ADEVĂRUL DESPRE “LEGEA COJOCARU”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cuprins

 

 

Prefaţă

Adevărul despre (necesitatea de a refundamenta) doctrina PP - LC ……………..  3

Introducere

Adevărul despre colaborarea cu dr. Cojocaru…………………………………………5

Capitolul 1

Adevărul despre Varianta Cojocaru - versiunea 1990………………………………..7

Capitolul 2

Adevărul despre Legea Cojocaru - versiunea 2012…………………………………17

Capitolul 3

Adevărul despre soluţia confiscării........................................................................ 22

Capitolul 4

Adevărul despre soluţia impozitării progresive...................................................... 25

Încheiere

Concluzii comparative............................................................................................30

Căi de urmat...........................................................................................................32

Postfaţă

Adevărul despre democraţie..................................................................................34

Adevărul despre România interbelică versus România de azi ............................. 35

Concluzii finale...................................................................................................... 38

Post scriptum....................................................................................................39

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PREFAŢĂ

ADEVĂRUL DESPRE (NECESITATEA DE A REFUNDAMENTA) DOCTRINA PP

 

Rândurile care urmează îşi propun:

- să surprindă, cu maximă preocupare pentru redarea integrală a adevărului, principalele aspecte ale evoluţiei ideilor promovate de aşa denumita “Variantă Cojocaru,” idei pe care dr. Constantin Cojocaru le-a promovat începând cu ianuarie 1990.

- să facă cunoscută, colaborarea dintre Dr. Cojocaru şi subsemnatul, pe parcursul a aproape douăzeci de ani,

- să tragă concluziile care se impun privitoare la impactul pe care ideile (actuale ale) dr. Cojocaru îl va avea asupra PP - LC, adică mai întâi asupra dumneavoastră personal, ca membri cu funcţii de răspundere în cadrul partidului, precum şi, ulterior, asupra întregii societăţi româneşti

- în sfârşit, dar nu în ultimul rând să retraseze principalele căi de acţiune ale PP - LC în condiţiile în care se va putea vedea că actuala “linie” a partidului a (cam) cotit-o de la direcţia iniţială.

 

Aşa după cum se va vedea, între mine şi dr. Cojocaru a intervenit o semnificativă divergenţă doctrinară pe care dr. Cojocaru a ascuns-o partidului, de la început şi o ascunde în continuare.

Motivaţia acestei separări are ca motive diferendul fundamental apărut între noi privitor la INALIENABILITATEA şi IMPRESCRIBILITATEA drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României asupra capitalului acumulat în perioada de funcţionare a fostului stat socialist.

Eu am fost, sunt şi voi rămâne partizanul FĂRĂ REZERVE al drepturilor inalienabile şi imprescriptibile ale cetăţenilor români asupra întregului capitalul anterior numit !

Dr. Cojocaru, nu !

Ori această divergenţă are consecinţe de o gravitate excepţională.

 

Domnia sa a ales calea escamotării adevărului nutrind, probabil, speranţa că astfel va putea înlătura ideile care nu îi convin.

Prin această atitudine dr. Cojocaru i-a minţit (prin omisiune şi nu numai) pe acei oameni care au optat să se alăture unui demers despre care au fost parţial şi, totodată, defectuos informaţi.

Din această cauză, consider că dr. Cojocaru nu se face vinovat atât faţă de mine - prin faptul că şi-a însuşit idei care îmi aparţin, dar pe care le-a expus ca fiind exclusiv ale dsale - cât faţă de partidul pe care se străduieşte să îl pună pe picioare.

Partid căruia dr. Cojocaru îi ascunde însă lucruri esenţiale legate de înseşi geneza, devenirea şi vitorul mişcării politice, ca organizaţie.

Mai mult, consider că dr. Cojocaru se face astfel vinovat mai ales, faţă de poporul român în slujba căruia pretinde că se pune necondiţionat.

Popor căruia dr. Cojocaru îi ascunde însă opţiuni fundamentale asupra cărora poporul are tot dreptul să se pronunţe.

Opţiuni care care au o importanţă de viaţă şi de moarte în ceea ce priveşte viitorul nostru ca naţiune.

 

De fapt, ceea este cel mai grav în opinia mea este faptul că, după ce dr. Cojocaru şi-a însuşit în nume exclusiv propriu idei care - în realitate - nu îi aparţin şi le-a propagat, de asemenea, în nume exclusiv propriu, acum renunţă, pur şi simplu, la ele.

Deşi respectivele idei reprezintă - aşa după cum se va vedea - adevărata coloană vertebrală a doctrinei partidului. Raţiunea sa de a exista, în formula pe care partidul o afişează : aceea de PARTID AL POPORULUI.

Aşadar, în concluzie, motivaţia intervenţiei mele are următoarele trei scopuri principale :

a. Aducerea în prim planul preocupărilor PP - LC a tezelor privind DREPTUL INALIENABIL ŞI IMPRESCRIPTIL DE PROPRIETATE AL CETĂŢENILOR ROMÂNIEI ASUPRA CAPITALULUI ACUMULAT ÎN PERIOADA DE FUNCŢIONARE A FOSTULUI STAT SOCIALIST.

Teze pe care (acum) dr. Cojocaru le escamotează.

b.  Reliefarea consecinţelor de o importanţă COVÂRŞITOARE pe care aceste teze - adoptate sau nu de către PP - LC şi puse sau nu în practică - le vor avea asupra evoluţiei partidului şi, mai ales, asupra evoluţiei societăţii româneşti.

c. Restabilirea adevărului referitor la contribuţia fiecăruia dintre noi doi, dr. Cojocaru şi subsemnatul, la naşterea şi cristalizarea tezelor privind dreptul de proprietate al românilor în condiţiile unei colaborări de aproape două decenii.

 

Consider pe bună dreptate, că această poziţie a mea faţă de PP - LC este una legitimă (indiferent de faptul că, actualmente, nu sunt, membru al partidului) atâta vreme cât doctrina partidului se revendică şi de la idei care îmi aparţin.

Pe de altă parte, această poziţie a mea a fost cauzată de lipsa de transparenţă şi de refuzul de a coopera/dialoga ale a dr. Cojocaru.

Dr. Cojocaru a refuzat şi atunci când ne-am separat, la începutul lui 2010, şi acum recent, în 2011, să poarte o discuţie faţa în faţă, clarificatoare, (privată, sau în prezenţa unor terţi) privitoare la aspectele mai sus amintite.

 

Rămâne aşadar ca dumneavoastră - în calitate de membri ai partidului -  după ce veţi lua cunoştinţă de faptele care s-au petrecut şi încă se petrec, să vă pronunţaţi, în felul în care veţi considera oportun să o faceţi (sau să nu vă pronunţati, potrivit intereselor fiecăruia), asupra conţinutului documentului de faţă.

Şi să luaţi, sau să nu luaţi, deciziile pe care veţi hotărâ că sunt cele mai potrivite pentru PP - LC

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE.

ADEVĂRUL DESPRE COLABORAREA CU DR. COJOCARU

 

1. O foarte scurtă autobiografie

 

În primul rând, cine sunt eu, cel despre care cei mai mulţi dintre dumneavoastră auziţi pentru prima oară.

Numele meu este Şerban Alexandru Popa

Sunt născut în Bucureşti la 11 iunie 1950

Sunt etnic român, creştin ortodox, născut din părinţi români ardeleni.

Am absolvit cursurile Liceului Ion Luca Caragiale din Bucureşti în 1969

Am absolvit cursurile Facultăţii de Arhitectură Ion Mincu în 1975.

Între 1975 şi 1976 am lucrat la Intreprinderea de Foraje şi Lucrări Geologice Speciale (IFLGS)

Între 1976 şi 1990 am lucrat la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH)

Între 1990 şi 1991 am fost redactor la ziarul Dreptatea

Între 1991 şi 1992 am fost şomer

Între 1992 şi 1996 am fost asociat unic în S.C. POPA + PARTNERS srl/firmă de proiectare.

Între 1996 şi 2004 am fost asociat unic în S.C. BIG Ltd srl/firmă de proiectare.

Între 2004 şi 2009 am fost funcţionar public la Primăria Sectorului 1 din Bucureşti

Din 2009 până în prezent sunt proprietarul unui PFA :

ALEXANDRU ŞERBAN POPA - BIROU INDIVIDUAL DE ARHITECTURĂ

 

Asemenea (aproape) tuturor liceenilor şi studenţilor acelor vremi am fost membru al UTC.

Nu am fost membru al PCR.

După 1989 nu am fost membru al nici unui partid politic.

Nu am fost membru al securităţii şi nu am colaborat în nici un fel cu respectiva „organizaţie”

Nu am fost, nu sunt membru şi nici nu colaborez, în nici un fel, cu nici un serviciu secret.

Nu am fost şi nu sunt membru al nici unei organizaţii secrete sau „discrete”

 

2. Foarte scurtă trecere în revistă a perioadei în care am colaborat cu dr. Cojocaru

 

Nu voi comenta în nici un fel biografia dr. Cojocaru pe care dsa a pus-o la dispoziţia opiniei publice.

Mă voi mărgini să fac referire exclusiv la raporturile de colaborare cu dr. Cojocaru după ce l-am cunoscut începând cu luna iunie a anului 1990, la şase luni după ce dsa a revenit din Statele Unite ale Americii unde s-a aflat (după propriile afirmaţii) vreme de aproximativ cinci ani ca refugiat politic.

Atunci, în iunie 1990, eram angajat al ziarului Dreptatea, fiind responsabil cu rubrica sindicală.

 

Ca o primă paranteză merită amintit faptul că sunt unul dintre foarte puţinii colaboratori iniţiali rămaşi alături de dr. Cojocaru o perioadă atât de îndelungată de timp - pînă în ianuarie/februarie 2010.

După ştiinţa mea, dar s-ar putea să mă înşel, singurul colaborator cu o vechime comparabilă - de fapt, chiar mai mare - este dl. Dan Mocănescu, vicepreşedinte al Cartelului Alfa în anii 90 şi deputat în Parlamentul României în legislatura 2004 - 2008.

O persoană cu calităţi remarcabile, cu care m-am aflat, de altfel, în foarte bune raporturi de colaborare în perioada dintre 1990 şi până în 1998/1999.

O persoană cu care, ulterior, preocupările cotidiene nu m-au mai pus în legătură.

O persoană despre care însă - cu ocazia, sau după terminarea alegerilor din 2004, nu mai reţin acum - unele medii de informare au pus în circulaţia ştirea potrivit căreia ar fi fost colaborator al securităţii. Fapt pe care dl. Dan Mocănescu, l-ar fi negat.

 

Revenind acum la colaborarea dintre dr. Cojocaru şi subsemnatul.

Ea s-a materializat într-o susţinere fără rezerve din partea mea a tezelor promovate de Varianta Cojocaru. Cea iniţială, de până în 1996.

După ce Cartelul Alfa a renunţat să mai susţină Varianta Cojocaru, dr. Cojocaru a înfiinţat un partid politic : Solidaritatea Naţională şi a participat, cu acest partid, în calitate de preşedinte al lui, la alegerile din 1992.

Dr. Cojocaru a afirmat - iar eu nu am fost interesat să verific afirmaţiie dsale - că partidul ar fi obţinut aproape 1 % din sufragiile exprimate.

Deşi dr.Cojocaru mi-a oferit posibilitatea de a activa în cadrul conducerii partidului şi de a candida pe listele acestuia la acele alegeri din 1992, am declinat oferta dsale.

Motivaţia gestului meu a fost aceea că, în mai puţin de şase luni, - cam acesta a fost intervalul dintre înfiinţarea partidului şi data scrutinului - şi în condiţiile de atunci, era imposibil de edificat o construcţie politică cât de cât credibilă.

După alegeri am continuat însă colaborarea cu dr. Cojocaru în plan civic, prin punerea bazelor unei asociaţii civice pe care am denumit-o Solidaritatea Românească.

Cu această asociaţie dr. Cojocaru a încercat să oprească - fără succes însă - marea privatizare iniţiată de Guvernul Văcăroiu.

În perioada de guvernare a Convenţiei Democratice, Solidaritatea Românească a încercat să se apropie de diverse alte formaţiuni politice şi civice cum au fost : Uniunea Vatra Românească, C.A.D.A., Partidul Dreapta Românească şi în final Partidul Liberal Democrat (PLD) condus de Nicolae Cerveni (Bulumac).

Am fost alături de dr. Cojocaru în perioada de până la alegerile din anul 2000 când - şi de această dată - am evitat să mă înrolez politic deoarece Nicolae Cerveni a refuzat să înscrie, ca prioritare, în doctrina PLD, drepturile de proprietate ale românilor.

După anul 2000 am păstrat legătura cu dr. Cojocaru în condiţiile în care atât domnia sa, cât şi eu ne-am redus preocupările legate de promovarea Variantei Cojocaru.

În perioada dintre 2002 şi 2004 m-am confruntat cu probleme relativ severe de sănătate.

Am reluat contactele frecvente cu dr. Cojocaru începând cu 2006.

Am continuat să colaborăm până în ianuarie sau februarie 2010 când, datorită divergenţelor de opţiuni privitoare la doctrină, ne-am despărţit.

Ruptura efectivă a intervenit în momentul în care dr. Cojocaru a ignorat sfatul meu de a nu relua colaborarea cu OTV, după ce, cu ceva timp înainte, Tudor Barbu îl izgonise, practic, din emisiunea sa în care îl avea ca invitat.

Am bănuit atunci şi l-am avertizat pe dr. Cojocaru că, prin invitaţia de a reveni la OTV, Tudor Barbu îi întinde o cursă.

Dr. Cojocaru a refuzat să ia act de avertismentul meu şi - fără să mă anunţe - a apărut la OTV.

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 1.

ADEVĂRUL DESPRE VARIANTA COJOCARU - VERSIUNEA 1990

 

Esenţa “Variantei Cojocaru”, cea din versiunea de la începutul anilor 90, consta - potrivit chiar dr. Cojocaru - în necesitatea ÎMPROPRIETĂRIRII cetăţenilor României cu întregul capital acumulat în România până în Decembrie 1989.

Argumentul invocat de dr. Cojocaru era acela potrivit căruia statul socialist, în calitate de patron/proprietar, a exploatat munca salariată a “oamenilor muncii” şi, din însuşirea repetată, fără echivalent, a unei părţi (cca o treime) din plus valoarea creată prin munca prestată de salariaţi a acumulat în proprietate din ce în ce mai mult capital. De fapt, ÎNTREGUL capital existent atunci. Pe care l-a transmis, ca moştenire, statului post socialist, autointitulat democratic.

Motiv pentru care, afirma atunci dr. Cojocaru, corect ar fi fost ca odată cu desfiinţarea relaţiilor care au generat acestă acumulare de capital el, capitalul, să treacă, din proprietatea statului post socialist, în proprietatea celor care, prin munca lor, au creat respectivul capital.

Această trecere/transfer de capital ar fi urmat să se facă în baza unei proceduri care a primit denumirea de Varianta Cojocaru.

Procedura a fost descrisă pe larg în cartea scrisă de dr. Cojocaru şi publicată în 1990 : “PRIVATIZAREA. DE CE ? CUM ? PENTRU CINE ? ”. Ca şi în mai multe articole publicate în presă, precum şi în câteva intervenţii radiodifuzate şi apariţii televizate la singura televiziune existentă atunci - TVR.

La vremea aceea, dr. Cojocaru afirma, negru pe alb, atât în cartea dsale, cât şi în articolele publicate, că bunurile mijloace de producţie/capitalul acumulat până în 1989 s-au/s-a aflat în proprietatea “clicocratică” a statului socialist care era organizat ca o “clicocraţie”.

Termenele de clicocratic şi clicocaraţie aparţin dr. Cojocaru şi ele proveneau - aşa după cum explică chiar dsa - din alăturarea cuvintelor  “clică” şi “craţie” (de la kratos) despre care ştim cu toţii ce înseamnă. Deci nu mai este nevoie să insist asupra lor.

