Perplexitatea dinafară/dinăuntru - o întrebare
Notă: a se citi cu prudenţă, întrerupe la timp, sau evita complet
… dinafară: Intre cunoaşterea politicii şi o politică a cunoaşterii
Imediat după 22 decembrie 1989, am redactat platforme pentru partide pe care le doream să intre în scena pentru a înfrunta comunismul ("al intelectualitatii", al "renasterii spirituale", etc.)(http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/default.asp.htm). Etalam în ele (cumva indecent) obsesii măcinate în agende "de sertar" prin anii '80, în spiritul "Intervenţiei" pe care am încercat să o public "afară" în 1988 (http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale/e2005_15_3.htm).
Iată cascada ideilor principale:
- individul evoluat e pasionat de cunoaştere, are nevoie de sens;
- nu poate însă rezolva singur problemele cu care se confruntă căutarea;
- comunitatea are nevoie de condiţii pentru căutare cooperativă şi propagarea explicaţiei parţiale;
- emanciparea individuală şi colectivă- este obiectivul politic central;
- interesele politice meschine se opun curentelor emancipatoare, menţinînd sărăcia cu duhul- prin forţă sau manipulare;
- intelectualul trebuie să se implice în luminarea concetăţenilor şi să lupte pentru victoria unei politici vizînd încurajarea cunoaşterii.
Prea puţin spus - că nu am avut succes… Intelectualii abordaţi m-au privit ca pe o curiozitate. "Personalităţile"- m-au tratat condescendent. "Civicii" din GDS- nu s-au lăsat provocaţi. Partidele nu m-au ascultat. Prietenii nu m-au înţeles. Ziarele nu m-au publicat. Tinerii contestari nu m-au crezut.
Mi-au trebuit 15 ani ca să realizez cît de exotic era programul meu în acel context. Nici azi nu am inţeles însă pe deplin de ce. Lansîndu-mă în lămurirea acestei "enigme", m-am înfundat intr-un labirint tot mai neiertător. Am mai relatat episoade şi comentat aspecte din această aventură. Acum aş vrea să incerc un bilanţ. Voi trece deci abrupt la concluzii, ca să ma caţăr apoi pe ele spre întrebări.
Omul captiv in societatea bolnavă ("neo-cetăţeanul") este un subiect de manipulare, exploatare si domesticire, o piesă (rotiţă) de angrenaj sistemic, un "lucrător" de muşuroi, o faptură modelată de ansamblul care-l cuprinde şi foloseşte. Aşa cum şi trecerea de la organismele monocelulare la cele complexe s-a plătit (se pare) cu satelizarea celulei. Metabolismul intern s-a racordat la cel înglobant, renunţînd la autonomie. Omul-individ e tot mai bine prins in plasa Omului-societate, în numele intereselor sale (individualism social) sau ale colectivităţii (gregaritate teoretizată).
Dincolo de dialectica Eu-Noi, se observă că nu toate Eu-rile trag aceleaşi foloase de la "colectivizarea" lor: unele dau mai mult decît primesc, altele invers. În bilanţ contează tot mai puţin contribuţia reală a fiecăruia şi tot mai mult poziţia cucerită în schema relaţională. Ciştigă cei care rezolvă în favoarea lor "paradoxul prizonierilor"
(http://www.piatauniversitatii.com/ico/p2000-2003/docs/23.asp.htm), păcălindu-i pe cei care aleg cinstea, munca, bunătatea.
Cei pentru care Sistemul e benefic, secretă doctrine de demonstrare a legitimităţii sale. Perdanţii au tendinţa de a contesta. Ambele categorii pretind obiectivitate.
Condiţia precară a individului parazitat (dar şi mizeria morală a celui parazitant) se ciocnesc de setea de emancipare a conştiinţelor. Postura sclavului e ingrată, penibilă, degradantă - indiderent de forma de organizare a domesticirii sale (tiranie, autocraţie, democraţie "reprezentativă" etc). Postura profitorului e urîta, dezonorantă, coroziva- indiferent de metodele folosite în interesul său (forţă, ameninţare, păcălire, îndoctrinare, etc). Iar ipocriziile folosite pentru pilotarea "înţelegerii necesităţii" şi pentru transfigurarea oportunistă a realităţii (la care se referă magistral "1984") - fac posibil jocul modern de roluri socio-politice, cu preţul evaziunii, dedublării, alienării.
Tragedia politică e o poveste continuă, cu etape si manifestări înlănţuite longitudinal. Unii cred că peste capitalismul-bun a căzut pacostea comunismului-rău, după care a revenit capitalismul- bun. Alţii văd pe dos: capitalism ameliorat de comunism, căzut iar in capitalism … Avem însă un unic proces de dăltuire a condiţiei politice, cu cauzalităţi continue. Racile de fond dezvoltate într-un regim producînd recolte în altul. Bube cocînd tăinuit într-o etapă "bună", spărgîndu-se într-o etapă "rea". Nazismul a "capturat" sănătoasa societate germană, sau a şi scos la lumină ceva ce ea ascundea? A confiscat comunismul România sau a fost şi confiscat de ea, hibridat cu vechi seminţe de fanariotism? De unde vin fructele monstruoase scoase de "Tranziţie" pe ramurile puietului post-comunist?
Distribuirea temporala a contradicţiilor, abordabilă dialectic, e completată de distribuirea lor "spaţială"- ca perechi simultan antagonice. Aşa cum semnala Orwell (în "1984" şi în "Ferma Animalelor") sistemele politice işi fundează legitimitatea, justifică credibilitatea si extrag energiile prin înfierarea sistemului "contrapus" (căruia ii denunţă greşelile, abuzurile, crimele, ilegitimitatea). Bipolul antagonic-justificativ poate întrerupe temporar ostilităţile şi deveni chiar partenariat, cînd e nevoie de un pact de etapă contra unui al treilea sistem, sau cînd trebuie parată vre-o lovitură de jos în sus, care cere stăpinilor periclitaţi să se unească. Se poate juca şi triunghiular. Furet a arătat cum au capitalizat, nazismul si comunismul, din critica reciprocă, denunţind şi racilele democraţiei. A uitat să vorbească de capitalizarea de către democraţie a denunţării nazismului şi comunismului.
Rezultatul depunerilor propagandei e un univers politic falsificat pînă la "virtualizare", aducîndu-ne aminte cursa pentru supravieţuire care produce camuflajul ce modeleaza fundul mărilor. Critica comunismului de către americani (mai dură, mai "bărbătească") şi tolerarea lui de eropeni (mai laşă, mai "timidă") sînt exemple de strategii interesate, acoperite cu pretinsa solidaritate faţă de victimele sistemului "duşman". Ramasă fără acest alibi prin căderea comunismului, SUA a montat in viteză un nou pericol mortal pentru democraţia mondială: terorismul musulman. Nici susţinerea intereselor Israelului în Palestina nu e lipsită de subterane motivaţii … antisemite! Etc.
Am fost folosiţi de sperietoare de ciori, ca dovadă ca sistemul advers celui injust … era just. De aceea, la căderea comunismului, am fost impinşi să denunţăm aspecte doctrinare (proprietatea comună, mitul autonomiei naţionale etc.) şi nu abuzurile statului criminal condus de elita comunistă , efectele degradante ale slujirii sale. Astfel erau evitate stînjenitoare similitudini.
