ADEVĂRUL DESPRE
“LEGEA COJOCARU”
Cuprins
Prefaţă
Adevărul
despre (necesitatea de a refundamenta) doctrina PP - LC …………….. 3
Introducere
Adevărul despre colaborarea
cu dr. Cojocaru…………………………………………5
Capitolul 1
Adevărul despre Varianta
Cojocaru - versiunea 1990………………………………..7
Capitolul 2
Adevărul despre Legea
Cojocaru - versiunea 2012…………………………………17
Capitolul 3
Adevărul despre
soluţia
confiscării........................................................................
22
Capitolul 4
Adevărul despre
soluţia impozitării
progresive...................................................... 25
Încheiere
Concluzii
comparative............................................................................................30
Căi de urmat...........................................................................................................32
Postfaţă
Adevărul despre
democraţie..................................................................................34
Adevărul despre România
interbelică versus România de azi ............................. 35
Concluzii
finale......................................................................................................
38
Post scriptum....................................................................................................39
PREFAŢĂ
ADEVĂRUL
DESPRE (NECESITATEA DE A REFUNDAMENTA) DOCTRINA PP
Rândurile care urmează îşi propun:
- să surprindă, cu maximă preocupare
pentru redarea integrală a adevărului, principalele aspecte ale
evoluţiei ideilor promovate de aşa denumita “Variantă Cojocaru,”
idei pe care dr. Constantin Cojocaru le-a promovat începând cu ianuarie 1990.
- să facă cunoscută, colaborarea
dintre Dr. Cojocaru şi subsemnatul, pe parcursul a aproape douăzeci
de ani,
- să tragă concluziile care se impun
privitoare la impactul pe care ideile (actuale ale) dr. Cojocaru îl va avea
asupra PP - LC, adică mai întâi asupra dumneavoastră personal, ca
membri cu funcţii de răspundere în cadrul partidului, precum şi,
ulterior, asupra întregii societăţi româneşti
- în sfârşit, dar nu în ultimul rând să
retraseze principalele căi de acţiune ale PP - LC în condiţiile
în care se va putea vedea că actuala “linie” a partidului a (cam) cotit-o
de la direcţia iniţială.
Aşa după cum se va vedea, între mine
şi dr. Cojocaru a intervenit o semnificativă divergenţă
doctrinară pe care dr. Cojocaru a ascuns-o partidului, de la început şi
o ascunde în continuare.
Motivaţia acestei
separări are ca motive diferendul fundamental apărut între noi
privitor la INALIENABILITATEA şi IMPRESCRIBILITATEA drepturilor de
proprietate ale cetăţenilor României asupra capitalului acumulat în
perioada de funcţionare a fostului stat socialist.
Eu am fost, sunt şi voi rămâne partizanul
FĂRĂ REZERVE al drepturilor inalienabile şi imprescriptibile ale
cetăţenilor români asupra întregului capitalul anterior numit !
Dr. Cojocaru, nu !
Ori această divergenţă are
consecinţe de o gravitate excepţională.
Domnia sa a ales calea escamotării
adevărului nutrind, probabil, speranţa că astfel va putea
înlătura ideile care nu îi convin.
Prin această atitudine dr. Cojocaru i-a
minţit (prin omisiune şi nu numai) pe acei oameni care au optat
să se alăture unui demers despre care au fost parţial şi,
totodată, defectuos informaţi.
Din această cauză, consider că dr.
Cojocaru nu se face vinovat atât faţă de mine - prin faptul că
şi-a însuşit idei care îmi aparţin, dar pe care le-a expus ca
fiind exclusiv ale dsale - cât faţă de partidul pe care se
străduieşte să îl pună pe picioare.
Partid căruia dr. Cojocaru îi ascunde
însă lucruri esenţiale legate
de înseşi geneza, devenirea şi vitorul mişcării politice,
ca organizaţie.
Mai mult, consider că dr. Cojocaru se face
astfel vinovat mai ales, faţă de poporul român în slujba căruia
pretinde că se pune necondiţionat.
Popor căruia dr. Cojocaru îi ascunde însă
opţiuni fundamentale asupra
cărora poporul are tot dreptul să se pronunţe.
Opţiuni care care au o importanţă de
viaţă şi de moarte în ceea ce priveşte viitorul nostru ca
naţiune.
De fapt, ceea este cel mai
grav în opinia mea este faptul că, după ce dr. Cojocaru şi-a însuşit
în nume exclusiv propriu idei care - în realitate - nu îi aparţin şi
le-a propagat, de asemenea, în nume exclusiv propriu, acum renunţă,
pur şi simplu, la ele.
Deşi respectivele idei reprezintă -
aşa după cum se va vedea - adevărata coloană
vertebrală a doctrinei partidului. Raţiunea sa de a exista, în
formula pe care partidul o afişează : aceea de PARTID AL POPORULUI.
Aşadar, în concluzie, motivaţia
intervenţiei mele are următoarele trei scopuri principale :
a. Aducerea în prim planul preocupărilor PP -
LC a tezelor privind DREPTUL INALIENABIL ŞI IMPRESCRIPTIL DE PROPRIETATE
AL CETĂŢENILOR ROMÂNIEI ASUPRA CAPITALULUI ACUMULAT ÎN PERIOADA DE
FUNCŢIONARE A FOSTULUI STAT SOCIALIST.
Teze pe care (acum) dr. Cojocaru le
escamotează.
b.
Reliefarea consecinţelor de o importanţă
COVÂRŞITOARE pe care aceste teze - adoptate sau nu de către PP - LC
şi puse sau nu în practică - le vor avea asupra evoluţiei partidului
şi, mai ales, asupra evoluţiei societăţii româneşti.
c. Restabilirea adevărului referitor la
contribuţia fiecăruia dintre noi doi, dr. Cojocaru şi
subsemnatul, la naşterea şi cristalizarea tezelor privind dreptul de
proprietate al românilor în condiţiile unei colaborări de aproape
două decenii.
Consider pe bună dreptate, că
această poziţie a mea faţă de PP - LC este una
legitimă (indiferent de faptul că, actualmente, nu sunt, membru al
partidului) atâta vreme cât doctrina partidului se revendică şi de la idei care îmi
aparţin.
Pe de altă parte,
această poziţie a mea a fost cauzată de lipsa de
transparenţă şi de refuzul de a coopera/dialoga ale a dr.
Cojocaru.
Dr. Cojocaru a refuzat
şi atunci când ne-am separat, la începutul lui 2010, şi acum recent,
în 2011, să poarte o discuţie faţa în faţă,
clarificatoare, (privată, sau în prezenţa unor terţi) privitoare
la aspectele mai sus amintite.
Rămâne aşadar ca
dumneavoastră - în calitate de membri ai partidului - după ce veţi lua
cunoştinţă de faptele care s-au petrecut şi încă se
petrec, să vă pronunţaţi, în felul în care veţi
considera oportun să o faceţi (sau să nu vă
pronunţati, potrivit intereselor fiecăruia), asupra conţinutului
documentului de faţă.
Şi să luaţi, sau să nu
luaţi, deciziile pe care veţi hotărâ că sunt cele mai
potrivite pentru PP - LC
INTRODUCERE.
ADEVĂRUL
DESPRE COLABORAREA CU DR. COJOCARU
1. O foarte scurtă
autobiografie
În primul rând, cine sunt eu, cel despre care cei
mai mulţi dintre dumneavoastră auziţi pentru prima oară.
Numele meu este Şerban Alexandru Popa
Sunt născut în Bucureşti la 11 iunie 1950
Sunt etnic român, creştin ortodox, născut
din părinţi români ardeleni.
Am absolvit cursurile
Liceului Ion Luca Caragiale din Bucureşti în 1969
Am absolvit cursurile Facultăţii de Arhitectură
Ion Mincu în 1975.
Între 1975 şi 1976 am lucrat la Intreprinderea
de Foraje şi Lucrări Geologice Speciale (IFLGS)
Între 1976 şi 1990 am lucrat la Institutul de
Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH)
Între 1990 şi 1991 am fost redactor la ziarul
Dreptatea
Între 1991 şi 1992 am fost şomer
Între 1992 şi 1996 am fost asociat unic în
S.C. POPA + PARTNERS srl/firmă de proiectare.
Între 1996 şi 2004 am fost asociat unic în
S.C. BIG Ltd srl/firmă de proiectare.
Între 2004 şi 2009 am fost funcţionar public
la Primăria Sectorului 1 din Bucureşti
Din 2009 până în prezent sunt proprietarul
unui PFA :
ALEXANDRU ŞERBAN
POPA - BIROU INDIVIDUAL DE ARHITECTURĂ
Asemenea (aproape) tuturor liceenilor şi
studenţilor acelor vremi am fost membru al UTC.
Nu am fost membru al PCR.
După 1989 nu am fost membru al nici unui
partid politic.
Nu am fost membru al securităţii şi
nu am colaborat în nici un fel cu respectiva „organizaţie”
Nu am fost, nu sunt membru şi nici nu
colaborez, în nici un fel, cu nici un serviciu secret.
Nu am fost şi nu sunt membru al nici unei
organizaţii secrete sau „discrete”
2. Foarte scurtă trecere în
revistă a perioadei în care am colaborat cu dr. Cojocaru
Nu voi comenta în nici un fel biografia dr.
Cojocaru pe care dsa a pus-o la dispoziţia opiniei publice.
Mă voi mărgini să fac referire
exclusiv la raporturile de colaborare cu dr. Cojocaru după ce l-am
cunoscut începând cu luna iunie a anului 1990, la şase luni după ce
dsa a revenit din Statele Unite ale Americii unde s-a aflat (după propriile
afirmaţii) vreme de aproximativ cinci ani ca refugiat politic.
Atunci, în iunie 1990, eram angajat al ziarului
Dreptatea, fiind responsabil cu rubrica sindicală.
Ca o primă paranteză merită amintit
faptul că sunt unul dintre foarte puţinii colaboratori iniţiali
rămaşi alături de dr. Cojocaru o perioadă atât de
îndelungată de timp - pînă în ianuarie/februarie 2010.
După ştiinţa
mea, dar s-ar putea să mă înşel, singurul colaborator cu o
vechime comparabilă - de fapt, chiar mai mare - este dl. Dan Mocănescu,
vicepreşedinte al Cartelului Alfa în anii 90 şi deputat în
Parlamentul României în legislatura 2004 - 2008.
O persoană cu calităţi remarcabile,
cu care m-am aflat, de altfel, în foarte bune raporturi de colaborare în
perioada dintre 1990 şi până în 1998/1999.
O persoană cu care, ulterior,
preocupările cotidiene nu m-au mai pus în legătură.
O persoană despre care însă - cu ocazia,
sau după terminarea alegerilor din 2004, nu mai reţin acum - unele
medii de informare au pus în circulaţia ştirea potrivit căreia
ar fi fost colaborator al securităţii. Fapt pe care dl. Dan
Mocănescu, l-ar fi negat.
Revenind acum la colaborarea dintre dr. Cojocaru
şi subsemnatul.
Ea s-a materializat într-o
susţinere fără rezerve din partea mea a tezelor promovate de
Varianta Cojocaru. Cea iniţială, de până în 1996.
După ce Cartelul Alfa a
renunţat să mai susţină Varianta Cojocaru, dr. Cojocaru a
înfiinţat un partid politic : Solidaritatea Naţională şi a
participat, cu acest partid, în calitate de preşedinte al lui, la alegerile
din 1992.
Dr. Cojocaru a afirmat - iar eu nu am fost
interesat să verific afirmaţiie dsale - că partidul ar fi
obţinut aproape 1 % din sufragiile exprimate.
Deşi dr.Cojocaru mi-a oferit posibilitatea de
a activa în cadrul conducerii partidului şi de a candida pe listele
acestuia la acele alegeri din 1992, am declinat oferta dsale.
Motivaţia gestului meu a fost aceea că,
în mai puţin de şase luni, - cam acesta a fost intervalul dintre
înfiinţarea partidului şi data scrutinului - şi în
condiţiile de atunci, era imposibil de edificat o construcţie
politică cât de cât credibilă.
După alegeri am continuat însă
colaborarea cu dr. Cojocaru în plan civic, prin punerea bazelor unei
asociaţii civice pe care am denumit-o Solidaritatea Românească.
Cu această asociaţie dr. Cojocaru a
încercat să oprească - fără succes însă - marea
privatizare iniţiată de Guvernul Văcăroiu.
În perioada de guvernare a Convenţiei
Democratice, Solidaritatea Românească a încercat să se apropie de
diverse alte formaţiuni politice şi civice cum au fost : Uniunea
Vatra Românească, C.A.D.A., Partidul Dreapta Românească şi în
final Partidul Liberal Democrat (PLD) condus de Nicolae Cerveni (Bulumac).
Am fost alături de dr. Cojocaru în perioada de
până la alegerile din anul 2000 când - şi de această dată -
am evitat să mă înrolez politic deoarece Nicolae Cerveni a refuzat
să înscrie, ca prioritare, în doctrina PLD, drepturile de proprietate ale
românilor.
După anul 2000 am păstrat legătura
cu dr. Cojocaru în condiţiile în care atât domnia sa, cât şi eu ne-am
redus preocupările legate de promovarea Variantei Cojocaru.
În perioada dintre 2002 şi 2004 m-am
confruntat cu probleme relativ severe de sănătate.
Am reluat contactele frecvente cu dr. Cojocaru
începând cu 2006.
Am continuat să colaborăm până în
ianuarie sau februarie 2010 când, datorită divergenţelor de
opţiuni privitoare la doctrină, ne-am despărţit.
Ruptura efectivă a
intervenit în momentul în care dr. Cojocaru a ignorat sfatul meu de a nu relua
colaborarea cu OTV, după ce, cu ceva timp înainte, Tudor Barbu îl
izgonise, practic, din emisiunea sa în care îl avea ca invitat.
Am
bănuit atunci şi l-am avertizat pe dr. Cojocaru că, prin
invitaţia de a reveni la OTV, Tudor Barbu îi întinde o cursă.
Dr. Cojocaru a refuzat
să ia act de avertismentul meu şi - fără să mă
anunţe - a apărut la OTV.
CAPITOLUL 1.
ADEVĂRUL
DESPRE VARIANTA COJOCARU - VERSIUNEA 1990
Esenţa “Variantei Cojocaru”, cea din versiunea
de la începutul anilor 90, consta - potrivit chiar dr. Cojocaru - în
necesitatea ÎMPROPRIETĂRIRII cetăţenilor României cu întregul
capital acumulat în România până în Decembrie 1989.
Argumentul invocat de dr. Cojocaru era acela
potrivit căruia statul socialist, în calitate de patron/proprietar, a
exploatat munca salariată a “oamenilor muncii” şi, din însuşirea
repetată, fără echivalent, a unei părţi (cca o treime)
din plus valoarea creată prin munca prestată de salariaţi a
acumulat în proprietate din ce în ce mai mult capital. De fapt, ÎNTREGUL
capital existent atunci. Pe care l-a transmis, ca moştenire, statului post
socialist, autointitulat democratic.
Motiv pentru care, afirma atunci dr. Cojocaru,
corect ar fi fost ca odată cu desfiinţarea relaţiilor care au
generat acestă acumulare de capital el, capitalul, să treacă,
din proprietatea statului post socialist, în proprietatea celor care, prin
munca lor, au creat respectivul capital.
Această trecere/transfer de capital ar fi
urmat să se facă în baza unei proceduri care a primit denumirea de
Varianta Cojocaru.
Procedura a fost descrisă pe larg în cartea
scrisă de dr. Cojocaru şi publicată în 1990 : “PRIVATIZAREA. DE
CE ? CUM ? PENTRU CINE ? ”. Ca şi în mai multe articole publicate în
presă, precum şi în câteva intervenţii radiodifuzate şi
apariţii televizate la singura televiziune existentă atunci - TVR.
La vremea aceea, dr. Cojocaru afirma, negru pe alb, atât în cartea dsale, cât
şi în articolele publicate, că bunurile mijloace de
producţie/capitalul acumulat până în 1989 s-au/s-a aflat în
proprietatea “clicocratică” a statului socialist care era organizat ca o
“clicocraţie”.
Termenele de clicocratic şi clicocaraţie
aparţin dr. Cojocaru şi ele proveneau - aşa după cum
explică chiar dsa - din alăturarea cuvintelor “clică” şi “craţie” (de la
kratos) despre care ştim cu toţii ce înseamnă. Deci nu mai este
nevoie să insist asupra lor.
Nici vorbă deci ca dr. Cojocaru să fi
înţeles la acea vreme că poporul român a fost şi era în
continuare proprietarul în comun (cu acte în regulă) al capitalului
românesc,
Nici vorbă deci ca dr. Cojocaru să fi
înţeles la acea vreme că nici fostul stat socialist şi, pe cale
de consecinţă, nici statul post socialist NU erau proprietarii
respectivului capital.