Nici vorbă deci ca dr. Cojocaru să fi înţeles la acea vreme că poporul român a fost şi era în continuare proprietarul în comun (cu acte în regulă) al capitalului românesc,

Nici vorbă deci ca dr. Cojocaru să fi înţeles la acea vreme că nici fostul stat socialist şi, pe cale de consecinţă, nici statul post socialist NU erau proprietarii respectivului capital.

Nici vorbă deci ca dr. Cojocaru să fi înţeles şi să fi “spus tot timpul” că Legea 15/1990 “a fost adoptată prin încălcarea prevederilor Constituţiei în vigoare la acea dată.”

Şi, din această cauză, să o fi “combătut chiar înainte ca ea să fie promulgată”.

Aşa după cum afirmă astăzi domnia sa.

Într-adevăr, dr. Cojocaru a combătut Legea 15/1990, dar nu pentru că ea era anticonstituţională.

Dr. Cojocaru a combătut Legea 15/1990 pentru că ea venea în conflict cu Varianta Cojocaru.

Iar la vremea aceea, Varianta Cojocaru avea în vedere, (repet încă o dată pentru a fi înţeles) nu apărarea drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României, consfinţite prin Constituţia RSR din 1965, aflată atunci încă în vigoare, ci “împroprietărirea” cetăţenilor cu capitalul pe care dr. Cojocaru considera că aparţine statului.

 

Din păcate deci, nici dr. Cojocaru cel care a propus Varianta în formula ei de atunci, nici eu care l-am susţinut la acea dată fără rezerve nu ne-am dat seama de eroarea fatală în care ne aflam.

 

Care erau însă principalele două hibe ale ale Variantei Cojocaru  în versiune iniţială ?

- Prima hibă a Variantei Cojocaru în  versiunea din 1990 consta în solicitarea ca întregul capital să fie trecut, din proprietatea statului, în proprietatea cetăţenilor, salariaţi.

Această cerinţă, prin care proprietarul (statul) era deposedat de întregul capital, nega însă, în mod implicit, dreptul proprietarului capitalului (indiferent că acesta era statul) de a participa la acumularea de capital şi deci nega dreptul proprietarului de capital asupra unei părţi din plus valoarea nou creată prin/în procesul de reproducere a capitalului.

În felul acesta dr. Cojocaru intra într-o contradicţie insolubilă.

Pe de o parte, dsa admitea că statul era proprietarul legal al capitalului, ceea ce, potrivit doctrinelor economice non marxiste, dă dreptul proprietarului (în cazul nostru statul) la profit şi deci la acumulare de capital.

Pe de altă parte însă, dr. Cojocaru solicita deposedarea totală/completă a proprietarului - pe care totuşi îl considera ca fiind unul legal - de capitalul său şi cerea transferul întregului capital al proprietarului/statului în proprietatea privată a salariaţilor.

- Cea de a doua hibă a Variantei Cojocaru - versiunea 1990 consta în faptul că salariaţii urmau să fie împroprietăriţi deoarece ei erau cei ce contribuiseră, prin munca lor (ce nu fusese suficient recompensată) la acumularea de capital.

Aşadar motivaţia dreptului (tuturor) cetăţenilor/salariaţilor de a fi împroprietăriţi o reprezenta munca prestată şi neplătită de către statul patron.

Varianta Cojocaru preconiza însă că toţi cetăţenii/salariaţii urmau să fie împroprietăriţi în mod egal. Deşi, în mod evident, ei nu contribuiseră - prin munca lor - în mod egal, la acumularea capitalului.

În această situaţie, încercarea de a găsi o procedură prin care fiecare dintre cetăţenii salariaţi să fie împroprietărit cu exact atât cu cât a contribuit fiecare la acumularea generală de capital, fără a nedreptăţi cumva pe cineva, nu putea fi (mai ales în condiţiile de atunci) decât una sortită eşecului.

 

Lăsând însă la o parte motivaţiile de mai sus, teza împroprietăririi cetăţenilor/salariaţilor era şi este în totalitate falsă din încă cel puţin două motive :

a. Pe de o parte, presupunând că statul socialist ar fi fost cu adevărat proprietarul de drept al capitalului, salariaţii/oamenii muncii nu ar fi fost îndreptăţiţi să ceară moştenitorului - statului post socialist - să le cedeze capitalul pe care el statul post socialist îl avea acum în proprietate.

Şi pe bună dreptate, căci nicăieri şi niciodată (inclusiv în dreptul socialist) munca salariată nu crează drept de proprietate pentru cei care o prestează.

Dacă s-ar fi socotit nedreptăţiţi pentru faptul că statul socialist - asemenea oricărui capitalist - şi-a oprit (în mod abuziv) o parte mai mare din plus valoarea nou creată, faţă de cât i s-ar fi cuvenit, salariaţii scăpaţi - după 1989 - de tirania patronului exploatator ar fi avut dreptul (şi posibilitatea) să ceară să li se plătească retroactiv suplimentul de salarii pe care nu îl primiseră.

Supliment pe care statul îl transformase în capital.

La rândul lui însă şi statul în calitate de proprietar de capital s-ar fi putut prevala - tot după 1989 - de drepturile sale invocând diverse circumstanţe datorită cărora a procedat corect oprindu-şi partea lui de plus valoare.

În aceste condiţii, în mod normal, conform oricăror standarde acceptate într-o democraţie ar fi trebuit să urmeze o negociere între statul patron şi salariaţii nemulţumiţi.

Ceea ce, de fapt, s-a şi întîmplat în 1990.

Întrucât nu avea banii necesari, statul a acceptat ca, în locul suplimentării retroactive a salariilor, să dea/cedeze salariaţilor o parte (cca 15 % ) din capitalul acumulat.

Că, cele 15 % din capital nu ar fi fost suficiente, sau că prin inginerii financiare nici acele procente nu au ajuns la salariaţi, ci la mafia tranziţiei, aceasta este o altă discuţie.

Care, desigur,  va trebui făcută şi ea la un moment dat.

b. Pe de cealaltă parte însă potrivit Constituţiei RSR aflată în vigoare şi după 22 Decembrie 1989, poporul, şi nu statul, era proprietarul în comun al capitalului.

Deci cetăţenii nu puteau fi împroprietăriţi cu ceea ce (deja) se afla, de drept, în proprietatea lor. Chiar dacă, sau indiferent dacă, acea proprietate era una comună.

Fiind, fără rezerve, alături de dr. Cojocaru - aşa după cum spuneam - încă din 1990, nu mi-am dat seama de eroarea fundamentală în care ne aflam amândoi.

Eroare colosală ale cărei urmări finale le-am detectat atunci când am elaborat teza drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României.

 

Dar care ar fi fost - această ca o paranteză - acele consecinţe finale la care s-ar ajunge dacă acceptăm teza dr. Cojocaru potrivit căreia statul socialist fusese proprietarul de capital.

Teză acceptată şi promovată, de altfel, până astăzi de toţi politicienii, fără excepţie.

Ei bine, consecinţele finale constau în faptul că, dacă acceptăm că statul socialist a fost proprietarul legal al capitalului acumulat în România în perioada 1948 - 1989 atunci, pe cale de consecinţă, ar trebui să acceptăm că regimul politic care a funcţionat în acea perioadă nu a fost unul socialist, ci unul capitalist.

Motivaţia fiind una cât se poate de evidentă.

În socialism proprietatea asupra capitalului este una comună/socialistă a tuturor membrilor colectivităţii,

Dacă statul şi nu cetăţenii ar fi deţinut în proprietate respectivul capital, atunci această deţinere de către stat nu putea fi decât una în proprietate privată.

Pentru că ar fi deţinut-o de unul singur (fie ca persoană juridică, fie ca subiect de drept, fie ca orice fel de altă entitate singulară definibilă ca atare), nicidecum în comun cu altcineva.

Adică proprietatea privată a statului socialist asupra capitalului ar fi fost forma principală de proprietate asupra capitalului.

La care s-ar fi adăugat (eventual) şi proprietatea cooperatistă, care însă şi ea ar fi fost tot o proprietate privată.

Deoarece bunurile nu ar fi aparţinut în comun (obştei) membrilor cooperatori, ci ar fi aparţinut în proprietate privată cooperativelor agricole de producţie, ca persoane juridice.

Ceea ce ar fi însemnat, nici mai mult nici mai puţin, decât că, în România, forma dominantă de proprietate asupra capitalului ar fi fost proprietatea privată. Nicidecum cea comună/socialistă.

Deci nu ar fi fost nici vorbă de socialism în România în perioada dintre 11 iunie 1948 şi 22 Decembrie 1989.

Ci de capitalism (de stat) sadea.

Gravitatea excepţională a acceptării unei astfel de ipostaze a statului socialist constă însă în faptul că nu doar Republica Socialistă România s-ar fi aflat într-o astfel de situaţie.

De a nu fi fost un stat socialist, ci unul capitalist.

În aceeaşi situaţie s-ar fi aflat şi URSS şi toate ţările foste socialiste din estul Europei.

Şi s-ar afla acum şi ţările care încă pretind că sunt socialiste : China, Coreea de Nord, Vietnamul, Cuba.

Ceea ce, pe cale de consecinţă, ne conduce la concluzia implacabilă că dacă statele socialiste au fost (şi mai sunt) de fapt state capitaliste, atunci orânduirea socialistă nu s-a materializat (încă) nicăieri pe planetă.

Şi că experimentul comunist, nu numai că nu s-a consumat prin propriul faliment în Europa şi se pregăteşte să îşi dea obştescul sfârşit în Asia şi America Latină ci, dimpotrivă, de abia de acum încolo ar trebui să ia naştere.

De abia de acum încolo modelul socialist va trebui să fie încercat.

Potrivit acestei logici imposibil de combătut, tot ceea ce s-a petrecut până acum, revoluţii sângeroase, gulaguri, genocide, dictaturi monstruoase, mizeria de nedescris în care au fost silite să trăiască sute de milioane de oameni nu pot fi imputate comunismului, ci capitalismului monopolist de stat.

Şi cei care au pretins că construiesc socialismul şi comunismul sunt/au fost nişte mincinoşi.

Nişte impostori.

Care, cu adevărat, „au întinat nobilele idealuri ale socialismului şi comunismului.”

Iar cei care i-au crezut şi i-au acceptat pe cei care au pretins că construiesc socialismul şi comunismul au fost/sunt, fie imbecili, fie complicii mincinoşilor şi impostorilor.

 

Sigur că nimeni nu a pus (încă) în discuţie această problemă.

Aşa cum o fac eu.

Cei mai mulţi, cei manipulaţi, nu au pus în discuţie această problemă pentru că, nici măcar nu s-au gândit la aşa ceva.

Dr. Conjocaru fiind inclus în categoria celor de mai sus.

Iar cei foarte puţini, cei care manipulează, nu au pus în discuţie această problemă pentru că n-au nici un interes să deschidă ochii „prostimii”.

 

Dar să revenim.  

Au trebuit să treacă patru ani, până în 1994, pentru ca eu să înţeleg eroarea şi să revin asupra principalului fundament (eronat) al Variantei : munca salariată NU crează drept de proprietate.

Ceea ce înseamnă că cetăţenii/salariaţii nu pot pretinde să fie împroprietăriţi, motivând că au muncit şi nu au fost plătiţi corespunzător pentru munca lor.

Şi am renunţat definitiv la “împroprietărire”, pentru a formula teza proprie privitoare la DREPTUL DE PROPRIETATE AL CETĂŢENILOR, DREPT INALIENABIL ŞI IMPRESCRIPTIBIL fundamentat pe prevederile constituţionale ale Constituţiei RSR din 1965.

Raţionamentul implacabil care fundamentează această teza a dreptului inalienabil şi imprescriptibil al cetăţenilor asupra capitalului acumulat în perioada de funcţionare a fostului stat socialist are la bază prevederile constituţionale ale Constituţiei RSR din 1965 (ca şi prevederile Constituţiei RPR  din 1948 şi ale Constituţiei RPR din 1952).

Iar prevederile constiuţionale referitoare la drepturile de proprietate în comun ale tuturor cetăţenilor Ţării, adică ale întregului popor, înscrise în Constituţia din 1965 erau în vigoare la data promulgării Legii 15/1990.

Deoarece „Declaraţia în 10 puncte a FSN” din 22 Decembrie 1989 nu aducea nici un fel de atingere acestor drepturi.

La rândul lor, respectivele prevederi constituţionale au la bază dogma imperativă formulată de către Marx conform căreia ceea ce îi deosebeşte fundamental pe comunişti de toţi ceilalţi, respectiv ceea ce deosebeşte în mod fundamental comunismul de toate celelalte orânduiri este desfiinţarea proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea comună.

Drept urmare, statul socialist, definit ca “organizaţie a puterii politice,” nu putea fi proprietarul bunurilor mijloace de producţie/capitalului, întrucât el, statul, NU era poporul.

Popor care, potrivit dogmei marxiste putea fi singurul proprietar în comun al capitalului.

Iar statul fiind DOAR o organizaţie, alcătuită DOAR dintr-o (foarte mică) parte dintre cetăţeni, adică DOAR dintr-o (foarte mică) parte a membrilor colectivităţii, NU putea fi întreg poporul.

Niciodată corifeii socialismului şi comunismului nu au pretins că statul (socialist) este poporul.

Aşa după cum auzim acum că se pronunţă diverşi neaveniţi pe la televizor.

Ei, “dascălii,” s-au mărginit să afirme că statul socialist este (un instrument) al poporului, şi că statul este condus de partidul comunist. Atât şi nimic mai mult.

Consecinţa acestei stări de drept şi de fapt este/a fost aceea că statul socialist nu putea să fie proprietarul capitalului, ci DOAR administratorul lui.

Chiar dacă, sau cu atât mai mult cu cât, în chip diversionist şi manipulatoriu în Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 se vorbeşte despre o aşa-zisă proprietate de stat, niciodată însă despre o proprietate a statului.

Şi chiar dacă (sau cu atât mai mult cu cât) în practică statul socialist şi-a depăşit, în mod abuziv, atribuţiile.

Atribuţii care erau limitate (la cele de administrator) atât de către expresia izvorului de drept care - şi în socialism - este Constituţia, cât şi de legislaţia care a funcţionat în baza Constituţiei.

Şi, pentru a înţelege definitiv cum stau lucrurile, va trebui să observăm că în codul penal socialist nu există infracţiuni care au ca obiect proprietatea de stat, ci numai infracţiuni împotriva avutului obştesc.

Motivaţia fiind una cât se poate de simplă : nu pot (nu puteau) fi pedepsite infracţiuni săvârşite împotriva a ceea ce nu există.

 

Odată ce am înţeles aceste lucruri de o simplitate dezarmantă am înţeles şi formidabila mistificare care avusese loc prin promulgarea Legii 15/1990, urmată de aprobarea prin referendum a Constituţiei din 1991.

Atunci, în 1990, la 7 august, a intrat în vigoare Legea 15/1990 prin care, în conformitate cu câteva articole din lege, (20 şi 21), întregul capital aparţinând de drept cetăţenilor României  a fost trecut/transferat, în mod fraudulos, în proprietatea publică şi privată a statului.

A FOST CEL MAI MARE FURT DIN ISTORIA ACESTEI ŢĂRI.

Însă pentru a fura, statul nu a folosit instrumentele specifice “meseriei” : şperaclul, cheile potrivite, levierul, sau mai ştiu eu ce altă unealtă.

Şi nici instrumente financiare : cecuri false, sau fără acoperire, bilete la ordin fictive, etc.

Ci, pur şi simplu, statul i-a FURAT întregului popor întreaga avere a acestuia, folosind un act normativ. O lege.

Pentru că la data promulgării Legii 15/1990, prevederile Constituţiei RSR din 1965, cele privitoare la dreptul de proprietate al tuturor cetăţenilor ţării asupra întregului capital acumulat în perioada de funcţionare a statului socialist ERAU ÎN VIGOARE!!!

Ceea ce înseamnă că Legea 15/1990 este NECONSTITUŢIONALĂ. DECI NULĂ DE DREPT !!!

 

Iar odată ajunşi aici voi mai deschide o paranteză.