Intelectualii români au intrat într-o capcană insurmontabilă. Încercind să se scuture de boala comunistă prin lauda sistemului concurent de dominaţie, au rămas în vechea stare de obedienţă, laşitate si adulare- schimbîndu-i doar oportunist orientarea. Primesc acum orbeşte lumina de la apus, punînd în valoare reflexele colaboraţionismului greţos şi ale conformismului ipocrit. Tăcînd penibil. Ratînd din nou calea spre contestatare. Paralizaţi de paradoxuri. Complexaţi de amintirea vechilor complexe.
Se integrează la Europa bancherilor, latifundiarilor, şefilor de poliţie, serviciilor secrete etc. Oare nu le trece prin cap că omologii revoltaţilor din Piaţa Universităţii nu pot fi stăpinii de aiurea, ci prizonierii acestora? Că Bush e omologul lui Iliescu, iar alde' Chomski pot fi omologii criticilor săi? Au nevoie să creadă că toate reproşurile făcute capitalismului "ticăloşit", "liberalismului" corporatist şi imperialismului "globalizant" - emană de la nişte rataţi, puşi în slujba Moscovei. Şi chiar cînd nu se inşeala- reperînd recuperarea opozanţilor din vest de către propaganda comunistă- nu întrezăresc, în oglindă, manifestările jocului invers. Ne vorbesc azi despre modul în care unii escroci mioritici compromit adevăratul capitalism, rîzînd însă de naivii occidentali care glosează pe marginea compromiterii adevăratului comunism…
Nepercepînd generalitatea capitalizării prin denunţarea imperiului concurent, pionii exasperaţi din fiecare sistem nu se pot găsi, inţelege si sprijini. Românii post-comunişti, deşi au acumulat o experienţă specială, lipsesc suspect de pe harta mondială a revoltei şi a investigaţiei privind destinul politic al omului.
Prestaţia opozanturii civice este la fel de jalnică si păgubitoare ca înainte de 1989. Trăind în umbra (din mila) puternicilor zilei, simulînd penibil rezistenţa, paralizînd contestaţia reală. Pretinzînd superioritate şi autoritate culturală- deşi işi trădeaza concetăţenii neinformaţi, eludînd cu cinism şi şiretenie responsabilitatea explicării emancipatoare.
Să zicem că sînt "tare căpătate". Dar nici noua generaţie a "intelighenţiei", alăptată capitalist, nu ne dă mari speranţe. "Ai noştri tineri", masteri-Phd, învaţă cum să facă nodul corect politic cravatei culturale. Sătui de primitivismul patosului românesc, hipnotizaţi de schemele discursului academic actual, prinşi în plasa de recunoaşteri reciproce care clădeşte autoritatea ştiinţifică, ei nu mai pot sesiza caracterul mediocru al formulelor "operaţionale". Reapar hibe vechi: lauda mieroasă a occidentului, adoptarea formelor fără fond, aplicarea "paradigmelor" în context nepotrivit, maimuţăreala preţioasă, complexul de superioritate a celui ce se delimitează de inferioritatea românească, adoptarea privirii şi priorităţilor străine.
Aşa ne trezim înhămaţi păgubos la carul altora, prin curele de transmisie culturale. Aşa ni se teleghidează istoria şi stabilesc stranii agende. Îmbrăcăm haine politice de import în speranţa că vor veni de hac moliilor noastre. Interzicem opiniile pe care le-au interzis şi Tovarăşii, nu doctrina în numele căreia ne-au exterminat jumătate de veac.
Comunismul trebuie denunţat. Pentru a face dreptate victimilor sale. Pentru a scoate la lumină călăii- care au răpit, jefuit şi distrus România. Şi care azi încă o conduc. La dezastru. Pentru a scruta procesele care au făcut posibilă explotarea, dominarea, intoxicarea, compromiterea. Dar recuperarea trecutului pentru prezent şi viitor se ratează, forţînd ideologic interpretarea fenomenelor trăite de noi, printr-un imaginar antagonism cu ce se întîmplă la "ceilalţi". Procesele socio-politice de aiurea trebuie corelate, scoţîndu-se în evidenţă varietatea mijloacelor prin care se atinge acelaşi scop.
Noii noştri mentori nu vor vrea însă o astfel de grilă de analiza. Nu vor încuraja astfel de paralele. Nu vor susţine temerarii care le susţin. Şi dacă aceştia devin incomozi, nu vor fi toleraţi. Noii noştri stăpîni nu pot dori o judecare de fond a celor vechi, rudele lor politice, cu care au format un cuplu antagonic fertil si cu care coopereaza bine azi. Nu au nevoie de precedente justiţiare. "Integrarea" poate da lovitura mortală Procesului Comunismului.
De aceea trebuie să avem politicieni şi intelectuali necumpăraţi şi nealiniaţi ideologic. Liberi să apere libertatea celorlalţi. Să denunţe manipularea şi să definească demnitatea colectivă.
Pe ce se poate baza însă critica sistemelor socio-politice care capturează omul? Mulţimea de observaţii părtinitoare dar pertinente făcute de criticii sistemului advers e imbogăţită de luciditatea contestatară neînregimentată. Sensibilitatea "anarhistă" e, de exemplu, un revelator al urîţeniei si falsităţii sistemic-sistematice, al manipulării corporatiste prin stat, media etc.
Problema e insă : ce se (pro)pune în loc? Arma cea mai eficace împotriva contestaţiei este întrebarea: "Să zicem că aspectele pe care le relevaţi sînt urîte- care este modul de organizare ameliorat pe care-l propuneţi?" Nu cumva o societate fără reguli va produce mai multă mizerie şi suferinţă decit una cu reguli imperfecte sau proaste? Nu cumva sistemele politice abuzive sau arbitrare au totuşi calitatea de a da o formă societăţii, permiţînd un metabolism coerent?
Contestatarul care neagă legitimitatea acestor întrebări, se întîlneşte în falsitate cu cei pe care îi combate. Revoltaţii se mai pot compromite şi făcînd propuneri fanteziste. Istoria experimentelor revoluţionare (nazism, comunism etc) a arătat cum pot fi provocate procese nefaste, "corectînd" sistemele criticate. Ceea ce consolideaza neîncrederea că s-ar putea mai bine. Propagandiştii status-quo-ului exploateză din plin erorile evaziunilor spre alternative, confiscă dezamăgirile.
Victimele comunismului ar trebui să pareze lovitura, refuzînd capitalizarea suferinţelor lor
de către ideologii "sistemului viabil"- reeliberînd energia contestaţiei. Să nu se intimideze în faţa hăului politic. Să nu confunde critica de sistem (analiza) cu formularea unor soluţii alternative şi cu implementarea lor practica. Să afirme utilitatea febrei- care demască boala, chiar dacă nu o vindecă. Să recunoască posibilitatea ca un sistem rău să fie mai bun decît unul dezorganizat complet, să perceapă dificultatea ameliorării. Energia căutării unei ieşiri trebuie să trecă acest test al onestităţii. Cine nu găseşte soluţii, se poate opri la a descrie situaţia- lucid , precis şi complet.
