţiativa legislativă a dr. Cojocaru prin care dsa a depus la Parlament (prin intermediul senatorului Ioan Ghişe, dovedit, de altfel, drept colaborator al securităţii) proiectul său de lege. Singura justificare a unui astfel de gest - comis, nădăjduiesc, cu bună credinţă - fiind, probabil, una politică. Aceea de a demonstra reaua credinţă a deputaţilor şi senatorilor şi de face cunoscută o figură politică charismatică : cea a dr. Cojocaru. Deci, după cum spuneam, am fost şi am rămas (cel puţin deocamdată) circumspect faţă de o posibilă acţiune în instanţă pe tema confiscării capitalului furat. Mai ales datorită pericolului de manipulare şi discreditare prin media a acţiunii în sine. În ceea ce priveşte faptul că veţi fi de acord cu dr. Cojocaru dacă dsa va spune : „să facem ce trebuie şi vom justifica juridic în consecinţă” trebuie să vă atrag atenţia că, în prealabil, va trebui să fiţi de acord că ceea ce vrea să facă dr. Cojocaru este ceea ce trebuie. Şi nu ceea ce NU trebuie. Ori, eu am demonstrat, cred cu prisosinţă, că ceea ce vrea să facă dr. Cojocaru NU este ceea ce trebuie. Nu mai revin. În ceea ce mă priveşte, nu voi spune însă : să găsim justificări juridice solide, dacă sîntem împiedicaţi să facem dreptate. Pentru simplul motiv că, dacă suntem împiedicaţi să facem dreptate, nu lipsa justificărilor juridice solide ne va împiedica. Ci reaua credinţă a celor care vor să ne împiedice. Aşa că cele două soluţii nu au cum să conveargă. Ceea ce înseamnă că tot rezolvarea politic(ist)ă, va fi soluţia. Dacă va fi. Şi asta pentru că, rezolvarea politică nu ne este însă, deocamdată, la îndemână. Fiindcă este perfect adevărat că locuitorii României, „descurcăreţi” şi „lehămesiţi” nu dau nici un semn că înţeleg ceva, sau că vor ceva. Iar pentru mine - care de două decenii încerc să îi fac, pe cei cu care intru în contact, să se dezmeticească - este însă limpede că imensa majoritate a locuitorilor de care vorbeam sunt dominaţi de frică. Frica de a se opune opresorilor. Frica, după cum ştim, fiind totuşi, în anumite situaţii - de regulă, cele fără ieşire - declanşatorul/detonatorul curajului. Situaţie în care am următoarea îngrijorare legitimă : să nu fie, totuşi, prea târziu…

Aşa după cum vă mărturiseam, eu nu am veleităţi de om politic. Nu-mi propun deci, asemeni dr. Cojocaru, să creez un partid şi să mă pun în fruntea lui pentru a accede la demnităţi în stat. În aceste condiţii, ţinta mea este de a încerca să coagulez (măcar) un (prim) grup de activişti a căror sarcină principală să fie aceea de a răspândi mesajul care să conţină ideea centrală a confiscării ca platformă a reaşezării societăţii româneşti. Şi de a pune astfel bazele mişcării de care vorbeam în textul - manifest “De ce suntem în rahat şi cum ieşim din el ?” Lucru de o maximă dificultate în condiţiile în care, cei cărora mă adresez, fie ignoră pur şi simplu mesajele, fie dau răspunsuri ca cel, formulat de dl. Ovidiu Hurduzeu, intelectual intrat de curând în “topul” atenţiei opiniei publice şi pe care îl reproduc în continuare, ca mostră : "proprietatea intregului popor" era o lozinca a comunistilor. In dictionarele aparute in acea perioada se spune clar ca in socialism exista doar "proprietate de stat" si "proprietate cooperatista". Se pune intrebarea daca statul neocomunist a fost indreptatit sau nu sa preia patrimoniului statului comunist dar calitatea de proprietar a statului socilaist e greu de pus la indoiala. Sunt de acord ca acest patrimoniu apartinea "intregului popor" dar comunistii sustineau in legislatia lor ca aceasta proprietate era proprietate a "statului socialist". Putem acum sa dam o noua lege in care sa  sustinem ca, de fapt,  proprietatea era a intregului popor in epoca bolsevica si ca bolsevicii si-au adjudecat-o pe nedrept. Cum demonstrezi insa cu argumente legale ca averea nationala  NU era in 1989 in proprietatea statului socialist, ci doar in administrarea sa ?”