Nici vorbă deci ca dr. Cojocaru să fi
înţeles şi să fi “spus tot timpul” că Legea 15/1990 “a fost
adoptată prin încălcarea prevederilor Constituţiei în vigoare la
acea dată.”
Şi, din această cauză, să o fi
“combătut chiar înainte ca ea să fie promulgată”.
Aşa după cum afirmă astăzi
domnia sa.
Într-adevăr, dr. Cojocaru a combătut
Legea 15/1990, dar nu pentru că ea era anticonstituţională.
Dr. Cojocaru a combătut Legea 15/1990 pentru
că ea venea în conflict cu Varianta Cojocaru.
Iar la vremea aceea, Varianta Cojocaru avea în
vedere, (repet încă o dată pentru a fi înţeles) nu apărarea
drepturilor de proprietate ale cetăţenilor României, consfinţite
prin Constituţia RSR din 1965, aflată atunci încă în vigoare, ci
“împroprietărirea” cetăţenilor cu capitalul pe care dr. Cojocaru
considera că aparţine statului.
Din păcate deci, nici dr. Cojocaru cel care a
propus Varianta în formula ei de atunci, nici eu care l-am susţinut la
acea dată fără rezerve nu ne-am dat seama de eroarea fatală
în care ne aflam.
Care erau însă principalele două hibe ale
ale Variantei Cojocaru în versiune
iniţială ?
- Prima hibă a Variantei Cojocaru în versiunea din 1990 consta în solicitarea ca
întregul capital să fie trecut, din proprietatea statului, în proprietatea
cetăţenilor, salariaţi.
Această cerinţă, prin care
proprietarul (statul) era deposedat de întregul capital, nega însă, în mod
implicit, dreptul proprietarului capitalului (indiferent că acesta era
statul) de a participa la acumularea de capital şi deci nega dreptul
proprietarului de capital asupra unei părţi din plus valoarea nou
creată prin/în procesul de reproducere a capitalului.
În felul acesta dr. Cojocaru intra într-o
contradicţie insolubilă.
Pe de o parte, dsa admitea că statul era
proprietarul legal al capitalului, ceea ce, potrivit doctrinelor economice non
marxiste, dă dreptul proprietarului (în cazul nostru statul) la profit
şi deci la acumulare de capital.
Pe de altă parte însă, dr. Cojocaru
solicita deposedarea totală/completă a proprietarului - pe care
totuşi îl considera ca fiind unul legal - de capitalul său şi
cerea transferul întregului capital al proprietarului/statului în proprietatea
privată a salariaţilor.
- Cea de a doua hibă a Variantei Cojocaru -
versiunea 1990 consta în faptul că salariaţii urmau să fie
împroprietăriţi deoarece ei erau cei ce contribuiseră, prin
munca lor (ce nu fusese suficient recompensată) la acumularea de capital.
Aşadar motivaţia dreptului (tuturor)
cetăţenilor/salariaţilor de a fi împroprietăriţi o
reprezenta munca prestată şi neplătită de către statul
patron.
Varianta Cojocaru preconiza însă că
toţi cetăţenii/salariaţii urmau să fie împroprietăriţi
în mod egal. Deşi, în mod evident, ei nu contribuiseră - prin munca
lor - în mod egal, la acumularea capitalului.
În această situaţie, încercarea de a
găsi o procedură prin care fiecare dintre cetăţenii
salariaţi să fie împroprietărit cu exact atât cu cât a
contribuit fiecare la acumularea generală de capital, fără a
nedreptăţi cumva pe cineva, nu putea fi (mai ales în condiţiile
de atunci) decât una sortită eşecului.
Lăsând însă la o parte motivaţiile
de mai sus, teza împroprietăririi cetăţenilor/salariaţilor
era şi este în totalitate falsă din încă cel puţin
două motive :
a. Pe de o parte, presupunând că statul
socialist ar fi fost cu adevărat proprietarul de drept al capitalului,
salariaţii/oamenii muncii nu ar fi fost îndreptăţiţi
să ceară moştenitorului - statului post socialist - să le
cedeze capitalul pe care el statul post socialist îl avea acum în proprietate.
Şi pe bună dreptate, căci
nicăieri şi niciodată (inclusiv în dreptul socialist) munca
salariată nu crează drept de proprietate pentru cei care o
prestează.
Dacă s-ar fi socotit
nedreptăţiţi pentru faptul că statul socialist - asemenea
oricărui capitalist - şi-a oprit (în mod abuziv) o parte mai mare din
plus valoarea nou creată, faţă de cât i s-ar fi cuvenit,
salariaţii scăpaţi - după 1989 - de tirania patronului
exploatator ar fi avut dreptul (şi posibilitatea) să ceară
să li se plătească retroactiv suplimentul de salarii pe care nu
îl primiseră.
Supliment pe care statul îl transformase în
capital.
La rândul lui însă şi statul în calitate
de proprietar de capital s-ar fi putut prevala - tot după 1989 - de
drepturile sale invocând diverse circumstanţe datorită cărora a
procedat corect oprindu-şi partea lui de plus valoare.
În aceste condiţii, în mod normal, conform
oricăror standarde acceptate într-o democraţie ar fi trebuit să
urmeze o negociere între statul patron şi salariaţii
nemulţumiţi.
Ceea ce, de fapt, s-a şi întîmplat în 1990.
Întrucât nu avea banii necesari, statul a acceptat
ca, în locul suplimentării retroactive a salariilor, să dea/cedeze
salariaţilor o parte (cca 15 % ) din capitalul acumulat.
Că, cele 15 % din capital nu ar fi fost
suficiente, sau că prin inginerii financiare nici acele procente nu au
ajuns la salariaţi, ci la mafia tranziţiei, aceasta este o altă
discuţie.
Care, desigur,
va trebui făcută şi ea la un moment dat.
b. Pe de cealaltă parte însă potrivit
Constituţiei RSR aflată în vigoare şi după 22 Decembrie
1989, poporul, şi nu statul, era proprietarul în comun al capitalului.
Deci cetăţenii nu puteau fi
împroprietăriţi cu ceea ce (deja) se afla, de drept, în proprietatea
lor. Chiar dacă, sau indiferent dacă, acea proprietate era una
comună.
Fiind, fără rezerve, alături de dr.
Cojocaru - aşa după cum spuneam - încă din 1990, nu mi-am dat
seama de eroarea fundamentală în care ne aflam amândoi.
Eroare colosală ale cărei urmări
finale le-am detectat atunci când am elaborat teza drepturilor de proprietate
ale cetăţenilor României.
Dar care ar fi fost - această ca o
paranteză - acele consecinţe finale la care s-ar ajunge dacă
acceptăm teza dr. Cojocaru potrivit căreia statul socialist fusese
proprietarul de capital.
Teză acceptată şi promovată, de
altfel, până astăzi de toţi politicienii, fără
excepţie.
Ei bine, consecinţele finale constau în faptul
că, dacă acceptăm că statul socialist a fost proprietarul
legal al capitalului acumulat în România în perioada 1948 - 1989 atunci, pe
cale de consecinţă, ar trebui să acceptăm că regimul
politic care a funcţionat în acea perioadă nu a fost unul socialist,
ci unul capitalist.
Motivaţia fiind una cât se poate de
evidentă.
În socialism proprietatea asupra capitalului este
una comună/socialistă a tuturor membrilor colectivităţii,
Dacă statul şi nu cetăţenii ar
fi deţinut în proprietate respectivul capital, atunci această
deţinere de către stat nu putea fi decât una în proprietate
privată.
Pentru că ar fi deţinut-o de unul singur
(fie ca persoană juridică, fie ca subiect de drept, fie ca orice fel
de altă entitate singulară definibilă ca atare), nicidecum în
comun cu altcineva.
Adică proprietatea privată a statului
socialist asupra capitalului ar fi fost forma principală de proprietate
asupra capitalului.
La care s-ar fi adăugat (eventual) şi
proprietatea cooperatistă, care însă şi ea ar fi fost tot o
proprietate privată.
Deoarece bunurile nu ar fi aparţinut în comun
(obştei) membrilor cooperatori, ci ar fi aparţinut în proprietate
privată cooperativelor agricole de producţie, ca persoane juridice.
Ceea ce ar fi însemnat, nici mai mult nici mai
puţin, decât că, în România, forma dominantă de proprietate
asupra capitalului ar fi fost proprietatea privată. Nicidecum cea
comună/socialistă.
Deci nu ar fi fost nici vorbă de socialism în
România în perioada dintre 11 iunie 1948 şi 22 Decembrie 1989.
Ci de capitalism (de stat) sadea.
Gravitatea excepţională a acceptării
unei astfel de ipostaze a statului socialist constă însă în faptul
că nu doar Republica Socialistă România s-ar fi aflat într-o astfel
de situaţie.
De a nu fi fost un stat socialist, ci unul
capitalist.
În aceeaşi situaţie s-ar fi aflat şi
URSS şi toate ţările foste socialiste din estul Europei.
Şi s-ar afla acum şi ţările
care încă pretind că sunt socialiste : China, Coreea de Nord,
Vietnamul, Cuba.
Ceea ce, pe cale de consecinţă, ne
conduce la concluzia implacabilă că dacă statele socialiste au
fost (şi mai sunt) de fapt state capitaliste, atunci orânduirea
socialistă nu s-a materializat (încă) nicăieri pe planetă.
Şi că experimentul comunist, nu numai
că nu s-a consumat prin propriul faliment în Europa şi se pregăteşte
să îşi dea obştescul sfârşit în Asia şi America
Latină ci, dimpotrivă, de abia de acum încolo ar trebui să ia
naştere.
De abia de acum încolo modelul socialist va trebui
să fie încercat.
Potrivit acestei logici imposibil de combătut,
tot ceea ce s-a petrecut până acum, revoluţii sângeroase, gulaguri,
genocide, dictaturi monstruoase, mizeria de nedescris în care au fost silite
să trăiască sute de milioane de oameni nu pot fi imputate
comunismului, ci capitalismului monopolist de stat.
Şi cei care au pretins că construiesc
socialismul şi comunismul sunt/au fost nişte mincinoşi.
Nişte impostori.
Care, cu adevărat, „au întinat nobilele
idealuri ale socialismului şi comunismului.”
Iar cei care i-au crezut şi i-au acceptat pe
cei care au pretins că construiesc socialismul şi comunismul au
fost/sunt, fie imbecili, fie complicii mincinoşilor şi impostorilor.
Sigur că nimeni nu a pus (încă) în
discuţie această problemă.
Aşa cum o fac eu.
Cei mai mulţi, cei manipulaţi, nu au pus
în discuţie această problemă pentru că, nici măcar nu
s-au gândit la aşa ceva.
Dr. Conjocaru fiind inclus în categoria celor de
mai sus.
Iar cei foarte puţini, cei care
manipulează, nu au pus în discuţie această problemă pentru
că n-au nici un interes să deschidă ochii „prostimii”.
Dar să revenim.
Au trebuit să treacă patru ani, până
în 1994, pentru ca eu să înţeleg eroarea şi să revin asupra
principalului fundament (eronat) al Variantei : munca salariată NU
crează drept de proprietate.
Ceea ce înseamnă că
cetăţenii/salariaţii nu pot pretinde să fie
împroprietăriţi, motivând că au muncit şi nu au fost
plătiţi corespunzător pentru munca lor.
Şi am renunţat definitiv la
“împroprietărire”, pentru a formula teza proprie privitoare la DREPTUL DE
PROPRIETATE AL CETĂŢENILOR, DREPT INALIENABIL ŞI IMPRESCRIPTIBIL
fundamentat pe prevederile constituţionale ale Constituţiei RSR din
1965.
Raţionamentul implacabil care
fundamentează această teza a dreptului inalienabil şi
imprescriptibil al cetăţenilor asupra capitalului acumulat în
perioada de funcţionare a fostului stat socialist are la bază
prevederile constituţionale ale Constituţiei RSR din 1965 (ca şi
prevederile Constituţiei RPR din
1948 şi ale Constituţiei RPR din 1952).
Iar prevederile constiuţionale referitoare la
drepturile de proprietate în comun ale tuturor cetăţenilor
Ţării, adică ale întregului popor, înscrise în Constituţia
din 1965 erau în vigoare la data promulgării Legii 15/1990.
Deoarece „Declaraţia în 10 puncte a FSN” din
22 Decembrie 1989 nu aducea nici un fel de atingere acestor drepturi.
La rândul lor, respectivele prevederi
constituţionale au la bază dogma imperativă formulată de
către Marx conform căreia ceea ce îi deosebeşte fundamental pe
comunişti de toţi ceilalţi, respectiv ceea ce deosebeşte în
mod fundamental comunismul de toate celelalte orânduiri este desfiinţarea
proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea
comună.
Drept urmare, statul socialist, definit ca
“organizaţie a puterii politice,” nu putea fi proprietarul bunurilor
mijloace de producţie/capitalului, întrucât el, statul, NU era poporul.
Popor care, potrivit dogmei marxiste putea fi
singurul proprietar în comun al capitalului.
Iar statul fiind DOAR o organizaţie,
alcătuită DOAR dintr-o (foarte mică) parte dintre
cetăţeni, adică DOAR dintr-o (foarte mică) parte a
membrilor colectivităţii, NU putea fi întreg poporul.
Niciodată corifeii socialismului şi
comunismului nu au pretins că statul (socialist) este poporul.
Aşa după cum auzim acum că se
pronunţă diverşi neaveniţi pe la televizor.
Ei, “dascălii,” s-au mărginit să
afirme că statul socialist este (un instrument) al poporului, şi
că statul este condus de partidul comunist. Atât şi nimic mai mult.
Consecinţa acestei stări de drept şi
de fapt este/a fost aceea că statul socialist nu putea să fie proprietarul
capitalului, ci DOAR administratorul lui.
Chiar dacă, sau cu atât mai mult cu cât, în
chip diversionist şi manipulatoriu în Constituţiile din 1948, 1952
şi 1965 se vorbeşte despre o aşa-zisă proprietate de stat,
niciodată însă despre o proprietate a statului.
Şi chiar dacă (sau cu atât mai mult cu
cât) în practică statul socialist şi-a depăşit, în mod
abuziv, atribuţiile.
Atribuţii care erau limitate (la cele de
administrator) atât de către expresia izvorului de drept care - şi în
socialism - este Constituţia, cât şi de legislaţia care a
funcţionat în baza Constituţiei.
Şi, pentru a înţelege definitiv cum stau
lucrurile, va trebui să observăm că în codul penal socialist nu
există infracţiuni care au ca obiect proprietatea de stat, ci numai
infracţiuni împotriva avutului obştesc.
Motivaţia fiind una cât se poate de
simplă : nu pot (nu puteau) fi pedepsite infracţiuni
săvârşite împotriva a ceea ce nu există.
Odată ce am înţeles aceste lucruri de o
simplitate dezarmantă am înţeles şi formidabila mistificare care
avusese loc prin promulgarea Legii 15/1990, urmată de aprobarea prin
referendum a Constituţiei din 1991.
Atunci, în 1990, la 7 august, a intrat în vigoare
Legea 15/1990 prin care, în conformitate cu câteva articole din lege, (20
şi 21), întregul capital aparţinând de drept cetăţenilor
României a fost trecut/transferat, în
mod fraudulos, în proprietatea publică şi privată a statului.
A FOST CEL MAI MARE FURT
DIN ISTORIA ACESTEI ŢĂRI.
Însă pentru a fura, statul nu a folosit
instrumentele specifice “meseriei” : şperaclul, cheile potrivite,
levierul, sau mai ştiu eu ce altă unealtă.
Şi nici instrumente financiare : cecuri false,
sau fără acoperire, bilete la ordin fictive, etc.
Ci, pur şi simplu, statul i-a FURAT întregului
popor întreaga avere a acestuia, folosind un act normativ. O lege.
Pentru că la data promulgării Legii
15/1990, prevederile Constituţiei RSR din 1965, cele privitoare la dreptul
de proprietate al tuturor cetăţenilor ţării asupra
întregului capital acumulat în perioada de funcţionare a statului
socialist ERAU ÎN VIGOARE!!!
Ceea ce înseamnă că Legea 15/1990 este
NECONSTITUŢIONALĂ. DECI NULĂ DE DREPT !!!
Iar odată ajunşi aici voi mai deschide o
paranteză.
Constituţiile României din 1948, 1952 şi
1965 au ca model Constituţia URSS din 1924 în care se vorbeşte despre
„dosudarstvennoie cobvesnosti” (am transcris sintagma în alfabet latin pentru
că nu am pe calculator alfabetul rusesc), expresie ce se traduce tocmai
prin cuvintele “proprietate de stat”.