Punerea unei probleme e o etapă importantă, deşi nu e suficentă pentru depăşirea ei. Rezolvarea (sau analiza rezolvabilităţii) cere un nivel de profunzime şi un volum de analiză redutabile. Simplificările care pot opera agregări coerente de sens- nu sînt de loc… simple. Simplismul tratărilor deraiază căutarea pe linii de front imaginare, de diversiune.
Evoluţia sistemelor sociale depinde de o multitudine de factori, interferenţi, labili, plasaţi pe o multitudine de dimensiuni. Exploatarea e distribuită difuz. Degenerarea-progresivă. Explicaţiile- labirintice. Complotul puterii- implicit. Contestarea- complicată. Intelectualul işi poate reduce cecitatea multilaterală doar prin pluridisciplinaritate. Studiul emancipării cere o conştientizare a gobalităţii sistemice, a interferenţelor proceselor şi a metemorfozei metabolismelor. Presupune o ştiinţă (artă) a abordării complexităţii.
Nu numai ce se vede cu ochiul liber există. Nu vedem soarele mişcînd. Dar suma deplasărilor sale imperceptibile, îl conduce la apus. E fatal dacă nu intuim decît cauzalităţile observabile direct. Cine denunţă latura nocivă a unui fenomen, fără a-i observa şi efectele pozitive, fără a ţine cont de locul util ocupat de el în mega-metabolismul social, compromite cauza care-l anima sufleteşte. I se va demonstra că s-a înşelat parţial… deci total. Patima pentru dreptate, oarbă, se auto-dezamorsează.
Luptăm cu o şiretenie cizelată timp de mii de ani. Paraziţii comunităţii s-au aşezat în puncte cheie, satisfac funcţii metabolice vitale, pe care le-au modelat încît să-şi poată folosi poziţia legitimă…în interesul lor. A "opera" organele parazitate, a intrerupe funcţiile infestate de injustitie, inseamnă a ucide pacientul sub tratament, a arunca copilul cu apa din cadă. Să oprim şcoala pentru că face şi educaţie intoxicantă? Să interzicem dragostea pentru a evita violul? Să demontăm statul- paralizînd şi funcţiile sale utile? Să închidem băncile pentru că exploatează speculativ, fără a ţine cont de rolul critic pe care l-au cucerit în fiziologia economică ?
Am fost conduşi la metabolismul actual. Organismului colectiv i-au fost dezvoltate caracateristici, care au integralitate şi inerţie. Idei perfect viabile într-un context, sînt inoperante în altul. "Utopia" şi "normalitatea" sînt noţiuni relative, desemnînd a posteriori un viitor realizat sau refuzat. De exemplu, orientarea unei ţări spre cît mai multă autonomie economică- posibilă şi fastă în anumite climate internaţionale- devine "utopică" în altele. Cei care "nu s-au băgat" în 1990 ne pot acum denunţa ca "naivi", deşi e posibil să fi pierdut numai pentru că ei nu ne-au sprijinit. "Pragmatismul", "idealismul", "materialismul", "individualismul" "solidarismul" , "mercantilismul", "naţionalismul", "globalismul" şi multe alte "isme" se pot pretinde perene sau inevitabile- dupa ce "contagiaza" societatea. Iar curentele ce pierd, se utopizează retroactiv.
Partea nu poate evolua prea mult in altă direcţie ca întregul. Soluţiile individuale rezolvă probleme individuale, dar au efect nesemnificativ în planul fiziologiei colective. Cine dintre noi mai poate fi inginer al globalităţii? Iluziile depanării sociale demiurgice produc pierderi de timp si seacă ultimele izvoare de energie.
Cum sa deplasam impreuna punctul de funcţionare global către poziţii care să ne dezutopizeze năzuinţele? Un astfel de demers problematic ar trebui precedat de o analiză globală, de sintetizarea unor propuneri de strategie, adică de un efort solidar, uriaş şi subtil. Vom vrea asta? Vom putea? Vom avea timp?
Putem fi foarte sceptici, dacă observăm vigoarea proceselor degenerative, care corup- după dinamica lor imparabilă. Ce masă critică ar trebui să aibă rezistenţa, pentru a curba traiectoria omenirii în altă direcţie decît cea spre care o conduc profitorii hărpăreţi, stupizi şi cinici?
Nu putem însă nici să ne resemnăm, să admitem faptul împlinit, lăsîndu-ne ("pragmatic") duşi de valul întîmplării pilotate de generaţiile stapînilor. Sîntem tot mai alienaţi, singuri, umiliţi, dezabuzaţi, devitalizaţi. E prea urît ce ni se coace pentru a nu mai încerca nimic. Dacă lăsăm mîinile în jos, ascensiunea s-a terminat: revenim în patru labe, învinşi de gravitaţia cu care luptă specia. Vom fi fost doar un parazit întreprinzător, un pisc al capacităţii de acaparare pentru supravieţuire?
Una e însă să vezi optimizarea socială ca un mod de a spori eficacitatea muşuroiului uman şi interesele furnicii - şi alta să crezi că umanitatea creeză (devirtualizează) un sens profund, care-i justifică aventura. De aceea , unii, simiţim obligaţia unei reorientări "utopice", care să dimunueze parazitarea omului cinstit, muncitor, inteligent- de către omul incorect, leneş, şiret.
Fabrica de supunere nu produce numai aliniaţi ci şi cîţiva Don Quijoti- care innoată împotriva curentului. Cît timp nu schimbă direcţia şi nu destabilizează consensul, aceştia sînt toleraţi marginal şi chiar recuperaţi- clovni inofensivi, barometru de presiune, balize de marcaj, descoperitori de piste de rezervă. Ei nu pot stîrni avalanşe dacă nu adună un bulgăre de zăpadă.
Cum de nu creeză un curent de implicare politică, observînd că vasul societăţii înaintează condus de timonieri nebuni si piloţi automaţi ?
Cine se ocupă azi de problema politică, propunînd soluţii globale emancipatoare, de atins gradiental sau prin salturi? Actualii practicieni (politicieni) şi teoreticieni (analişti politici) - drenaţi de "energia civică"? Realitatea e că binomul politicieni-analişti se dovedeşte o aripă protectoare a regimului instalat, iar "conştiinţa civică" -un fel de mişcare browniană care nu duce nicăieri, în lipsa unor repere şi protocoale coagulante.
Vulcanul schimbării nu mai are lavă. Nu va ieşi scrum fără foc… Fără vînt coerent, barca bate pasul pe loc sau se învîrte în cerc. Eşuaţi, negăsind un continent nou, dincolo de oceanul perplexităţii politice, sîntem îndemnaţi să declarăm căutarea lui închisă, resemnîndu-ne la amenajarea lagărului capitalist unic, mondializat. Nu sînt alternative mai bune, sau nu mai are cine dovedi că nu sînt?
