|
Clasificarea înjghebată mai jos are doar rostul de a contextualiza o întrebare, localizînd-o faţă de un reper de lucru. Este radicală contrapunerea "stataliştilor" (care admit legitimitatea disciplinării individului, întru protecţie- de agresivitatea celorlalţi, prin intermediul normelor si instituţiilor care rezolvă suportabil conflictul de interese- transformînd persoana în cetăţean) , cu "anarhiştii" (care refuză încoporarea individului într-o structură funcţională care-l transformă în componentă de macro-organism) . Ea nu trebuie confundată însă cu cealaltă înfruntare, dintre stataliştii convenţionalişti (şi de regulă, universalişti/cosmopoliţi) şi naţionaliştii organicişti- care se înfruntă doar pe terenul esenţei - naturale sau artificiale- a colectivismului, admis ca fundamental legitim. Individualiştii nu doresc estomparea existenţială a persoanei, nici într-o agregare formalistă- impusă prin reguli care programează, nici într-una organică- produsă prin simbioze care constituie. Apără plenitudinea eului personal, interesată de rezonanţe, dar incompatibilă cu orice satelizare Între promotorii statului şi a neamului există apropieri colectiviste adînci, acoperite de aparenţa acut conflictuală. În schimb, între cele două tabere individualiste - cea morală/solidaristă şi cea amorală/imorală/egoistă există, dimpotrivă, aparenţe de apropiere care produc confuzie, acoperind un conflict ireductibil. Ambele categorii de individualişti refuză să-şi trădeze libertatea proprie în numele unor scopuri supra-individuale, dar ce poate fi comun între atitudinea celor care încalcă fără scrupule interesele altora, şi cei care - dimpotrivă- consideră sfîntă nu numai libertatea lor ci şi pe a celorlalţi- pentru care sînt chiar dispuşi să se sacrifice? Dimensiunea socială a individualismului solidarist sincer îl plasează într-o contradicţie profundă, de care individualiştii puri, scapă- ceea ce îi ajută să creeze aparenţe de suprafaţă utile descurcării egoiste. După ce delimităm tabăra individualiştilor morali de cea coerent egotică, deci egoistă (o dată separată poziţia individualistă de cele colectiviste- sociale, etnice etc.) ne trezim în faţa unei noi despicări: între cei ce aderă intern la dreptate, cinste, bunătate în numele unei credinţe (religii) şi cei care aleg/trăiesc aşa deşi nu au o temelie mistică la baza atitudinii lor, neputînd spune decît că fac ceea ce îi îndeamnă conştiinţa/inima/cheful . Fără a putea preciza nici măcar dacă e vorba de ceva înăscut sau impregnat prin educaţie. Pentru delimitarea acestui profil să ne gîndim la un Malraux, Camus, Cioran, Celine. Pretind că acest filon tragic al condiţiei umane se află într-o situaţie conştienţială ne-sustenabilă, din cauza nerezolvării problemei temeliilor trainice pentru eşafodajul sensurilor polarizatoare- pe care ceilalţi au depăşit-o , de bine de rău. Căci, aşa cum excelent arată Blaga, trofismul care dă energie maşinăriei conştiinţei cere o amăgire reuşită, funcţională, sănătoasă, persistentă. Goana după himere printre "diferenţialele divine" pare resursa motivaţională pusă la dispoziţia noastră de "marele Anonim". Dar ea funcţionează pentru candizi. Dintre cei ce îşi conştientizează condiţia, puţini par a se mulţumi, poetic, cu "corola de minuni a lumii", încîntaţi că, prin "lumina" lor, "sporesc a lumii taină". Astfel de stări exaltate nu pot creea decît "echilibre" contorsionate. Polarizările interne virbratile, alterînd cu depolarizările- duc la nelinişti extreme, greu de apărat- de descîntare, lehămitire, nebunie. Naţionaliştii s-au înzestrat cu un sistem coerent de intuiţii/emoţii ce nu pot fi contrazise, căci nu rămîn pe terenul raţionalităţii discursive. Stataliştii s-au echipat cu ditamai păienjenişul teoretic, ce oferă şi el adăpost faţă de vid, oricui fuge de complicaţii. Religioşii scapă de un "de ce?" prea