Constituţiile României din 1948, 1952 şi 1965 au ca model Constituţia URSS din 1924 în care se vorbeşte despre „dosudarstvennoie cobvesnosti” (am transcris sintagma în alfabet latin pentru că nu am pe calculator alfabetul rusesc), expresie ce se traduce tocmai prin cuvintele “proprietate de stat”.

Dar nu numai Constituţiile URSS şi României fac trimitere la “proprietatea de stat,” ci şi constituţiile tuturor ţărilor (foste) socialiste.

De unde rezultă că - după 1989 - nu numai statul român a furat de la poporul român întregul capital care aparţinea de drept poporului.

Ci şi că toate statele socialiste (în frunte cu URSS) au furat de la propriile popoare întregul capital care, de drept, le aparţinea acestora.

Şi, pe cale de consecinţă, procesul de privatizare care a avut loc după aceea este unul ILEGAL nu numai în România, ci şi în tot estul european, fost socialist.

 

Dar să revenim încă o dată strict la subiectul propus spre dezbatere.

În ce constă aşadar teza mea privitoare la dreptul de proprietate inalienabil şi imprescriptibil al tuturor cetăţenilor Ţării asupra întregului capital acumulat în perioada de funcţionare a statului socialist ?

Teza mea afirmă că respectivul capital, deşi (în fapt) a fost trecut fraudulos, (prin furt - potrivit art. 223 cod penal şi următoarele) în proprietatea publică şi privată a statului, el continuă să se afle de drept în proprietatea comună a tuturor cetăţenilor ţării.

Pentru că furtul NU desfiinţează şi NU crează drept de proprietate.

Drept urmare, toate legile şi procedurile, precum şi transferurile de bunuri pe care statul le-a făcut, din proprietatea sa privată, în proprietatea privată a unor terţi, sunt nule de drept şi de fapt pentru că aceste legi, proceduri şi transferuri au la bază un furt calificat (Legea 15/1990), iar transferurile făcute au ca obiect bunuri furate.

În consecinţă, singura soluţionare corectă de rezolvare a acestei malversaţiuni de proporţii colosale, săvârşită de statul român constă în confiscarea (potrivit prevederilor codului penal aflat în vigoare), de la actualii lor deţinători, a bunurilor furate - fără despăgubirea deţinătorilor - şi returnarea lor, a bunurilor, către proprietarii de drept ai respectivelor bunuri : cetăţenii României

 

Sigur că, la rândul lor, după caz, actualii deţinători ai bunurilor furate vor putea solicita să îşi primească înapoi banii daţi pentru achiziţionarea bunurilor confiscate.

Aceşti actuali deţinători vor putea invoca (de exemplu) necunoaşterea legilor, a stării de drept şi de fapt, sau reaua credinţă a statului/vânzătorului, ori diverse alte motive.

Şi desigur, toate aceste justificări ale actualilor deţinători ai capitalului furat de către statul român pot fi reale.

Mai ales că, aşa după cum bine ştim, statul - adică hoţul - a înstrăinat, ca orice hoţ care vrea să scape de lucrurile furate, pe mai nimic (pe câteva miliarde de euro) un capital de aproape 200 de miliarde de euro….

De exemplu, statul a dat dlui Patriciu PETROMIDIA pe cam cincizeci de milioane de euro.

Deşi PETROMIDIA, aşa după cum s-a văzut, valora 2 miliarde.

La fel, statul i-a dat şi dlui Mittal SIDEXUL cam tot pe atât.

Deşi SIDEXUL valora  4 miliarde.

Tot statul a dat BANCOREXUL austriecilor pe 600 de milioane de euro,

Deşi activele băncii valorau cel puţin 6 miliarde

Şi tot statul român a dat, tot austriecilor, PETROMUL şi tot pe vreo 600 de milioane de euro.

Deşi PETROMUL, chiar fără resursele concesionate, valora cel puţin 12 miliarde.

Ce să mai vorbim de ROMTELECOM pe care statul român l-a dat grecilor pe 600 de milioane

Deşi ROMTELECOMUL valora şi el tot cam vreo 6 miliarde de euro.

Şi exemplele pot continua.

Asta ca să nu mai vorbim de faptul că multor altora statul le-a dat fabrici, uzine, hoteluri, bănci magazine, vapoare, ş.a.m.d., nu pe mai nimic, ci chiar pe nimic.

Ceea ce va însemna că statul va trebui, probabil, să facă rost de nişte câteva miliarde de euro pentru a-i plăti pe cei de bună credinţă pe care i-a înşelat înzestrându-i cu bunuri furate.

Aparent, deci, lucrurile nu vor sta foarte roz nici pentru cetăţenii României care, trebuind să plătească taxe şi impozite, vor fi nevoiţi - teoretic cel puţin - să fie cumva solidari cu returnarea banilor către dnii “confiscaţi.”

Aparent, mă gândesc eu.

Pentru că dacă vor fi luate caz cu caz (că d-aia avem un stat de drept cu poliţişti, procurori, şi judecători) s-ar putea să constatăm că cei care au fost, cu adevărat de bună credinţă şi au luat ţeapă de-adevăratelea, sunt aşa de puţini…

Şi asta unde mai pui că, în mod normal, cei care au primit de la stat bunurile pe care acesta le-a furat, vor trebui să facă dovada provenienţei licite a banilor (mulţi/puţini) cu care au achitat bunurile primite.

Şi multora dintre ei s-ar putea să le fie, pur şi simplu, imposibil să dovedească că acei bani au fost unii liciţi.

Aşadar, teza privitoare la dreptul de proprietate a cetăţenilor României asupra capitalului acumulat în perioada funcţionării statului socialist îmi aparţine în exclusivitate şi ea a fost lansată pentru prima dată în România de către subsemnatul la sfârşitul anului 1994 prin câteva articole publicate în “Evenimentul zilei” şi “România liberă.”

Iată ce scria redactorul “Giorgione” (a cărui identitate reală nu mi-a fost niciodată dezvăluită) în articolul din Evenimentul zilei apărut în octombrie 1994 sub titlul STATUL VINDE CE NU ESTE (NUMAI) AL LUI :

Dl Şerban Popa din Bucureşti afirmă (este vorba de o scrisoare trimisă ziarului cu solicitarea de a fi publicată. Nota mea) că să strigi în gura mare că vrei să vină regele, să acuzi pe unul şi pe altul de corupţie, să te plângi peste tot că sunt călcate în picioare drepturile omului, că Ion Iliescu a fost şi a rămas comunist, etc. este infinit mai puţin periculos decât să declanşezi o mişcare prin care să desfiinţezi pur şi simplu nomenclatura comunistă transformată într-o prosperă pătură de mari oameni de afaceri.

Şi, în acest sens, dl. Popa pune o întrebare de trei mii de miliarde de lei (atât estimase dr. Cojocaru valoarea capitalului acumulat în administrarea fostului stat socialist. Nota mea).

Prin constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 se stipula dreptul de (co)proprietate al tuturor cetăţenilor români (al întregului popor) asupra capitalului naţional, denumit în respectivele texte mijloace de producţie (vezi articolul 5 din Constituţia RPR din 1948, articolul 6 din Constituţia RPR din 1952 şi articolul 6 din Constituţia RSR din 1965).

Deci în această situaţie, în care statul român nu este (singurul) proprietar al capitalului naţional în ce calitate privatizează - adică vinde (co)proprietarilor, cetăţenilor români - exclusiv în nume şi folos propriu bunurile care de drept aparţin (şi) acestora… ?

 

Iar în articolul din România liberă, din decembrie 1994, sub titlul BUNE ZECE PUNCTE, DAR ŞI MAI BUNE SUNT ZECE MILOANE DE LEI scriam :

…îndrăznesc să afirm că proprietari ai capitalului naţional sunt cetăţenii români, în vreme ce statul nu este proprietarul, ci doar administratorul acestui capital.

Celor ce vor fi uimiţi să ia cunoştinţă de acest lucru le recomand să citească articolele 5 şi 6 din Constituţia RPR din 1948, articolele 6 şi 7 din Constituţia RPR din 1952 şi articolele 6 şi 7 din Constituţia RSR din 1965.

………………………………………………………………………………………………………………..

Dacă nu vor putea să dea un răspuns care să(-i) mulţumească atunci îi voi ruga să constate că orice reformă (economică) care şterge cu buretele un drept fundamental al unei colectivităţi, este ilegală şi imorală.

Adică este ilegal şi imoral ca cineva - indiferent că se numeşte statul român - să deţină şi să vândă în nume exclusiv propriu bunuri care nu îi aparţin.

Mai mult decât atât, este mai presus de orice îndoială că în asemenea condiţii o astfel de reformă, ca şi oricare alta bazată pe fraudă va fi condamnată la eşec…

Cu alte cuvinte, “privatizarea” nu se poate face (nu trebuie să lăsăm să fie făcută) prin vânzarea de către stat a întreprinderilor care de drept ne aparţin nouă, cetăţenilor, în calitate de proprietari.

Privatizarea trebuie să se facă prin restituirea proprietăţilor confiscate abuziv de către regimul comunist începând cu 1948, restituire urmată apoi de împărţirea gratuită şi echitabilă, între toţi cetăţenii români a capitalului rămas, capital care a fost acumulat în mai mult de patru decenii de muncă şi privaţiuni impuse tocmai celor ce de drept îi erau proprietari.

Iar împărţirea gratuită…..poate fi făcută prin folosirea certificatelor de proprietate a căror valoare nominală este de zece milioane de lei.”

 

Neînţelegând EROAREA în care continua să se complacă, în tot acest timp în care eu renunţasem la teza împroprietăririi şi adoptasem hotărât teza drepturilor de proprietate ale cetăţenilor, la începutul anului 1995, în broşura “ACTIUNEA CARE APĂRĂ NAŢIUNEA,” dr. Cojocaru a continuat să susţină teza “împroprietăririi.”

Dsa scria atunci, chiar dacă, în repetate rânduri încercasem deja să îl determin să îşi schimbe convingerile :

“Cititorii acestei broşuri îşi vor aminti, desigur, eforturile pe care le-am făcut imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, ca şi după aceea, pentru aplicarea în România a unei reforme economice care să fi avut în centrul ei împroprietărirea cetăţenilor prin titluri de proprietate şi care ar fi asigurat, încă din start, îmbunătăţirea activităţii economice şi a nivelului de trai al populaţiei ţării.

Propunând această reformă, cunoscută mai târziu sub numele de Varianta Cojocaru, în Februarie 1990 am scris următoarele :

Deşi toate componentele structurii economiei vor suferi schimbări, ajustări, aceea care are cea mai mare şi mai acută nevoie de schimbare este structura de proprietate. Aceasta deoarece schimbarea formei de proprietate va determina şi schimbarea celorlalte componente structurale…

Elementul central al propunerii mele îl constituie titlul de proprietate (TDP-ul). El va îndeplini două funcţii principale : 1) transferarea proprietăţii din mâinile statului în cele ale populaţiei fără perturbarea circulaţiei băneşti 2) sursa de capital pentru demararea rapidă a zeci de mii de întreprinderi particulare.

Împroprietărirea poporului este o NECESITATE ECONOMICĂ - fără ea nu va fi eficienţă, productivitate, rentabilitate, bogăţie, prosperitate ; este o NECESITATE POLITICĂ - fără ea nu va fi democraţie, unitate, pace socială ; este o NECESITATE MORALĂ - fără ea nu va fi dreptate şi cinste.

 

Aşa după cum se poate vedea, dr. Cojocaru - deşi estima corect necesităţile economică, politică şi morală nu îşi dădea totuşi seama de NECESITATEA JURIDICĂ IMPERATIVĂ care OBLIGA  la RETROCEDAREA capitalului către proprietarii lui de drept : cetăţenii României.

Din punctul de vedere al economistului Cojocaru, împroprietărirea poporului (cu capitalul acumulat între 1948 şi 1989) era o NECESITATE

Care a dispărut între timp…

Din punctul de vedere al arhitectului Popa retrocedarea acelui capital era (şi rămâne) OBLIGATORIE.

 

Dr. Cojocaru a achiesat la teza mea, a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României, abia odată cu redactarea în comun, la începutul anului 1996, a textului Manifestului Naţional al Asociaţiei Civice Solidaritatea Românească, asociaţie pe care împreună - dr. Cojocaru şi cu mine - am înfiinţat-o la începutul anului 1995.

Iar această concedare a dr. Cojocaru a avut loc doar după ce am insistat, în continuare, (inclusiv pe textul Manifestului) ca dsa să renunţe la teza “împroprietăririi.”

Abia cu acea ocazie, în varianta propusă de dr. Cojocaru scria :

Condiţia primordială a renaşterii naţionale o reprezintă recunoaşterea dreptului de proprietate  al cetăţenilor ţării asupra întregului capital naţional şi crearea cadrului legislativ pentru apărarea şi sporirea acestuia.

Naţiunea română nu va scăpa de sărăcie şi umilinţă atâta timp cît membrilor ei nu li se va recunoaşte dreptul de proprietate asupra capitalului creat de ei, atâta timp cât acest capital va continua să facă obiectul „afacerilor” dintre guvernanţi şi mafioţi.

Întregul capital acumulat în aşa-zisele întreprinderi de stat ale fostului regim comunist din România aparţine cetăţenilor români.

 

Din păcate, între timp, aşa după cum se poate constata, dr. Cojocaru şi-a nuanţat poziţia în sensul că a acceptat faptul că afacerile dintre guvernanţi şi mafioţi sunt (potrivit dsale) „legale.”

În acelaşi timp, în care dr. Cojocaru alcătuia textul variantei dsale, în varianta propusă de mine reiteram practic cele afirmate în articolele deja publicate în presă cu aproape doi ani în urmă :

Adevărata reformă trebuie să pornească de la adevărul că întregul capital românesc acumulat în perioada regimului comunist în aşa-zisele întreprinderi de stat aparţine de drept cetăţenilor României. Drept recunoscut ca atare de Constituţiile României din 1948, 1952 şi 1965.

Ultima rămasă în vigoare până la promulgarea Constituţiei din 1991.

………………………………………………………………………………………………………………..

Statul socialist român nu a fost proprietarul bunurilor mijloace de producţie şi, pe cale de consecinţă nici statul român postdecembrist nu este proprietarul legitim al respectivelor întreprinderi - aşa după cum a încercat să se autoproclame prin Legea 15/1990 - ci doar administratorul lor.

 

În final, textul Manifestului Naţional a fost definitivat de mine - cu acordul dr. Cojocaru - după cum urmează :

 

Întregul capital acumulat în aşa-zisele întreprinderi socialiste de stat, rebotezate prin Legea 15/1990 regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, aparţine de drept cetăţenilor României. Acest drept a fost recunoscut ca atare, prin Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 şi ca urmare a principiului conform căruia legile nu se aplică retroactiv, exproprierea cetăţenilor a proprietarilor, prin respectiva Lege, reprezintă o încălcare flagrantă a unui drept cetăţenesc fundamental. Încălcare cu atât mai flagrantă cu cât la data promulgării Legii 15/1990, articolele 6 şi 7 din Constituţia României din 1965 - referitoare la dreptul românilor de a fi proprietari în comun ai averii lor - se aflau încă în vigoare.

Întrucât statul socialist nu a fost proprietarul mijloacelor de producţie, fiindcă ele au aparţinut în proprietate socialistă (conform dogmei marxiste) tuturor membrilor societăţii, întregului popor, adică tuturor cetăţenilor ţării, rezultă că nici statul român actual nu are dreptul să se autoproclame proprietarul capitalului naţional. Statul socialist a fost doar administratorul proprietăţii socialiste comune şi, pe cale de consecinţă, statul român postcomunist putea aspira doar la această calitate.

 

Aşadar, din consultarea tuturor materialelor prezentate rezultă, cred eu, cu maximă limpezime cine dintre noi doi - dintre dr. Cojocaru şi subsemnatul - este autorul tezei corecte privind dreptul de proprietate al cetăţenilor României şi cine este autorul tezei eronate a împroprietării cetăţenilor cu capitalul aflat în proprietatea statului.