Fără sesizarea acestei crize, nu se vor căuta noi surse de energie politică. De aceea atacul meu nu a mers numai contra sistemelor existente ci mai ales contra pretenţiei că ar exista o (con)ştiinţă politică respectabilă. Reclam umanitatea care, în ciuda tuturor aparenţelor, nu abordează serios cea mai vitală problemă a ei. Formarea unor structuri, instituţii, curente, concepte- care să o atace temeinic (evit eticheta "ştiinţific"- pentru generalitate şi realism).
Fermentarea unui curent dedicat democratizării cunoaşterii politice cere insă… voinţa politică de încurajare a unei politici a cunoaşterii. Aici se închide cercul vicios: stăpînii nu vor să pună în dificultate status-quo-ul. Reapare necesitatea revoltei şi luptei: nu pentru a impune noi sisteme ci pentru a elibera energia căutării formulelor lor.
Abordarea teoretică a problemei politice presupune însă o profunda meditaţie privind metodologia ştiinţelor sociale. Pentru că, pe lingă blocajele intreţinute de reaua intenţie a dominatorilor-manipulatori-îmblînzitori-exploatatori (profitori de metabolism) mai există piedici, datorate limitărilor gîndirii partajate! Se ajunge la temelii epistemologice: care este baza logică, semantică, conceptuală, comunicaţională- pentru raţionamentele sociale, politice, justiţiare, morale? Ce instrumente de validare poate folosi "ştiinţa politică"?
Aparent exotică, preţioasă, aceasta e o problemă cheie. Sîntem deja innecaţi în confuzii , soluţii simpliste, raţionamente fragile, ierahizări arbitrare, ambiguităţi camuflate, speculaţii subţiri . Un exemplu de elucubraţie colectivă autoritară (bazat pe farsă consensuală) îl constituie plasarea poziţiilor politice pe imaginara axă "dreapta-stînga"…
"Operaţionalitatea" acestui reducţionism justifică pragmatic monodimensionalizarea unui spaţiu iremediabil multidimensional (creat de problematici ca : naţionalitate/globalitate, liberalism/reglementare, centralism/descentralizare, materialism/ spiritualitate, fundamentalism/contractualism etc. )
Numai faptul că avocaţii "tezelor", "modelelor" şi "paradigmelor" îşi pot clădi pledoariile fără a pune in discuţie şi primitivele ontologice, axiologice si metodologice ale domeniului în care sint "experti", le apără vremelnica şi discutabila autoritate. Înţeleg ca "profesioniştii" justificarii la palierul X nu au chef (interes) să se întrebe "de ce Y?" , după ce au demonstrat savant că Y implica X. Pentru a rezista ideologiilor cuceritoare, trebuie însă rădăcini mai adînci.
Coborind însă încă o treaptă, la subsolul metodologiei (epistemologiei) , găsim obstacolul cel mai redutabil: perplexitatea inevitabilă în faţa problemei valorii valorilor, credinţei în credinţe, sensului sensurilor. De la primitive in jos, intrată în partea ce nu se poate spune, scufundarea raţională nu mai are oxigen. Stă dovadă eşuarea atîtor căutări filozofice în relativism, cinism, scepticism, nihilism. Căderea dogmelor- antrenînd în vid miturile născătoare de formă. Conştientizarea relativităţii- paralizînd construirea spaţiului conceptual. Rătacire buimacă între ţărmul credinţei şi largul libertăţii.
Fiecare scapă pe unde poate. Cei care "cred" că percep binele transcendent. Cei care nu cred că există. Nihilistii, prabuşindu-se spre nimic cu ţipete sau rîsete tragice. Sau eu. Tatonînd legitimitatea ne-absolută a formelor/sensurilor create de omul ce-şi mobilează sufletul semi-liber. Conştient că-mi exersez misterioasa capacitate creatoare, polarizat de cîmpuri valorice misterioase- pe o materie primă nu mai puţin misterioasă.
… dinăuntru: între misterul creaţiei şi al explicaţiei
Aşadar, perplexitatea dinafară mă trimite inăuntru, în căutarea unui punct de sprijin intern pentru piramida politică. Mă obligă să mă întorc la frămîntările iniţiale despre sens, care mă împinseseră înafară după ajutor. Să-mi inventariez labirintul, scotocind după un izvor de solidaritate, între libertate şi legitate.
După ce lucrurile apar, capătă o prima formă, intră într-un metabolism, ele prind inerţie- evoluţia lor devine (parţial) previzibilă. Explicaţia poate explora (exploata, explicita) cauzalităţi, regularităţi, corelări, motivaţii, sensuri. Nu ştim ce este această conectivitate, care leagă entităţi şi procese (materiale si cognitive) şi nici de unde ne vine capacitatea de a o percepe si folosi. Profităm însă de continuitate şi contiguitate, pentru a plămădi construcţii materiale şi mintale coerente. Injghebăm repere şi temelii. Avem nevoie de spaţii exterioare si interioare formate cumva- nu putem înota în fluidul materiei fără delimitări şi al conştiinţei diforme.
Pe lîngă capacitatea de a continua, deduce, induce, corela, prelungi – adică de a trăi (folosi) creatul- mai avem şi puterea misterioasă de a creea. Pină şi libertatea de a alege pe ce parte a străzii mergi azi- este stupefiantă. (Cred că am simţit asta prea devreme…).
În spaţiul fizic, deşi libertatea are restricţii (trebuie să ne supunem "legilor naturale", creativitatea noastră a produs schimbări semnificative (baraje, zborul, energia atomică etc). Ea a transformat nivelul biologic al realităţii pînă la pragul ingineriei genetice (de unde- preocupările ecologice). Ca demiurg al spaţiului semantic (individual sau comunitar) s-a dovedit ameţitor (miraculos, entuziasmant, periculos) de puternică. De la micromanifestări (mici libertăţi de alegere) pîna la macromanifestari (inventarea unor concepte primitive, a noi spaţii de valori şi sensuri)- sîntem dăltuiţi de duhul liberului arbitru .
Discuţiile aprinse despre "free will" arată cît de mirabilă e capacitatea de a stîrni fenomene. Este ea de factură aleatorie? Provine din legităţi ascunse, cum pretind determiniştii? E o primitivă ireductibilă a omului (aşa cum simt eu)?
Ambii poli ai dualităţii (complementarităţii) libertate-legitate sînt miraculoşi şi omniprezenţi, în doze şi forme diferite- în inginerie, ştiinţă, artă, filozofie. Capacităţile de a iniţia şi de a continua se combină fructuos de la sport pînă la rezolvarea problemelor de matematică: momente cînd naşti ceva nou, momente cînd derulezi firul consecinţelor. Omul e liber să creeze (lumi, mituri, valori) şi apoi să locuiască în ele. Sa-şi mobileze spaţiul cognitiv cu ansambluri mai mult sau mai puţin coerente şi stabile de concepte, stări, paradigme, energii, atitudini. Libertatea aceasta ii permite sa-şi extindă universul interior.