Dar nu numai Constituţiile URSS şi
României fac trimitere la “proprietatea de stat,” ci şi constituţiile
tuturor ţărilor (foste) socialiste.
De unde rezultă că - după 1989 - nu
numai statul român a furat de la poporul român întregul capital care
aparţinea de drept poporului.
Ci şi că toate statele socialiste (în
frunte cu URSS) au furat de la propriile popoare întregul capital care, de
drept, le aparţinea acestora.
Şi, pe cale de consecinţă, procesul
de privatizare care a avut loc după aceea este unul ILEGAL nu numai în
România, ci şi în tot estul european, fost socialist.
Dar să revenim încă o dată strict la
subiectul propus spre dezbatere.
În ce constă aşadar teza mea privitoare
la dreptul de proprietate inalienabil şi imprescriptibil al tuturor
cetăţenilor Ţării asupra întregului capital acumulat în
perioada de funcţionare a statului socialist ?
Teza mea afirmă că respectivul capital,
deşi (în fapt) a fost trecut fraudulos, (prin furt - potrivit art. 223 cod
penal şi următoarele) în proprietatea publică şi
privată a statului, el continuă să se afle de drept în
proprietatea comună a tuturor cetăţenilor ţării.
Pentru că furtul NU desfiinţează
şi NU crează drept de proprietate.
Drept urmare, toate legile şi procedurile,
precum şi transferurile de bunuri pe care statul le-a făcut, din
proprietatea sa privată, în proprietatea privată a unor terţi,
sunt nule de drept şi de fapt pentru că aceste legi, proceduri
şi transferuri au la bază un furt calificat (Legea 15/1990), iar
transferurile făcute au ca obiect bunuri furate.
În consecinţă, singura soluţionare
corectă de rezolvare a acestei malversaţiuni de proporţii
colosale, săvârşită de statul român constă în confiscarea
(potrivit prevederilor codului penal aflat în vigoare), de la actualii lor
deţinători, a bunurilor furate - fără despăgubirea deţinătorilor
- şi returnarea lor, a bunurilor, către proprietarii de drept ai
respectivelor bunuri : cetăţenii României
Sigur că, la rândul lor, după caz,
actualii deţinători ai bunurilor furate vor putea solicita să
îşi primească înapoi banii daţi pentru achiziţionarea
bunurilor confiscate.
Aceşti actuali deţinători vor putea
invoca (de exemplu) necunoaşterea legilor, a stării de drept şi
de fapt, sau reaua credinţă a statului/vânzătorului, ori diverse
alte motive.
Şi desigur, toate aceste justificări ale
actualilor deţinători ai capitalului furat de către statul român
pot fi reale.
Mai ales că, aşa după cum bine
ştim, statul - adică hoţul - a înstrăinat, ca orice
hoţ care vrea să scape de lucrurile furate, pe mai nimic (pe câteva
miliarde de euro) un capital de aproape 200 de miliarde de euro….
De exemplu, statul a dat dlui Patriciu PETROMIDIA
pe cam cincizeci de milioane de euro.
Deşi PETROMIDIA, aşa după cum s-a
văzut, valora 2 miliarde.
La fel, statul i-a dat şi dlui Mittal SIDEXUL
cam tot pe atât.
Deşi SIDEXUL valora 4 miliarde.
Tot statul a dat BANCOREXUL austriecilor pe 600 de
milioane de euro,
Deşi activele
băncii valorau cel puţin 6 miliarde
Şi tot statul român a dat, tot austriecilor,
PETROMUL şi tot pe vreo 600 de milioane de euro.
Deşi PETROMUL, chiar fără resursele
concesionate, valora cel puţin 12 miliarde.
Ce să mai vorbim de ROMTELECOM pe care statul
român l-a dat grecilor pe 600 de milioane
Deşi ROMTELECOMUL valora şi el tot cam
vreo 6 miliarde de euro.
Şi exemplele pot continua.
Asta ca să nu mai vorbim de faptul că
multor altora statul le-a dat fabrici, uzine, hoteluri, bănci magazine,
vapoare, ş.a.m.d., nu pe mai nimic, ci chiar pe nimic.
Ceea ce va însemna că statul va trebui,
probabil, să facă rost de nişte câteva miliarde de euro pentru
a-i plăti pe cei de bună credinţă pe care i-a înşelat
înzestrându-i cu bunuri furate.
Aparent, deci, lucrurile nu vor sta foarte roz nici
pentru cetăţenii României care, trebuind să plătească
taxe şi impozite, vor fi nevoiţi - teoretic cel puţin - să fie
cumva solidari cu returnarea banilor către dnii “confiscaţi.”
Aparent, mă gândesc eu.
Pentru că dacă vor fi luate caz cu caz
(că d-aia avem un stat de drept cu poliţişti, procurori, şi
judecători) s-ar putea să constatăm că cei care au fost, cu
adevărat de bună credinţă şi au luat ţeapă
de-adevăratelea, sunt aşa de puţini…
Şi asta unde mai pui că, în mod normal,
cei care au primit de la stat bunurile pe care acesta le-a furat, vor trebui
să facă dovada provenienţei licite a banilor
(mulţi/puţini) cu care au achitat bunurile primite.
Şi multora dintre ei s-ar putea să le
fie, pur şi simplu, imposibil să dovedească că acei bani au
fost unii liciţi.
Aşadar, teza privitoare la dreptul de
proprietate a cetăţenilor României asupra capitalului acumulat în
perioada funcţionării statului socialist îmi aparţine în
exclusivitate şi ea a fost lansată pentru prima dată în România
de către subsemnatul la sfârşitul anului 1994 prin câteva articole
publicate în “Evenimentul zilei” şi “România liberă.”
Iată ce scria redactorul “Giorgione” (a
cărui identitate reală nu mi-a fost niciodată
dezvăluită) în articolul din Evenimentul zilei apărut în
octombrie 1994 sub titlul STATUL VINDE CE NU ESTE (NUMAI) AL LUI :
Dl
Şerban Popa din Bucureşti afirmă (este vorba de o scrisoare trimisă
ziarului cu solicitarea de a fi publicată. Nota mea) că să strigi în gura mare că vrei să vină
regele, să acuzi pe unul şi pe altul de corupţie, să te
plângi peste tot că sunt călcate în picioare drepturile omului,
că Ion Iliescu a fost şi a rămas comunist, etc. este infinit mai
puţin periculos decât să declanşezi o mişcare prin care
să desfiinţezi pur şi simplu nomenclatura comunistă
transformată într-o prosperă pătură de mari oameni de afaceri.
Şi,
în acest sens, dl. Popa pune o întrebare de trei mii de miliarde de lei (atât estimase dr.
Cojocaru valoarea capitalului acumulat în administrarea fostului stat
socialist. Nota mea).
Prin
constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 se stipula dreptul de
(co)proprietate al tuturor cetăţenilor români (al întregului popor)
asupra capitalului naţional, denumit în respectivele texte mijloace de
producţie (vezi articolul 5 din Constituţia RPR din 1948, articolul 6
din Constituţia RPR din 1952 şi articolul 6 din Constituţia RSR
din 1965).
Deci în
această situaţie, în care statul român nu este (singurul) proprietar
al capitalului naţional în ce calitate privatizează - adică
vinde (co)proprietarilor, cetăţenilor români - exclusiv în nume
şi folos propriu bunurile care de drept aparţin (şi) acestora… ?
Iar în articolul din România liberă, din
decembrie 1994, sub titlul BUNE ZECE PUNCTE, DAR ŞI MAI BUNE SUNT ZECE
MILOANE DE LEI scriam :
“…îndrăznesc
să afirm că proprietari ai capitalului naţional sunt
cetăţenii români, în vreme ce statul nu este proprietarul, ci doar
administratorul acestui capital.
Celor ce
vor fi uimiţi să ia cunoştinţă de acest lucru le
recomand să citească articolele 5 şi 6 din Constituţia RPR
din 1948, articolele 6 şi 7 din Constituţia RPR din 1952 şi
articolele 6 şi 7 din Constituţia RSR din 1965.
………………………………………………………………………………………………………………..
Dacă
nu vor putea să dea un răspuns care să(-i) mulţumească
atunci îi voi ruga să constate că orice reformă (economică)
care şterge cu buretele un drept fundamental al unei
colectivităţi, este ilegală şi imorală.
Adică
este ilegal şi imoral ca cineva - indiferent că se numeşte
statul român - să deţină şi să vândă în nume
exclusiv propriu bunuri care nu îi aparţin.
Mai mult
decât atât, este mai presus de orice îndoială că în asemenea
condiţii o astfel de reformă, ca şi oricare alta bazată pe
fraudă va fi condamnată la eşec…
Cu alte
cuvinte, “privatizarea” nu se poate face (nu trebuie să lăsăm
să fie făcută) prin vânzarea de către stat a
întreprinderilor care de drept ne aparţin nouă,
cetăţenilor, în calitate de proprietari.
Privatizarea
trebuie să se facă prin restituirea proprietăţilor
confiscate abuziv de către regimul comunist începând cu 1948, restituire
urmată apoi de împărţirea gratuită şi echitabilă,
între toţi cetăţenii români a capitalului rămas, capital
care a fost acumulat în mai mult de patru decenii de muncă şi
privaţiuni impuse tocmai celor ce de drept îi erau proprietari.
Iar
împărţirea gratuită…..poate fi făcută prin folosirea
certificatelor de proprietate a căror valoare nominală este de zece
milioane de lei.”
Neînţelegând EROAREA în care continua să
se complacă, în tot acest timp în care eu renunţasem la teza
împroprietăririi şi adoptasem hotărât teza drepturilor de
proprietate ale cetăţenilor, la începutul anului 1995, în
broşura “ACTIUNEA CARE APĂRĂ NAŢIUNEA,” dr. Cojocaru a
continuat să susţină teza “împroprietăririi.”
Dsa scria atunci, chiar dacă, în repetate
rânduri încercasem deja să îl determin să îşi schimbe
convingerile :
“Cititorii
acestei broşuri îşi vor aminti, desigur, eforturile pe care le-am
făcut imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, ca şi
după aceea, pentru aplicarea în România a unei reforme economice care
să fi avut în centrul ei împroprietărirea cetăţenilor prin
titluri de proprietate şi care ar fi asigurat, încă din start,
îmbunătăţirea activităţii economice şi a
nivelului de trai al populaţiei ţării.
Propunând
această reformă, cunoscută mai târziu sub numele de Varianta
Cojocaru, în Februarie 1990 am scris următoarele :
Deşi
toate componentele structurii economiei vor suferi schimbări,
ajustări, aceea care are cea mai mare şi mai acută nevoie de
schimbare este structura de proprietate. Aceasta deoarece schimbarea formei de
proprietate va determina şi schimbarea celorlalte componente structurale…
Elementul
central al propunerii mele îl constituie titlul de proprietate (TDP-ul). El va
îndeplini două funcţii principale : 1) transferarea
proprietăţii din mâinile statului în cele ale populaţiei
fără perturbarea circulaţiei băneşti 2) sursa de
capital pentru demararea rapidă a zeci de mii de întreprinderi
particulare.
Împroprietărirea
poporului este o NECESITATE ECONOMICĂ - fără ea nu va fi
eficienţă, productivitate, rentabilitate, bogăţie,
prosperitate ; este o NECESITATE POLITICĂ - fără ea nu va fi
democraţie, unitate, pace socială ; este o NECESITATE MORALĂ -
fără ea nu va fi dreptate şi cinste.”
Aşa după cum se poate vedea, dr. Cojocaru
- deşi estima corect necesităţile economică, politică
şi morală nu îşi dădea totuşi seama de NECESITATEA
JURIDICĂ IMPERATIVĂ care OBLIGA
la RETROCEDAREA capitalului către proprietarii lui de drept :
cetăţenii României.
Din punctul de vedere al economistului Cojocaru,
împroprietărirea poporului (cu capitalul acumulat între 1948 şi 1989)
era o NECESITATE
Care a dispărut
între timp…
Din punctul de vedere al arhitectului Popa
retrocedarea acelui capital era (şi rămâne) OBLIGATORIE.
Dr. Cojocaru a achiesat la teza mea, a drepturilor
de proprietate ale cetăţenilor României, abia odată cu
redactarea în comun, la începutul anului 1996, a textului Manifestului
Naţional al Asociaţiei Civice Solidaritatea Românească,
asociaţie pe care împreună - dr. Cojocaru şi cu mine - am
înfiinţat-o la începutul anului 1995.
Iar această concedare a dr. Cojocaru a avut
loc doar după ce am insistat, în continuare, (inclusiv pe textul
Manifestului) ca dsa să renunţe la teza “împroprietăririi.”
Abia cu acea ocazie, în varianta propusă de
dr. Cojocaru scria :
“Condiţia
primordială a renaşterii naţionale o reprezintă
recunoaşterea dreptului de proprietate
al cetăţenilor ţării asupra întregului capital
naţional şi crearea cadrului legislativ pentru apărarea şi
sporirea acestuia.
Naţiunea
română nu va scăpa de sărăcie şi umilinţă
atâta timp cît membrilor ei nu li se va recunoaşte dreptul de proprietate
asupra capitalului creat de ei, atâta timp cât acest capital va continua
să facă obiectul „afacerilor” dintre guvernanţi şi
mafioţi.
Întregul
capital acumulat în aşa-zisele întreprinderi de stat ale fostului regim
comunist din România aparţine cetăţenilor români. “
Din păcate, între timp, aşa după cum
se poate constata, dr. Cojocaru şi-a nuanţat poziţia în sensul
că a acceptat faptul că afacerile dintre guvernanţi şi
mafioţi sunt (potrivit dsale) „legale.”
În acelaşi timp, în care dr. Cojocaru
alcătuia textul variantei dsale, în varianta propusă de mine reiteram
practic cele afirmate în articolele deja publicate în presă cu aproape doi
ani în urmă :
“Adevărata
reformă trebuie să pornească de la adevărul că
întregul capital românesc acumulat în perioada regimului comunist în
aşa-zisele întreprinderi de stat aparţine de drept
cetăţenilor României. Drept recunoscut ca atare de Constituţiile
României din 1948, 1952 şi 1965.
Ultima
rămasă în vigoare până la promulgarea Constituţiei din
1991.
………………………………………………………………………………………………………………..
Statul socialist
român nu a fost proprietarul bunurilor mijloace de producţie şi, pe
cale de consecinţă nici statul român postdecembrist nu este
proprietarul legitim al respectivelor întreprinderi - aşa după cum a
încercat să se autoproclame prin Legea 15/1990 - ci doar administratorul
lor. “
În final, textul Manifestului Naţional a fost
definitivat de mine - cu acordul dr. Cojocaru - după cum urmează :
“Întregul
capital acumulat în aşa-zisele întreprinderi socialiste de stat,
rebotezate prin Legea 15/1990 regii autonome şi societăţi
comerciale cu capital de stat, aparţine de drept cetăţenilor
României. Acest drept a fost recunoscut ca atare, prin Constituţiile din
1948, 1952 şi 1965 şi ca urmare a principiului conform căruia
legile nu se aplică retroactiv, exproprierea cetăţenilor a
proprietarilor, prin respectiva Lege, reprezintă o încălcare
flagrantă a unui drept cetăţenesc fundamental. Încălcare cu
atât mai flagrantă cu cât la data promulgării Legii 15/1990, articolele
6 şi 7 din Constituţia României din 1965 - referitoare la dreptul
românilor de a fi proprietari în comun ai averii lor - se aflau încă în
vigoare.
Întrucât
statul socialist nu a fost proprietarul mijloacelor de producţie,
fiindcă ele au aparţinut în proprietate socialistă (conform
dogmei marxiste) tuturor membrilor societăţii, întregului popor,
adică tuturor cetăţenilor ţării, rezultă că
nici statul român actual nu are dreptul să se autoproclame proprietarul
capitalului naţional. Statul socialist a fost doar administratorul
proprietăţii socialiste comune şi, pe cale de
consecinţă, statul român postcomunist putea aspira doar la
această calitate.”
Aşadar, din consultarea tuturor materialelor
prezentate rezultă, cred eu, cu maximă limpezime cine dintre noi doi
- dintre dr. Cojocaru şi subsemnatul - este autorul tezei corecte privind
dreptul de proprietate al cetăţenilor României şi cine este
autorul tezei eronate a împroprietării cetăţenilor cu capitalul
aflat în proprietatea statului.
Desigur, faptul că acum, de curând, dr.