 

Desigur, faptul că acum, de curând, dr. Cojocaru a ţinut să declarare că îşi păstrează poziţia privitoare la dreptul de proprietate al cetăţenilor, pe care dsa a acceptat-o de abia în 1996, la aproape doi ani după ce eu formulasem public respectiva teză, nu poate decât să mă bucure.

La fel mă bucură şi faptul că - în ultimul timp - face vorbire desprea ea şi la emisiunile televizate la care este invitat.

Deşi trebuie să spun că felul în care dsa face referire la diversele aspecte legate de drepturile de proprietate ale românilor este unul stângaci şi nu de puţine ori eronat pur şi simplu.

Aceasta deoace dr. Cojocaru continuă să NU înţeleagă problema ân datele ei esenţiale.

Ceea ce m-a bucurat şi mă bucură însă mai puţin nu este faptul că dr. Cojocaru şi-a însuşit teza mea, a drepturilor de proprietate a românilor şi că o susţine (atâta vreme cât eu însumi am insistat să o preia), ci faptul că dsa pretinde, în mod incorect şi neadevărat, că ea îi aparţine.

Şi, mai mult, că ar fi promovat-o dintotdeauna.”

De asemenea, nu pot să fiu bucuros în momentul în care constat că dr. Cojocaru vituperează (probabil, pe bună dreptate) împotriva lui Dan Diaconescu, despre care afirmă că i-a furat ideile (pe lângă faptul că afirmă că i-a furat şi semnăturile) dar, în acelaşi timp, dr. Cojocaru şi-a însuşit în nume şi folos exclusiv propriu idei care NU îi aparţin.

În plus, şi mai puţin mă bucură faptul că în această postură exclusivistă pe care şi-a atribuit-o, fără merit şi fără consimţământul meu explicit, dr. Cojocaru acţionează acum în vederea marginalizării  respectivei teze privind drepturile de proprietate ale cetăţenilor.

În acest sens, dsa a afirmat, în chiar atacul pe care l-a comis pe site împotriva subsemnatului, că problema “despăgubirii este una secundară.”

Iar înte timp ea a fost eliminată cu desăvârşire din noua formă a proiectului de lege pe care îl propune.

Dar voi reveni pe larg asupra acestui subiect.

Sintetizâd cele de mai sus, concluzia este următoare :

Dr. Cojocaru şi-a atribuit pentru sine în mod nemeritat paternitatea ideii/tezei apaţinând subsemnatului privitoare la drepturile de proprietate inalienabile şi imprescriptibile a le românilor asupra capitalului acumulat în perioada funcţionării fostului stat socialist.

Dar cu toate acestea, în loc să se folosească de această teză pentru a promova recuperarea de către români a capitalului FURAT de la ei de către stat, dr. Cojocaru a abandonat-o - aşa după cum voi arăta mai departe - în favoarea construirii unei viitoare aşa-zise “economii democratice de piaţă.”

Despre care, de la un moment dat încoace, pretinde în mod fals - aşa după cum vom vedea - că ar fi şi creştină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 2

ADEVĂRUL DESPRE LEGEA COJOCARU - VERSIUNEA 2011

 

Legea Cojocaru în actuala ei versiune modificată (dar rămasă, în esenţă, tot ca şi în versiunile ei anterioare, cele din 2008, 2009 şi 2010, ba chiar şi în cele mai vechi din 1997, 1998 şi următoarele), pleacă de la teza dr. Cojocaru potrivit căreia cei care au achiziţionat de la statul român părţi din capitalul acumulat în perioada de funcţionare a fostului stat socialist le deţin acum în mod legal.

Adică, practic, dr. Cojocaru afirmă că, deşi procesul de privatizare - adică transferul din proprietatea privată a statului în proprietatea profitorilor tranziţiei a capitalului acumulat în perioada de funcţionare a fostului stat socialist - a fost unul inechitabil şi imoral, iar pe alocuri s-au comis şi diverse ilegalităţi, acest proces a fost şi este în continuare (pentru că vedem că el nu s-a încheiat încă) unul LEGAL.

Deşi, pe de altă parte dr. Cojocaru recunoaşte - începând însă abia cu perioada de după 1996 - că statul a furat capitalul de la poporul român.

Dar să-i dăm cuvântul chiar dr. Cojocaru.

Astfel, în expunerea de motive la Lege găsim, pe lângă multe alte afirmaţii (şi) următoarele precizări care sunt perfect edificatoare pentru problema care ne interesează :

1. În timpul regimului comunist, în perioada 1948-1989, cetăţenilor României le-a fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată. Cetăţeanul a avut dreptul să aibă în proprietate privată numai unele bunuri de consum - casă, autoturism, mobilier, etc. - nu si bunuri de producţie (capital). Statul comunist a preluat o parte - circa o treime - din veniturile create de cetăţeni şi a transformat-o în capital real - fabrici, uzine, hoteluri, spaţii comerciale, etc. - care a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor, de fapt, atribuţiile dreptului de proprietate fiind exercitate de statul comunist. Aceasta a fost, în fond, esenţa regimului comunist - lipsa dreptului cetăţeanului la proprietate privată asupra capitalului - de aici decurgând şi încălcarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

2. Abolirea regimului comunist ar fi trebuit să se concretizeze în trecerea imediată şi integrală a capitalului din proprietatea comună (comunistă) a întregului popor în proprietatea privată a celor din ale căror venituri a fost acumulat acest capital, adică în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României. Aceasta formă de privatizare a capitalului acumulat în timpul regimului comunist a fost propusa prin proiectul de reformă cunoscut sub denumirea de „VARIANTA COJOCARU”. A se vedea, în acest sens, lucrările:PRIVATIZAREA: DE CE? CUM? PENTRU CINE?” (1990);IEŞIREA DIN PRĂPASTIE”, (1998);CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE”, (2008).

3.Trecerea imediată - în 1990 - a întregului capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României ar fi determinat crearea, în România, a unei economii democratice, productive şi competitive, crearea unei clase mijlocii majoritară în societate, care ar fi deţinut şi puterea economică şi puterea politică şi ar fi asigurat funcţionarea unui stat de drept, cu adevărat democratic, clasă socială care şi-ar fi impus şi propriile valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul de întreprindere, cinstea, solidaritatea socială şi naţională.

4. Guvernanţii României postcomuniste au încălcat drepturile de proprietate ale românilor, au respins VARIANTA COJOCARU”, au trecut, mai întâi, prin Legea nr. 15/1990, cea mai mare parte – peste 95% – a capitalului naţional acumulat în perioada 1948-1989 din proprietatea comună a întregului popor în proprietatea privată a statului, iar, apoi, prin legile „privatizării, au trecut, vânzând pe nimic, acest capital în proprietatea privată a străinilor şi a unui grup minoritar autohton format din guvernanţi şi camarila acestora.

5. Prin Legea nr.15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale  s-a săvârşit, în fapt, cel mai mare furt cunoscut în istoria poporului român. Românilor li s-a vorbit de „reorganizare”, în realitate s-a făcut expropierea cetăţenilor şi împroprietărirea statului cu capitalul acumulat de români în perioada 1948-1989. Prin această lege, s-a stabilit ca guvernul să „reorganizeze” unele întreprinderi ca societăţi comerciale, altele ca regii autonome Şi unele şi altele au devenit „proprietare” ale bunurilor aflate în patrimoniul lor – terenuri, clădiri, utilaje etc.  În textul legii, au  precizat, însă, că societăţile comerciale au ca acţionar unic statul.  Deci nu „proprietar”, ci „acţionar”, astfel  încât românii sa nu bage de seama ca statul s-a împroprietărit cu averea lor, a cetăţenilor

Aşadar, faţă de situaţia creată prin punerea în aplicare a prevederilor Legii 15/1990, respectiv prin derularea procesului de privatizare dr. Cojocaru trage următoarea concluzie :

 

Statul român nu poate fi absolvit de răspunderea pe care o are de a înapoia proprietarului, poporului român, capitalul pe care l-a furat prin Legea 15/1990. Ca orice hoţ, el are răspunderea să dea înapoi şi capitalul furat şi distrus şi capitalul furat şi înstrăinat şi capitalul furat şi neînstrăinat, încă.

Evident, va trebui să pornim de la situaţia actuală a capitalului românesc.

Trebuie să-i dăm statului român posibilitatea de a “munci”, de a recrea şi de a reacumula, pe o cale, sau alta, capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel pe care l-a vândut şi a “păpat” sumele încasate din vânzare, în loc să le reinvestească, să le păstreze calitatea de capital.

Din acest motiv, varianta de reformă a proprietăţii, modalitatea de construire a economiei democratice, pe care o propunem acum, în 2010, este diferită de aceea care putea şi trebuia aplicată în anul 1990.

Varianta de reformă propusă are ca punct de plecare recunoaşterea, de către statul român, a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor ţării asupra capitalului acumulat până în 1989 şi a profiturilor realizate cu acest capital din 1990 până în prezent. Această recunoaştere se va realiza printr-o emisiune de obligaţiuni de despăgubire, cu termen de scadenţă de maxim 10 de ani, şi o dobândă de 0,5% pe an.

Valoarea nominală a obligaţiunilor va fi exprimată în euro.

Statul se va obliga să plătească fiecărui cetăţean 20.000 Euro.

Vor fi despăgubiţi toţi cetăţeni majori ai Romaniei

 

Odată ce am aflat care este punctul de vedere actual al dr. Cojocaru va trebui ca - înainte ca el, punctul de vedere, să fie supus discuţiei - să fac următoarele precizări privind textul ca atare.

Astfel :

1. În primul rând, dr. Cojocaru greşeşte atunci când afirmă că cetăţenilor le-a fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată şi că esenţa regimului comunist consta în lipsa dreptului cetăţeanului la proprietate privată asupra capitalului.

Formularea corectă nu este aceea că cetăţenilor le-a fost interzis dreptul la proprietate, ci este aceea potrivit căreia, în socialism, proprietatea privată asupra capitalui a fost desfiinţată.

Ceea ce înseamnă că esenţa regimului comunist constă în desfiinţarea proprietăţii private asupra capitalului şi înlocuirea ei cu proprietatea comună/socialistă.

Deşi aparent cele două formulări sunt echivalente, deosebirea dintre ele este una de substanţă.

Interzicerea unui drept pentru o categorie de cetăţeni (sau chiar pentru toţi cetăţenii) nu  presupune şi nici nu presupunea (nici în socialism) desfiinţarea dreptului ca atare.

Rămânea posibilitatea ca altcineva, nu cetăţenii, ci să zicem instituţiile statului (Ministerul de Finanţe, Direcţia Securităţii Statului), sau alte persoane (juridice) să poată avea acest drept.

Cum ar fi fost, de exemplu, organizaţiile denumite Partidul Comunist Român, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Generală a Sindicatelor….

Ori, faptul că aceste organizaţii chiar au avut patrimonii proprii a reprezentat o încălcare gravă a prevederilor constituţionale, a însăşi legalităţii socialiste.

De aici se pot trage concluzii pertinente asupra consecinţelor acestei stări de fapt.

Concluzii care nu fac însă obiectul prezentului document.

2. În al doilea rând, dr. Cojocaru vorbeşte despre faptul că bunurile/capitalul a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor, de fapt, atribuţiile dreptului de proprietate fiind exercitate de statul comunist.

Şi aici dr. Cojocaru comite o eroare de apreciere.

Capitalul nu a intrat “formal” în proprietatea comună pentru că în drept (inclusiv în dreptul constituţional, fie el şi socialist) nu se operează cu noţiunile de „formal” şi „informal.” Ci cu noţiunile de “în drept” şi „în fapt.”

Ceea ce înseamnă că dacă capitalul intra de drept în proprietatea comună a întregului popor, dar în fapt, respectivul capital intra în proprietatea statului socialist, atunci statul socialist a furat tot timpul capitalul, ca atare, de la întregul popor.

Concluzia ar fi atunci aceea potrivit căreia nu statul post socialist a furat capitalul de la popor prin efectul Legii 15/1990, ci că statul socialist însuşi a fost hoţul.

Pe de altă parte, exercitarea (deplină) a atribuţiilor dreptului de proprietate - posesia, folosinţa, dispoziţia şi uzufructul - poate fi făcută doar de către proprietar. Sau de către o persoană investită/acceptată (temporar) de către proprietar, sau desemnată a avea (tot temporar) calitatea de proprietar.

Administratorul, prin statut, nu dobândeşte niciodată o astfel de calitate.

Ceea ce înseamnă că dacă statul socialist a exercitat (în deplinătate) atribuţiile dreptului de proprietate el şi-a depăşit calitatea de simplu administrator.

Adică statul socialist a uzurpat, în mod abuziv, o calitate pe care nu avea dreptul să o deţină : aceea de proprietar.

3. În al treilea rând, dr. Cojocaru vorbeşte despre proiectul de reformă cunoscut sub denumirea de „VARIANTA COJOCARUca despre o formă de privatizare a capitalului acumulat în timpul regimului comunist”.

Ori, în realitate, prin Legea 15/1990, prin celelalte legi ulterioare ale privatizării şi prin Constituţia din 1991 s-a stabilit că ceea ce putea fi privatizat era doar proprietatea privată a statului

Nicidecum şi proprietatea publică a acestuia.

Ceea ce, conceptual vorbind, este un nonsens.

Nu poate fi privatizat un bun care se află deja în proprietate privată, indiferent de faptul că acea proprietate privată este a statului.

Faptul că s-a folosit şi se foloseşte, în mod total impropriu termenul de privatizare pentru a denumi o operaţie prin care statul înstrăinează - către terţi - bunuri aflate în proprietatea sa privată nu reprezintă altceva decât o manipulare perfidă a opiniei publice.

La vremea respectivă i-am atras atenţia dr. Cojocaru asupra acestei malversaţiuni suplimentare folosită de către păpuşarii tranziţiei pentru a prosti lumea în faţă.

Motiv pentru care, atunci când vine vorba despre aşa-zisa privatizare” eu nu folosesc niciodată acest termen.

Întotdeauna îl înlocuiesc cu cel de dezetatizare.

4. În al patrulea rând dr. Cojocaru vorbeşte despre „vânzare pe nimic a capitalului”

În ceea ce mă priveşte am adoptat definiţia dr. Cojocaru privitoare la actul vânzării ca fiind un schimb de valori echivalente.

În consecinţă, potrivit acestei definiţii un bun nu poate fi vândut „pe nimic”.

Un bun poate fi vândut doar dacă preţul primit (în bani, sau în produse) este echivalent cu valoarea bunului.

Dacă cineva renunţă la un bun fără să ceară în schimb valoarea echivalentă a acelui bun înseamnă că îl donează (parţial sau în totalitate), nicidecum că îl vinde.

Motiv pentru care, atunci când vine vorba despre vânzare pe nimic, sau la preţuri subevaluate, eu nu folosesc niciodată termenul de vânzare, ci cel de înstrăinare.

5. În al cincilea rând dr. Cojocaru afirmă că prin Legea nr.15/1990 …..s-a făcut expropierea cetăţenilor.”

Afirmaţie care este total greşită.

Exproprierea este un act prin care statul dobândeşte un bun în schimbul căruia acordă o despăgubire (justă sau nu) celui de la care a dobândit bunul în cauză.

Ori, câteva rânduri mai sus dr. Cojocaru recunoaşte că statul a furat capitalul de la cetăţeni.

Deci nici vorbă de expropriere, ci de furt, pur şi simplu.

Probabil că dr. Cojocaru, atunci când (din greşală) a făcut referire la expropriere, a vrut să-l parafrazeze pe Marx care (metaforic) vorbea despre “exproprierea expropriatorilor.”

 

Să depăşim însă precizările (necesare de altfel) pe care tocmai le-am făcut pentru a vedea ce înseamnă suita de afirmaţii făcute de dr. Cojocaru şi pe care le-am citat mai sus ?

Ce urmări are această suită de afirmaţii ale cărei concluzii se află în totală contradicţie faţă de teza mea privind drepturile de proprietate inalienabile şi imprescriptibile ale cetăţenilor României asupra capitalului acumulat în perioada de funcţionare a fostului stat socialist ?