Se pune insă problema profunzimii, ritmului şi coerenţei acestui proces. Dacă se schimbă totul des, de la frunze la rădăcini, creativitatea (libertatea) e maximă – dar creşte şi tensiunea. Energia care trebuie să separe continuu ceva de altceva, să nască forme şi sensuri, să remodeleze Eul - poate frige, poate topi…
În "Omul recent", Patapievici face radiografia stresului si alienării rezultate din ritmul exagerat de remodelare, impus artificial de fanteziile "modernităţii progresiste". Aminteşte că flexibilitatea ar trebui să-l conserve pe cel care se adaptează. Apelul lui stîrneşte rezonanţe şi rezistenţe fireşti. Reacţionăm diferit la schimbare, în funcţie de structrura fiecăruia- innăscută sau dobîndită prin educare (experienţă). Unora le place viteza, se îmbată din libertatea de a (re)naşte. Altora, le place stabilitatea, nu vor să (se) schimbe repede- pentru că se îmbată cu ce e născut deja. Conflictul dintre aceste doua categorii (sau tendinţe) umane este primitiv, iremediabil.
Nietsche a impins la extrem sfidarea de a creea, de a modela, de a pune, de a da formă, conceptualizînd Supraomul- cel care se axează pe voinţă, asumîndu-şi răspunderea de a produce seminţe de sens. Nu ştim însă dacă nu există un raport optim (acceptabil) la nivel biologic, între continuitatea existenţei şi creativitatea devenirii, între fiinţare şi adaptare. Putem bănui inerţia naturală a omului normal. Ambiţiile de a-ţi pune ce şi cînd vrei în suflet şi minte, auto-creaţia programatică- pot deschide calea spre Supraom… sau spre nebunie.
Ne putem închipui pe Dumnezeu într-o situaţie mai confortabilă. Îi atribuim forţa de a naşte, de a născoci (entităţi, raporturi, fiziologii, sensuri)- absolut din nimic. De a le întovărăşi apoi continuu sau a le impune o inerţie comportamentală. El domesticeşte timpul. Ar fi bine dacă am putea intui şi cum traieşte această impenetrabilă libertate: cu ceva analog bucuriei, responsabilităţii, oboselii, resemnării ? E Dumnezeu fericit, neutru, sau perplex- atunci cînd face si conduce lumea?
Dacă ni-l imaginăm călăuzit de "valori" pre-cosmice, avînd criterii apriorice (faţă de el!) -atunci cînd construieşte, cînd inventează, cînd conservă- atunci stîrnim un Metadumnezeu… şi problema pare a se înfunda recursiv. Sîntem deci siliţi să-i atribuim Creatorului caracter absolut, imaginîndu-l clădind fără nici un fel de criterii apriorice. Aşa ne indeamnă Biblia, cînd ne spune, în acel fragment stupefiant… că Dumnezeu a făcut întii lumea şi de-abia apoi a văzut că e bună….
Întorcîndu-ne la om, putem percepe restricţiile libertăţii ca o uşurare a condiţiei sale, de către un părinte care-i pune creatului "temelii" şi "limite"- tocmai pentru că nu poate duce tot atîta perplexitate ca Autorul. Îi lasă însă şi lui libertatea de a născoci unele lucruri… şi de a decide apoi că sînt bune… Sau chiar… de a decide înainte. O libertate limitată, deci tolerabilă.
Mulţi oameni nu percep abisul seminţei. Gîndirea şi simţirea lor pleacă sănătos de la un anume strat (stadiu)- din care creşte trunchiul credinţelor, atitudinilor, conceptelor. Explorările spre rădăcină, investigarea primitivelor (filozofie, psihologie, logică, epistemologie etc.) sînt ... un sport extrem ! Nu părem făcuţi să rezistăm prea mult pe piscul unor asemenea adîncimi. Ca orice alpinism radical, căutarea spre surse se poate practica doar de cei ce aleg riscul, şi numai prin incursiuni scurte. Demersul extrem de cunoaştere poate fi autodistrugător. Nu ştim dacă e permis unei făpturi plasate pe un nivel de realitate să incerce sa tragă cu ochiul spre altul- din care-i izvorăsc primitivele gîndirii. Poate că, pentru a putea fiinţa sănătos conform "programului" său constitutiv , omul nu trebuie să capete acces la sămînţa lui, intrînd cercul vicios al unei reacţii negative (stingerea sensurilor) sau pozitive (dezvoltarea lor cancerigenă). Acel "crede şi nu cerceta"- e un avertisment redutabil.
Conştientizarea posturii imposibile a celui aruncat fără rezerve în demersul de cunoaştere- mi-a marcat destinul. I-am dedicat intreaga mea patimă. Nu e un accident ca startul incursiunii mele în perplexitate a fost declanşat de întîlnirea în mine a existenţialiştilor cu deşertul saharian. Întinderea dunelor- contrapusă orgoliului fiinţării separate. Apariţia a ceva din nimic , coagularea Unului, delimitarea sa prin margini – iata stupefacţia din care nu am mai scapat…
Ce separă ceva de un altceva, făcînd posibila demarcarea, dintr-un tot inform- a unor entităţi în relaţie? Cum e posibilă o "particulă elementară" - închisă sau deschisă topologic? Ce este suprafaţa ei, ultimul strat din "înăuntru", primul strat din "afară" sau un strat făcut din altceva decît materie? Cum poate exista un Unu în alt Unu, pîlpîi un metabolism în alt metabolism, înglobator? Este "interacţiunea la distanţă" altceva decît efectul (dovada) faptului că nimic nu e separat complet, este "unda" o mişcare a totului unitar? Cum e posibil ca să apară ceva şi să dispară- vom putem penetra esenţa acestui mister? De ce ne tulbură moartea mai mult decît apariţia? Ce este materia primă din care se formeză entităţile fizice şi cognitive, corpusculare sau ondulatorii (vezi si intuiţia a lui Witgenstein despre plasticitatea lumii conceptuale) ? Nu cumva chiar "Unuitatea" nu e pură realitate exterioară ci intîlnire a lumii cu conştiinţa? Nu cumva "fenomenul" presupune o triangulaţie: observator-subiect-partener de dialog? Scrijelind o "pre-fizică existenţialistă", apoi una "osmotică", apoi una "psihologică" şi în final una "comunicaţională"- m-am angrenat într-o spirală ameţitoare şi extenuantă.
Pentru ca azi să mă intreb: are rost să ne mirăm de fiecare lucru (fenomen), sau ar trebui să facem economie, mirîndu-ne doar de faptul că undeva, cîndva, pentru cineva, ceva se poate naşte din tot? Misticul, circumscriind misterul in jurul izvorului său, se poate mişca dezinvolt în rest, poate participa la lume.
Nu scapă din vîrtej nici "emisfera dreaptă"… Incursiunile spre rădacinile cunoaşterii raţionale stîrnesc lava unor frămîntări privind conservarea sănătăţii afective: cum e bine să te poziţionezi psihic faţă de misterul creativităţii restrînse? Ce faci după ce conchizi că putem da forme- chiar dacă avem limitări, că putem construi si partaja inţelesuri –chiar dacă relative la un anume spaţiu conceptual şi social, că putem crea noi seminţe – chiar dacă nu ştim ce ne permite asta, că putem prevedea parţial, explica parţial, observa relativ? Ce stare internă induce conştientizarea conflictului dintre "gravitaţia" spaţiului conceptual existent şi "contra-gravitaţia" necesară pentru a-l extinde? A numi aceste posturi: lucide, paradoxale, absurde, mature etc- nu rezolvă mare lucru. Un om ce a pătruns în zona neliniştitoare, trebuie sa-şi răspundă la intrebarea: e bine sau nu să devii conştient de tensiunea existenţă-devenire, de faptul că viaţa e moarte?