Cojocaru a ţinut să declarare că îşi păstrează
poziţia privitoare la dreptul de proprietate al cetăţenilor, pe
care dsa a acceptat-o de abia în 1996, la aproape doi ani după ce eu
formulasem public respectiva teză, nu poate decât să mă bucure.
La fel mă bucură şi faptul că -
în ultimul timp - face vorbire desprea ea şi la emisiunile televizate la
care este invitat.
Deşi trebuie să spun că felul în
care dsa face referire la diversele aspecte legate de drepturile de proprietate
ale românilor este unul stângaci şi nu de puţine ori eronat pur
şi simplu.
Aceasta deoace dr. Cojocaru continuă să
NU înţeleagă problema ân datele ei esenţiale.
Ceea ce m-a bucurat şi mă bucură
însă mai puţin nu este faptul că dr. Cojocaru şi-a
însuşit teza mea, a drepturilor de proprietate a românilor şi că
o susţine (atâta vreme cât eu însumi am insistat să o preia), ci
faptul că dsa pretinde, în mod incorect şi neadevărat, că
ea îi aparţine.
Şi, mai mult, că ar fi promovat-o “dintotdeauna.”
De asemenea, nu pot să fiu bucuros în momentul
în care constat că dr. Cojocaru vituperează (probabil, pe bună
dreptate) împotriva lui Dan Diaconescu, despre care afirmă că i-a
furat ideile (pe lângă faptul că afirmă că i-a furat
şi semnăturile) dar, în acelaşi timp, dr. Cojocaru şi-a
însuşit în nume şi folos exclusiv propriu idei care NU îi
aparţin.
În plus, şi mai puţin mă bucură
faptul că în această postură exclusivistă pe care şi-a
atribuit-o, fără merit şi fără
consimţământul meu explicit, dr. Cojocaru acţionează acum
în vederea marginalizării
respectivei teze privind drepturile de proprietate ale
cetăţenilor.
În acest sens, dsa a afirmat, în chiar atacul pe
care l-a comis pe site împotriva subsemnatului, că problema
“despăgubirii este una secundară.”
Iar înte timp ea a fost eliminată cu
desăvârşire din noua formă a proiectului de lege pe care îl
propune.
Dar voi reveni pe larg asupra acestui subiect.
Sintetizâd cele de mai sus, concluzia este
următoare :
Dr. Cojocaru şi-a atribuit pentru sine în mod
nemeritat paternitatea ideii/tezei apaţinând subsemnatului privitoare la
drepturile de proprietate inalienabile şi imprescriptibile a le românilor
asupra capitalului acumulat în perioada funcţionării fostului stat
socialist.
Dar cu toate acestea, în loc să se
folosească de această teză pentru a promova recuperarea de
către români a capitalului FURAT de la ei de către stat, dr. Cojocaru
a abandonat-o - aşa după cum voi arăta mai departe - în favoarea
construirii unei viitoare aşa-zise “economii democratice de
piaţă.”
Despre care, de la un moment dat încoace, pretinde
în mod fals - aşa după cum vom vedea - că ar fi şi
creştină.
CAPITOLUL 2
ADEVĂRUL
DESPRE LEGEA COJOCARU - VERSIUNEA 2011
Legea Cojocaru în actuala ei versiune
modificată (dar rămasă, în esenţă, tot ca şi în
versiunile ei anterioare, cele din 2008, 2009 şi 2010, ba chiar şi în
cele mai vechi din 1997, 1998 şi următoarele), pleacă de la teza
dr. Cojocaru potrivit căreia cei care au achiziţionat de la statul
român părţi din capitalul acumulat în perioada de funcţionare a
fostului stat socialist le deţin acum în mod legal.
Adică, practic, dr. Cojocaru afirmă
că, deşi procesul de privatizare - adică transferul din
proprietatea privată a statului în proprietatea profitorilor
tranziţiei a capitalului acumulat în perioada de funcţionare a
fostului stat socialist - a fost unul inechitabil şi imoral, iar pe
alocuri s-au comis şi diverse ilegalităţi, acest proces a fost
şi este în continuare (pentru că vedem că el nu s-a încheiat
încă) unul LEGAL.
Deşi, pe de altă parte dr. Cojocaru
recunoaşte - începând însă abia cu perioada de după 1996 -
că statul a furat capitalul de la poporul român.
Dar să-i dăm cuvântul chiar dr. Cojocaru.
Astfel, în expunerea de motive la Lege găsim,
pe lângă multe alte afirmaţii (şi) următoarele
precizări care sunt perfect edificatoare pentru problema care ne
interesează :
1. În timpul regimului
comunist, în perioada 1948-1989, cetăţenilor României le-a fost
interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată.
Cetăţeanul a avut dreptul să aibă în proprietate
privată numai unele bunuri de consum - casă,
autoturism, mobilier, etc. - nu si bunuri de producţie (capital). Statul comunist a preluat o parte -
circa o treime - din veniturile create de cetăţeni şi a
transformat-o în capital real - fabrici, uzine, hoteluri, spaţii comerciale,
etc. - care a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună,
a întregului popor, de fapt, atribuţiile dreptului de proprietate fiind
exercitate de statul comunist. Aceasta a fost, în fond, esenţa
regimului comunist - lipsa
dreptului cetăţeanului
la proprietate privată asupra capitalului - de aici
decurgând şi încălcarea celorlalte drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului.
2. Abolirea regimului
comunist ar fi trebuit să se concretizeze în trecerea imediată
şi integrală a capitalului din proprietatea comună
(comunistă) a întregului popor în proprietatea
privată a celor din ale căror venituri a fost
acumulat acest capital, adică în proprietatea privată a tuturor
cetăţenilor României. Aceasta formă
de privatizare a capitalului acumulat în timpul regimului comunist a fost
propusa prin proiectul de reformă cunoscut sub denumirea de „VARIANTA
COJOCARU”. A se
vedea, în acest sens, lucrările: „PRIVATIZAREA:
DE CE? CUM? PENTRU CINE?”
(1990); „IEŞIREA
DIN PRĂPASTIE”, (1998); „CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE”, (2008).
3.Trecerea
imediată - în 1990 - a întregului capital în proprietatea privată a
tuturor cetăţenilor României ar fi determinat crearea, în România, a
unei economii democratice, productive şi competitive, crearea unei clase
mijlocii majoritară în societate, care ar fi deţinut
şi puterea economică şi puterea politică
şi ar fi asigurat funcţionarea unui stat de drept, cu adevărat democratic,
clasă socială care şi-ar fi impus şi propriile
valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul
de întreprindere, cinstea, solidaritatea socială şi
naţională.
4.
Guvernanţii României postcomuniste au încălcat drepturile de
proprietate ale românilor, au respins „VARIANTA
COJOCARU”, au
trecut, mai întâi, prin Legea nr. 15/1990, cea mai mare parte – peste 95% – a capitalului naţional
acumulat în perioada 1948-1989 din proprietatea comună a întregului popor în
proprietatea privată a statului, iar, apoi, prin legile „privatizării”, au trecut, vânzând pe nimic, acest
capital în proprietatea privată a străinilor şi a unui grup
minoritar autohton format din guvernanţi şi camarila acestora.
5. Prin Legea
nr.15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale s-a săvârşit, în fapt, cel mai mare furt cunoscut în
istoria poporului român. Românilor li s-a vorbit de „reorganizare”, în
realitate s-a făcut expropierea cetăţenilor şi împroprietărirea
statului cu
capitalul acumulat de români în perioada 1948-1989. Prin această lege, s-a stabilit ca guvernul să
„reorganizeze” unele întreprinderi ca societăţi comerciale, altele ca regii
autonome.
Şi unele şi altele au devenit „proprietare” ale bunurilor aflate în
patrimoniul lor – terenuri, clădiri, utilaje etc. În textul legii,
au precizat, însă, că societăţile comerciale au ca acţionar unic statul. Deci nu
„proprietar”, ci „acţionar”, astfel încât românii sa nu bage de
seama ca statul s-a împroprietărit cu averea lor, a cetăţenilor
Aşadar, faţă de situaţia
creată prin punerea în aplicare a prevederilor Legii 15/1990, respectiv
prin derularea procesului de privatizare dr. Cojocaru trage următoarea
concluzie :
Statul
român nu poate fi absolvit de răspunderea pe care o are de a înapoia
proprietarului, poporului român, capitalul pe care l-a
furat prin
Legea 15/1990. Ca orice hoţ, el are răspunderea să dea înapoi şi capitalul furat
şi distrus şi
capitalul furat şi înstrăinat şi capitalul furat şi
neînstrăinat, încă.
Evident, va trebui
să pornim de la situaţia actuală a capitalului românesc.
Trebuie să-i
dăm statului român posibilitatea de a “munci”, de a recrea şi de a
reacumula, pe o cale, sau alta, capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel
pe care l-a vândut şi a “păpat” sumele încasate din vânzare, în loc
să le reinvestească, să le păstreze calitatea de capital.
Din acest motiv,
varianta de reformă a proprietăţii, modalitatea
de construire a economiei democratice, pe care o propunem acum, în 2010, este diferită de aceea
care putea şi trebuia aplicată în anul 1990.
Varianta de
reformă propusă are ca punct de plecare recunoaşterea, de
către statul român, a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor
ţării asupra capitalului acumulat până în 1989 şi a
profiturilor realizate cu acest capital din 1990 până în prezent.
Această recunoaştere se va realiza
printr-o emisiune de obligaţiuni
de despăgubire, cu
termen de scadenţă de maxim 10 de ani, şi o dobândă de 0,5%
pe an.
Valoarea
nominală a obligaţiunilor va fi exprimată în euro.
Statul se va
obliga să plătească fiecărui cetăţean 20.000
Euro.
Vor fi
despăgubiţi toţi cetăţeni majori ai Romaniei
Odată ce am aflat care este punctul de vedere
actual al dr. Cojocaru va trebui ca - înainte ca el, punctul de vedere, să
fie supus discuţiei - să fac următoarele precizări privind
textul ca atare.
Astfel :
1. În primul rând, dr. Cojocaru greşeşte
atunci când afirmă că cetăţenilor „le-a
fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată şi
că „esenţa regimului comunist consta în lipsa
dreptului cetăţeanului
la proprietate privată asupra capitalului”.
Formularea corectă nu este aceea că
cetăţenilor le-a fost interzis dreptul la proprietate, ci este aceea
potrivit căreia, în socialism, proprietatea privată asupra capitalui
a fost desfiinţată.
Ceea ce înseamnă că esenţa regimului
comunist constă în desfiinţarea proprietăţii private asupra
capitalului şi înlocuirea ei cu proprietatea comună/socialistă.
Deşi aparent cele două formulări
sunt echivalente, deosebirea dintre ele este una de substanţă.
Interzicerea unui drept pentru o categorie de
cetăţeni (sau chiar pentru toţi cetăţenii) nu presupune şi nici nu presupunea (nici în
socialism) desfiinţarea dreptului ca atare.
Rămânea posibilitatea ca altcineva, nu
cetăţenii, ci să zicem instituţiile statului (Ministerul de
Finanţe, Direcţia Securităţii Statului), sau alte persoane
(juridice) să poată avea acest drept.
Cum ar fi fost, de exemplu, organizaţiile
denumite Partidul Comunist Român, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea
Generală a Sindicatelor….
Ori, faptul că aceste organizaţii chiar
au avut patrimonii proprii a reprezentat o încălcare gravă a
prevederilor constituţionale, a însăşi legalităţii
socialiste.
De aici se pot trage concluzii pertinente asupra
consecinţelor acestei stări de fapt.
Concluzii care nu fac însă obiectul
prezentului document.
2. În al doilea rând, dr. Cojocaru vorbeşte
despre faptul că bunurile/capitalul a intrat,
formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor, de fapt,
atribuţiile dreptului de proprietate fiind exercitate de statul comunist.
Şi aici dr. Cojocaru comite o eroare de apreciere.
Capitalul nu a intrat “formal” în proprietatea
comună pentru că în drept (inclusiv în dreptul constituţional,
fie el şi socialist) nu se operează cu noţiunile de „formal”
şi „informal.” Ci cu noţiunile de “în drept” şi „în fapt.”
Ceea ce înseamnă că dacă capitalul
intra de drept în proprietatea comună a întregului popor, dar în fapt,
respectivul capital intra în proprietatea statului socialist, atunci statul
socialist a furat tot timpul capitalul, ca atare, de la întregul popor.
Concluzia ar fi atunci aceea potrivit căreia
nu statul post socialist a furat capitalul de la popor prin efectul Legii
15/1990, ci că statul socialist însuşi a fost hoţul.
Pe de altă parte, exercitarea (deplină) a
atribuţiilor dreptului de proprietate - posesia, folosinţa, dispoziţia
şi uzufructul - poate fi făcută doar de către proprietar.
Sau de către o persoană investită/acceptată (temporar) de
către proprietar, sau desemnată a avea (tot temporar) calitatea de
proprietar.
Administratorul, prin statut, nu dobândeşte
niciodată o astfel de calitate.
Ceea ce înseamnă că dacă statul
socialist a exercitat (în deplinătate) atribuţiile dreptului de
proprietate el şi-a depăşit calitatea de simplu administrator.
Adică statul socialist a uzurpat, în mod
abuziv, o calitate pe care nu avea dreptul să o deţină : aceea
de proprietar.
3. În al treilea rând, dr. Cojocaru vorbeşte
despre proiectul de reformă cunoscut
sub denumirea de „VARIANTA COJOCARU” ca despre “o formă de privatizare a capitalului acumulat în
timpul regimului comunist”.
Ori, în realitate, prin Legea 15/1990, prin
celelalte legi ulterioare ale privatizării şi prin Constituţia
din 1991 s-a stabilit că ceea ce putea fi privatizat era doar proprietatea
privată a statului
Nicidecum şi proprietatea publică a
acestuia.
Ceea ce, conceptual vorbind, este un nonsens.
Nu poate fi privatizat un bun care se află
deja în proprietate privată, indiferent de faptul că acea proprietate
privată este a statului.
Faptul că s-a folosit şi se
foloseşte, în mod total impropriu termenul de privatizare pentru a denumi
o operaţie prin care statul înstrăinează - către terţi
- bunuri aflate în proprietatea sa privată nu reprezintă altceva
decât o manipulare perfidă a opiniei publice.
La vremea respectivă i-am atras atenţia
dr. Cojocaru asupra acestei malversaţiuni suplimentare folosită de
către păpuşarii tranziţiei pentru a prosti lumea în
faţă.
Motiv pentru care, atunci când vine vorba despre
aşa-zisa “privatizare” eu nu folosesc
niciodată acest termen.
Întotdeauna îl înlocuiesc cu cel de dezetatizare.
4. În al patrulea rând dr. Cojocaru vorbeşte despre „vânzare pe nimic a capitalului”
În ceea ce mă priveşte am adoptat
definiţia dr. Cojocaru privitoare la actul vânzării ca fiind un
schimb de valori echivalente.
În consecinţă, potrivit acestei
definiţii un bun nu poate fi vândut „pe nimic”.
Un bun poate fi vândut doar dacă preţul
primit (în bani, sau în produse) este echivalent cu valoarea bunului.
Dacă cineva renunţă la un bun
fără să ceară în schimb valoarea echivalentă a acelui
bun înseamnă că îl donează (parţial sau în totalitate),
nicidecum că îl vinde.
Motiv pentru care, atunci când vine vorba despre
vânzare pe nimic, sau la preţuri subevaluate, eu nu folosesc
niciodată termenul de vânzare, ci cel de înstrăinare.
5. În al cincilea rând dr. Cojocaru afirmă
că “prin Legea
nr.15/1990 …..s-a făcut expropierea
cetăţenilor.”
Afirmaţie care este total greşită.
Exproprierea este un act prin care statul dobândeşte un bun în
schimbul căruia acordă o despăgubire (justă sau nu) celui
de la care a dobândit bunul în cauză.
Ori, câteva rânduri mai sus dr. Cojocaru recunoaşte că statul a
furat capitalul de la cetăţeni.
Deci nici vorbă de expropriere, ci de furt, pur şi simplu.
Probabil că dr. Cojocaru, atunci când (din greşală) a
făcut referire la expropriere, a vrut să-l parafrazeze pe Marx care
(metaforic) vorbea despre “exproprierea expropriatorilor.”
Să depăşim însă
precizările (necesare de altfel) pe care tocmai le-am făcut pentru a
vedea ce înseamnă suita de afirmaţii făcute de dr. Cojocaru
şi pe care le-am citat mai sus ?
Ce urmări are această suită de
afirmaţii ale cărei concluzii se află în totală
contradicţie faţă de teza mea privind drepturile de proprietate
inalienabile şi imprescriptibile ale cetăţenilor României asupra
capitalului acumulat în perioada de funcţionare a fostului stat socialist
?
