In curand se implinesc doua luni de la ultimele alegeri generale desfasurate in Romania !

Este un timp deopotriva suficient si pentru a nu se putea spune ca noii formule de Putere nu i s-a acordat o “perioada de gratie” pentru a demonstra ceea ce poate, dar si pentru a trage primele concluzii si a ne putea pronunta asupra chinuitoarei intrebari care, celor mai multi, le-ar veni pe buze: Nu cumva am fost, din nou, inselati, mintiti cu promisiuni gaunoase ?

Si, pornind de aici, voi incepe un ciclu de editoriale grupate sub titlul de mai sus. Pentru ca, sunt tentat sa cred ca, dupa 15 ani de sperante neimplinite si suferinte, nebanuite de cei multi in acel insangerat decembrie ’89, destui compatrioti ar trebui sa-si puna intrebarea: Incotro se indreapta Romania ?

Pentru a putea sa-i oferim si un raspuns, in ciclul anuntat, voi incerca sa abordez trei etape distincte: Ce a fost ?; Ce este ? si… Ce va fi ? Pentru a face mai atractiva lectura lor, voi recurge la citarea unor articole aparute in presa noastra carora le voi adauga si comentariile semnatarului acestui ciclu. Asadar,

Ce a fost ?
- Revolutia deturnata (furata)
Intr-un editorial in 2 parti recent aparut in publicatia partidului-televiziune, Vladimir Tismaneanu incearca sa desluseasca, dupa 15 ani, semnificatiile evenimentelor petrecute in decembrie ’89. Si, chiar asa isi si intituleaza articolele: “Semnificatiile revolutiei romane”
(http://www.jurnalul.ro/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=147091&mode=thread&order=0&thold=0 &
http://www.jurnalul.ro/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=147780&mode=thread&order=0&thold=0 ).Iata ce putem citi, in primul,

“[..]Revolutia din decembrie 1989 s-a nascut ca o explozie de revolta populara impotriva unei dictaturi totalitare aflate in criza terminala.
La 15 ani de la Revolutia din decembrie 1989, putem face o serie de consideratii privitoare la natura acestui moment istoric si a semnificatiilor sale. Vorbesc despre o pluralitate de sensuri pentru ca, in spiritul gandirii lui Karl R. Popper, privesc fenomenele politice ca avand mai mult decat o semnificatie. Sa spun din capul locului ca in decembrie 1989 Romania se afla in chip incontestabil intr-o situatie de criza politica, economica si morala. Vechiul regim isi traise traiul si nu mai avea resurse de supravietuire. Ii ramasese doar recurgerea la teroare psihologica si fizica.
Mai intai in Valea Jiului, in vara anului 1977, apoi la Brasov, in noiembrie 1987, dictatura lui Ceausescu se confruntase cu miscari spontane de respingere a sistemului represiv. Mitul conducatorului predestinat, precum si acela al partidului comunist ca "detasament de avangarda al clasei muncitoare" se spulberasera definitiv. Demagogia nationalist-sovina, menita sa asigure fundamentul simbolic al dictaturii, era doar o perdea de fum utilizata de propagandisti cinici pentru obtinerea propriilor avantaje. "Socialismul dinastic" devenise si mai vulnerabil o data cu initierea de catre Gorbaciov a strategiilor de liberalizare cunoscute sub numele de perestroika si glasnost. Ceausescu era izolat pe plan international si detestat de o populatie disperata. Revolta de la Timisoara din 15 decembrie 1989 a fost momentul inaugural al seriei de actiuni care aveau sa culmineze la Bucuresti si in alte orase in zilele de 21 si 22 decembrie si care au constituit efectiv o revolutie ca modalitate de intemeiere a libertatii. Decizia lui Ceausescu si a ciracilor sai de a deschide focul la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte centre urbane a creat in Romania o situatie diferita de aceea din celelalte state ale blocului sovietic. Nascut din violenta si brutalitate, regimul pierea in chip violent si brutal. Isi dovedea, inca o data, deficitul total de legitimitate si proba natura ilegala, criminala, a existentei sale.
Faptul ca in Romania a avut loc o revolutie mi se pare greu de negat, macar la nivelul consecintelor. A fost insa o revolutie intrerupta, si tocmai aceasta intrerupere explica convulsiile ulterioare. In prima perioada de dupa fuga si executia lui Ceausescu, am fost si eu printre cei care am sustinut ideea ca era vorba de o revolutie pur si simplu. Scriam astfel, chiar pe data de 23 decembrie 1989, un articol (op-ed) in New York Times, in care salutam pe noii lideri in "saltul lor spre democratie". Platforma radicala a Consiliului FSN m-a amagit si pe mine ca tara se afla pe drumul despartirii totale de trecutul comunist. Cateva saptamani mai tarziu, observand regruparea birocratiei nomencklaturiste in noile structuri, scriam un articol in revista The New Republic (5 februarie 1990) cu titlul "New Masks, Old Faces" (Masti noi, chipuri vechi). Scriam atunci, si nu mi-am schimbat pozitia, ca o revolutie autentica fusese deturnata de un grup politic format din fosti aparatcici comunisti, ideologi reciclati, securisti camuflati si chiar aventurieri politici. Vidul de putere instaurat prin plecarea lui Ceausescu din sediul CC a fost rapid substituit prin formarea unui nou nucleu hegemonic sub conducerea echipei Ion Iliescu-Silviu Brucan-Petre Roman. Dumitru Mazilu a jucat un rol temporar si, in fond, marginal. Noii lideri nu ar fi putut sa-si construiasca baza de putere fara sprijinul armatei si al niciodata disparutei Securitati. De aici si rolurile jucate de Nicolae Militaru, Iulian Vlad si Victor Stanculescu. [..]”