Fiecare se descurcă cum poate. Nietsche propunînd asumarea demiurgiei. Camus- revolta pentru postura sisifică a celui silit să aleagă. Kafka– blocajul tragic al celui ce nu are ce înţelege, Dostoievski- vitalitatea patetica a iubirii, Calvino- bucuria poetica etc.
Eu? Mă zbucium între impresia că liberatatea de a-ţi schimba singur primitivele trebuie consumată cu poftă şi teama că tocmai acesta e sfirşitul omului.
Într-o întîlnire cu Basarab Nicolescu, i-am atras atenţia asupra caracterului mistuitor al "terţului trăit". E bine să adopţi conceptul "nivelelor de realitate", să rezolvi contradicţia de la un nivel, prin urcarea spotului gîndirii spre altul. "Terţul tainic inclus", derivat din logica contradictoriului propusă de Lupasco - e un model fertil- filozofic , logic, ştiinţific şi poetic. Dar eu am încercat să trăiesc contrariile ne-"rezolvate", să co-exist conştient pe mai multe nivele de realitate, percepînd în acelaşi timp şi tensiunea antagonismului, şi combinarea contrariilor în terţul inclus mai sus. I-am mărturisit domnului Nicolescu… că această experienţă poate duce la nebunie. Nu răspunsul lui (cam în doi peri, denunţînd neliniştile unora- prea dihotomic pentru un "terţist") m-a dezamăgit, ci comoditatea ce se simţea în spatele acestui răspuns. Era clar că dumnealui nu se expune la disconfortul de a-şi trăi simultan contradicţiile.
Dar poate cineva? Este demersul meu oportun , duce el la noi perspective, la noi metastrategii intelectuale, deblochează paradoxul dat-născocit? Sau e o intrare pe o uşă interzisă, o tehnică de automistuire mai otrăvitoare chiar decît metoda nihilistă?
… dinafară: ingineria omului de către alt om
Atunci cînd tensiunea căutării (sfişierii) depăşeşte setea de cunoaştere, eşti silit să evadezi din încordarea terţului inclus. Legitimă apărare. Cobori din piscuri (abisuri)- cînd nu mai rezişti. Revii acolo cînd te simţi din nou insetat de privire panoramică. Pînă atunci, reiei observaţiile despre umbrele de pe pereţii peşterii lui Platon…
Revenit din zona rădăcinilor perplexităţii, nu mai poţi însă simula candoarea întrebărilor derivate. Încercînd să mă intorc spre înafară, nu pot "uita" cavitatea din miezul intim al raţionalităţii mele. Mă întreb dacă şi ceilalţi şi-o amintesc pe a lor. Poate că parţial, cinismul înconjurător, vulgar sau rafinat, e rezultatul perplexităţilor, intuite sau explicite. Privite în oglinda acelui puţ profund, fenomenele se colorează ciudat.
Sentinţa lui Malraux pune în gardă. Umanitatea veche nu supravieţuieşte morţii credinţelor ei. Greu de crezut că poate recupera candoarea. Ori va găsi o alternativă la bipolul dogmă- vid, ori se va transforma in umanitate nouă: indivizi care nu mai simt nevoia de polarizare interioară, de sens, putînd foarte bine trăi un joc valoric "brownian". Mutanţii aceştia par tot mai mulţi. Eu sînt însă irecuperabil. Insularizat. Regret ca "uzarea" formulei folosite de convertirea religioasă nu mai permite propagarea scînteilor emanate din focul creativ, contagiunea abstract –mistică
Mă ating profund analize de genul celei făcute de Ceslaw Milosz în "Gîndirea Captivă". Ciştigînd profunzime prin trăire densă, inteligenţa lui depăşeşte locurile comune şi ridică analiza alinierii intelectualilor polonezi la comunism pe culmea observaţiilor de fond despre condiţia perplexă a omului. Care trebuia sa aleagă între ordinea impusă de stalinism si anarhia unui capitalism fără repere şi strălucire. Care ar fi trebuit să reziste demiurgiei totalitare- percepînd relativitatea valorilor. Să respingă gregarismul social propăvăduit de putere- fără a simpatiza individualismul recomandat de duşmanii ei. Care nu mai poate crede- şi nu-şi mai poate împlini rolul, fără să creadă. Etc
Faptul că, trăind trecerea inversă celei descrise de Milosz, îmi pun exact aceleaşi probleme- sugerează că eşecul căutărilor spre rădăcinile sensului are efecte redutabile. Nu pot uita ce am aflat despre plasticitatea interioară şi despre estomparea stelelor polare interne, atunci cînd, uitîndu-mă înafară, spre spaţiul în care Eul e jucător, constat -terifiat, stupefiat, încordat- … plasticitate si depolarizare generală. Nici nu mai ştiu daca boala a venit de la celulă sau de la organism.
Fenomenul domesticirii omului de către om e prezent peste tot, ca un coşmar. Nu e un accident exterior ci o criză a fiinţării noastre.
Înfruntăm adevărul că fiecare se topeşte la o anume temperatură- în contexte extreme cum ar fi cel de la Piteşti (participanţii la "experiment" neputînd nici azi să formuleze insuportabila concluzie a plămădibilităţii generalizate). Ne percepem programabilitatea şi după atacuri ample şi îndelungi cum a fost "formarea omului nou" - în România comunistă. E nevoie însă de mult mai puţin ca să preiei volanul fiinţării majorităţii oamenilor. Par să răsufle uşuraţi dacă scapă de răspunderea de a-şi mobila cugetul singuri- mai ales cînd e vorba de temelii !
Ies vlăguit din nopţile în care mă uit fascinat la televizor, observînd terorizat cum funcţionează ca polizor de piese umane. Modul cum sînt dăltuite nevoi subconştiente, prin mişcări lascive ale unui şir nesfîrşit de sirene. Tehnica devirtualizării "predispoziţiei" spre violenţă. Felul imperceptibil în care se formează subteran, picătură cu picătură (stalagmitic): suficenţa, vulgaritatea, prostia , obtuzitatea. Nici o emisiune nefiind prea nocivă, nici un minut prea coroziv… doar întregul lucrînd irezistibil, plămădind infinitezimal sub-conştiinţa. Îmi amintesc cum au învins revoluţia din 1990, cu telezvizorul…
Demonstraţie continuă de educabilitate. Plămădiri în masă de cetăţeni, lucrători, spirite de consum- conform intereselor jalnice ale unor dumnezei pitici. Poporul, care crede şi nu poate cerceta. Furnalul cognitiv duduind, secretînd bălos şuvoiul educativ. Atacul "progresist"- orb şi iresponsabil ( căci nimeni nu ştie care e raportul sănătos între inerţie şi labiliate).…
Ma alătur spaimei lui Patapievici. Contest cultul Recenţei si al Ingineriei semantice de masă. Dispută redutabilă sau redută discutabilă? Vanitatea ne împinge să ne iluzionăm că ne clădim dinăuntru- sau slăbiciunea ne împiedică să folosim toată capacitatea internă de creaţie?