Înseamnă că, voluntar sau involuntar, dr.
Cojocaru susţine că :
- cei care deţin actualmente capitalul
achiziţionat de la stat îl deţin în mod LEGAL
- pentru că procedurile
în baza căruia l-au achiziţionat sunt LEGALE deoarece
- legile care
reglementeză respectivele proceduri sunt LEGALE întrucât
- au la bază Legea
15/1990, care a NU fost o lege constituţională fiindcă prin ea
- statul post socialist a
FURAT capitalul de la poporul român care era
- proprietarul LEGAL, al
capitalului
Şi care popor român,
aş adăuga eu încă o dată, este, în continuare, proprietarul
DE DREPT al acestui capital deoarece prin furt calitatea de proprietar nu este
pierdută de către proprietar şi nu este dobândită de
către hoţ.
Ştiţi cum se numeşte
acest eşafodaj, pe care (în mod conştient sau nu) îl susţine dr.
Cojocaru ?
El se numeşte APORIE.
Adică o
fundătură a raţiunii.
O problemă imposibil de
rezolvat.
Cum sunt, de pildă
celebrele aporii în care săgeata deşi zboară stă pe loc,
iar Ahile cel iute de picior nu poate ajunge din urmă broasca
ţestoasă.
Şi, ca în orice aporie,
dificultatea aflării adevărului este insurmontabilă.
Consecinţa : prin
această
mostră perfectă de raţionament ilogic dr. Cojocaru
reuşeşte, mai bine ca nimeni altul, să îşi discrediteze
iremediabil doctrina, atâta vreme cât susţine simultan (în chiar
propoziţii formulate de către dsa) două lucruri care se bat - în
mod ireductibil - cap în cap :
şi anume că statul a vândut în mod LEGAL un capital pe care l-a
FURAT.
Pentru că este limpede că cele două
ipostaze, acceptate simultan de dr. Cojocaru, se exclud reciproc.
Dacă statul a furat, el nu poate
înstrăina în mod legal bunurile furate.
Şi invers, dacă statul poate
înstrăina bunuri în mod legal, el nu a furat acele bunuri.
Astfel, dacă cineva va privi, fără
nici un fel de părere preconcepută,
punctul nodal al Legii Cojocaru şi anume articolele 1 şi 3 din
Legea Cojocaru - versiunea 2010, precum şi articolul 10 din Legea Cojocaru
- versiunea 2011, pe care le reproduc mai jos în conformitate cu textul postat
pe site :
Art.
1. În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a
prezentei legi, Guvernul Romaniei, prin
Ministerul Finanţelor Publice, efectuează o emisiune
de obligaţiuni prin care se angajează să restituie
cetăţenilor României capitalul trecut în patrimoniul
societăţilor comerciale şi regiilor autonome create prin
aplicarea prevederilor Legii 15/1990.
Art. 3. Fiecare cetăţean major al României este
îndreptăţit să primească un număr de 20
obligaţiuni, fiecare obligaţiune având o valoare nominală de
1.000 euro, respectiv un total de 20.000 euro.
Art.10. În
primii 10 ani de aplicare a prezentei legi, fiecare cetăţean major al
României este îndreptăţit să primească, de la Fondul
Naţional de Solidaritate şi Dezvoltare, echivalentul sumei de 20.000
de euro, pentru finanţarea de proiecte de investiţii elaborate
şi aprobate conform prezentei legi.
Acest
drept poate fi exercitat timp de 10 ani de la data intrării în vigoare a
prezentei legi, de către persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani
înainte de sau la data intrării în vigoare a legii, respectiv, timp de 10
ani de la data când au împlinit vârsta de 18 ani, de către persoanele care
vor împlini vârsta de 18 ani după data intrării în vigoare a prezentei
legi.
va fi nevoit să constate că tocmai acest
punct nodal reflectă cu fidelitate lipsa de logică a fundamentelor
Legii pe care le-am reprodus anterior.
Astfel, dacă dr. Cojocaru admite că
statul a furat capitalul prin „trecerea
acestuia în patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor
autonome create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990” atunci logic,
mai bine zis obligatoriu, ar fi ca dsa să ceară, cu prioritate,
restituirea bunurilor furate.
Şi abia apoi, dacă respectivele bunuri
(se dovedeşte că) nu mai există să ceară
despăgubiri.
O mostră cât se poate de elocventă în
acest sens este reprezentată, de altfel, de legislaţia referitoare la
retrocedarea către foştii proprietari a bunurilor abuziv preluate de
către statul socialist.
Ori, faptul că dr. Cojocaru evită
soluţionarea corectă a problemei - constând în retrocedarea/recuperarea
bunurilor furate, pe motiv că acest lucru nu ar mai fi posibil, deoarece
ar fi intrat legal în proprietatea profitorilor tranziţiei - îl duce mai
departe către o soluţionare greşită a modului în care va fi
construită viitoarea economie şi societate românească.
Dar despre această soluţionare
greşită voi vorbi în capitolul patru.
CAPITOLUL 3.
ADEVĂRUL
DESPRE SOLUŢIA CONFISCĂRII
Am afirmat public, începând cu 1994, şi
reafirm în continuare că :
a. Prin, iniţierea, votarea, promulgarea
şi punerea în aplicare a prevederilor Legii 15/1990, statul român a furat
de la poporul român capitalul acumulat de poporul român în proprietatea sa
comună.
Şi am argumentat deja, în detaliu, de ce actul
cu pricina (de fapt, succesiunea de acte/fapte) se constituie într-un furt
calificat care, la data săvârşirii lui/lor, se încadra/încadrau în
prevederile art. 223 Cod Penal şi următoarele. El, procesul
(adică infracţiunea ca atare) a fost şi rămâne un act
PROFUND ILEGAL.
Acesta este/a fost primul
proces.
b. SEPARAT de primul proces,
prin care statul a furat capitalul cu pricina, a avut loc, ULTERIOR, şi se
desfăşoară, în continuare, cel de al doilea proces :
înstrăinarea, de către stat, a bunurilor furate.
Proces denumit, de altfel, în
mod total impropriu privatizare pentru că, aşa după cum am mai
arătat, statul înstrăinează - atunci când privatizează -
proprietatea sa privată, nicidecum proprietatea sa publică. Care este
inalienabilă.
În conformitate cu oricare
din doctrinele juridice (mă refer aici la societăţile
civilizate, inclusiv la cele care au cunoscut experienţa socialismului
real), mai vechi sau mai noi şi care au prins rădăcini oriunde
pe mapamond, tranzacţionarea bunurilor furate este ea însăşi o
infracţiune, putând fi însoţită, după caz, şi de alte
(multe) infracţiuni.
Ceea ce înseamnă, pe
cale de consecinţă, că privatizarea, care (în România) a
însemnat şi înseamnă tranzacţionarea de bunuri furate este, prin
definiţie, ILEGALĂ.
Prin urmare, (şi) al doilea proces, trecerea
capitalului din proprietatea privată a statului în proprietatea
profitorilor tranziţiei, s-a făcut, şi se va face (dacă se
va mai face), în mod ILEGAL.
Adică, cei care deţin capitalul -
provenit din proprietatea privată a statului - îl deţin în mod
ILEGAL.
La fel şi cei care îl vor dobândi, dacă
îl vor dobândi.
c. Pe cale de consecinţă, din punctul meu
de vedere, trebuie însă să urmeze cu necesitate cel de al treilea
proces.
Şi anume, urmare a comiterii respectivelor
două ILEGALITĂŢI anterioare, trebuie să aibă loc
CONFISCAREA bunurilor FURATE şi înstrăinate de stat fără
drept.
Bunuri pe care actualii deţinători le-au
achiziţionat, prin comiterea (de către stat) a infracţiunii de
tranzacţionare de bunuri furate. Precum şi, după caz, şi a
altor delicte.
Această măsură a confiscării
bunurilor furate, oricare ar fi ele, fiind prevăzută inclusiv de
actualul cod penal aflat în vigoare.
d. Odată confiscate bunurile furate, încă
existente, trebuie să urmeze cel de al patrulea proces : capitalul trebuie
să fie împărţit cetăţenilor potrivit procedurilor
bazate pe emiterea TDP - urilor în conformitate cu majoritatea
prescripţiilor Variantei Cojocaru din 1990.
e. După finalizarea cât mai rapid cu
putinţă a acestui al patrulea proces trebuie să urmeze cel de al
cincilea proces, care va consta în despăgubirea cetăţenilor
pentru capitalul furat.
Acel capital pe care statul şi/sau cei
cărora le-a fost încredinţat fie l-au distrus, fie l-au transformat,
ori în fond de consum, ori în bunuri de lux.
Şi sunt convins că profesioniştii în
domeniul recuperării, începând cu poliţiştii, procurorii şi
judecătorii şi sfîrşind cu economiştii (sau după caz,
în ordine inversă : profesioniştii începând cu economiştii
şi sfârşind cu poliţiştii, procurorii şi
judecătorii), îşi vor face treaba şi vor recupera tot ceea ce
mai este de recuperat.
f. În sfîrşit, odată încheiat şi
acest al cincilea proces va putea demara şi cel de al şaselea proces,
cel propus de dr. Cojocaru, constând în transferarea/redistribuirea unei părţi din
capitalul nou creat (din PIB-ul nou creat) în proprietatea
cetăţenilor merituoşi în baza criteriilor pe care dsa le pe
propune acum, sau în baza altor criterii potrivite cu contextul în care, în
viitor, va avea loc această redistribuire.
Aşadar, sintetizând,
derularea proceselor poate fi condensată astfel :
Etapa 1 : confiscarea
propriu-zisă a capitalului încă existent
Etapa 2 : împărţirea capitalului
confiscat, potrivit Variantei Cojocaru - versiunea 1990
Etapa 3 : despăgubirea cetăţenilor
prin confiscarea bunurilor provenite din capitalul furat
Etapa 4 : redistribuirea unei părţi din
PIB-ul nou creat
Din punctul meu de vedere, faptul că legile
privatizării, după ce că au fost promulgate, pe baze, în
condiţii şi uneori prin proceduri profund ILEGALE, au mai fost
şi strâmbe (îmbogăţindu-i pe cei foarte puţini şi
sărăcindu-i pe cei foarte mulţi), nu face decât să adauge,
ilegalităţii juridice a respectivelor acte privind privatizarea,
şi conţinutul nociv - economic şi social - al consecinţelor
pe care le-a avut şi le are procesul de privatizare aşa cum a fost
conceput şi realizat de către clasa politică din România.
În acest sens (folosindu-mă din nou de dl.
Patriciu, invocat ca exemplu de către dr. Cojocaru), PETROMIDIA trebuie
confiscată de la khazahi NU pentru că respectivul domn a luat-o de la
statul român pe mai nimic şi le-a vândut-o cu două miliarde de euro,
ci pentru că khazahii au cumpărat de la dl. Patriciu o rafinărie
pe care el a luat-o de la statul român care o furase anterior de la poporul
român. Şi,
ca orice bun furat, rafinăria trebuie returnată
păgubaşului.
Şi, cu asta, BASTA !!!
Khazahii nu au decât să-i ceară dlui
Patriciu să le dea cele două miliarde de euro înapoi.
Iar dl Patriciu n-are decât să ceară
înapoi, de la statul român, contravaloarea celor câteva acţiuni cu care -
prin ceea ce unii au numit-o ca fiind o ingenioasă inginerie
financiară - a intrat în posesia rafinăriei.
Confiscarea nu este o măsură nici
politică, nici ideologică.
Este o
simplă/banală măsură poliţienească, nicidecum una
de poliţie politică.
Aşadar, pentru a o pune
în practică statul nu va trebui să fie unul dictatorial şi
irensponsabil, ci dimpotrivă, unul democratic şi responsabil.
Sigur că rezolvarea unei astfel de probleme
(multiplicată la scara întregii ţări) nu va fi nici una
simplă, nici una uşoară.
Dar va fi la fel de greu, dacă nu cumva chiar
mai greu, să se colecteze impozitul progresiv pe averea tuturor
oligarhilor.
În situaţia cu pricina poliţia, de
exemplu, nu va fi de nici un folos...
Categoric că la data prezentei, capitalul
iniţial din 1990 a fost masiv
diminuat (fizic şi valoric).
Dr. Cojocaru afirmă
că, din acel capital ar mai fi rămas doar 10, cel mult 15 procente.
Adică, din cei
aproximativ 200 de miliarde, ar mai fi rămas cel mult 35.
Posibil ca dsa să aibă dreptate. Nu îl
contrazic.
Pe de altă parte, dacă lucrurile vor fi
privite chiar mai practic, se va putea constata că totuşi în România
există un capital de măcar 200 de miliarde de euro care crează
anual un PIB de 100 de miliarde de euro, atâta vreme cât, de regulă,
două unităţi de capital crează o unitate de PIB.
Chiar dr. Cojocaru fiind cel
care propune şi certifică un astfel de calcul.
Ori, în 1990, dr. Cojocaru a
calculat că România avea cam 200 de miliarde de dolari capital. Care, în
banii de acum, ar corespunde, oarecum, cu cei aproximativ 200 de miliarde de
euro care crează PIB-ul.
Cine sunt atunci cei 165 de
miliarde, diferenţa de până la 200 de miliarde ?
În
condţiile în care, tot dr. Cojocaru afirmă că în România, în ultimii 20 de
ani, a fost investit doar un miliard de euro.
Şi cred că
(şi) această afirmaţie a dsale este corectă.
De unde provine atunci
diferenţa de capital de 165 de miliarde ?
Al cui este în realitate
acest capital de 165 de miliarde de euro, cui aparţine el de drept ?
Nu cumva, într-un fel sau
altul, cei 165 de miliarde provin tot din capitalul furat în 1990 ?
Şi dacă da, atunci
nu cumva cei 165 de miliarde pot fi şi ei recuperaţi de către
proprietarii lor de drept.
Poate fi, la o adică, şi el, capitalul de
165 de miliarde, confiscat ?
Eu cred că da.
De altfel, însăşi UE promovează o
legislaţie (a confiscării extinse) prin care nu numai bunurile furate
sunt confiscate, ci şi bunurile dobândite ca urmare a spălării
fondurilor provenite din infracţiuni şi investite în afaceri legale,
urmează a fi confiscate.
CAPITOLUL 4
ADEVĂRUL DESPRE
SOLUŢIA IMPOZITĂRII PROGRESIVE.
LEGEA
COJOCARU - VERSIUNEA 2012
Am apreciat şi apreciez în mod deosebit
efortul dr. Cojocaru de a fundamenta o economie care să scoată
România din marasm.
Şi mai nou a unei economii care să
scoată lumea întreagă din criza economică pe care o îndură.
Cu atât mai mult cu cât, dr. Cojocaru - de
câtăva vreme - încearcă să depăşească limitele
perimate ale ştiinţei economice actuale, şi să
fundamenteze, eventual, o nouă paradigmă economică, la nivel
global.
Faptul că construcţia economică a
dr. Cojocaru pune la bază şi dezvoltă într-o manieră
proprie doctrina distributivităţii a lui Hilaire Belloc şi G. K.
Chesterton, agreată şi de cercurile catolice, poate reprezenta un
început de drum.
În ceea ce mă priveşte, referitor la
eforturile dr. Cojocaru, pot spune două lucruri :
1. I-am sugerat dr. Cojocaru, încă de acum mai
mulţi ani, faptul că termenul de economie democratică de
piaţă (concept pe care dsa l-a pus în circulaţie) s-ar putea
să nu fie, totuşi, cel mai potrivit, atâta vreme cât termenul de
democraţie se referă, prin
excelenţă, la oameni şi nu la bunuri, la capital.
Aşadar, transferarea termenului de democraţie
(cu toate implicaţiile şi conotaţiile pe care el le poartă)
şi asupra capitalului - mai ales în condiţiile definite/statuate de
funcţionarea întreprinderilor capitaliste, precum şi de
funcţionarea pieţei, în general - ar putea să se dovedească
a fi o încercare hazardată.
2. Pot însă să spun, cu certitudine,
că economia democratică pe care o propune dr. Cojocaru NU este
şi o economie creştină.
Motivul clar şi indubitabil al acestei erori
de apreciere făcută de către dr. Cojocaru fiind acela că
solidaritatea pe care dsa o pune la temelia respectivei economii democratice de
piaţă nu este, aşa cum pretinde dsa, “valoarea
creştină supremă.”
Căci, aşa după cum ştie orice
creştin autentic, valoarea creştină supremă este IUBIREA.
Pentru că, din păcate, se poate spune
că, de fapt, solidaritatea este (în esenţă) o valoare
preponderent ideologică.