In finalul primei parti, autorul cartii-interviu cu Ion Iliescu, extrage si o prima concluzie:
“[..] A fost vorba, asadar, de o revolutie reala "hibridata cu o camuflata lovitura de stat urgentata de imprejurari, catalizata de un accept extern al Marilor Puteri, in cea din urma fiind implicate grupuri de putere alcatuite din comunisti anticeausisti (cu filiere de sprijin in Armata si Securitate), care au gasit oportunitatea de a inlocui vidul de putere legat de fuga si capturarea lui Ceausescu si au negociat cu factiunile loiale dictatorului". [..]”

Completarea ei, o regasim in cel de-al doilea articol care incepe cu fraza:
“[..] Ambivalenta revolutiei din decembrie 1989 a constat in faptul ca geneza pluralismului a coincis cu o regrupare panicat-autoritara a nomencklaturii. [..]”
La randul sau, Tismaneanu il citeaza pe fostul ambasador al Frantei la Bucuresti care, asemeni multor altora a scris o lucrare dedicata revolutiei romanesti. Iata ce reproduce Tismaneanu:
“[..] … analiza fostului ambasador francez la Bucuresti, Jean-Marie Le Breton ("Sfarsitul lui Ceausescu. Istoria unei revolutii", 1997), pentru care revolutia s-a derulat in doua faze. Prima, sa o numim eroic-radicala, urmata de o a doua, cand fortele deziluzionate ale vechiului sistem, dar si unii dintre cei intrati in joc pe creasta valului istoric isi impun dominatia asupra structurilor de putere postcomuniste. Scrie astfel diplomatul francez: "Sunt convins ca nodul acestei a doua faze a revolutiei se gaseste in negocierile inevitabile dintre Securitate si oamenii aparatului de partid, pe de o parte, si «grupul» Iliescu, pe de alta, acesta din urma avand marja sa de manevra limitata de asteptarile populare dupa zilele revolutionare si de prezenta alaturi de el a intelectualilor «purtatori ai constiintei nationale». Se noteaza decizii precum suprimarea aproape imediata a pedepsei capitale, blandetea fata de personalul executant si o presupusa "slabiciune constanta a noii Puteri in fata razmeritei". Nu stiu exact cum putem masura aceasta "slabiciune". In fond, noua Putere controla Armata si, o data cu integrarea Securitatii in cadrul acesteia, detinea si controlul asupra detestatei institutii. Printr-o televiziune aservita si prin alte mijloace propagandistice incerca sa-si construiasca legitimitatea.