De ce mă oripilează plasticitatea atît? De ce mă frămîntă obsesiv împletirea între educarea-dragoste şi educarea- viol? E atît de grav dacă locuitorul unui suflet delegă spre exterior răspunderea mobilării sale? Nu e asta o economie, o protejare a energiei, o alinare a sfişierii creatoare? Nu am luptat chiar eu cu excesele constructivismului care, în numele autonomiei, respingea sprijinul unei călăuze înţelepte? Şi atunci? De unde acest sentiment sufocant de falsificare şi urîţire ?
Argumentez .
Exista un echilibru fast între autonomie formativă şi deschidere către influenţe. Admir modul în care se multiplică cunoaşterea în dansul explicaţional, în care perechea cognitivă novice-călăuză reuşeşte să exploateze labilitatea plastilinei din interiorul fiecăruia, pentru a imprima forme- prin complicitate. Dar nu suport formarea subterană a omului de către inşi ascunşi în spatele sistemului.
Dacă tot nu mă ctitoresc singur, ca să preiau ştafeta ideilor şi ca să nu-mi isterizez căutarea formei, de ce să mă las modelat frenetic de alţii? Dacă eu nu-mi sînt dumnezeu, atunci nici un alt om, folosind societatea ca instrument, nu trebuie să-mi poată fi. Cei ce influenţează azi evoluţia umanităţii arată prea urît, ca să-i acceptăm în postură demiurgică. Nu mă simt "Micul Prinţ" - faţă de piloţii de marketing ce ar cade accidental în deşertul "publicului ţintă". Ideea că "lumea", modelată de corporaţii şi media, are mijloace să mă modeleze- îmi stîrneşte repulsie şi spaimă. O detest cu atît mai mult cu cît demonstraţia domesticibilităţii noastre e mai zdrobitoare.
Fugind de "formare", devenim suspicioşi şi faţă de intenţiile şi limitele comunicării. Nici etica dialogului bazat pe consimţămînt nu e lipsită de ambiguităţi. Experienţa mea de părinte mă pune in gardă . Cit mă sfîşie acest raport formativ, deşi e axat pe dragoste… Cît de dureroasă (tragică, grea) se dovedeşte postura duală în care eşti faţă de copil… Cu o jumătate a ta- încercînd să ridici, să deschizi piste, să arăţi peisaje şi priviri, să semnalezi întrebări şi răspunsuri, să infuzezi energii şi să îndepărtezi capcana lenei, să aperi de influenţe sluţitoare şi de atracţia vidului. Cu cealaltă jumătate încercînd să-l provoci la libertate, să nu devii organizatorul spaţiului său interior, dresorul său, profesorul dezautonomizării sale.
Pardoxale sînt şi alte posturi explicative, alte aventuri comunicaţionale. După o îndelungată expunere la un cîmp ideatic, un "profesionist" navighează somnambul în păienjenişul "specializării" sale. Crede că posedă mai mult decît o credinţă, speră că subiectivitatea partajată nu corupe "adevărul obiectiv". Cînd se îndoieşte de asta, trezindu-se în vîrful unui vraf de convenţii, paralizează de spaimă. Îşi ascunde criza printr-un baraj de abstracţiuni intimidante sau pendulează dramatic intre orgoliu si umilinţă.
Şi mai problematică este comunicarea opiniilor. Se poate face schimb de valori între persoane care au stat suficent in furnalul devenirii lor? După 17 ani de viaţă în context canadian şi 11 ani de expunere la şcoala canadiană , ce mai puteau comunica elevii mei cu mine, profesor român post-comunist, proaspăt sosit la Montreal? Ce să explice unui microbist- format printr-o istorie de participari la ritualuri colective de stadion- un individ oripilat de aşa ceva? Implîntaţi în rădăcinile lor, vechii liberali, conservatori, legionari, comunişti, anarhişti- nu prea au ce (cum) să-şi spună. Etc.
Ce pot co-semnifica nişte aventuri divergente? În cel mai bun caz ele pot interfera superficial, şi asta dacă se dezvoltă o anume toleranţă- fapt oportun doar în măsura în care intîlnirea cu celălalt nu-ţi corodeaza infrastructura semnatică internă. Cine se lasă destabilizat de alţii? Cei mai slabi … si cei mai tari (în numele libertăţii de a se auto-construi, disponibilităţii de a rezona sau a setei de sens partajat).
Cum să depăşeşti caracterul personal al fiecărei aventuri cognitive? Dacă e greu sa mediezi între tine şi un alt tine, ce şanse are Comunicarea? Păcat că ne mirăm că nu reuşeşte, cînd minunea e să reuşească, chiar şi parţial. Consonanţa între doua conştiinţe formate este efectul unei structuri similare. Care e însă cauza acestei similitudini? Probabil- o acceptare a formării dinafară, în timpul "educării" conştiinţei. Consensul e deci o cauză-efect, lucrînd în spirală.
Te laşi sau nu educat (informat, instruit etc)? Te pretezi la a educa (influenţa, convinge, etc)? Cîte stupidităţi comode, cîte simplisme preţioase nu s-au scris despre aceasta dilemă. E mai bine sa o percepi ca perplexitate? Ce preţ trebuie să fim dispuşi a plăti, pentru a vedea simultan jumătăţile pline şi goale ale paharului?
Nu pot evada, furişîndu-mă prin deschiderea dialogului cu altcineva . Şi nici nu sînt dispus să mă las "rezolvat" dinafară , lăsînd un "depanator" să mă reeduce (reclădească), eliminînd genele care produc boala contradicţiilor .
… dinăuntru: mă pot construi singur?
Iata-mă covirşit, înfrînt ca politician al Omului, revenit în mine, incurabil. Pornind de la setea de cunoaştere, am ajuns la nevoia unei politici care să o susţină. De aici şi din trezirea ruşinii de a fi fost sclavul statului comunist, am ajuns la implicare şi analiza politică. Împins apoi către epistemologia ştiinţei politice. Căutînd primitivele de cunoaştere din care poate izvori ea. Negăsindu-le insă toate inăuntru, le-am căutat iar afară. Unde mă pîndeşte adevărul sistemului- realitate, gata să mă formeze, prin dialoguri racordînd la consens. Fug de asta. Cercul s-a inchis. Acum sînt înăuntrul… lui.
Nu pot găsi o alternativă solidară la Ingineria difuză, nu ştiu cum să-mi depăşesc izolarea. Negăsind un grup cu care să mă amestec din iubire, încerc să mă opun violului cognitiv. Resping comoditatea de a mă da pe brazdă, iritat de ideea de a mă smeri la nimic.