Înseamnă că, voluntar sau involuntar, dr. Cojocaru susţine că :

- cei care deţin actualmente capitalul achiziţionat de la stat îl deţin în mod LEGAL

- pentru că procedurile în baza căruia l-au achiziţionat sunt LEGALE deoarece

- legile care reglementeză respectivele proceduri sunt LEGALE întrucât

- au la bază Legea 15/1990, care a NU fost o lege constituţională fiindcă prin ea

- statul post socialist a FURAT capitalul de la poporul român care era

- proprietarul LEGAL, al capitalului

Şi care popor român, aş adăuga eu încă o dată, este, în continuare, proprietarul DE DREPT al acestui capital deoarece prin furt calitatea de proprietar nu este pierdută de către proprietar şi nu este dobândită de către hoţ.

Ştiţi cum se numeşte acest eşafodaj, pe care (în mod conştient sau nu) îl susţine dr. Cojocaru ?

El se numeşte APORIE.

Adică o fundătură a raţiunii.

O problemă imposibil de rezolvat.

Cum sunt, de pildă celebrele aporii în care săgeata deşi zboară stă pe loc, iar Ahile cel iute de picior nu poate ajunge din urmă broasca ţestoasă.

Şi, ca în orice aporie, dificultatea aflării adevărului este insurmontabilă.

Consecinţa : prin această mostră perfectă de raţionament ilogic dr. Cojocaru reuşeşte, mai bine ca nimeni altul, să îşi discrediteze iremediabil doctrina, atâta vreme cât susţine simultan (în chiar propoziţii formulate de către dsa) două lucruri care se bat - în mod ireductibil -  cap în cap : şi anume că statul a vândut în mod LEGAL un capital pe care l-a FURAT.

Pentru că este limpede că cele două ipostaze, acceptate simultan de dr. Cojocaru, se exclud reciproc.

Dacă statul a furat, el nu poate înstrăina în mod legal bunurile furate.

Şi invers, dacă statul poate înstrăina bunuri în mod legal, el nu a furat acele bunuri.

Astfel, dacă cineva va privi, fără nici un fel de părere preconcepută,  punctul nodal al Legii Cojocaru şi anume articolele 1 şi 3 din Legea Cojocaru - versiunea 2010, precum şi articolul 10 din Legea Cojocaru - versiunea 2011, pe care le reproduc mai jos în conformitate cu textul postat pe site :

 

Art. 1. În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul Romaniei, prin Ministerul Finanţelor Publice, efectuează o emisiune de obligaţiuni prin care se angajează să restituie cetăţenilor României capitalul trecut în patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990.

 

Art. 3. Fiecare cetăţean major al României este îndreptăţit să primească un număr de 20 obligaţiuni, fiecare obligaţiune având o valoare nominală de 1.000 euro, respectiv un total de 20.000 euro.

 

Art.10. În primii 10 ani de aplicare a prezentei legi, fiecare cetăţean major al României este îndreptăţit să primească, de la Fondul Naţional de Solidaritate şi Dezvoltare, echivalentul sumei de 20.000 de euro, pentru finanţarea de proiecte de investiţii elaborate şi aprobate conform prezentei legi.

Acest drept poate fi exercitat timp de 10 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, de către persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani înainte de sau la data intrării în vigoare a legii, respectiv, timp de 10 ani de la data când au împlinit vârsta de 18 ani, de către persoanele care vor împlini vârsta de 18 ani după data intrării în vigoare a prezentei legi.

 

va fi nevoit să constate că tocmai acest punct nodal reflectă cu fidelitate lipsa de logică a fundamentelor Legii pe care le-am reprodus anterior.

Astfel, dacă dr. Cojocaru admite că statul a furat capitalul prin „trecerea acestuia în patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990” atunci logic, mai bine zis obligatoriu, ar fi ca dsa să ceară, cu prioritate, restituirea bunurilor furate.

Şi abia apoi, dacă respectivele bunuri (se dovedeşte că) nu mai există să ceară despăgubiri.

O mostră cât se poate de elocventă în acest sens este reprezentată, de altfel, de legislaţia referitoare la retrocedarea către foştii proprietari a bunurilor abuziv preluate de către statul socialist.

Ori, faptul că dr. Cojocaru evită soluţionarea corectă a problemei - constând în retrocedarea/recuperarea bunurilor furate, pe motiv că acest lucru nu ar mai fi posibil, deoarece ar fi intrat legal în proprietatea profitorilor tranziţiei - îl duce mai departe către o soluţionare greşită a modului în care va fi construită viitoarea economie şi societate românească.

Dar despre această soluţionare greşită voi vorbi în capitolul patru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 3.

ADEVĂRUL DESPRE SOLUŢIA CONFISCĂRII

 

Am afirmat public, începând cu 1994, şi reafirm în continuare că :

a. Prin, iniţierea, votarea, promulgarea şi punerea în aplicare a prevederilor Legii 15/1990, statul român a furat de la poporul român capitalul acumulat de poporul român în proprietatea sa comună.

Şi am argumentat deja, în detaliu, de ce actul cu pricina (de fapt, succesiunea de acte/fapte) se constituie într-un furt calificat care, la data săvârşirii lui/lor, se încadra/încadrau în prevederile art. 223 Cod Penal şi următoarele. El, procesul (adică infracţiunea ca atare) a fost şi rămâne un act PROFUND ILEGAL.

Acesta este/a fost primul proces.

b. SEPARAT de primul proces, prin care statul a furat capitalul cu pricina, a avut loc, ULTERIOR, şi se desfăşoară, în continuare, cel de al doilea proces : înstrăinarea, de către stat, a bunurilor furate.

Proces denumit, de altfel, în mod total impropriu privatizare pentru că, aşa după cum am mai arătat, statul înstrăinează - atunci când privatizează - proprietatea sa privată, nicidecum proprietatea sa publică. Care este inalienabilă.

În conformitate cu oricare din doctrinele juridice (mă refer aici la societăţile civilizate, inclusiv la cele care au cunoscut experienţa socialismului real), mai vechi sau mai noi şi care au prins rădăcini oriunde pe mapamond, tranzacţionarea bunurilor furate este ea însăşi o infracţiune, putând fi însoţită, după caz, şi de alte (multe) infracţiuni.

Ceea ce înseamnă, pe cale de consecinţă, că privatizarea, care (în România) a însemnat şi înseamnă tranzacţionarea de bunuri furate este, prin definiţie, ILEGALĂ.

Prin urmare, (şi) al doilea proces, trecerea capitalului din proprietatea privată a statului în proprietatea profitorilor tranziţiei, s-a făcut, şi se va face (dacă se va mai face), în mod ILEGAL.

Adică, cei care deţin capitalul - provenit din proprietatea privată a statului - îl deţin în mod ILEGAL.

La fel şi cei care îl vor dobândi, dacă îl vor dobândi.

c. Pe cale de consecinţă, din punctul meu de vedere, trebuie însă să urmeze cu necesitate cel de al treilea proces.

Şi anume, urmare a comiterii respectivelor două ILEGALITĂŢI anterioare, trebuie să aibă loc CONFISCAREA bunurilor FURATE şi înstrăinate de stat fără drept.

Bunuri pe care actualii deţinători le-au achiziţionat, prin comiterea (de către stat) a infracţiunii de tranzacţionare de bunuri furate. Precum şi, după caz, şi a altor delicte.

Această măsură a confiscării bunurilor furate, oricare ar fi ele, fiind prevăzută inclusiv de actualul cod penal aflat în vigoare.

d. Odată confiscate bunurile furate, încă existente, trebuie să urmeze cel de al patrulea proces : capitalul trebuie să fie împărţit cetăţenilor potrivit procedurilor bazate pe emiterea TDP - urilor în conformitate cu majoritatea prescripţiilor Variantei Cojocaru din 1990.

e. După finalizarea cât mai rapid cu putinţă a acestui al patrulea proces trebuie să urmeze cel de al cincilea proces, care va consta în despăgubirea cetăţenilor pentru capitalul furat.

Acel capital pe care statul şi/sau cei cărora le-a fost încredinţat fie l-au distrus, fie l-au transformat, ori în fond de consum, ori în bunuri de lux.

Şi sunt convins că profesioniştii în domeniul recuperării, începând cu poliţiştii, procurorii şi judecătorii şi sfîrşind cu economiştii (sau după caz, în ordine inversă : profesioniştii începând cu economiştii şi sfârşind cu poliţiştii, procurorii şi judecătorii), îşi vor face treaba şi vor recupera tot ceea ce mai este de recuperat.

f. În sfîrşit, odată încheiat şi acest al cincilea proces va putea demara şi cel de al şaselea proces, cel propus de dr. Cojocaru, constând în transferarea/redistribuirea unei părţi din capitalul nou creat (din PIB-ul nou creat) în proprietatea cetăţenilor merituoşi în baza criteriilor pe care dsa le pe propune acum, sau în baza altor criterii potrivite cu contextul în care, în viitor, va avea loc această redistribuire.

 

Aşadar, sintetizând, derularea proceselor poate fi condensată astfel :

Etapa 1 : confiscarea propriu-zisă a capitalului încă existent

Etapa 2 : împărţirea capitalului confiscat, potrivit Variantei Cojocaru - versiunea 1990

Etapa 3 : despăgubirea cetăţenilor prin confiscarea bunurilor provenite din capitalul furat

Etapa 4 : redistribuirea unei părţi din PIB-ul nou creat

 

Din punctul meu de vedere, faptul că legile privatizării, după ce că au fost promulgate, pe baze, în condiţii şi uneori prin proceduri profund ILEGALE, au mai fost şi strâmbe (îmbogăţindu-i pe cei foarte puţini şi sărăcindu-i pe cei foarte mulţi), nu face decât să adauge, ilegalităţii juridice a respectivelor acte privind privatizarea, şi conţinutul nociv - economic şi social - al consecinţelor pe care le-a avut şi le are procesul de privatizare aşa cum a fost conceput şi realizat de către clasa politică din România.

În acest sens (folosindu-mă din nou de dl. Patriciu, invocat ca exemplu de către dr. Cojocaru), PETROMIDIA trebuie confiscată de la khazahi NU pentru că respectivul domn a luat-o de la statul român pe mai nimic şi le-a vândut-o cu două miliarde de euro, ci pentru că khazahii au cumpărat de la dl. Patriciu o rafinărie pe care el a luat-o de la statul român care o furase anterior de la poporul român. Şi, ca orice bun furat, rafinăria trebuie returnată păgubaşului.

Şi, cu asta, BASTA !!!

Khazahii nu au decât să-i ceară dlui Patriciu să le dea cele două miliarde de euro înapoi.

Iar dl Patriciu n-are decât să ceară înapoi, de la statul român, contravaloarea celor câteva acţiuni cu care - prin ceea ce unii au numit-o ca fiind o ingenioasă inginerie financiară - a intrat în posesia rafinăriei.

 

Confiscarea nu este o măsură nici politică, nici ideologică.

Este o simplă/banală măsură poliţienească, nicidecum una de poliţie politică.

Aşadar, pentru a o pune în practică statul nu va trebui să fie unul dictatorial şi irensponsabil, ci dimpotrivă, unul democratic şi responsabil.

Sigur că rezolvarea unei astfel de probleme (multiplicată la scara întregii ţări) nu va fi nici una simplă, nici una uşoară.

Dar va fi la fel de greu, dacă nu cumva chiar mai greu, să se colecteze impozitul progresiv pe averea tuturor oligarhilor. 

În situaţia cu pricina poliţia, de exemplu, nu va fi de nici un folos...

 

Categoric că la data prezentei, capitalul iniţial din 1990  a fost masiv diminuat (fizic şi valoric).

Dr. Cojocaru afirmă că, din acel capital ar mai fi rămas doar 10, cel mult 15 procente.

Adică, din cei aproximativ 200 de miliarde, ar mai fi rămas cel mult 35.

Posibil ca dsa să aibă dreptate. Nu îl contrazic.

 

Pe de altă parte, dacă lucrurile vor fi privite chiar mai practic, se va putea constata că totuşi în România există un capital de măcar 200 de miliarde de euro care crează anual un PIB de 100 de miliarde de euro, atâta vreme cât, de regulă, două unităţi de capital crează o unitate de PIB.

Chiar dr. Cojocaru fiind cel care propune şi certifică un astfel de calcul.

Ori, în 1990, dr. Cojocaru a calculat că România avea cam 200 de miliarde de dolari capital. Care, în banii de acum, ar corespunde, oarecum, cu cei aproximativ 200 de miliarde de euro care crează PIB-ul.

Cine sunt atunci cei 165 de miliarde, diferenţa de până la 200 de miliarde ?

În condţiile în care, tot dr. Cojocaru afirmă că în România, în ultimii 20 de ani, a fost investit doar un miliard de euro.

Şi cred că (şi) această afirmaţie a dsale este corectă.

De unde provine atunci diferenţa de capital de 165 de miliarde ?

Al cui este în realitate acest capital de 165 de miliarde de euro, cui aparţine el de drept ?

Nu cumva, într-un fel sau altul, cei 165 de miliarde provin tot din capitalul furat în 1990 ?

Şi dacă da, atunci nu cumva cei 165 de miliarde pot fi şi ei recuperaţi de către proprietarii lor de drept.

Poate fi, la o adică, şi el, capitalul de 165 de miliarde, confiscat ?

Eu cred că da.

De altfel, însăşi UE promovează o legislaţie (a confiscării extinse) prin care nu numai bunurile furate sunt confiscate, ci şi bunurile dobândite ca urmare a spălării fondurilor provenite din infracţiuni şi investite în afaceri legale, urmează a fi confiscate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 4

ADEVĂRUL DESPRE SOLUŢIA IMPOZITĂRII PROGRESIVE.

LEGEA COJOCARU - VERSIUNEA 2012

 

Am apreciat şi apreciez în mod deosebit efortul dr. Cojocaru de a fundamenta o economie care să scoată România din marasm.

Şi mai nou a unei economii care să scoată lumea întreagă din criza economică pe care o îndură.

Cu atât mai mult cu cât, dr. Cojocaru - de câtăva vreme - încearcă să depăşească limitele perimate ale ştiinţei economice actuale, şi să fundamenteze, eventual, o nouă paradigmă economică, la nivel global.

Faptul că construcţia economică a dr. Cojocaru pune la bază şi dezvoltă într-o manieră proprie doctrina distributivităţii a lui Hilaire Belloc şi G. K. Chesterton, agreată şi de cercurile catolice, poate reprezenta un început de drum.

În ceea ce mă priveşte, referitor la eforturile dr. Cojocaru, pot spune două lucruri :

1. I-am sugerat dr. Cojocaru, încă de acum mai mulţi ani, faptul că termenul de economie democratică de piaţă (concept pe care dsa l-a pus în circulaţie) s-ar putea să nu fie, totuşi, cel mai potrivit, atâta vreme cât termenul de democraţie se referă, prin excelenţă, la oameni şi nu la bunuri, la capital.

Aşadar, transferarea termenului de democraţie (cu toate implicaţiile şi conotaţiile pe care el le poartă) şi asupra capitalului - mai ales în condiţiile definite/statuate de funcţionarea întreprinderilor capitaliste, precum şi de funcţionarea pieţei, în general - ar putea să se dovedească a fi o încercare hazardată.

2. Pot însă să spun, cu certitudine, că economia democratică pe care o propune dr. Cojocaru NU este şi o economie creştină.

Motivul clar şi indubitabil al acestei erori de apreciere făcută de către dr. Cojocaru fiind acela că solidaritatea pe care dsa o pune la temelia respectivei economii democratice de piaţă nu este, aşa cum pretinde dsa, “valoarea creştină supremă.”

Căci, aşa după cum ştie orice creştin autentic, valoarea creştină supremă este IUBIREA.

Pentru că, din păcate, se poate spune că, de fapt, solidaritatea este (în esenţă) o valoare preponderent ideologică.

O valoare a unui grup care poate fi : etnic, social, politic, cultural, etc.

O valoare care, în condiţii manipulatorii, poate deveni însă şi una extrem de nocivă.

