|
Fiinţarea şi devenirea se îmbină inseparabil în Eu. Prima - dă continuitate celui care se schimbă, a doua - creeză o formă fiinţării sale. Filozofii, psihologii, moraliştii - scrutează dinăuntru fiziologia fiinţării devenitoare, sănătatea şi bolile ei, tipologiile. Există şi o perspectivă exterioară - comunitară sau pragmatică. Supravieţuirea şi ameliorarea vieţii unui specimen, în conditiile unui mediu schimbător - cer capacităţi de adaptare. Persoana şi comunitatea trebuie să aiba flexibilitate, capacitate de a învăţa să fii şi chiar să devii altfel. Ele evoluează. Plasticitatea intră însă în conflict cu inerţia, cu continuitatea, periclitînd stabilitatea existenţială. Contradicţia e inevitabilă: adaptarea fiind cea care permite cuiva să se menţină … modificîndu-se. Rezolvarea raportului conservare-schimbare depinde de fiecare, după o formulă născută (temperament) sau educată (credinţă). Poate fi supusă "formării", presiunilor, "paradigmelor", etc. De aceea, progresismul şi conservatorismul se înfruntă, dintodeauna. Omul "recent" a fost îndreptat spre cît mai multă fluiditate. Motivul e uluitor: nevoia de a-l face să cumpere frenetic mărfuri "noi" - întreţinînd societatea de consum, omul "uşor" nu opune inerţie. Astfel au ajuns Pepsi Cola şi Microsoft, sau diverşi "experţi" politici, demiurgi ai devenirii umane. Situaţie îngrijorătoare, căreia unii încearcă să-i opună o retrogradă rezistenţă "ecologică". Cei care conduc comunităţile, au învăţat să modeleze fluxul fiinţării colective. În mai multe domenii (psihologia mulţimilor, politologie, comunicaţii în masă, etc.), observarea "etnografică" a fenomenelor, întărită cu metode "experimentale" şi "de cercetare-acţiune" au condus la procedee de influenţare sau programare a metabolismului societăţii. Acest text nu e dedicat observării inginieriei socio-intelectuale pe care o susţine ştiinţa dresării individului şi a societăţii. Imi pun aici doar întrebările: Este domesticirea în masă un proces artificial (forţat, abuziv) sau ea corespunde unor disponibilităţi (nevoi) ale speciei noastre? Este domesticibilitatea (plămădibilitatea) noastră înnăscută, sau este şi ea educabilă? Am ajuns la această framîntare (teoretică) stîrnit de dezamăgirile provocate de observarea versatilităţii românilor. Sînt conştient că observaţiile făcute sînt valabile, mai mult sau mai puţin, şi pentru comunităţi umane plasate în alt spaţiu, alt timp, sau alt destin. Ar fi interesant de văzut dacă fenomenele se regăsesc fidel sau există un specific românesc, o formulă de adaptare originală, românească. Nu neg deci interesul provocării lansată de domnul Răzvan Teodorescu în cadrul prelegerii sale de la Montreal (18 septembrie 2005) care i-a invitat pe europeni să înveţe de la români Tranzacţionismul. Am putea compara societăţile "tranzacţioniste" (pilotate de oportunism), "contractualiste" (pilotate de convenţii) şi "fundamentaliste" (pilotate de credinţe). Dar mă voi rezuma la a împleti un buchet de experienţe româneşti. În superba sa incursiune - mărturie în condiţia umană ("Inchisoarea noastră cea de toate zilele"), Ioan Ionid povesteşte, printre alte întîmplări pline de tîlc, cum au trăit deţinuţii politici din închisoarea Piteşti momentul revoluţiei din Ungaria. Parcurgînd monumentala sa carte, cititorul e pregătit temeinic pentru a sesiza semnificaţia evenimentelor relatate. Sintem în toamna anului 1956. Deţinutii se bucură de cîteva luni de o uşurare a condiţiilor de detenţie. Parţial din cauza trecerii - la nivel naţional - la o "etapă" mai "blîndă", parţial ca urmare a războiului pe care îl cîştigaseră cu conducerea închisorii din