Închizînd uşa formării dinafară, astupînd geamurile influenţelor, sînt silit să revin, singur, la cîrma devenirii mele. Să-mi fac cărare, punînd pietrele o dată cu piciorul.. Să profesez ce predic. Să mă re-creez. Ştiind că putem să construim o viaţă tandră de familie- sau renunţa la această posibilitate. Să ne echipăm cu motivaţii "profesionale"- sau să le refuzăm. Să ne lăsăm sau nu legănaţi de anumite credinţe. Să ne "dedicăm" eliberării României, emancipării omului etc. În mîinile noastre e robinetul din care ar putea curge: simpatie faţă de ţară, faţă de cauze, de justiţie, de umanitate. Din mijlocul nostru pot ţîşni vulcanii care ne vor da o formă, pot veni cutremurele care o distrug. Recursivitatea auto-construcţiei e inevitabilă. Tu conduci procesul care te dăltuieşte pe tine. Si eşti amîndoi. Efectul devine imediat cauză, scopul va avea scopuri.
Conştientizarea libertăţii de a te clădi spiral, produce preplexitate. Asumarea stenică a condiţiei perplexe ar putea elibera noi energii şi face posibile "echilibre dinamice". Dacă îmi percep limpede auto-construcţia, ştiind că pot combina deciziile decurgînd din inerţia faţă de ce am apucat să fiu, rezonanţa cu alţii si iniţiativele creative- pot căuta formule fecunde, care să mă dezvolte armonios, simţindu-mă profund bine. Pot alege o meta-atitudine "pozitivă".
Aş putea postula…
… tandreţea
… plăcerea.
… pacea.
… căutarea.
… creativitatea.
… camarderia.
… rafinamentul.
… vitalitatea.
… umorul.
… poezia…
Dar nu reuşesc! Nu scap de Revoltă ! Încă alunec pe topoganul acelui "totul e absurd", parcurgîndu-l în spirală adîncitor convergentă, prăbuşindu-mă către sensul lui- imposibil de atins intr-un numar finit de paşi...
Naufragiul îmi depăşeşte… aştepările. În loc să găsesc calea spre împlinire prin înţelepciune, spre senzualizarea căutarii, mă îndrept cu paşi mici către nebunia unui somnambul treaz. Nu-mi mai place iarba firii mele. Nu mă pot instala în meta-pozitii pe care le simpatizez conceptual: bucurie faţă de caracterul deschis al condiţiei umane, umor faţa de paradoxalitatea jucăuşă, dragoste mistica faţă de părintele scînteii mele, mirare poetica spre farmecul de dincolo de cunoscut, duioşie faţă de confraţii mei în bîlbîala recursivă. Sînt aceste "opţiuni" prea fragile, dacă nu sînt aşezate pe temelii dogmatice? Trebuie să fii naiv ca să lupţi pentru o cauză "nobilă", sau i te poţi dedica şi pentru a o face să înflorească în grădina sensurilor tale?
În loc să mă simt inţelegîndu-mă şi să mă înteleg simţindu-mă… nu mă mai inţeleg şi nu mă mai simt. Sînt incoerent de perplex. Tot mai prins de sorbul furiei (urii) mele. Cum de mi-a ajuns la gît nisipul ei mişcător? De ce prefer să crap cu spume la gură în loc să îmi consum libertatea de a mă reîntemeia, mai suportabil? Masochism? Răutate? Mărginire? Tragism? Incăpăţînare pe poziţia adolescentă, iubire faţă de tînărul din care vin, tribut plătit inerţiei, triumful sclaviei faţă de mine insumi? Explozie produsă de compresarea excesivă a complexităţii?
Mă scufund din cauza perplexităţii, plătind preţul parcurgerii unui cerc interzis, sau e doar o sinistră coincidenţă, adevărata cauză fiind imbătrinirea (eventual accelerată de tensiune)? Sau cele doua procese interferează? Poate că o sămînţă bună a incolţit într-un suflet mediocru. Poate că un gînd bun s-a rătăcit într-un om rău şi se sufocă în el, trebuind extras, ca pe o buruiană. Dar cum sa mă prăşesc (filtrez) de mine însumi?
Sau m-a corodat otrava dinafară? E greu (şi nici nu se cade) să rîzi la o înmormîntare, să fii fericit într-un lagăr, să mănînci cu poftă într-o hazna, să faci dragoste lîngă un viol colectiv, să evadezi în Zen- în mijlocul unei represiuni. Înţeleg îndemnul curativ să renunţ la raţionalitate şi să mă refac prin "emisfera dreaptă" (a trăirilor simple, directe, afective, nemediate de concepte). Înţeleg îndemnurile la smerenie şi poezie. Aş putea face o astfel de cură, un timp, pînă cînd pot din nou suporta arsura pe care o produce privirea "emisferei stîngi". Dar nu voi putea închide ochii raţiunii mele, numai pentru că imaginile pe care le refractă sînt urîte. Aş stinge astfel o lumină dinăuntru, care mă leagă de partea mea dinafară. Pentru fericire, nu vreau să renunţ la luciditate.E greu să fii intoxicat de realitate. Dar nu vreau nici să fiu senin, într-o lume virtuală.
Nu e vina ferestrei că arată o hîdoşenie. Nu se indreaptă lumea dacă bagi capul in nisipul liniştii tale. Admit că e legitim să te menajezi şi că poţi să te construieşti intern după dorinţă. Paralizat de preplexitatea politică, te poţi refugia în spatele unui raport pasiv cu exteriorul: priveşti, îţi joci rolul, te bucuri de rezonanţe, nu pui la inimă şi nu intervii. Încerci să nu faci rău altora. Nu participi la lupta pentru sănătatea metabolismului colectiv, te rezumi la a trăi inăuntrul sistemului construit de alţii, suportînd consecinţele şi influenţele.
O astfel de strategie de "conservare", nu e insă o laşitate iresponsabilă? Nu e normal şi corect să contribui şi tu la stabilirea mecanismelor comunitare faste, să faci ceva pentru ca să nu ţi se poată face "ce ţie nu-ti place"- nici ţie, nici altora? E bine să nu violezi, dar nu e şi mai bine dacă poţi împiedica violuri?
Iata de ce, probabil, nu mă pot linişti nici măcar în perplexitate. Deşi miros de mult a incins. Dacă nu găsesc o metodă mai bună pentru a mă răcori, rămînînd treaz, mă va salva doar scoaterea din priză. Deja n-a fost sa fie?
Nu ştiu cum poate fi domesticită contrarietatea. Am înţeles cumva problema, nu şi răspunsul. Dacă aş putea vizita unda altor deveniri , mai adînc decît o permite comunicarea şi imaginaţia… De ce intervin? Scriu altora, ca să întreb. Formularea întrebărilor cere incredibil de mult efort şi curaj.
Trocul cu idei presupune însă reciprocitate, onestitate şi responsabilitate. Îmi sondez intimitatea, ca să nu propun leacuri otrăvitoare, căi spre surpare - dar nici să nu risipesc seminţe eventual fertile- în alt spaţiu interior. V-am prevenit să citiţi acest text cu prudenţă…
E rîndul dumnevoastră… Spuneţi-mi cum poate cineva depăşi punctul în care m-a adus această
aventură circulară? Cunoaşteţi incursiuni similare? Cum s-au terminat? Unde se derulează acum cele în curs? Am camarazi care au reuşit să se organizeze, să se sprijine? Le puteţi vorbi ?
Voi întîlni la timp pe cineva care să fi găsit soluţia?
Ioan Roşca , 24 ianuarie 2006
|