O valoare a unui grup care poate fi : etnic,
social, politic, cultural, etc.
O valoare care, în condiţii manipulatorii,
poate deveni însă şi una extrem de nocivă.
Şi că lucrurile stau aşa o
demonstrează, printre alţii şi Heinrich Himmler şeful
organelor de represiune din cel de al Treilea Reich care, la un moment dat
afirma :
“Viaţa veşnică va fi lanţul
generaţiilor. Dar ea trebuie să se desfăşoare conform unor
valorilor germanice care să se poată opune valorilor creştine,
cum ar fi demnitatea în locul umilinţei, SOLIDARITATEA [subl. mea] rasei
în locul iubirii aproapelui, onoarea în locul păcatului, slujirea unui
singur popor în locul exaltării universalului. ”
Şi citate de acest fel vor putea fi
găsite, deopotrivă, şi la marii “dascăli ai comunismului”,
Marx, Engels, Lenin, Stalin şi Mao.
Dar să lăsăm (deocamdată) la o
parte aprecierile privind preocupările dr. Cojocaru de a fundamenta o
economie democratică de piaţă, sinonimă cu o economie
creştină.
Şi să ne concentrăm asupra
soluţiei pe care dr. Cojocaru o preconizează pentru a restitui
românilor capitalul furat de la ei de către stat, în condiţiile în
care dsa afirmă că, în prezent, din acest capital :
1. O parte se
află, atât cât a mai rămas, în proprietatea (ilegală) a statului
2. O
altă parte se află, atât cât a mai rămas, în proprietatea
legală a unor terţi
3. O
altă parte a fost efectiv distrusă într-o proporţie
apreciabilă
4. O altă parte fost transformată în fond
de consum de către stat
5. O altă parte a fost tezaurizată în
bunuri de lux (vile, automobile, bijuterii, obiecte de valoare)
Ce soluţie propune aşadar dr. Cojocaru
pentru a restitui românilor cei 200 de miliarde de euro pe care statul i-a
furat de la ei ?
În primul rând, mai nou, dr. Cojocaru nu mai
afirmă nicăieri, în mod explicit, că prin Legea Cojocaru vor fi
despăgubiţi cetăţenii pentru capitalul pe care statul l-a
furat de ei.
În schimb dr. Cojocaru spune aşa :
1. Mai întîi, capitalul care încă mai
există va rămâne în continuare la actualii lui deţinători.
Deci acest capital nu va fi restituit
păgubaşilor, cetăţenilor României.
El va rămâne la actualii lui
deţinători care, astfel, prin munca salariaţilor, va crea o plus
valoare din care, o parte, va intra în continuare şi pe viitor în
buzunarul respectivilor deţinători.
Nimeni alţii decât profitorii tranziţiei.
2. Apoi, dr. Cojocaru spune că capitalul care
a fost distrus este/rămâne bine merci distrus şi este o pagubă
irecuperabilă pentru foştii lui proprietari : cetăţenii
României.
Şi, ca să înţelegem despre ce este
vorba, să luăm ca exemplu, să zicem, Uzinele 23 August, care au
fost rase de pe faţa pământului, iar terenul a fost vândut unor
întreprinzători privaţi care vor să construiască, în locul
uzinelor, un cartier rezidenţial.
Potrivit dr. Cojocaru, în această
situaţie :
- terenul va
rămâne în proprietatea celor care l-au primit de la stat.
- banii
proveniţi din vânzarea uzinelor ca fier vechi vor rămâne tot la
proprietarii terenului.
- profitul obţinut din vânzarea/închirierea
locuinţelor ce vor fi construite va rămâne la proprietari.
3. Este, de asemenea, iremediabil pierdut, spune
dr. Cojocaru, capitalul care a fost preluat de către stat sub formă de
capital financiar - ca urmare a înstrăinării diverselor active - şi cheltuit tot de
către stat pentru :
- plata funcţionarilor publici, sau a
celorlalţi angajaţi ai săi, medici, profesori,
poliţişti, judecători,
- plata bunurilor şi serviciilor de care
aparatul puterii de stat s-a folosit şi se foloseşte
- plata bunurilor şi serviciilor pentru
învăţământ, cultură, sănătate, ordine,
justiţie, armată, etc.
4. În sfârşit, spune dr. Cojocaru, vor
rămâne la profitorii tranziţiei bunurile de lux, achizionate de
către aceştia cu :
- banii obţinuţi din exploatarea
capitalului cu care s-au procopsit de la stat
- banii obţinuţi din distrugerea
capitalului cu care s-au procopsit de la stat, vândut ca fier vechi
- banii obţinuţi din vânzarea către
terţi a capitalului cu care s-au procopsit de la stat
Ce nu spune însă dr. Cojocaru :
Deşi capitalul de 200 de miliarde de euro,
existent în 1989, a fost (potrivit afirmaţiei dsale) distrus (fizic
şi valoric) în proporţie de 85 % şi alte investiţii nu s-au
făcut, din ce capital se obţine totuşi un PIB anual de (peste)
100 de miliarde de euro.
Ce propunea dr. Cojocaru - până la
apariţia versiunii 2011 a Legii - în condiţiile de mai sus, pentru ca
cetăţenii României să poată fi despăgubiţi ?
Şi, mai nou, ce propune dr. Cojocaru,
după ce a renunţat, în mod explicit, să îi
despăgubească pe respectivii cetăţeni ?
Dr. Cojocaru propune următoarele :
Începând de acum încolo salariaţii din România
vor munci, adică vor acţiona (aşa cum au făcut şi
până acum, de altfel) asupra capitalului care le-a fost furat şi se
află în proprietatea statului şi a profitorilor tranziţiei,
astfel încât acest capital să producă (prin munca lor) plus valoare.
Această plus valoare va fi impozitată de
către stat.
Adică o (mare) parte va fi luată de stat
sub forma impozitului progresiv pe avere.
Acest impozit nefiind altceva decât un fel de
impozit forfetar.
Asemănător cumva cu birul pe care
guvernul Boc l-a pus pe întreprinderile mici şi mijlocii.
În esenţă, fiind vorba deci despre faptul
că, indiferent cum va merge treaba într-o întreprindere, ea va trebui
să plătească statului ca impozit (cel puţin) o sumă
fixată pe baza unui algoritm legat de capacităţile de
producţie ale respectivei intreprinderi : mp, hectare,
kilowaţi/oră produşi sau consumaţi, număr de
salariaţi, sau mai ştiu eu altceva.
Cu ce va mai rămâne după impozitare,
întreprinderea/patronul va plăti salariile, va trece la următorul
ciclu de producţie şi, la fârşit de tot - aşa după cum
este şi firesc - va păstra profitul.
Dacă va mai fi profit.
Pe de altă parte statul va strânge fondurile
obţinute din impozitare şi le va comasa într-un fond central.
De reţinut că acest fond central (ca
şi fondurile obţinute din impozitare care vor alimenta fondul
central) se vor afla în proprietatea sa, a statului.
După care statul îi va împroprietări
(este oarecum corectă alegerea acestui termen : de împroprietărire,
căci despre despăgubire nici nu poate fi vorba) pe salariaţii
merituoşi.
În primul rând.
Care vor face proiecte, le vor trimite la avizare,
vor primi avizul, apoi le vor trimite la aprobare, vor primi aprobarea,
după care vor primi banii şi se vor apuca de treabă.
Întrebarea mea sună însă aşa : Unde
este - în toată povestea asta - despăgubirea pentru capitalul furat ?
Iar răspunsul este : NICĂIERI.
Din moment ce banii, care vor fi primiţi de
către (unii dintre) salariaţi pentru proiecte, vor proveni tot din
munca viitoare a (tuturor) salariaţilor.
Iar capitalul furat va rămâne tot la cei care
îl deţin.
Sau, cu alte cuvinte : salariaţii îşi vor
plăti “despăgubirile” din chiar munca lor. Adică ÎN REALITATE,
nu vor primi înapoi NIMIC din ceea ce statul le-a FURAT prin Legea 15/1990
şi a înstrăinat în mod ILEGAL către profitorii tranziţiei.
Ca să se poată considera (cât de cât)
despăgubiţi, cetăţenii României ar trebui să primească
înapoi capitalul furat (măcar atât cât a mai rămas, plus restul care
a fost dosit, sau risipit).
Sau, în cel mai rău caz, să
primească despăgubiri băneşti echivalente.
Fie de la hoţ, adică de la stat,
Fie de la cei care au primit, de la hoţ,
capitalul pe care statul l-a furat.
Şi acum se folosesc de respectivul capital.
Dar pentru asta cetăţenii/salariaţii
nu ar trebui să muncească/să presteze în nici un fel pentru
respectivul capital fizic sau bănesc primit ca despăgubire.
Ori, dr. Cojocaru exact asta propune
cetăţenilor/salariaţilor.
Să muncească pe banii lor ca să
şi-i ia înapoi.
Taman ca în vorba românească : “Şi f…ţi, şi cu banii
luaţi.”
Ce mai propune, în plus, dr. Cojocaru.
În esenţă, prin pachetul de legi la care
lucrează, dsa propune o intervenţie masivă a statului în
economie.
Deşi, cel puţin până nu demult, dr.
Cojocaru era de părere că statul trebuie scos din economie.
Statul va trebui să păstreze, afirma dr.
Cojocaru, doar acele instituţii/repectiv acele pârghii legislative (nu
economice) care să îi permită să echilibreze viaţa
politică, economică, socială şi culturală a
naţiunii.
Este exact ceea ce NU se va mai întâmpla din
momentul în care statul va crea FNDI care se va afla (potrivit strategiei dr. Cojocaru) în
proprietatea sa, a statului.
Trebuie să-i dăm statului român posibilitatea
de a “munci”, de a recrea şi de a reacumula, pe o cale, sau alta,
capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel pe care l-a vândut şi
“păpat”, spune dr. Cojocaru.
Nimic mai fals decât această afirmaţie.
Pentru că nu statul va fi cel care va munci.
De altfel, nici nu este treaba statului să
muncească.
El are cu totul alte atribuţii.
Ci, aşa după cum am arătat,
cetăţenii vor fi cei care vor munci.
Ca să-şi plătească propriile
despăgubiri, dacă vor urma propunerea dr. Cojocaru.
Nu statul va trebui să recreeze şi
să reacumuleze capitalul.
De altfel, nu aceasta este menirea statului.
Proprietarii capitalului vor fi cei care vor trebui
să recreeze şi să reacumuleze capitalul.
Proprietari care însă nu vor trebui să
rămână în continuare, nici statul, nici profitorii tranziţiei.
Aşa după cum, în mod greşit,
propune/acceptă dr. Cojocaru.
Pe scurt, ceea ce propune acum dr. Cojocaru
reprezintă un model (aproape în exclusivitate) economic de
(re)industrializare a României.
De data aceasta însă, nu în folosul direct al
întregului popor.
Aşa cum au pretins comuniştii că
fac.
Ci în folosul direct (doar) al unei
majorităţi a poporului, care va deveni clasă/burghezie mijlocie.
Majoritate despre care nu ştim dacă va fi
una relativă, calificată, absolută sau mai ştiu eu cum…
Şi în presupusul folos indirect al restului
populaţiei.
Pentru care se vor „crea” mai multe locuri de
muncă.
Pentru a atinge însă acest obiectiv,
condiţia esenţială va fi ca salariile să
fie/rămână mici.
Tot aşa ca şi în modelul
comunist/socialist.
Pentru că doar aşa proprietarii de
capital vor putea plăti impozitul progresiv pe avere.
Salariile fiind reduse, salariaţii vor fi
forţaţi (prevede dr. Cojocaru) să se facă (mici)
capitalişti.
Posibil să se întâmple aşa, dar mult mai
posibil (de fapt, foarte probabil) să nu se întâmple.
Câta vreme oligarhia actuala nu va fi
deposedată de capitalul dobândit de la stat.
Drept urmare, consecinţele tentativei de
punere în aplicare a Legii Cojocaru, atât în versiunea din 2011 cât şi în
actuala versiune, cea din 2012 - consecinţe reliefate mai sus - sunt din
punctul meu de vedere inacceptabile.
Deoarece, ele vor avea ca efecte de neînăturat
:
1. Frustrarea iremediabilă şi
dezonorantă a poporului român.
2. Imposibilitatea reconstrucţiei statului
român ca un stat de drept
3. Eşecul (inevitabil al) tentativei de a pune
în practică Legea Cojocaru în actuala ei formulare
4. Perpetuarea şi accentuarea
oligarhizării României, cu transformarea ei într-o colonie a UE
5. Dezmembrarea, în final, a României ca stat
unitar
Din punctul meu de vedere, corect este ca să
nu fie lăsat (în continuare şi de acum încolo) capitalul pe mâna
profitorilor tranziţiei, aşa cum propune dr. Cojocaru.
Capitalul, trebuie să fie retrocedat (mult
puţin, atâta cât mai este) proprietarilor lui de drept,
cetăţenii României, iar aceştia să hotărască ce
anume vor face cu el.
Prin ceea ce în mod greşit propune acum, prin
jumătăţile şi sferturile de măsură la care se
raportează, conştient sau nu, dr. Cojcaru nu face altceva decât
să trimită poporul român pe o pistă falsă, pe un drum care
nu duce nicăieri.
Aceasta după ce şi în 1990 şi în
1995 şi în 2000 a dat greş de fiecare dată.
Tot din cauza precipitării păguboase, a
miopiei politice, a lipsei de cunoştinţe (juridice mai ales), dar în
cea mai mare parte din cauza voluntarismului de care şi atunci a dat
dovadă şi la care, din păcate, constat cu tot regretul, că
nu a reuşit să renunţe nici până în ziua de azi.
Era limpede, chiar şi la începutul lui 1990,
că foştii comunişti, susţinuţi din afara
ţării, urmau să se împotrivească cu încrâncenare unei
reforme economice care i-ar fi deposedat de puterea economică şi,
implicit, de puterea politică.
De aceea, privind retrospectiv la cei 20 de ani pe
care dr. Cojocaru i-a pierdut, îi reproşez dsale că s-a aflat
întotdeauna cu cel puţin un pas în urma lui Brucan & comp.
Pe de altă parte, privind retrospectiv la cei
aproape 20 de ani pe care i-am pierdut alături de dr. Cojocaru, îmi
reproşez faptul că nu am reuşit să îl determin, cumva,
să preia iniţiativa.
Deşi, cred că nici eu, de altfel, nu am
ştiut (întotdeauna) exact în ce ar fi trebuit să constea respectiva
iniţiativă.
ÎNCHEIERE
1.
CONCLUZII COMPARATIVE
Mă voi strădui în încheiere să pun faţă
în faţă, sub forma unor concluzii comparative, relatările
oarecum amănuţite a proceselor care s-au derulat în perioada 1990 -
2011 privitoare la Varianta/Legea Cojocaru.
Astfel :
Privitor la VARIANTA COJOCARU - VERSIUNEA 1990
Dr. Cojocaru nu a înţeles că poporul
român, iar nu statul socialist, a fost proprietarul de drept al capitalului
acumulat în perioada de funcţionare a respectivului stat socialist.
Din această cauză, deşi ideea
economică a împărţirii între cetăţeni a respectivului
capital era una corectă, fundamentarea ei juridică total
incorectă (mai bine zis nefundamentarea ei) de către dr. Cojocaru a
condus la o soluţionare absolut greşită : ÎMPROPRIETĂRIREA.
Prin comparaţie, în calitate de adept declarat
şi fervent al Variantei Cojocaru - versiunea 1990, am înţeles, din
păcate, relativ târziu (cam la jumătatea anului 1994) eroarea
fundamentală făcută de către dr. Cojocaru şi am
reparat respectiva greşală prin înlocuirea tezei dsale, cea a ÎMPROPRIETĂRIRII
cu o teză exclusiv proprie, cea a RETROCEDĂRII.
Această teză reprezintă
contribuţia mea proprie/originală şi pe care o consider ca fiind
una decisivă la revitalizarea Variantei Cojocaru.
Pe fundamentele (juridice ale) acestei idei, dr.
Cojocaru a fost în măsură, ca economist, să introducă - în
locul TDP-urilor - OBLIGAŢIUNILE DE STAT cu plata scadentă,
completate mai nou cu procedura concursurilor de proiecte după model
european.
Privitor la VARIANTA/LEGEA COJOCARU - VERSIUNEA
2010/2011.
Deşi a acceptat (până la urmă) teza
mea, cea a RETROCEDĂRII, dr. Cojocaru şi-a infirmat ulterior
propriile aserţiuni prin faptul că a acceptat şi promovat ideea
(care este total falsă) a LEGALITĂŢII procesului de privatizare.
În felul acesta, dr. Cojocaru a compromis munca
şi sacrificiile făcute timp de două decenii.