Şi că lucrurile stau aşa o demonstrează, printre alţii şi Heinrich Himmler şeful organelor de represiune din cel de al Treilea Reich care, la un moment dat afirma :

“Viaţa veşnică va fi lanţul generaţiilor. Dar ea trebuie să se desfăşoare conform unor valorilor germanice care să se poată opune valorilor creştine, cum ar fi demnitatea în locul umilinţei, SOLIDARITATEA [subl. mea] rasei în locul iubirii aproapelui, onoarea în locul păcatului, slujirea unui singur popor în locul exaltării universalului. ”

Şi citate de acest fel vor putea fi găsite, deopotrivă, şi la marii “dascăli ai comunismului”, Marx, Engels, Lenin, Stalin şi Mao.

 

Dar să lăsăm (deocamdată) la o parte aprecierile privind preocupările dr. Cojocaru de a fundamenta o economie democratică de piaţă, sinonimă cu o economie creştină.

Şi să ne concentrăm asupra soluţiei pe care dr. Cojocaru o preconizează pentru a restitui românilor capitalul furat de la ei de către stat, în condiţiile în care dsa afirmă că, în prezent, din acest capital :

1.  O parte se află, atât cât a mai rămas, în proprietatea (ilegală) a statului

2.  O altă parte se află, atât cât a mai rămas, în proprietatea legală a unor terţi

3.  O altă parte a fost efectiv distrusă într-o proporţie apreciabilă

4. O altă parte fost transformată în fond de consum de către stat

5. O altă parte a fost tezaurizată în bunuri de lux (vile, automobile, bijuterii, obiecte de valoare)

Ce soluţie propune aşadar dr. Cojocaru pentru a restitui românilor cei 200 de miliarde de euro pe care statul i-a furat de la ei ?

În primul rând, mai nou, dr. Cojocaru nu mai afirmă nicăieri, în mod explicit, că prin Legea Cojocaru vor fi despăgubiţi cetăţenii pentru capitalul pe care statul l-a furat de ei.

În schimb dr. Cojocaru spune aşa :

1. Mai întîi, capitalul care încă mai există va rămâne în continuare la actualii lui deţinători.

Deci acest capital nu va fi restituit păgubaşilor, cetăţenilor României.

El va rămâne la actualii lui deţinători care, astfel, prin munca salariaţilor, va crea o plus valoare din care, o parte, va intra în continuare şi pe viitor în buzunarul respectivilor deţinători.

Nimeni alţii decât profitorii tranziţiei.

2. Apoi, dr. Cojocaru spune că capitalul care a fost distrus este/rămâne bine merci distrus şi este o pagubă irecuperabilă pentru foştii lui proprietari : cetăţenii României.

Şi, ca să înţelegem despre ce este vorba, să luăm ca exemplu, să zicem, Uzinele 23 August, care au fost rase de pe faţa pământului, iar terenul a fost vândut unor întreprinzători privaţi care vor să construiască, în locul uzinelor, un cartier rezidenţial.

Potrivit dr. Cojocaru, în această situaţie :

-  terenul va rămâne în proprietatea celor care l-au primit de la stat.

-  banii proveniţi din vânzarea uzinelor ca fier vechi vor rămâne tot la proprietarii terenului.

- profitul obţinut din vânzarea/închirierea locuinţelor ce vor fi construite va rămâne la proprietari.

3. Este, de asemenea, iremediabil pierdut, spune dr. Cojocaru,  capitalul care a fost  preluat de către stat sub formă de capital financiar - ca urmare a înstrăinării  diverselor active - şi cheltuit tot de către stat pentru :

- plata funcţionarilor publici, sau a celorlalţi angajaţi ai săi, medici, profesori, poliţişti, judecători,

- plata bunurilor şi serviciilor de care aparatul puterii de stat s-a folosit şi se foloseşte

- plata bunurilor şi serviciilor pentru învăţământ, cultură, sănătate, ordine, justiţie, armată, etc.

4. În sfârşit, spune dr. Cojocaru, vor rămâne la profitorii tranziţiei bunurile de lux, achizionate de către aceştia cu :

- banii obţinuţi din exploatarea capitalului cu care s-au procopsit de la stat

- banii obţinuţi din distrugerea capitalului cu care s-au procopsit de la stat, vândut ca fier vechi

- banii obţinuţi din vânzarea către terţi a capitalului cu care s-au procopsit de la stat

Ce nu spune însă dr. Cojocaru :

Deşi capitalul de 200 de miliarde de euro, existent în 1989, a fost (potrivit afirmaţiei dsale) distrus (fizic şi valoric) în proporţie de 85 % şi alte investiţii nu s-au făcut, din ce capital se obţine totuşi un PIB anual de (peste) 100 de miliarde de euro.

 

Ce propunea dr. Cojocaru - până la apariţia versiunii 2011 a Legii - în condiţiile de mai sus, pentru ca cetăţenii României să poată fi despăgubiţi ?

Şi, mai nou, ce propune dr. Cojocaru, după ce a renunţat, în mod explicit, să îi despăgubească pe respectivii cetăţeni ?

Dr. Cojocaru propune următoarele :

Începând de acum încolo salariaţii din România vor munci, adică vor acţiona (aşa cum au făcut şi până acum, de altfel) asupra capitalului care le-a fost furat şi se află în proprietatea statului şi a profitorilor tranziţiei, astfel încât acest capital să producă (prin munca lor) plus valoare.

Această plus valoare va fi impozitată de către stat.

Adică o (mare) parte va fi luată de stat sub forma impozitului progresiv pe avere.

Acest impozit nefiind altceva decât un fel de impozit forfetar.

Asemănător cumva cu birul pe care guvernul Boc l-a pus pe întreprinderile mici şi mijlocii.

În esenţă, fiind vorba deci despre faptul că, indiferent cum va merge treaba într-o întreprindere, ea va trebui să plătească statului ca impozit (cel puţin) o sumă fixată pe baza unui algoritm legat de capacităţile de producţie ale respectivei intreprinderi : mp, hectare, kilowaţi/oră produşi sau consumaţi, număr de salariaţi, sau mai ştiu eu altceva.

Cu ce va mai rămâne după impozitare, întreprinderea/patronul va plăti salariile, va trece la următorul ciclu de producţie şi, la fârşit de tot - aşa după cum este şi firesc - va păstra profitul.

Dacă va mai fi profit.

Pe de altă parte statul va strânge fondurile obţinute din impozitare şi le va comasa într-un fond central.

De reţinut că acest fond central (ca şi fondurile obţinute din impozitare care vor alimenta fondul central) se vor afla în proprietatea sa, a statului.

După care statul îi va împroprietări (este oarecum corectă alegerea acestui termen : de împroprietărire, căci despre despăgubire nici nu poate fi vorba) pe salariaţii merituoşi.

În primul rând.

Care vor face proiecte, le vor trimite la avizare, vor primi avizul, apoi le vor trimite la aprobare, vor primi aprobarea, după care vor primi banii şi se vor apuca de treabă.

 

Întrebarea mea sună însă aşa : Unde este - în toată povestea asta - despăgubirea pentru capitalul furat ?

Iar răspunsul este : NICĂIERI.

Din moment ce banii, care vor fi primiţi de către (unii dintre) salariaţi pentru proiecte, vor proveni tot din munca viitoare a (tuturor) salariaţilor.

Iar capitalul furat va rămâne tot la cei care îl deţin.

Sau, cu alte cuvinte : salariaţii îşi vor plăti “despăgubirile” din chiar munca lor. Adică ÎN REALITATE, nu vor primi înapoi NIMIC din ceea ce statul le-a FURAT prin Legea 15/1990 şi a înstrăinat în mod ILEGAL către profitorii tranziţiei.

 

Ca să se poată considera (cât de cât) despăgubiţi, cetăţenii României ar trebui să primească înapoi capitalul furat (măcar atât cât a mai rămas, plus restul care a fost dosit, sau risipit).

Sau, în cel mai rău caz, să primească despăgubiri băneşti echivalente.

Fie de la hoţ, adică de la stat,

Fie de la cei care au primit, de la hoţ, capitalul pe care statul l-a furat.

Şi acum se folosesc de respectivul capital.

Dar pentru asta cetăţenii/salariaţii nu ar trebui să muncească/să presteze în nici un fel pentru respectivul capital fizic sau bănesc primit ca despăgubire.

Ori, dr. Cojocaru exact asta propune cetăţenilor/salariaţilor.

Să muncească pe banii lor ca să şi-i ia înapoi.

Taman ca în vorba românească : “Şi f…ţi, şi cu banii luaţi.”

 

Ce mai propune, în plus, dr. Cojocaru.

În esenţă, prin pachetul de legi la care lucrează, dsa propune o intervenţie masivă a statului în economie.

Deşi, cel puţin până nu demult, dr. Cojocaru era de părere că statul trebuie scos din economie.

Statul va trebui să păstreze, afirma dr. Cojocaru, doar acele instituţii/repectiv acele pârghii legislative (nu economice) care să îi permită să echilibreze viaţa politică, economică, socială şi culturală a naţiunii.

Este exact ceea ce NU se va mai întâmpla din momentul în care statul va crea FNDI care se va afla  (potrivit strategiei dr. Cojocaru) în proprietatea sa, a statului.

Trebuie să-i dăm statului român posibilitatea de a “munci”, de a recrea şi de a reacumula, pe o cale, sau alta, capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel pe care l-a vândut şi “păpat”, spune dr. Cojocaru.

Nimic mai fals decât această afirmaţie.

Pentru că nu statul va fi cel care va munci.

De altfel, nici nu este treaba statului să muncească.

El are cu totul alte atribuţii.

Ci, aşa după cum am arătat, cetăţenii vor fi cei care vor munci.

Ca să-şi plătească propriile despăgubiri, dacă vor urma propunerea dr. Cojocaru.

Nu statul va trebui să recreeze şi să reacumuleze capitalul.

De altfel, nu aceasta este menirea statului.

Proprietarii capitalului vor fi cei care vor trebui să recreeze şi să reacumuleze capitalul.

Proprietari care însă nu vor trebui să rămână în continuare, nici statul, nici profitorii tranziţiei.

Aşa după cum, în mod greşit, propune/acceptă dr. Cojocaru.

 

Pe scurt, ceea ce propune acum dr. Cojocaru reprezintă un model (aproape în exclusivitate) economic de (re)industrializare a României.

De data aceasta însă, nu în folosul direct al întregului popor.

Aşa cum au pretins comuniştii că fac.

Ci în folosul direct (doar) al unei majorităţi a poporului, care va deveni clasă/burghezie mijlocie.

Majoritate despre care nu ştim dacă va fi una relativă, calificată, absolută sau mai ştiu eu cum…

Şi în presupusul folos indirect al restului populaţiei.

Pentru care se vor „crea” mai multe locuri de muncă.

Pentru a atinge însă acest obiectiv, condiţia esenţială va fi ca salariile să fie/rămână mici.

Tot aşa ca şi în modelul comunist/socialist.

Pentru că doar aşa proprietarii de capital vor putea plăti impozitul progresiv pe avere.

Salariile fiind reduse, salariaţii vor fi forţaţi (prevede dr. Cojocaru) să se facă (mici) capitalişti.

Posibil să se întâmple aşa, dar mult mai posibil (de fapt, foarte probabil) să nu se întâmple.

Câta vreme oligarhia actuala nu va fi deposedată de capitalul dobândit de la stat.

 

Drept urmare, consecinţele tentativei de punere în aplicare a Legii Cojocaru, atât în versiunea din 2011 cât şi în actuala versiune, cea din 2012 - consecinţe reliefate mai sus - sunt din punctul meu de vedere inacceptabile.

Deoarece, ele vor avea ca efecte de neînăturat :

1. Frustrarea iremediabilă şi dezonorantă a poporului român.

2. Imposibilitatea reconstrucţiei statului român ca un stat de drept

3. Eşecul (inevitabil al) tentativei de a pune în practică Legea Cojocaru în actuala ei formulare

4. Perpetuarea şi accentuarea oligarhizării României, cu transformarea ei într-o colonie a UE

5. Dezmembrarea, în final, a României ca stat unitar

 

Din punctul meu de vedere, corect este ca să nu fie lăsat (în continuare şi de acum încolo) capitalul pe mâna profitorilor tranziţiei, aşa cum propune dr. Cojocaru.

Capitalul, trebuie să fie retrocedat (mult puţin, atâta cât mai este) proprietarilor lui de drept, cetăţenii României, iar aceştia să hotărască ce anume vor face cu el. 

 

Prin ceea ce în mod greşit propune acum, prin jumătăţile şi sferturile de măsură la care se raportează, conştient sau nu, dr. Cojcaru nu face altceva decât să trimită poporul român pe o pistă falsă, pe un drum care nu duce nicăieri.

Aceasta după ce şi în 1990 şi în 1995 şi în 2000 a dat greş de fiecare dată.

Tot din cauza precipitării păguboase, a miopiei politice, a lipsei de cunoştinţe (juridice mai ales), dar în cea mai mare parte din cauza voluntarismului de care şi atunci a dat dovadă şi la care, din păcate, constat cu tot regretul, că nu a reuşit să renunţe nici până în ziua de azi.

Era limpede, chiar şi la începutul lui 1990, că foştii comunişti, susţinuţi din afara ţării, urmau să se împotrivească cu încrâncenare unei reforme economice care i-ar fi deposedat de puterea economică şi, implicit, de puterea politică.

De aceea, privind retrospectiv la cei 20 de ani pe care dr. Cojocaru i-a pierdut, îi reproşez dsale că s-a aflat întotdeauna cu cel puţin un pas în urma lui Brucan & comp.

Pe de altă parte, privind retrospectiv la cei aproape 20 de ani pe care i-am pierdut alături de dr. Cojocaru, îmi reproşez faptul că nu am reuşit să îl determin, cumva, să preia iniţiativa.

Deşi, cred că nici eu, de altfel, nu am ştiut (întotdeauna) exact în ce ar fi trebuit să constea respectiva iniţiativă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎNCHEIERE

 

1. CONCLUZII COMPARATIVE

 

Mă voi strădui în încheiere să pun faţă în faţă, sub forma unor concluzii comparative, relatările oarecum amănuţite a proceselor care s-au derulat în perioada 1990 - 2011 privitoare la Varianta/Legea Cojocaru.

Astfel :

Privitor la VARIANTA COJOCARU - VERSIUNEA 1990

Dr. Cojocaru nu a înţeles că poporul român, iar nu statul socialist, a fost proprietarul de drept al capitalului acumulat în perioada de funcţionare a respectivului stat socialist.

Din această cauză, deşi ideea economică a împărţirii între cetăţeni a respectivului capital era una corectă, fundamentarea ei juridică total incorectă (mai bine zis nefundamentarea ei) de către dr. Cojocaru a condus la o soluţionare absolut greşită : ÎMPROPRIETĂRIREA.

Prin comparaţie, în calitate de adept declarat şi fervent al Variantei Cojocaru - versiunea 1990, am înţeles, din păcate, relativ târziu (cam la jumătatea anului 1994) eroarea fundamentală făcută de către dr. Cojocaru şi am reparat respectiva greşală prin înlocuirea tezei dsale, cea a ÎMPROPRIETĂRIRII cu o teză exclusiv proprie, cea a RETROCEDĂRII.

Această teză reprezintă contribuţia mea proprie/originală şi pe care o consider ca fiind una decisivă la revitalizarea Variantei Cojocaru.

Pe fundamentele (juridice ale) acestei idei, dr. Cojocaru a fost în măsură, ca economist, să introducă - în locul TDP-urilor - OBLIGAŢIUNILE DE STAT cu plata scadentă, completate mai nou cu procedura concursurilor de proiecte după model european.

 

Privitor la VARIANTA/LEGEA COJOCARU - VERSIUNEA 2010/2011.

Deşi a acceptat (până la urmă) teza mea, cea a RETROCEDĂRII, dr. Cojocaru şi-a infirmat ulterior propriile aserţiuni prin faptul că a acceptat şi promovat ideea (care este total falsă) a LEGALITĂŢII procesului de privatizare.

În felul acesta, dr. Cojocaru a compromis munca şi sacrificiile făcute timp de două decenii.

Atât ale dsale, cât şi ale puţinilor colaboratori şi adepţi pe care i-a avut.