Evident că, ulterior, dl Ovidiu Hurduzeu a refuzat să ia act de răspunsul meu clarificator şi s-a dat la fund definitiv. Publicând în schimb un manifest distributist, de un amatorism desăvârşit, pe care, pe bună dreptate, dr. Cojocaru l-a desfiinţat pur şi simplu.

În ceea ce priveşte polemica pe care dumneavoastră aţi încercaţi să o mediaţi ea nu este, evident din punctul meu de vedere, o polemică între persoanele numite Şerban Popa şi Constantin Cojocaru. Chiar dacă ea are, în mod inevitabil, accente personale. Polemica reprezintă un diferend între două poziţii -intelectuale şi civice - opuse, practic, una alteia. Poziţia dr. Cojocaru afirmă că furtul, infracţiunea în general, sunt acceptabile în schimbul unei bunăstări promise. De aici toate consecinţele de rigoare asupra cărora nu mai revin. Poziţia mea afirmă că furtul, infracţiunea în general, sunt INACCEPTABILE în orice condiţii. De aici toate consecinţele de rigoare şi care sunt diferite de cele produse de poziţia dr. Cojocaru. Şi asupra cărora, de asemenea, nu mai revin. Dar dacă locuitorii din România (observaţi că mă feresc să spun : “poporul român” şi nici măcar la “populaţia românească” nu fac referire) îl vor urma pe dr. Cojocaru, nu eu voi fi acela care va ajuta o bătrânică să treacă strada dacă ea nu vrea, fiindcă locuieşte pe partea de stradă pe al cărui trotuar circulă, în exclusivitate. Dar nici nu o voi îndruma să circule pe trotuarul cu pricina, plin de gropi şi de hârtoape în care îşi va rupe (cu siguranţă) gâtul. Oricum însă, până una alta, poziţia dr. Cojocaru a generat apariţia unui fenomen de o maximă toxicitate, cu efecte catastrofale în viitor : PP - DD. Aşa după cum şi în trecut, abordarea greşită a problemei proprietăţii de către dr. Cojocaru a făcut posibilă, practic a inspirat, cuponiada. Iar mai nou, dr. Cojocaru a decis retragerea participării PP - LC de la alegerile parlamentare, din motive de “risc financiar” (a se vedea comunicatul postat pe site-ul www varianta cojocaru.ro). Decizie care, din punctul meu de vedere, seamănă ca două picături de apă cu modelul brevetat de Traian Băsescu (de politicieni, în general) şi reprezintă mai mult decât o abdicare de la datoria de a-ţi respecta cuvântul dat.

Mă voi opri însă aici cu comentariul pentru a reitera sintetic, în final, decalogul confiscării :

1. Poporul român este proprietarul în comun al capitalului acumulat înainte de 1989.

2. Statul socialist a fost doar administratorul acestui capital

3. Statul postsocialist a putut (şi poate) aspira la maximum aceeaşi calitate avută de statul socialist

4. Statul postsocialist a furat, prin promulgarea Legii 15/1990, de la poporul român, întreaga sa avere

5. “Privatizarea” reprezintă trafic cu bunuri furate

6. Legea Cojocaru 2012 nu despăgubeşte poporul român pentru bunurile ce i-au fost furate

7. Legea Cojocaru 2012 legitimează furtul comis de statul român şi traficul cu bunurile furate de el

8. Alternativa la Legea Cojocaru 2012 este confiscarea, de la actualii deţinători, a capitalului furat

9. După confiscare, soluţia este împărţirea capitalului în proprietate privată prin Varianta Cojocaru 1990

10. Modalitatea de acţiune care va conduce la confiscare este revoluţia paşnică, după exemplul islandez.

Domnule Ioan Roşca

După ce sper că nu v-am plictisit prea tare cu răspunsul meu, a sosit momentul să vă pun “problema de încredere”.

Veniţi alături de mine, sau veţi dispărea în ceaţă ? Ca, de pildă, dl Hurduzeu.

Aştept răspunsul dumneavoastră.

Oricum, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vă rog să postaţi şi acest comentariu al meu pe facebook, să îmi transmiteţi materialele la care aţi făcut referire la începutul textului dumneavoastră şi să mă învăţaţi cum voi putea să accesez grupul AER.

Cu mulţumiri

SP