Ceea ce stim este ca una din semnificatiile revolutiei din decembrie 1989 a fost tocmai resurectia mult timp agresatei si umilitei societati civile romanesti. De la bun inceput, noii guvernanti se manifesta alergic in raport cu exigentele si revendicarile grupurilor de revolutionari si de intelectuali critici (ma refer in primul rand la Grupul pentru Dialog Social, privit de noua echipa drept un inamic sau, in limbajul epocii, "o sursa de instabilitate"). Linistea, stabilitatea, "reconstructia" pe fondul unui sistem dominat de partidul mare (FSN) sunt sloganele pe care noua Putere le utilizeaza intens. Isi atribuie chiar statutul de forta anticomunista, uzurpand astfel un titlu la care era prea putin indreptatita. Reconstituirea partidelor istorice este imediat acompaniata de pulverizarea spatiului politic si aparitia a zeci de grupuscule cu pretentii de a reprezenta si ele partide reale. Fictiunea pluripartidismului este utilizata spre a submina partidele istorice, inainte de toate PNTCD. Curand dupa naruirea vechiului sistem, noii guvernanti declara ca nu sunt dispusi sa imparta o putere pe care o detin doar datorita prezentei lor fizice in sediile aparatului guvernamental si relatiei speciale cu varfurile Armatei.

Lovitura de stat la care ma refeream (pomenita si de Nicolae Ceausescu in timpul simulacrului de proces incheiat cu executia fostului dictator si a sotiei sale in ziua de 25 decembrie) nu era una de tip clasic. [..]”
Parca amintindu-si de cartea in care incearca sa-l spele de pacate pe Iliescu, Tismaneanu, nu este nici acum dispus sa crediteze ideea loviturii de stat, despre care scrie ca n-ar fi fost una de… tip clasic.
“[..] O lovitura de stat ar fi insemnat o actiune de genul celei organizate in noiembrie 1989 in Bulgaria, unde Todor Jivkov a fost debarcat si inlocuit in fruntea partidului cu Petar Mladenov. In PCR nu a existat o asemenea aripa de tip reformator si scenariul bulgar era imposibil de realizat. Pentru camarila lui Ceausescu, speranta consta in venirea la putere a "delfinului" Nicu. Deci, cand vorbesc de lovitura de palat (ori de stat), ma gandesc la trecerea armatei si Securitatii de partea grupului care avea sa se coaguleze sub numele de Consiliu al FSN (in special Ion Iliescu, Petre Roman, Martian Dan, Virgil Magureanu, Gelu Voican-Voiculescu si alti cativa, intre care azi uitatul Cazimir Ionescu). Pluralismul era doar o concesie temporara. A trebuit lupta anilor urmatori pentru a deschide spatiul politic si a recunoaste ca revolutia initiala fusese nu doar o explozie haotica de nemultumire, ci o actiune colectiva cu scopuri radical anti-totalitare (anticomuniste). [..]”
In fine, intr-un puseu datorat unor nesperate mustrari de constiinta, Tismaneanu citeaza o a doua lucrare despre revolutia romana, prin care mai drege ceva din oportunismul care l-a facut sa devina tinta oprobiului tuturor intelectualilor autentici ramasi in Romania.

“[..] O alta carte recenta, datorata cercetatorului britanic Peter Siani-Davies, ofera o perspectiva riguroasa si nuantata asupra miturilor si realitatilor revolutiei romane. Intitulata "The Romanian Revolution of December 1989" (Cornell University Press, 2005), lucrarea se opune tentativelor de relativizare a semnificatiilor evenimentelor respective. Citez din concluziile cartii: "Suma revolutiei este mult mai mult decat teroristii si Frontul Salvarii Nationale, si orice studiu care nu recunoaste acest lucru risca sa diminueze rolul miilor de oameni care au iesit cu curaj pe strazi pentru a-l sfida pe Ceausescu. Acesti protestatari au fost cei care au facut revolutia romana din decembrie 1989 si, in ultima instanta, o parte din acestia au fost cei care au asigurat radicalismul evenimentului". [..]”

Desi s-a scris enorm, si cu diverse intentii despre cele ce s-au petrecut in acel decembrie insangerat, chiar si ceea ce am reprodus aici, cu comentariile de rigoare, cred ca este suficient pentru a schita punctul 0 de la care au pornit sperantele unui numar covarsitor de mare al romanilor. Celelalte aspecte mai importante ale urmatorilor 15 ani, le voi ataca, pe rand, in episoadele urmatoare.

(va urma)