Mai mult, prin această opţiune dr. Cojocaru a năruit speranţele celor care mai credeau în posibilitatea ca, măcar cândva, să se facă dreptate în România.

Prin comparaţie, în calitate de colaborator al dr. Cojocaru şi de autor al tezei RETROCEDĂRII, am combătut, combat şi voi combate teza falsă a legalităţii procesului de privatizare, teză promovată în mod greşit de către dsa.

Din punctul meu de vedere, deoarece statul a FURAT de la cetăţeni capitalul acumulat în proprietatea comună a acestora pe perioada 1948 - 1990, înstrăinarea de către acelaşi stat a acestui capital, prin procesul de aşa-zisă privatizare, este şi ea ILEGALĂ.

Privatizarea este o INFRACŢIUNE constând în traficarea de bunuri furate, aşa după cum şi transferul proprietăţii comune a întregului popor în proprietatea statului a fost o INFRACŢIUNE.

 

Privitor la CONFISCAREA capitalului deţinut de stat, de oligarhi şi de străini.

Dr. Cojocaru refuză soluţia CONFISCĂRII pretextând faptul că deţinătorii actuali ai capitalului furat prin Legea 15/1990 sunt deţinători lui legali.

Un alt pretext pentru refuzul dr. Cojocaru fiind acela că, deşi respectivul capital, rămas după 20 de ani de degradare, este mic, preţul  care ar trebui plătit actualilor deţinători ca despăgubire pentru confiscare nu ar putea fi suportat de către statul român, respectiv de către populaţia României, plătitoarea de taxe şi impozite, care alimentează bugetul.

Dr. Cojocaru propune ca respectivul capital să rămână în proprietatea statului, a oligarhilor români şi a străinilor.

În fapt, dr. Cojocaru recunoaşte că pentru dsa recuperarea respectivilului capital în proprietatea cetăţenilor - proprietarii lui de drept - a devenit o “chestiune secundară,” faţă de salvarea întregii omeniri. 

Prin comparaţie, din punctul meu de vedere, ca promotor al soluţiei CONFISCĂRII, consider că respingerea ei echivalează cu capitularea totală, definitivă şi necondiţionată a dr. Cojocaru în faţa oligarhiei autohtone, a guvernului României, a guvernelor străine şi a ocultei mondiale.

Această decizie a dr. Cojocaru, consider eu că îl situează în tabăra celor care refuză poporului român dreptul său INALIENABIL şi IMPRESCRIPTIBIL de a fi proprietar al capitalului propriu, acumulat în deceniile de teroare totalitară.

Indiferent de faptul că, pentru a ascunde această realitate, dsa foloseşte o retorică patriotardă.

 

Privitor la IMPOZITAREA PROGRESIVĂ PE AVERE

În locul CONFISCĂRII de la actualii lui deţinători a capitalului acumulat în administrarea fostului stat socialist, dr. Cojocaru propune, în chiar doctrina PP - LC, o fantasmagorică recuperare a respectivului capital iniţial prin distribuirea de obligaţiuni emise de stat (mai nou direct prin sume de bani) în valoare de 20000 de euro acoperite (provenite) din colectarea unui impozit progresiv pe avere.

În realitate, în spatele acestui mecanism aparent sofisticat, având ca punct nodal IMPOZITUL PROGRESIV PE AVERE, dr. Cojocaru îi înhamă pe români să muncească (cel puţin) două cincinale de acum încolo pentru a îşi plăti singuri, din munca lor, propriile despăgubiri pentru capitalul pe care statul român li l-a furat prin efectul Legii 15/1990, îl păstreză în mică măsură dar l-a dat oligarhilor şi străinilor în proprietate şi păstrare perpetuă.

Prin comparaţie, în calitate de bun cunoscător la Variantei/Legii Cojocaru şi studiind cu atenţie mecanismul propus de către dr. Cojocaru prin care românii ar urma, chipurile, să recupereze paguba cu care s-au ales acum 20 de ani, am ajuns la concluzia că el - mecanismul - este o reluare, în alt registru, a teoriilor de tipul celor cărora le lansau, la începutul anilor 90, unii economişti : Postolache, Severin, Coşea, Ciumara, Ilie Şerbănescu : cum a fost (de exemplu) celebra teorie a vacilor slabe lansată, pare-mi-se, de către Adrian Severin.

Prin acea teorie (pe care o prezint în două cuvinte celor neiniţiaţi) Adrian Severin, care la vremea respectivă era ministrul economiei în guvernul Roman, susţinea privatizarea prin vânzare - versus privatizarea prin împroprietărire a dr. Cojocaru - pretinzând că statul vinde întreprinderile neperformante pentru a investi banii obţinuţi din vânzarea lor în intreprinderi performante.

La fel cum cineva (îşi) vinde vacile slabe pentru a (şi) le îngrăşa pe cele (deja) grase.

Sigur că era o prostie, o manipulare de cea mai joasă factură.

Pe care dr. Cojocaru a demolat-o, de altfel, la vremea respectivă.

De aceea nu aş fi crezut că voi ajunge în situaţia în care rolurile s-au inversat.

O situaţie în care dr. Cojocaru este cel ce propune şi susţine cu aplomb o teorie care - asemenea inepţiilor din anii 90 ce susţineau privatizarea prin vânzare în folosul străinilor şi al profitorilor tranziţiei - contrazice realitatea economică şi/sau juridică.

Şi altcineva, chiar un (fost) colaborator de al dsale, este nevoit să intervină pentru a restabili adevărul.

Oricum, pentru mine rămâne de neînţeles faptul că dr. Cojocaru poate susţine/inventa un program economic despre care pretinde că va despăgubi cetăţenii României, deşi este evident că prin punerea în practică a prevederilor respectivului program nici nu va putea fi vorba despre aşa ceva.

Va fi vorba doar despre o redistribuire a plus valorii provenite din munca salariaţilor care vor acţiona asupra capitalului furat ce va rămâne în continuare, fie în proprietatea celor care l-au primit de la hoţ - statul român, fie în proprietatea hoţului însuşi.

O redistribuire pe care dr. Cojocaru în loc să o plaseze într-o viitoare creştere a salariilor, o plasează - în contextul în care salariile vor rămâne mici - într-o acumulare forţată de capital.

Nu la nivelul actualei oligarhii (pe care o lasă în păstrare aşa cum este), ci la nivelul unei mase de potenţial viitori (mici) capitalişti.

Mici capitalişti pe care, de la început, dr. Cojocaru îi va arunca însă într-o concurenţă dură şi inegală/inechitabilă tocmai cu oligarhia pe care dsa - din diverse motive legate de o pretinsă/falsă LEGALITATE - consideră necesar să o păstreze.

În ceea ce mă priveşte, consider că un astfel de program de redistribuire a PIB-ului ar putea fi justificat şi, în plus, ar putea avea şanse reale de a fi implementat cu succes doar după ce capitalul furat ar fi retrocedat în întregime poporului român şi, pe cale de consecinţă, ar fi eliminată actuala oligarhie autohtonă împreună cu prezenţa opresivă a capitalului străin.

 

2. CĂI DE URMAT

 

Odată ce au fost reliefate, prin comparaţie, concluziile privitoare la

- evoluţia Variantei/ Legii Cojocaru

- obligativitatea confiscării capitalului furat de stat prin efectul Legii 15/1990

- inconsistenţa şi greşita orientare a doctrinei actuale a PP - LC

consider că este de datoria mea ca să nu mă rezum la a face doar o critică (oricât ar fi ea de pertinentă şi de constructivă), ci să încerc să propun activului partidului cîteva jaloane de care cei în cauză vor putea, sau nu, să ţină seama în viitor.

 

Astfel :

 

1. În primul rând consider că va fi necesară o reanalizare amănunţită a documentelor partidului : doctrină, program, statut.

Reanalizare care va trebui făcută în spiritul ideilor fundamentale care au dat naştere mişcării.

2. Pe baza acestei analize amănunţite consider că va fi necesară o refundamentare a doctrinei, urmată de o reconsiderare a programului şi de o redefinire a statului.

Refundamentarea doctrinei, reconsiderarea programului şi redefinirea statului consider că vor trebui să plece de la eliminarea tezei LEGALITĂŢII promovată în prezent de către dr. Cojocaru şi să se centreze pe tematica CONFISCĂRII.

3. Principala trăsătură a acţiunii politice a partidului consider că va trebui să fie non vioneţa necondiţionată.

După părerea mea, partidul şi membrii săi nu numai că nu vor trebui să acţioneze violent sau agresiv în nici o situaţie. Dar vor trebui ca nici măcar să nu reacţioneze astfel.

Indiferent de provocările la care, cu siguranţă că vor fi supuşi.

4. Cred, de asemenea că, de acum încolo, partidul va trebui să participe mult mai activ la dezbaterea problemelor importante din societate : eliminarea lui codex alimentarius, refacerea sistemului de sănătate, refacerea sistemului de învăţământ, identificarea discriminării etnice, eliminarea corupţiei generalizate, etc.

5. Consider totodată că este fundamentală pentru viitorul PP - LC înlocuirea modului de conducere personală/autoritară la vârful partidului cu o conducere colectivă, colegială.

În acest sens, am convingerea că dr. Cojocaru va trebui să accepte să lucreze pentru partid şi să renunţe la pretenţia ca partidul să lucreze pentru el.

6. La fel de important consider că va fi transferul treptat al deciziei la baza partidului.

Astfel, în mod progresiv va trebui înlocuit centralismul democratic (adică luarea deciziilor prin reprezentanţi) care se practică într-o veselie în aproape toate partidele politice (din România sau de aiurea) cu democraţia autentică, în care deciziile vor fi luate de masa membrilor partidului şi doar ducerea la îndeplinire a respectivelor decizii va fi încredinţată unei/unor echipe executive.

7. O altă sarcină prioritară a partidul cred că va trebui să fie crearea unei baze de masă prin :

- înfiinţarea de organizaţii civice orientate în funcţie de problemele doctrinare ale mişcării şi

- atragerea de simpatizanţi mai ales din rândul elitelor tehnice şi culturale şi, în funcţie de receptivitate şi din rândul elitelor economice locale.

Datorită unei experienţe de aproape 20 de ani ştiu că ideile la care am devenit părtaşi pătrund foarte greu la nivelul populaţiei.

În acest sens eu văd o cristalizare şi o evoluţie favorabilă a structurilor partidului în primul rând în provincie şi abia apoi în Capitală.

Eu cred că motorul va fi provincia, iar remorca Bucureştiul.

8. Deosebit de importantă consider că va fi difuzarea ideilor noastre în ţările foste socialiste care au de rezolvat, rămase ca moştenire, exact aceleaşi probleme ca şi noi.

Doar că, deocamdată, la vecinii noştri, respectivele probleme par că sunt ceva mai puţin acute.

De aceea, cred că trebuie începută o muncă temeinică de pregătire a Moldovei de peste Prut.

La fel de importantă va fi însă şi munca de atragere a diasporei din occident.

9. De o maximă importanţă cred că va fi şi munca de convertire a lucrătorilor din media, pe care nu îi numesc ziarişti deoarece statutul lor, ce ar trebui garantat de independenţa breslei, practic nu există în acest moment.

10. În sfârşit, am convigerea că, de cea mai mare importanţă, va fi structurarea mişcării în jurul generaţiilor tinere şi foarte tinere.

Nucleul de conducere al partidului va trebui să se situeze, cât mai repede cu putinţă (eu estimez că totuşi va fi necesară trecerea a cca 2 ani), în cadrul generaţiei care acum are 35 - 40 de ani.

Totodată, am convingerea că ideal ar fi ca, în următorii 2 - 4 ani, masa majoritară a membrilor şi simpatizanţilor să fie formată din tineri a căror vârstă să fie cuprinsă între 18 şi 40 de ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POSTFAŢĂ

 

Motivaţia introducerii, ca postfaţă, a celor două texte care urmează constă în faptul că, pe baza lor, ca şi pe baza ideilor ce au fost deja expuse mai sus, voi încerca să prezint câteva concluzii finale ale demersului meu

 

1. ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAŢIE

 

Potrivit lui Aristotel (îmi cer scuze celor cărora le repugnă astfel de referiri, dar asta este situaţia -  de la Socrate, de la Platon şi de la Stagirit ni se trag cam toate) există trei forme posibile de guvernământ :

1. Politeia, adică guvernarea prin consens, bazat pe negociere, a tuturor cetăţenilor.

2. Aristocraţia, adică guvernarea de către elite alese sau ereditare

3. Monarhia, adică guvernarea (de regulă ereditară) de către o singură persoană

Şi, tot potrivit lui Aristotel, fiecăreia din aceste trei forme de guvernământ îi corespund trei forme “degenerate” de guvernare. Respectiv :

1. Politeiei îi corespunde democraţia, adică dictatura majorităţii.

2. Aristocraţiei îi corespunde oligarhia, adică dictatura elitelor.

3. Monarhiei îi corespunde tirania, adică dictatura unei singure persoane.

Omenirea a cunoscut democraţia doar prin manifestarea ei care s-a petrecut în Grecia antică, pe aria restrânsă a cetăţii ateniene, şi pe o perioadă, de asemenea relativ scurtă de timp : cam de la începutul secolului al VI-lea, până pe la sfârşitul secolului al IV - lea înainte de Cristos. Deci cam între anii 500 şi 300 î.C.

În rest, omenirea a avut parte, practic, doar de regimuri aristocratice, oligarhice, monarhice şi tiranice.

Şi, nici vorbă deci ca omenirea să fi avut vreodată parte de un regim politeic, adică de un regim al negocierilor reale, în care cetăţenii  să tindă spre consensul social.

Cea de a doua realitate este aceea potrivit căreia ceea ce cunoaştem/trăim noi, o parte din ce în ce mai mare a omenirii, după 1776, este un regim aristocratic, adică o guvernare a elitelor. 

O guvernare a elitelor care (cel puţin aparent) nu mai sunt ereditare, ca în antichitate şi evul mediu, ci sunt alese.

Ceea ce, oricum, trebuie să recunoaştem că este un progres.

O astfel de orientare a fost impusă/indusă, încetul cu încetul, mai întâi la nivel mental apoi şi la nivel factual, după formularea/definitivarea “constituţiilor masonice”, apreciată a se fi întâmplat undeva pe la începutul secolului al XVIII - lea, adică, aproximativ, în jurul anului 1715.

Aşadar, ceea ce a fost şi continuă să fie prezentat - odată cu naşterea Statelor Unite ale Americii, la 1776 - ca fiind democraţie, nu are, în realitate, nici o legătură cu democraţia, adică cu “puterea poporului.”

Celebra carte a lui Alexis de Tocqueville : “Despre democraţie în America” nu este altceva decât o genială mistificare cu care, practic, începe lungul şir al manipulărilor, din ce în ce mai agresive, la care discernământul nostru a fost supus în decursul ultimelor trei secole.

Şi, în acest sens, să ne amintim de celebra afirmaţie a lui Churchill, care obişnuia să spună că democraţia, deşi este plină de imperfecţiuni, altă formă de guvernare mai bună nu există.

Şi, când mă refer la Churchill o fac gândidu-mă (şi) la procentele, pe care le-a scris pe un şerveţel de hârtie pe care i l-a dat lui Stalin, procente privitoare la dreptul de a influenţa/dicta politica României : 90 la sută URSS - zece la sută Marea Britanie.

Democraţia înseamnă, pur şi simplu - PRIN DEFINIŢIE - exercitarea DIRECTĂ de către majoritatea membrilor poporului a puterii/voinţei, lor majoritare.

Aşa cum făceau atenienii care se adunau în agora (în piaţa oraşului) şi hotărau DIRECT, nu prin reprezentanţi, ceea ce vroiau să facă.

Drept aceea, democraţie nu înseamnă (nu poate însemna) nicidecum exercitarea INDIRECTĂ, prin reprezentanţi (deputaţi, senatori, consilieri, etc.), de către majoritatea membrilor poporului a puterii/voinţei lor majoritare.

Democraţie nu înseamnă deci (nu poate însemna) delegarea puterii/voinţei suverane de către popor, către reprezentanţi.

Chiar dacă poporul însuşi alege acei reprezentanţi.