Atât ale dsale, cât şi ale puţinilor
colaboratori şi adepţi pe care i-a avut.
Mai mult, prin această opţiune dr.
Cojocaru a năruit speranţele celor care mai credeau în posibilitatea
ca, măcar cândva, să se facă dreptate în România.
Prin comparaţie, în calitate de colaborator al
dr. Cojocaru şi de autor al tezei RETROCEDĂRII, am combătut,
combat şi voi combate teza falsă a legalităţii procesului
de privatizare, teză promovată în mod greşit de către dsa.
Din punctul meu de vedere, deoarece statul a FURAT de
la cetăţeni capitalul acumulat în proprietatea comună a acestora
pe perioada 1948 - 1990, înstrăinarea de către acelaşi stat a
acestui capital, prin procesul de aşa-zisă privatizare, este şi
ea ILEGALĂ.
Privatizarea este o INFRACŢIUNE constând în
traficarea de bunuri furate, aşa după cum şi transferul
proprietăţii comune a întregului popor în proprietatea statului a
fost o INFRACŢIUNE.
Privitor la CONFISCAREA capitalului deţinut de
stat, de oligarhi şi de străini.
Dr. Cojocaru refuză soluţia
CONFISCĂRII pretextând faptul că deţinătorii actuali ai
capitalului furat prin Legea 15/1990 sunt deţinători lui legali.
Un alt pretext pentru refuzul dr. Cojocaru fiind
acela că, deşi respectivul capital, rămas după 20 de ani de
degradare, este mic, preţul care ar
trebui plătit actualilor deţinători ca despăgubire pentru
confiscare nu ar putea fi suportat de către statul român, respectiv de
către populaţia României, plătitoarea de taxe şi impozite,
care alimentează bugetul.
Dr. Cojocaru propune ca respectivul capital să
rămână în proprietatea statului, a oligarhilor români şi a
străinilor.
În fapt, dr. Cojocaru recunoaşte că
pentru dsa recuperarea respectivilului capital în proprietatea
cetăţenilor - proprietarii lui de drept - a devenit o “chestiune
secundară,” faţă de salvarea întregii omeniri.
Prin comparaţie, din punctul meu de vedere, ca
promotor al soluţiei CONFISCĂRII, consider că respingerea ei
echivalează cu capitularea totală, definitivă şi
necondiţionată a dr. Cojocaru în faţa oligarhiei autohtone, a
guvernului României, a guvernelor străine şi a ocultei mondiale.
Această decizie a dr. Cojocaru, consider eu
că îl situează în tabăra celor care refuză poporului român
dreptul său INALIENABIL şi IMPRESCRIPTIBIL de a fi proprietar al
capitalului propriu, acumulat în deceniile de teroare totalitară.
Indiferent de faptul că, pentru a ascunde
această realitate, dsa foloseşte o retorică patriotardă.
Privitor la IMPOZITAREA
PROGRESIVĂ PE AVERE
În locul CONFISCĂRII de la actualii lui
deţinători a capitalului acumulat în administrarea fostului stat
socialist, dr. Cojocaru propune, în chiar doctrina PP - LC, o
fantasmagorică recuperare a respectivului capital iniţial prin
distribuirea de obligaţiuni emise de stat (mai nou direct prin sume de
bani) în valoare de 20000 de euro acoperite (provenite) din colectarea unui
impozit progresiv pe avere.
În realitate, în spatele acestui mecanism aparent
sofisticat, având ca punct nodal IMPOZITUL PROGRESIV PE AVERE, dr. Cojocaru îi
înhamă pe români să muncească (cel puţin) două cincinale
de acum încolo pentru a îşi plăti singuri, din munca lor, propriile
despăgubiri pentru capitalul pe care statul român li l-a furat prin
efectul Legii 15/1990, îl păstreză în mică măsură dar
l-a dat oligarhilor şi străinilor în proprietate şi
păstrare perpetuă.
Prin comparaţie, în calitate de bun
cunoscător la Variantei/Legii Cojocaru şi studiind cu atenţie
mecanismul propus de către dr. Cojocaru prin care românii ar urma,
chipurile, să recupereze paguba cu care s-au ales acum 20 de ani, am ajuns
la concluzia că el - mecanismul - este o reluare, în alt registru, a
teoriilor de tipul celor cărora le lansau, la începutul anilor 90, unii
economişti : Postolache, Severin, Coşea, Ciumara, Ilie
Şerbănescu : cum a fost (de exemplu) celebra teorie a vacilor slabe
lansată, pare-mi-se, de către Adrian Severin.
Prin acea teorie (pe care o prezint în două
cuvinte celor neiniţiaţi) Adrian Severin, care la vremea
respectivă era ministrul economiei în guvernul Roman, susţinea
privatizarea prin vânzare - versus privatizarea prin împroprietărire a dr.
Cojocaru - pretinzând că statul vinde întreprinderile neperformante pentru
a investi banii obţinuţi din vânzarea lor în intreprinderi
performante.
La fel cum cineva (îşi) vinde vacile slabe
pentru a (şi) le îngrăşa pe cele (deja) grase.
Sigur că era o prostie, o manipulare de cea
mai joasă factură.
Pe care dr. Cojocaru a demolat-o, de altfel, la
vremea respectivă.
De aceea nu aş fi crezut că voi ajunge în
situaţia în care rolurile s-au inversat.
O situaţie în care dr. Cojocaru este cel ce
propune şi susţine cu aplomb o teorie care - asemenea inepţiilor
din anii 90 ce susţineau privatizarea prin vânzare în folosul
străinilor şi al profitorilor tranziţiei - contrazice realitatea
economică şi/sau juridică.
Şi altcineva, chiar un (fost) colaborator de
al dsale, este nevoit să intervină pentru a restabili adevărul.
Oricum, pentru mine rămâne de neînţeles
faptul că dr. Cojocaru poate susţine/inventa un program economic
despre care pretinde că va despăgubi cetăţenii României,
deşi este evident că prin punerea în practică a prevederilor
respectivului program nici nu va putea fi vorba despre aşa ceva.
Va fi vorba doar despre o redistribuire a plus
valorii provenite din munca salariaţilor care vor acţiona asupra
capitalului furat ce va rămâne în continuare, fie în proprietatea celor
care l-au primit de la hoţ - statul român, fie în proprietatea
hoţului însuşi.
O redistribuire pe care dr. Cojocaru în loc să
o plaseze într-o viitoare creştere a salariilor, o plasează - în
contextul în care salariile vor rămâne mici - într-o acumulare
forţată de capital.
Nu la nivelul actualei oligarhii (pe care o
lasă în păstrare aşa cum este), ci la nivelul unei mase de
potenţial viitori (mici) capitalişti.
Mici capitalişti pe care, de la început, dr.
Cojocaru îi va arunca însă într-o concurenţă dură şi
inegală/inechitabilă tocmai cu oligarhia pe care dsa - din diverse
motive legate de o pretinsă/falsă LEGALITATE - consideră necesar
să o păstreze.
În ceea ce mă priveşte, consider că
un astfel de program de redistribuire a PIB-ului ar putea fi justificat
şi, în plus, ar putea avea şanse reale de a fi implementat cu succes
doar după ce capitalul furat ar fi retrocedat în întregime poporului român
şi, pe cale de consecinţă, ar fi eliminată actuala
oligarhie autohtonă împreună cu prezenţa opresivă a
capitalului străin.
2.
CĂI DE URMAT
Odată ce au fost
reliefate, prin comparaţie, concluziile privitoare la
- evoluţia Variantei/ Legii Cojocaru
- obligativitatea confiscării capitalului
furat de stat prin efectul Legii 15/1990
- inconsistenţa şi greşita orientare
a doctrinei actuale a PP - LC
consider că este de datoria mea ca să nu
mă rezum la a face doar o critică (oricât ar fi ea de pertinentă
şi de constructivă), ci să încerc să propun activului
partidului cîteva jaloane de care cei în cauză vor putea, sau nu, să
ţină seama în viitor.
Astfel :
1. În primul rând consider că va fi
necesară o reanalizare amănunţită a documentelor partidului
: doctrină, program, statut.
Reanalizare care va trebui făcută în
spiritul ideilor fundamentale care au dat naştere mişcării.
2. Pe baza acestei analize amănunţite
consider că va fi necesară o refundamentare a doctrinei, urmată
de o reconsiderare a programului şi de o redefinire a statului.
Refundamentarea doctrinei, reconsiderarea
programului şi redefinirea statului consider că vor trebui să
plece de la eliminarea tezei LEGALITĂŢII promovată în prezent de
către dr. Cojocaru şi să se centreze pe tematica CONFISCĂRII.
3. Principala trăsătură a
acţiunii politice a partidului consider că va trebui să fie non
vioneţa necondiţionată.
După părerea mea, partidul şi
membrii săi nu numai că nu vor trebui să acţioneze violent
sau agresiv în nici o situaţie. Dar vor trebui ca nici măcar să
nu reacţioneze astfel.
Indiferent de provocările la care, cu
siguranţă că vor fi supuşi.
4. Cred, de asemenea că, de acum încolo,
partidul va trebui să participe mult mai activ la dezbaterea problemelor
importante din societate : eliminarea lui codex alimentarius, refacerea
sistemului de sănătate, refacerea sistemului de
învăţământ, identificarea discriminării etnice, eliminarea
corupţiei generalizate, etc.
5. Consider totodată că este
fundamentală pentru viitorul PP - LC înlocuirea modului de conducere
personală/autoritară la vârful partidului cu o conducere
colectivă, colegială.
În acest sens, am convingerea că dr. Cojocaru
va trebui să accepte să lucreze pentru partid şi să
renunţe la pretenţia ca partidul să lucreze pentru el.
6. La fel de important consider că va fi
transferul treptat al deciziei la baza partidului.
Astfel, în mod progresiv va trebui înlocuit
centralismul democratic (adică luarea deciziilor prin reprezentanţi)
care se practică într-o veselie în aproape toate partidele politice (din
România sau de aiurea) cu democraţia autentică, în care deciziile vor
fi luate de masa membrilor partidului şi doar ducerea la îndeplinire a
respectivelor decizii va fi încredinţată unei/unor echipe executive.
7. O altă sarcină prioritară a
partidul cred că va trebui să fie crearea unei baze de masă prin
:
- înfiinţarea de organizaţii civice
orientate în funcţie de problemele doctrinare ale mişcării
şi
- atragerea de simpatizanţi mai ales din
rândul elitelor tehnice şi culturale şi, în funcţie de
receptivitate şi din rândul elitelor economice locale.
Datorită unei experienţe de aproape 20 de
ani ştiu că ideile la care am devenit părtaşi pătrund
foarte greu la nivelul populaţiei.
În acest sens eu văd o cristalizare şi o
evoluţie favorabilă a structurilor partidului în primul rând în
provincie şi abia apoi în Capitală.
Eu cred că motorul va fi provincia, iar
remorca Bucureştiul.
8. Deosebit de importantă consider că va
fi difuzarea ideilor noastre în ţările foste socialiste care au de
rezolvat, rămase ca moştenire, exact aceleaşi probleme ca
şi noi.
Doar că, deocamdată, la vecinii
noştri, respectivele probleme par că sunt ceva mai puţin acute.
De aceea, cred că trebuie începută o
muncă temeinică de pregătire a Moldovei de peste Prut.
La fel de importantă va fi însă şi
munca de atragere a diasporei din occident.
9. De o maximă importanţă cred
că va fi şi munca de convertire a lucrătorilor din media, pe
care nu îi numesc ziarişti deoarece statutul lor, ce ar trebui garantat de
independenţa breslei, practic nu există în acest moment.
10. În sfârşit, am convigerea că, de cea
mai mare importanţă, va fi structurarea mişcării în jurul
generaţiilor tinere şi foarte tinere.
Nucleul de conducere al partidului va trebui
să se situeze, cât mai repede cu putinţă (eu estimez că
totuşi va fi necesară trecerea a cca 2 ani), în cadrul
generaţiei care acum are 35 - 40 de ani.
Totodată, am convingerea că ideal ar fi
ca, în următorii 2 - 4 ani, masa majoritară a membrilor şi
simpatizanţilor să fie formată din tineri a căror
vârstă să fie cuprinsă între 18 şi 40 de ani.
POSTFAŢĂ
Motivaţia introducerii, ca postfaţă,
a celor două texte care urmează constă în faptul că, pe
baza lor, ca şi pe baza ideilor ce au fost deja expuse mai sus, voi
încerca să prezint câteva concluzii finale ale demersului meu
1.
ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAŢIE
Potrivit lui Aristotel (îmi cer scuze celor
cărora le repugnă astfel de referiri, dar asta este situaţia
- de la Socrate, de la Platon şi de
la Stagirit ni se trag cam toate) există trei forme posibile de
guvernământ :
1. Politeia, adică guvernarea prin consens,
bazat pe negociere, a tuturor cetăţenilor.
2. Aristocraţia, adică guvernarea de
către elite alese sau ereditare
3. Monarhia, adică guvernarea (de regulă
ereditară) de către o singură persoană
Şi, tot potrivit lui Aristotel, fiecăreia
din aceste trei forme de guvernământ îi corespund trei forme “degenerate”
de guvernare. Respectiv :
1. Politeiei îi corespunde democraţia,
adică dictatura majorităţii.
2. Aristocraţiei îi corespunde oligarhia,
adică dictatura elitelor.
3. Monarhiei îi corespunde tirania, adică
dictatura unei singure persoane.
Omenirea a cunoscut democraţia doar prin
manifestarea ei care s-a petrecut în Grecia antică, pe aria restrânsă
a cetăţii ateniene, şi pe o perioadă, de asemenea relativ
scurtă de timp : cam de la începutul secolului al VI-lea, până pe la
sfârşitul secolului al IV - lea înainte de Cristos. Deci cam între anii
500 şi 300 î.C.
În rest, omenirea a avut parte, practic, doar de
regimuri aristocratice, oligarhice, monarhice şi tiranice.
Şi, nici vorbă deci ca omenirea să
fi avut vreodată parte de un regim politeic, adică de un regim al
negocierilor reale, în care cetăţenii
să tindă spre consensul social.
Cea de a doua realitate este aceea potrivit
căreia ceea ce cunoaştem/trăim noi, o parte din ce în ce mai
mare a omenirii, după 1776, este un regim aristocratic, adică o
guvernare a elitelor.
O guvernare a elitelor care (cel puţin
aparent) nu mai sunt ereditare, ca în antichitate şi evul mediu, ci sunt
alese.
Ceea ce, oricum, trebuie să recunoaştem
că este un progres.
O astfel de orientare a fost
impusă/indusă, încetul cu încetul, mai întâi la nivel mental apoi
şi la nivel factual, după formularea/definitivarea
“constituţiilor masonice”, apreciată a se fi întâmplat undeva pe la
începutul secolului al XVIII - lea, adică, aproximativ, în jurul anului
1715.
Aşadar, ceea ce a fost şi continuă
să fie prezentat - odată cu naşterea Statelor Unite ale
Americii, la 1776 - ca fiind democraţie, nu are, în realitate, nici o
legătură cu democraţia, adică cu “puterea poporului.”
Celebra carte a lui Alexis de Tocqueville : “Despre
democraţie în America” nu este altceva decât o genială mistificare cu
care, practic, începe lungul şir al manipulărilor, din ce în ce mai
agresive, la care discernământul nostru a fost supus în decursul ultimelor
trei secole.
Şi, în acest sens, să ne amintim de
celebra afirmaţie a lui Churchill, care obişnuia să spună
că democraţia, deşi este plină de imperfecţiuni,
altă formă de guvernare mai bună nu există.
Şi, când mă refer la Churchill o fac
gândidu-mă (şi) la procentele, pe care le-a scris pe un
şerveţel de hârtie pe care i l-a dat lui Stalin, procente privitoare
la dreptul de a influenţa/dicta politica României : 90 la sută URSS -
zece la sută Marea Britanie.
Democraţia înseamnă, pur şi simplu -
PRIN DEFINIŢIE - exercitarea DIRECTĂ de către majoritatea
membrilor poporului a puterii/voinţei, lor majoritare.
Aşa cum făceau atenienii care se adunau
în agora (în piaţa oraşului) şi hotărau DIRECT, nu prin
reprezentanţi, ceea ce vroiau să facă.
Drept aceea, democraţie nu înseamnă (nu
poate însemna) nicidecum exercitarea INDIRECTĂ, prin reprezentanţi
(deputaţi, senatori, consilieri, etc.), de către majoritatea
membrilor poporului a puterii/voinţei lor majoritare.
Democraţie nu înseamnă deci (nu poate
însemna) delegarea puterii/voinţei suverane de către popor,
către reprezentanţi.