Piteşti, printr-o eroică grevă colectivă a foamei (singura manieră în care au putut frâna regimul de exterminare la care erau supuşi). Deţinuţii suportaseră pînă în acel moment un tratament atroce, care umpluse gropile comune şi le slăbise rezistenţa fizică, la limita supravieţuirii. O mare parte rezistau însă moral (încăpăţînare miraculoasă de care nu mi-l mai imaginez capabil pe Omul Nou, comunist sau post-comunist). Manifestau o supunere aparentă la reguli, pentru a împuţina numărul de zile de carceră distrugătoare. Izolaţi, ei işi bazează rezistenţa pe speranţa sosirii americanilor şi răsturnării regimului criminal. Pentru a-şi întreţine moralul, îşi procură cu greu informaţii (comunicaţii între ei sau cu deţinuţii de drept comun din altă secţie). Beneficiază pentru "ţinerea la zi" şi de sprijinul ultra-discret, dar crucial, al unui planton (Daniel) şi al unui gardian (Dobre). Toţi ceilalţi gardieni îi tratează cu exces de răutate, prostie şi cruzime. În acest climat îi găseşte revoluţia din Ungaria… Înainte chiar de a afla informaţii despre evenimente, observă o schimbare uluitoare a atitudinii gardienilor. Tot mai puţin agresivi. Tot mai concesivi. Ba chiar, încep manifestările de simpatie. Cel mai dur dintre zbiri, găseşte calea să-i asigure… de toată înţelegerea lui : "Ştiu că nu sînteţi vinovaţi, sper să fiţi acum eliberaţi, nu mi-am făcut decit datoria". Informaţiile penetrînd de afară explică metamorfoza: în Ungaria comunismul e aruncat la coş, iar torţionarii sînt spînzuraţi în stradă… Dacă se intoarce foaia şi la noi ? Puşi la curent, deţinuţii se metamorfozează şi ei. Işi îndreaptă spatele, îşi eliberează privirea. Şoptesc. Apoi vorbesc. Rîd. Încalcă consemnele. Se pregătesc de liberare. Sint cuprinşi de frenezie. Inchisoarea e de nerecunoscut. Totul s-a schimbat, toţi sint alţii. Pînă în ziua în care … armata rusă intră în Budapesta. Zdrobeşte revoluţia. Pedepseşte vinovaţii. Uşurat, guvernul român dă imediat indicaţii către penitenciare: strîngeţi şurubul, zdrobiţi orice potenţial de rezistenţă. Bandiţii sînt periculoşi- terminaţi-i! Replierea e atît de bruscă, încît ar genera o situaţie hilară, dacă nu ar fi de un formidabil tragism: într-o dimineată, urmau să se întîlnească, faţă în faţă, grupul entuziast şi indisciplinat al prizonierilor (neinformaţi de schimbare), cu grupul gardienilor, însărcinaţi cu reintroducerea brutală a disciplinei exterminatoare. Spre norocul deţinuţilor, gardianul Dobre face un gest extraordinar, riscă totul şi-i previne, în timpul nopţii. Astfel, carnagiul e parţial evitat, dar nu şi reintroducerea terorii. Reapar, ca prin miracol, deţinuţi aparent resemnaţi (în legitimă apărare) şi gardieni hiper-zeloşi, hotariţi să stîrpească soiul dăunător al "politicilor". Iată un exemplu de plasticitate. În sumedenia de cărţi care descriu instalarea regimului comunist (în care am găsit şi suficiente exemple de demnitate, generozitate, consecvenţă şi eroism), frapează viteza uluitoare cu care s-a transformat România. Stiu că era înţesată de armata rusă. Inţeleg cum au fost unii păcăliţi, intimidaţi sau cumpăraţi. Nu subestimez efectul nemulţumirilor şi dezechilibrelor din vechiul regim. Nici scara agresiunii securi-comuniste. Dar totuşi … Prea repede au putut fi închişi, în cascadă, politicienii de toate culorile. Prea repede s-a înroşit armata română. Prea repede s-a schimbat tonul în publicistica românească. Prea repede s-au înţeles avantajele proprietăţii comune. Prea repede s-au convertit agenţii siguranţei… şi atîţia intelectuali. Găsesc în cartea domnului Adrian Cioroianu: "Pe umerii lui Marx", un capitol foarte expresiv: "Un studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944". Aflăm aici cu ce uluitoare viteză şi energie s-au repezit mulţi fruntaşi ai societăţii româneşti (afacerişti, ofiţeri, oameni de ştiinţă, de cultură, de artă, etc.) să-şi manifeste iubirea aprinsă (brusc) faţă de URSS şi de Stalin! Nu se stinseseră încă bine reverberaţiile consensurilor trecute (pro-german, pro-antonescian, pro-carlist, pro-legionar, pro- democratic) şi valul noului entuziasm se ridica la cer! Se mentionează obsesiv faptul că PCR avea sub 1000 de membri în 1944. Mai rar observăm însă formidabila explozie de înscrieri care a urmat, după ce s-a schimbat macazul şi lumina a venit de la răsărit. Cu aceeaşi forţă de înrolare care umflase brusc şi rîndurile legionare, doar cu cîţiva ani înainte… Mergînd în spate, spre amontele istoriei, înnotăm cam în aceeaşi apă… Specificul tranzacţionismului românesc faţă de alte reţete de adaptare şi supravieţuire e bine sintetizat în sentinţe larg adoptate: "Fă-te frate cu dracu' pînă treci puntea!", "Apa trece, pietrele rămân…", " Capul plecat, sabia nu-l taie…", "Mai bine să moară mă-ta decit să moară mama ", etc.… Uluitoarea capacitate de adaptare, cameleonică, să fie perenitatea noastra? Cum interferează ea cu fatalismul baciului mioritic şi cu abnegaţia meşterului Manole? Nici în ultimul timp, formula plasticităţii totale nu pare a se fi schimbat. Folosind-o de cheie interpretativă, întelegem imediat şi acomodarea generalizată cu comunismul… şi dezbararea generalizată de el şi entuziasmul general din decembrie… şi trădarea generală a revoluţiei, dupa 1990. Inlocuirea reversibilă a consensului "Nu ne vindem ţara acaparatorilor !" cu consensul " Să vindem imediat totul investitorilor!". Trecerea de la "respect faţă de oamenii cu stare" la "moarte exploatatorilor", a ajuns la actuala admiraţie pentru întreprinzători, dar poate fi urmată oricind de o nouă vînătoare de parveniţi. Şi atîtea alte patimi sinusoidale (credinţă-necredinţă-credinţă- etc.). Intelegem de ce românii, atît de naţionalişti, au devenit pro-ruşi, apoi autonomişti- pentru ca azi să fie atit de pro-americani. Devine explicabil faptul că, după căderea celor două turnuri WTC din septembrie 2001, s-a manifestat un îngheţ straniu în mediul de afaceri din Bucureşti: noua protipendadă stătea în aceeaşi espectativă care cuprisese şi gardienii de la Piteşti: dacă se schimbă direcţia vîntului? De-abia cînd SUA a dovedit că reia situaţia în mînă, au repornit motoarele Cîntării sale din Romania. Să ne amintim şi graba cu care domnul Lup, în numele PNŢ-CD, a iesit pe postul TVR, în ziua puciului de la Moscova, pentru a reaminti prietenia tradiţională dintre popoarele noastre… Convertibilitatea politicienilor spre partidul care a cîstigat alegerile. Versatilitatea electoratului romanesc. Politică de ţară mică sau de ţară cu oameni mici? Dacă privim situaţia de la 22 decembrie, prin prisma versatilităţii oportuniste, dincolo de detaliile de culise, situaţia se limpezeşte. Sătui de Ceauşescu, care nu le permitea să se bucure plenar de poziţia în oligarhie, speriaţi de o revoltă incontrolabilă, întelegînd că se trece la o nouă etapă în lagărul comunist, Tovaraşii au procedat la năpîrlire. Dar nu orbeşte! Au jucat la ambele capete, pentru a cădea oricum în picioare, putîndu-se plia (adapta) în ultima clipă, în funcţie de cîstigător. De aceea l-a parcat Stănculescu pe Ceuseşcu la amicul său Kemenici. Dacă ar fi cîştigat "ordinea de partid şi de stat", cei doi ar fi devenit salvatorii regimului, scăpînd de represaliile cumplite ce ar fi urmat. Cîştigînd "revoluţia", au devenit eroii ei, debarasîndu-se