scormonitor, mutînd concluziile printre ipoteze- sfinta circularitate făcînd minuni. În fine, chiar şi egoiştii, care aveau oarece dificultăţi în plan doctrinar (pentru că interesul real al egoistului este ca ceilalţi să creadă în bine- ca să fie mai uşoară lupta cu ei- deci nu are de ce predica egoismul ) au supurat - întru acoperire- speculaţii ingenioase despre mîna invizibilă care ar aduce bunăstare tuturor celor ce luptă împotriva celorlalţi. (Nu vorbim aici despre egoiştii primitivi, majoritari, care-şi văd de treabă folosind tot ce le vine la îndemînă fără să-si piarda timp cu teorii, menite paralizării concurenţei credule). Şi atîtea "isme" hibride (socialism, liberalism etc.) etc, s-au fabricat pentru toate nevoile, pentru ca sufletele să-şi găsească încălţări doctrinare pe potrivă. (A se vedea - ca exemplu de plasticitate fertilă- modul cum Zeletin promovează adoptarea comercialismului descurcăreţ, de către cei ce voiau să facă faţă străinilor eficaci- cu preţul adoptării modului lor de a fi, sacrificiu pe care Zeletin îl admite explicit- semnalîndu-şi respectul nostalgic pentru perdanţii taberei tradiţionaliste) Faţă de toţi aceştia, individualiştii morali văduviţi de credinţă, sînt într-o situaţie grea, pe care o maschează eroic cu şarje spectaculoase dar sterile (cum ar fi trimiterea la "mitul lui Sisif"…), fiind roşi subteran de o vacuitate care, dacă nu e rezolvată cumva, duce la disperare şi extincţie. Stările instabile , alternînd sinusoidal, nu se pot prelungi la nesfîrşit, degenerînd într-o oscilaţie destrămătoare, mai atenuată la firile nevitale. Dacă nu reuşeşti să dai un sens pozitiv împotrivirii tale la ticăloşia cîştigătoare (în plan practic) eşti condamnat la o insatisfacţie ce va împinge procesul de deconstrucţie spre deznodămîntul firesc. De aceea, trăitorii acestui destin spiritual dificil ar fi trebuit de mult să se asocieze creativ (dacă tot au o problemă comună şi un instinct fratern) în a cauta o soluţie problemei temeliei absente, găsind o cheie atitudinală nouă (căci ea nu poate lua forma care corespunde celorlalte formule de echilibrare). Deocamdată, nu se poate nici măcar intui direcţia unei evadări din perplexitatea declanşată de conştientizarea lipsei de temei a năzuinţelor de nobleţe liberă, de libertate nobilă. Încercările de a defini, un suport credibil/stabil pentru atitudinea onorabilă-lucidă (echilibristica contorsionistă a contradictorialităţii asumate, sfidarea paradoxalistă, revolta sisifică, dialectica fără început şi sfîrşit, umorul abisal etc.), nu au descoperit/definit o politică existenţială viabilă, nu au găsit formula care să satisfacă şi pretenţiile setei de cunoaştere/adevăr/esenţă şi nevoile de sănătate bio-spirituală primitive, nedeturnabile. Unii dintre aventurierii care, rezonînd cu provocarea ce l-a străbătut şi pe Nietsche, s-au sumeţit pe piscurile mortale ale lucidităţii demiurgice ce caută sursele generozităţii, a minidumnezeului (supraom) ce-şi stabileşte sensurile, vor reuşi poate să reculeze spre poziţii clasice- religioase, conformiste, pragmatice, cinice, etc.- uitînd ce nu poate fi dus de om. Dar reduta va cade. Voi fi probabil printre victime. În speranţa că aş mai putea evita această prăbuşire colectivă, părăsind la timp rîndurile celor supţi nemilos de vid, înfruntînd eventualitatea tot mai probabilă că meciul va fi pierdut, încerc să creez aici o distanţă faţă de tabăra cu care ar fi trebuit să mă identific, nevorbind despre ea cu "noi", cum ar fi fost firesc. Căci… poate pot spera…. că totuşi nu m-am înţeles încă… Dar trucul nu mă convinge. PS Val susţine că in loc de a fi distructiv, tremoloul filosofic convine nihilistului care are complicaţia vitalităţii. O fi. În schimb, vitalul care dă peste abisul nihilismului nu văd ce ar cîştiga din perpetua revenire pe muchia prăpăstiei. Ioan Rosca 22.8.2020 |