Pentru că, în chiar secunda în care îşi alege reprezentanţii, poporul îşi PIERDE puterea.

Ea, puterea se va afla, de atunci încolo, la reprezentanţi. NU se va mai afla la popor.

Este simplu, este elementar.

Şi tocmai de aceea şmecheria a reuşit !

Şi mai trebuie ştiut încă un lucru : chiar şi această “democraţie”, cu ghilimelele de rigoare, poate funcţiona doar în condiţiile unei relative bunăstări cvasi generale a societăţii şi a unui creştinism generalizat, de asemenea la nivelul marii majorităţi a membrilor respectivei societăţi.
De aceea, chiar  şi democraţia ateniană (să o numim autentică) a sucombat, probabil nu atât datorită condiţiilor economice, politice şi militare, cât mai ales datorită modelului mental, generalizat la nivelul antichităţii, model bazat pe o religie politeistă care, asemenea tuturor celorlalte religii contemporane ei, funcţionau (aparent paradoxal) ca variante ale Legii Talionului.

 

2. ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA INTERBELICĂ VERSUS ROMÂNIA DE AZI

 

Primul lucru care îmi vine în minte - atunci când mă gândesc la o posibilă viitoare construcţie pentru o Românie de mâine - este acela de a găsi un echivalent istoric valid prin care să compar prezentul pentru a încerca să fundamentez viitorul.

Ori, după părerea mea, acest echivalent istoric există : România interbelică

Avem multiple date despre ea.

Ştim care au fost cauzele care au generat-o, la vremea respectivă.

Şi, mai ales, ştim care au fost consecinţele pe care ea însăşi, ca fapt istoric, le-a generat.

Să purcedem atunci, pentru început, la comparaţia dintre România interbelică şi România de azi, comparaţie care mie mi se pare mai mult decât semnificativă.

 

Astfel :

În România interbelică mai mult de 65 % din capitalul industrial se afla în proprietatea străinilor

În România de azi mai mult de 70 % din capitalul industrial se află în proprietatea străinilor

 

În România interbelică mai mult de 85 % din capitalul financiar se afla în proprietatea străinilor

În România de azi mai mult de 95 % din capitalul financiar se află în proprietatea străinilor.

 

În România interbelică  exploatarea resurselor naturale (petrolul, cu precădere, dar şi celelalte resurse : cărbune, minerale) se afla sub controlul străinilor.

În România de azi exploatarea resurselor naturale (petrolul şi celelalte resurse) se află sub controlul străinilor. Căci, să nu vă închipuiţi că adevăraţii “băieţi deştepţi” sunt români.

 

În România interbelică se practica o agricultură de subzistenţă pe mai mult de trei sferturi din suprafaţa agricolă a ţării.

În România de azi se practică o agricultură de subzistenţă tot cam pe trei sferturi din suprafaţă agricolă a ţării.

În plus, în România de azi cca o zecime din suprafaţa terenurilor agricole nu este cultivată.

Dar, pe de altă parte, tot în România de azi, deja peste 7 % (statisticile o atestă) din suprafaţa agricolă a fost achizionată de străini la preţuri derizorii.

 

În România interbelică, deşi infrastructura rutieră şi feroviară era, ca întindere şi ca dotare, mult sub nivelul Europei, totuşi (atâta câtă era) se afla într-o stare relativ bună.

În România de azi rămânerea în urmă a infrastructurii s-a accentuat în condiţiile în care starea ei este/a devenit deplorabilă.

 

În România interbelică trei sferturi din populaţie trăia sub nivelul pragului de sărăcie acceptat în acea perioadă.

În România de azi patru cincimi din populaţie trăieşte sub nivelul pragului de sărăcie convenit pentru ţările din Uniunea Europeană din care facem parte.

 

În România interbelică cam un sfert din populaţie era analfabetă

În România de azi - după ce în regimul comunist fenomenul scăzuse undeva sub zece la sută - analfabetismul a ajuns (dacă punem la socoteală şi analfabeţii funcţionali, cei care ştiu să citească, dar nu înţeleg ce citesc) la puţin sub 30 % din totalul populaţiei.

 

În România interbelică nu exista, practic, sistem naţional de sănătate.

În România de azi - după ce regimul comunist încropise unul cu mari sacrificii făcute pe spinarea “oamenilor muncii” - sistemul naţional de sănătate este în colaps.

 

În România interbelică structura etnică a populaţiei cuprindea, dintr-un total de 16 milioane şi jumătate de oameni : ceva peste 12.5 milioane de români, cca 1,2 milioane de unguri şi secui, peste 800 de mii de evrei, aproximativ 750 de mii de saşi şi şvabi, cam tot atâţia ţigani şi, la un loc ceva mai puţin de 500 de mii de persoane de altă etnie (greci, sârbi, bulgari, ucrainieni, ruşi, turci, tătari, albanezi, armeni, polonezi, slovaci, etc.)

Ceea ce înseamnă că trei sferturi din populaţie era românească şi un sfert de altă etnie.

În România de azi structura etnică a populaţiei cuprinde, dintr-un total de 20 de milioane de oameni : ceva mai mult de 14 milioane de români, 4 milioane de ţigani, 1,5 milioane de unguri şi secui şi sub 250 de mii de persoane de altă etnie (evrei, saşi şi şvabi, greci, sârbi, bulgari, ucrainieni, ruşi, turci, tătari, armeni, etc.)

Ceea ce înseamnă că structura etnică a populaţiei s-a cam păstrat - aproape trei sferturi din populaţie este românească şi un sfert de altă etnie - în condiţiile în care practic populaţiIle germană şi evreiască au emigrat în masă în deceniile şapte, opt şi nouă ale secolului trecut.

Trebuie spus însă că, la momentul căderii regimului Ceauşescu, în România trăiau cam 22 de milioane de oameni.

Din care, în cei 20 de ani care au trecut de atunci, peste 2 milioane au emigrat definitiv.

Iar din cele 20 de milioane rămase, mai mult de trei milioane au plecat la muncă în străinătate şi sunt puţine şanse ca ei să se mai întoarcă.

Şi ar mai fi ceva de spus.

În afara emigrărilor în masă ale evreilor, saşilor şi şvabilor, în toţi cei 45 de ani de regim comunist, România a pierdut în mod constant, în medie, cam 20 de mii de oameni anual - cei mai mulţi de o foarte bună calitate umană şi cu o foarte bună pregătire profesională - care, fie pur şi simplu, au fugit din ţară, fie au reuşit să plece/scape “legal” sub diverse motive şi în diverse împrejurări.

Ceea ce, în 45 de ani de comunism, înseamnă o pierdere de aproape un milion de persoane.

Alţi 250 de mii de oameni au fost ucişi prin represiune violentă, mai ales în anii 50.

România interbelică a fost un stat corupt

România de azi este un stat hoţ

 

În România interbelică o bună parte din elite, atât mai ales cele economice, dar şi cele culturale şi politice erau de provenienţă alogenă, încă suficient asimilate. Aceste elite alogene proveneau:

- pe de o parte din străinii care, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX - lea deschiseseră afaceri în El Dorado - ul de la nord de Dunăre

- pe de altă parte din boierimea pământeană corcită cu fanarioţii şi cu toţi ocupanţii Ţărilor Române, sau cu cei veniţi ori aduşi de aiurea.

Şi, deosebit de important, la vârf, România interbelică era condusă de o Casă Regală total străină de neam.

Ceea ce a făcut  ca un singur membru al acestei Case Regale să se identifice cu poporul român în unele din cele mai grele clipe ale sale petrecute în timpul Primului Război Mondial : REGINA MARIA.

În România de azi doar o parte relativ mică din aşa-zisele elite nu sunt etnici români.

Ceauşescu a reuşit, în mare parte (nu în totalitate) o necesară purificare, după episodul stalinist.

Cu toate acestea, mai ales la vârf, chiar şi după 1989, şi mai ales în sfera politicului, elitele au continuat (şi continuă) să fie, în parte, de altă etnie decât cea românească.

 

În România interbelică răspunsul românilor la agresiunea la care au fost supuşi în mod constant în cei 100 de ani de istorie petrecuţi de la răbufnirea lui Tudor Vladimirescu din 1821 a fost fenomenul legionar.

În România de azi răspunsul românilor la agresiunea făţişă la care au fost supuşi în mod constant în ultimii 75 de ani de istorie (începând cu dictatura regală a lui Carol al II - lea) nu există.

 

România interbelică a evoluat, de la o “democraţie imatură”, la o dictatură personală a cărei pricipală raţiune a constituit-o apărarea intereselor străine şi a intereselor oligarhiei autohtone, în bună parte alogenă.

România de azi evoluează FOARTE rapid, de la o “democraţie originală”, către o dictatură personală a cărei principală raţiune o constituie apărarea/promovarea cu prioritate a intereselor străine şi, în subsidiar, a intereselor oligarhiei etnice româneşti, în calitatea ei de slugă supusă.

 

Concluziile care pot fi trase din faptul că (prin comparaţie) se poate constata că România de azi se află sub pragul atins de România interbelică sunt următoarele :

Prima concluzie : românii nu trebuie doar să reacţioneze la agresiune. Ca până acum.

De acum încolo ei trebuie să acţioneze. Chiar şi preventiv.

A doua concluzie : românii nu trebuie să preia modele străine. Ca până acum.

De acum încolo ei trebuie să îşi creeze propriile modele.

A treia concluzie : când vor crea propriile modele, românii nu trebuie să creeze modele parţiale.

De acum încolo ei trebuie să creeze modele INTEGRATE.

 

 

ALTFEL VOR REPETA LA NESFÂRŞIT PROPRIA ISTORIE

SAU VOR DISPĂREA DIN EA.

AŞA CUM AU MAI DISPĂRUT TIMP DE O MIE DE ANI

 

 

3. CONCLUZII FINALE

 

Aşa după cum cred că era şi firesc, am păstrat pentru finalul lucrării acele cîteva concluzii pe care le consider a fi definitorii, atât pentru activitatea de până acum a PP - LC, cât mai ales pentru activitatea sa viitoare.

Concluzii care vin din partea unei persoane care, deşi nu a fost implicată direct în procesul de înfiinţare a partidului este implicată în mod direct (deşi acest lucru a fost ţinut ascuns până acum de către dr. Cojocaru) în fundamentarea doctrinei mişcării.

Iată aşadar, în încheiere, cele câteva concluzii pe care le consider necesar a fi trase :

1. Partidul a luat naştere şi funcţionează în condiţiile oligarhizării societăţii româneşti.

2. Cel mai probabil însă, partidul va activa în viitor în condiţiile instituirii unei dictaturi personale.

3. În cea mai optimistă estimare a mea, în proximul Parlament, PP - LC va avea 25 de aleşi.

4. Strategia mişcării, bazată exclusiv pe non violenţă, va trebui să aibă în vedere :

    - crearea, în primul rând, a unui nucleu de cadre

    - difuzarea ideilor prin ONG - uri proprii şi colaborarea cu alte asociaţii non guvernamentale

    - refuzul categoric de a participa la o coaliţie de guvernare fie cu Puterea, fie cu Opoziţia

    - acceptarea unei colaborări cu alte partide doar pe perioada când acestea se află în opoziţie

    - pregătirea cu foarte mare răbdare a accederii majoritar absolute la guvernare

5. Din punct de vedere politic ţinta PP - LC va trebui să fie promovarea democraţiei directe prin :

    - modificarea Constituţiei şi a legislaţiei privind alegerea şi funcţionarea puterilor statului

    - implementarea unui program de educare patriotică, dezideologizată, a populaţiei

    - împiedicarea punerii în practică a politicii UE de desfiinţare a naţiunilor europene

    - încercarea de coagulare a popoarelor est europene care au suportat experimentul comunist

 

După ce, în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, poporul român a câştigat patru războaie : Războiul Crimeii, Războiul de Independenţă, Al Doilea Război Balcanic şi Primul Război Mondial, el le-a pierdut pe următoarele patru : Războiul Marii Crize din 1929, Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece şi Războiul Tranziţiei.

Iar după ce s-a terminat episodul Kossovo, România este prima ţară pe lista statelor pe care UE are intenţia să le destrame.

Următoarele fiind Spania şi Italia.

Şi, în final, presupun că nici Franţa, nici Marea Britanie şi nici chiar Germania nu vor scăpa.

În ziua de astăzi, mai mult ca oricând în trecut, popoarele îndură agresiunea statelor - a propriilor lor state, precum şi a altor state - care, toate, se află la cheremul ocultei mondiale.

Românii fiind, de-a lungul vremii, unul din cele mai agresate, manipulate şi exploatate popoare ale planetei.

Atât de către străini, cât şi de către proprii conducători.

Din punctul meu de vedere care, de altfel, coincide în totalitate cu punctul de vedere al dr. Cojocaru, singura şansă reală de a scăpa de această agresiune perpetuă o reprezintă pentru români - ca şi pentru celelalte popoare - transferul capitalului acumulat şi (mai ales) controlat de către oligarhii lumii, în proprietatea şi (mai ales) sub controlul popoarelor.

 

PP - LC are şansa de a da semnalul trezirii poporului român şi prin el a trezirii celorlalte popoare

 

 

          

 

 

POST SCRIPTUM

 

De la data finalizării materialului prezentat mai sus care, la vremea respectivă, a fost distribuit membrilor conducerii de atunci a PP - LC, (în număr de aproximativ 40 de persoane) a trecut aproape un an.

Prima consecinţă gestului meu a fost aceea că a trebuit să constat că apropiaţii dr. Cojocaru - care au primit materialul şi cu care am încercat apoi să stau de vorbă - s-au împărţit în două categorii :

- cei care datorită unei pregătiri intelectuale precare nu au înţeles (mai) nimic.

- cei care deşi au înţeles că se află în contact şi sunt conduşi de un impostor au preferat această postură din diverse motive

Consecinţa finală a fost aceea că nici unul din cei contactaţi nu a vrut să poarte un dialog pe temele propuse.

Pe de altă parte însă, după ce am pus lucrurile la punct, dr. Cojocaru a înţeles că minciunile dsale privitoare la o pretinsă “despăgubire“ a românilor prin punerea în practică a proiectului său de lege au fost demascate. Şi, de atunci a renunţat să mai pretindă că îi va despăgubi pe români.

A devenit în schimb cinic. Potrivit noii/ultimei versiuni a variantei, cei douăzeci de mii de euro vor fi primiţi (doar) de cei care vor propune şi dezvolta proiecte economice.

Ceilalţi nu îi vor primi. Sau, dacă îi vor primi, acest lucru se va întâmpla la sfârşitul ciclului/ciclurilor de câte zece ani.

De asemenea, după ce (i-)am explicat în ce constă esenţa credinţei în Hristos, dr. Cojocaru a renunţat să mai facă referiri la variantă ca fiind una de inspiraţie creştină…

 

Acum, suntem în momentul la care are loc “privatizarea“ Oltchim.

Care, iată, se dovedeşte o piatră de încercare pentru dr. Cojocaru.

Un moment al ADEVĂRULUI.

Un moment al adevărului în care tezele actuale ale dr. Cojocaru se dovedesc însă incapabile să contracareze, din punct de vedere doctrinar/teoretic, soluţiile aberante ale Guvernului, atâta vreme cât dsa propune ca salariaţii să cumpere acţiunile combinatului cu cei douăzeci de mii de euro pe care statul ar urmă să-i dea din banii proveniţi din impozitul progresiv pe avere.

Impozit care ar urma să se colecteze din profitul firmelor deţinute ILEGAL de către statul român, de către oligarhii autohtoni şi de către străini.

Iar profitul s-ar obţine ca urmare a muncii/acţiunii salariaţilor asupra capitalului (din firme) care de drept le aparţine lor, salariaţilor, dar care capital le-a fost furat prin promulgarea Legii 15/1990.

 

Sigur că, asemenea partizanilor cu care s-a înconjurat, la rândul dsale, dr. Cojocaru a refuzat să poarte un dialog (de preferinţă) public cu subsemnatul pentru a răspunde la acuzele pe care i le aduc.

Deşi i-am cerut şi îi cer cu insistenţă acest lucru !