de Ceauşescu la momentul potrivit (probabil în clipa în care s-a ajuns la masa verde la o înţelegere privind continuarea, între noii şi vechii stăpîni). Cred că oricine are în tolba de amintiri din acea perioada, o sumedenie de exemple de oportunism. Şi eu am dureros de multe. Intîlnirea mea cu cameleonul românesc post-comunist a început pe 27 decembrie, cind am încercat să instig salariaţii Electronica-Service (din Bucureşti) la schimbarea vechilor lor conducatori, la sigilarea biroului de personal şi de Documente Secrete. Nu m-a susţinut nimeni în acea sedinţă… în schimb, dupa terminarea ei, m-au felicitat colegii la toaletă, pentru combativitate. Iar un inginer mai prietenos mi-a recomandat să nu mă bag, pînă nu vedem cum se termină. Aşa a fost şi mai departe, la toate nivelele. Nu s-au băgat. Iar azi se miră de ce a ieşit sau rîd de cei care s-au expus. Romanul majoritar intră în revoluţii, numai după ce simte că vor reuşi. Atunci îi înfloreşte dizidenţa. În rest, îşi acomodează uşor gîndirea la dogma de serviciu. Semneaza consensul în alb. E curajos, după ce pătrunde în tabăra învingătoare. Necruţător cu cel slab, dar înţelegător cu cel tare. Caracterul său e atît de flexibil, încît e sincer cînd minte. În forma slabă, ca să-şi protejeze conţinutul, îşi schimbă oricind pielea. În forma tare, ca să-şi protejeze pielea, îi schimbă oricind conţinutul. Bucuros de libertatea de a intelege necesitatea, nu simte necesitatea altei libertăţi. Patapievici e hulit azi pentru că, exasperat, a descris în "Politice" omul fara coloană! Ciudată (ipocrită, incoerentă) iritare: ar trebui ca adaptabilul să fie mulţumit de starea lui amorfă, plastică, să denunţe rigiditatea structurilor sufleteşti cristaline. Existenţa unui cult pentru alde' Maniu, Coposu, etc. - excepţionali prin faptul ca s-au purtat normal pentru un om consecvent, arată că mai persistă nostalgii. În schimb, ciniciii emancipaţi pe care îi produce modernitatea, par a se simţi perfect în postura fluida. În ultima fază, probabil că alienarea destructurantă nu mai e percepută dinăuntru. E însă loc de paradoxuri şi în oportunism. Nevoile inerţiei îşi scot colţii. Nu cred că românilor le place să comute prea des de la o credinţă la alta, de la o înregimenatare la alta. E totuşi obositor. Re-alinierile risipesc parţial capitalul cîştigat prin supunere. De aici se trage, cred, nevoia lor de stăpîni cît mai puternici, cît mai siguri, cît mai trainici. Care să nu te lase în aer prea repede. Americanii par acum partida ideală. Percepind un asemenea tablou, cred că mă pot destinde putin. Gravitatea excesivă se înmoaie, în oceanul de derizoriu. Nu mai e atît de neplăcut să profesezi idei nepopulare. Succesul sau insuccesul unui gind şi aşa nu depinde de conţinutul lui, ci de autoritatea care îl susţine. Credinţa, fiind o problemă de putere, nu mai e critic să o distingi de mit. Marx şi Lenin au intuit ceva. La fel şi cei care au contracarat regimurile comuniste. Dacă o grupare - cu idei similare alor mele - ar lua puterea, peste noapte, o mare parte a românilor ar deveni pasionaţi de cunoaştere, profunzime, iluminsim, luciditate, emancipare, creativitate, … perplexitate. A doua zi dupa o răsturnare (la care nu s-ar mai întrevedea răsturnarea), românii ar întelege, ar adopta, iubi şi sluji noile paradigme. Mă miram stupid cît de repede au înţeles ei după 1989 primatul proprietăţii, capitalului, pieţei, etc. Oricînd ar putea re-urî proprietatea privată, cere naţionalizări, denunţa explotarea, etc. Dacă nu mă înşel, măcar parţial, atunci nu prea întrezăresc evadarea. Ioan Roşca, 12 ianuarie 2006 |
|
|
<<< Închidere >>> |
|