Chiar dacă poporul însuşi alege acei
reprezentanţi.
Pentru că, în chiar secunda în care îşi
alege reprezentanţii, poporul îşi PIERDE puterea.
Ea, puterea se va afla, de atunci încolo, la
reprezentanţi. NU se va mai afla la popor.
Este simplu, este elementar.
Şi tocmai de aceea şmecheria a
reuşit !
Şi mai trebuie ştiut încă un lucru :
chiar şi această “democraţie”, cu ghilimelele de rigoare, poate
funcţiona doar în condiţiile unei relative bunăstări cvasi
generale a societăţii şi a unui creştinism generalizat, de
asemenea la nivelul marii majorităţi a membrilor respectivei
societăţi.
De aceea, chiar şi democraţia
ateniană (să o numim autentică) a sucombat, probabil nu atât
datorită condiţiilor economice, politice şi militare, cât mai
ales datorită modelului mental, generalizat la nivelul
antichităţii, model bazat pe o religie politeistă care, asemenea
tuturor celorlalte religii contemporane ei, funcţionau (aparent paradoxal)
ca variante ale Legii Talionului.
2.
ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA INTERBELICĂ VERSUS ROMÂNIA DE AZI
Primul lucru care îmi vine în minte - atunci când
mă gândesc la o posibilă viitoare construcţie pentru o Românie
de mâine - este acela de a găsi un echivalent istoric valid prin care
să compar prezentul pentru a încerca să fundamentez viitorul.
Ori, după părerea mea, acest echivalent
istoric există : România interbelică
Avem multiple date despre ea.
Ştim care au fost cauzele care au generat-o,
la vremea respectivă.
Şi, mai ales, ştim care au fost
consecinţele pe care ea însăşi, ca fapt istoric, le-a generat.
Să purcedem atunci, pentru început, la
comparaţia dintre România interbelică şi România de azi,
comparaţie care mie mi se pare mai mult decât semnificativă.
Astfel :
În România interbelică mai mult de 65 % din
capitalul industrial se afla în proprietatea străinilor
În România de azi mai mult de 70 % din capitalul
industrial se află în proprietatea străinilor
În România interbelică mai mult de 85 % din
capitalul financiar se afla în proprietatea străinilor
În România de azi mai mult de 95 % din capitalul
financiar se află în proprietatea străinilor.
În România interbelică exploatarea resurselor naturale (petrolul, cu
precădere, dar şi celelalte resurse : cărbune, minerale) se afla
sub controlul străinilor.
În România de azi exploatarea resurselor naturale
(petrolul şi celelalte resurse) se află sub controlul
străinilor. Căci, să nu vă închipuiţi că
adevăraţii “băieţi deştepţi” sunt români.
În România interbelică se practica o
agricultură de subzistenţă pe mai mult de trei sferturi din
suprafaţa agricolă a ţării.
În România de azi se practică o
agricultură de subzistenţă tot cam pe trei sferturi din
suprafaţă agricolă a ţării.
În plus, în România de azi cca o zecime din
suprafaţa terenurilor agricole nu este cultivată.
Dar, pe de altă parte, tot în România de azi,
deja peste 7 % (statisticile o atestă) din suprafaţa agricolă a
fost achizionată de străini la preţuri derizorii.
În România interbelică, deşi
infrastructura rutieră şi feroviară era, ca întindere şi ca
dotare, mult sub nivelul Europei, totuşi (atâta câtă era) se afla
într-o stare relativ bună.
În România de azi rămânerea în urmă a
infrastructurii s-a accentuat în condiţiile în care starea ei este/a
devenit deplorabilă.
În România interbelică trei sferturi din
populaţie trăia sub nivelul pragului de sărăcie acceptat în
acea perioadă.
În România de azi patru cincimi din populaţie
trăieşte sub nivelul pragului de sărăcie convenit pentru
ţările din Uniunea Europeană din care facem parte.
În România
interbelică cam un sfert din populaţie era analfabetă
În România de azi - după ce în regimul
comunist fenomenul scăzuse undeva sub zece la sută - analfabetismul a
ajuns (dacă punem la socoteală şi analfabeţii funcţionali,
cei care ştiu să citească, dar nu înţeleg ce citesc) la
puţin sub 30 % din totalul populaţiei.
În România interbelică nu exista, practic,
sistem naţional de sănătate.
În România de azi - după ce regimul comunist
încropise unul cu mari sacrificii făcute pe spinarea “oamenilor muncii” -
sistemul naţional de sănătate este în colaps.
În România interbelică structura etnică a
populaţiei cuprindea, dintr-un total de 16 milioane şi jumătate
de oameni : ceva peste 12.5 milioane de români, cca 1,2 milioane de unguri
şi secui, peste 800 de mii de evrei, aproximativ 750 de mii de saşi
şi şvabi, cam tot atâţia ţigani şi, la un loc ceva mai
puţin de 500 de mii de persoane de altă etnie (greci, sârbi, bulgari,
ucrainieni, ruşi, turci, tătari, albanezi, armeni, polonezi, slovaci,
etc.)
Ceea ce înseamnă că trei sferturi din
populaţie era românească şi un sfert de altă etnie.
În România de azi structura etnică a
populaţiei cuprinde, dintr-un total de 20 de milioane de oameni : ceva mai
mult de 14 milioane de români, 4 milioane de ţigani, 1,5 milioane de
unguri şi secui şi sub 250 de mii de persoane de altă etnie
(evrei, saşi şi şvabi, greci, sârbi, bulgari, ucrainieni,
ruşi, turci, tătari, armeni, etc.)
Ceea ce înseamnă că structura etnică
a populaţiei s-a cam păstrat - aproape trei sferturi din
populaţie este românească şi un sfert de altă etnie - în
condiţiile în care practic populaţiIle germană şi
evreiască au emigrat în masă în deceniile şapte, opt şi nouă
ale secolului trecut.
Trebuie spus însă că, la momentul
căderii regimului Ceauşescu, în România trăiau cam 22 de
milioane de oameni.
Din care, în cei 20 de ani care au trecut de
atunci, peste 2 milioane au emigrat definitiv.
Iar din cele 20 de milioane rămase, mai mult
de trei milioane au plecat la muncă în străinătate şi sunt
puţine şanse ca ei să se mai întoarcă.
Şi ar mai fi ceva de spus.
În afara emigrărilor în masă ale
evreilor, saşilor şi şvabilor, în toţi cei 45 de ani de
regim comunist, România a pierdut în mod constant, în medie, cam 20 de mii de
oameni anual - cei mai mulţi de o foarte bună calitate umană
şi cu o foarte bună pregătire profesională - care, fie pur
şi simplu, au fugit din ţară, fie au reuşit să
plece/scape “legal” sub diverse motive şi în diverse împrejurări.
Ceea ce, în 45 de ani de comunism, înseamnă o
pierdere de aproape un milion de persoane.
Alţi 250 de mii de oameni au fost ucişi
prin represiune violentă, mai ales în anii 50.
România interbelică a fost un stat corupt
România de azi este un stat hoţ
În România interbelică o bună parte din
elite, atât mai ales cele economice, dar şi cele culturale şi
politice erau de provenienţă alogenă, încă suficient
asimilate. Aceste elite alogene proveneau:
- pe de o parte din străinii care, începând cu
a doua jumătate a secolului al XIX - lea deschiseseră afaceri în El
Dorado - ul de la nord de Dunăre
- pe de altă parte din boierimea
pământeană corcită cu fanarioţii şi cu toţi
ocupanţii Ţărilor Române, sau cu cei veniţi ori aduşi
de aiurea.
Şi, deosebit de important, la vârf, România
interbelică era condusă de o Casă Regală total
străină de neam.
Ceea ce a făcut ca un singur membru al acestei Case Regale
să se identifice cu poporul român în unele din cele mai grele clipe ale
sale petrecute în timpul Primului Război Mondial : REGINA MARIA.
În România de azi doar o parte relativ mică
din aşa-zisele elite nu sunt etnici români.
Ceauşescu a reuşit, în mare parte (nu în
totalitate) o necesară purificare, după episodul stalinist.
Cu toate acestea, mai ales la vârf, chiar şi
după 1989, şi mai ales în sfera politicului, elitele au continuat
(şi continuă) să fie, în parte, de altă etnie decât cea
românească.
În România interbelică răspunsul
românilor la agresiunea la care au fost supuşi în mod constant în cei 100
de ani de istorie petrecuţi de la răbufnirea lui Tudor Vladimirescu
din 1821 a fost fenomenul legionar.
În România de azi răspunsul românilor la
agresiunea făţişă la care au fost supuşi în mod
constant în ultimii 75 de ani de istorie (începând cu dictatura regală a
lui Carol al II - lea) nu există.
România interbelică a evoluat, de la o
“democraţie imatură”, la o dictatură personală a cărei
pricipală raţiune a constituit-o apărarea intereselor
străine şi a intereselor oligarhiei autohtone, în bună parte
alogenă.
România de azi evoluează FOARTE rapid, de la o
“democraţie originală”, către o dictatură personală a
cărei principală raţiune o constituie apărarea/promovarea
cu prioritate a intereselor străine şi, în subsidiar, a intereselor
oligarhiei etnice româneşti, în calitatea ei de slugă supusă.
Concluziile care pot fi trase din faptul că
(prin comparaţie) se poate constata că România de azi se află
sub pragul atins de România interbelică sunt următoarele :
Prima concluzie : românii nu trebuie doar să
reacţioneze la agresiune. Ca până acum.
De acum încolo ei trebuie să acţioneze.
Chiar şi preventiv.
A doua concluzie : românii nu trebuie să preia
modele străine. Ca până acum.
De acum încolo ei trebuie să îşi creeze
propriile modele.
A treia concluzie : când vor crea propriile modele,
românii nu trebuie să creeze modele parţiale.
De acum încolo ei trebuie să creeze modele
INTEGRATE.
ALTFEL VOR REPETA LA NESFÂRŞIT PROPRIA ISTORIE
SAU VOR DISPĂREA DIN EA.
AŞA CUM AU MAI DISPĂRUT TIMP DE O MIE DE ANI
3.
CONCLUZII FINALE
Aşa după cum cred că era şi firesc,
am păstrat pentru finalul lucrării acele cîteva concluzii pe care le
consider a fi definitorii, atât pentru activitatea de până acum a PP - LC,
cât mai ales pentru activitatea sa viitoare.
Concluzii care vin din partea unei persoane care,
deşi nu a fost implicată direct în procesul de înfiinţare a
partidului este implicată în mod direct (deşi acest lucru a fost
ţinut ascuns până acum de către dr. Cojocaru) în fundamentarea
doctrinei mişcării.
Iată aşadar, în încheiere, cele câteva
concluzii pe care le consider necesar a fi trase :
1. Partidul a luat naştere şi
funcţionează în condiţiile oligarhizării
societăţii româneşti.
2. Cel mai probabil însă, partidul va activa
în viitor în condiţiile instituirii unei dictaturi personale.
3. În cea mai optimistă estimare a mea, în
proximul Parlament, PP - LC va avea 25 de aleşi.
4. Strategia mişcării, bazată
exclusiv pe non violenţă, va trebui să aibă în vedere :
-
crearea, în primul rând, a unui nucleu de cadre
-
difuzarea ideilor prin ONG - uri proprii şi colaborarea cu alte
asociaţii non guvernamentale
- refuzul
categoric de a participa la o coaliţie de guvernare fie cu Puterea, fie cu
Opoziţia
-
acceptarea unei colaborări cu alte partide doar pe perioada când acestea
se află în opoziţie
- pregătirea
cu foarte mare răbdare a accederii majoritar absolute la guvernare
5. Din punct de vedere politic ţinta PP - LC
va trebui să fie promovarea democraţiei directe prin :
-
modificarea Constituţiei şi a legislaţiei privind alegerea
şi funcţionarea puterilor statului
-
implementarea unui program de educare patriotică, dezideologizată, a
populaţiei
-
împiedicarea punerii în practică a politicii UE de desfiinţare a
naţiunilor europene
-
încercarea de coagulare a popoarelor est europene care au suportat experimentul
comunist
După ce, în a doua jumătate a secolului
XIX şi începutul secolului XX, poporul român a câştigat patru
războaie : Războiul Crimeii, Războiul de Independenţă,
Al Doilea Război Balcanic şi Primul Război Mondial, el le-a pierdut
pe următoarele patru : Războiul Marii Crize din 1929, Al Doilea
Război Mondial, Războiul Rece şi Războiul Tranziţiei.
Iar după ce s-a terminat episodul Kossovo,
România este prima ţară pe lista statelor pe care UE are
intenţia să le destrame.
Următoarele fiind Spania şi Italia.
Şi, în final, presupun că nici
Franţa, nici Marea Britanie şi nici chiar Germania nu vor scăpa.
În ziua de astăzi, mai mult ca oricând în
trecut, popoarele îndură agresiunea statelor - a propriilor lor state,
precum şi a altor state - care, toate, se află la cheremul ocultei
mondiale.
Românii fiind, de-a lungul vremii, unul din cele
mai agresate, manipulate şi exploatate popoare ale planetei.
Atât de către străini, cât şi de
către proprii conducători.
Din punctul meu de vedere care, de altfel, coincide
în totalitate cu punctul de vedere al dr. Cojocaru, singura şansă
reală de a scăpa de această agresiune perpetuă o
reprezintă pentru români - ca şi pentru celelalte popoare -
transferul capitalului acumulat şi (mai ales) controlat de către
oligarhii lumii, în proprietatea şi (mai ales) sub controlul popoarelor.
PP - LC are şansa
de a da semnalul trezirii poporului român şi prin el a trezirii celorlalte
popoare
POST SCRIPTUM
De la data finalizării materialului prezentat
mai sus care, la vremea respectivă, a fost distribuit membrilor conducerii
de atunci a PP - LC, (în număr de aproximativ 40 de persoane) a trecut
aproape un an.
Prima consecinţă gestului meu a fost
aceea că a trebuit să constat că apropiaţii dr. Cojocaru -
care au primit materialul şi cu care am încercat apoi să stau de
vorbă - s-au împărţit în două categorii :
- cei care datorită unei pregătiri
intelectuale precare nu au înţeles (mai) nimic.
- cei care deşi au înţeles că se
află în contact şi sunt conduşi de un impostor au preferat
această postură din diverse motive
Consecinţa finală a fost aceea că
nici unul din cei contactaţi nu a vrut să poarte un dialog pe temele
propuse.
Pe de altă parte însă, după ce am
pus lucrurile la punct, dr. Cojocaru a înţeles că minciunile dsale
privitoare la o pretinsă “despăgubire“ a românilor prin punerea în
practică a proiectului său de lege au fost demascate. Şi, de
atunci a renunţat să mai pretindă că îi va despăgubi
pe români.
A devenit în schimb cinic. Potrivit noii/ultimei
versiuni a variantei, cei douăzeci de mii de euro vor fi primiţi
(doar) de cei care vor propune şi dezvolta proiecte economice.
Ceilalţi nu îi vor primi. Sau, dacă îi
vor primi, acest lucru se va întâmpla la sfârşitul ciclului/ciclurilor de
câte zece ani.
De asemenea, după ce (i-)am explicat în ce
constă esenţa credinţei în Hristos, dr. Cojocaru a renunţat
să mai facă referiri la variantă ca fiind una de inspiraţie
creştină…
Acum, suntem în momentul la care are loc
“privatizarea“ Oltchim.
Care, iată, se dovedeşte o piatră de
încercare pentru dr. Cojocaru.
Un moment al ADEVĂRULUI.
Un moment al adevărului în care tezele actuale
ale dr. Cojocaru se dovedesc însă incapabile să contracareze, din
punct de vedere doctrinar/teoretic, soluţiile aberante ale Guvernului,
atâta vreme cât dsa propune ca salariaţii să cumpere acţiunile
combinatului cu cei douăzeci de mii de euro pe care statul ar urmă
să-i dea din banii proveniţi din impozitul progresiv pe avere.
Impozit care ar urma să se colecteze din profitul
firmelor deţinute ILEGAL de către statul român, de către
oligarhii autohtoni şi de către străini.
Iar profitul s-ar obţine ca urmare a
muncii/acţiunii salariaţilor asupra capitalului (din firme) care de
drept le aparţine lor, salariaţilor, dar care capital le-a fost furat
prin promulgarea Legii 15/1990.
Sigur că, asemenea partizanilor cu care s-a
înconjurat, la rândul dsale, dr. Cojocaru a refuzat să poarte un dialog
(de preferinţă) public cu subsemnatul pentru a răspunde la
acuzele pe care i le aduc.
Deşi i-am cerut şi îi cer cu
insistenţă acest lucru !