Taxarea - ca mijloc de spoliere si tema de propaganda - Ioan Rosca, 30 ianuarie 2005

        Ne-am obisnuit sa fim taxati. Sintem educati incit sa percepem fuga de taxe ca o crima, nu ca o legitima aparare a celui jefuit de (prin) stat. Daca ne-ar goli cineva continuu jumatate din buzunar- am lua masuri: fugind (daca e prea puternic), refuzind (daca se poate) sau impotrivindu-ne brutal (daca ne putem permite). Denuntam taxarea "de protectie" din Sicilia. Cind insa ne buzunareste statul, avem un reflex Pavlov... de matura intelegere. Ne e rusine daca incercam sa ne "fofilam"- adica sa profitam de rezultatele muncii noastre. Sintem de acord ca evitarea taxelor (apararea de furt) trebuie tratata ca furt. Deplingem (in lectiile de istorie) darile, birul si zeciuiala regimurilor "injuste" din vechime- fara a vrea sa vedem cum am progresat : sintem jumuliti mai tare, fara ca sa mai percepem asta ca pe o nedreptate. Aprobam lupta cu "coruptia"... prin vinatoarea meditatorilor, medicilor si instalatorilor care se sustrag taxelor, pentru a umple bugetul secatuit de menajarea marilor buzunare si de mega-inginerii financiare. In loc sa luptam impotriva imbogatirilor frauduloase, aplaudam inconstient masuri care extind sclavia cetateanului fata de stat, in speranta ca ele ne vor ameliora nivelul de viata.
       O data acceptat principul datoriei fata de stat, pentru orice cistig, justificam controlul total al vietii noastre... ca supecti de evaziune. Ne pierdem libertatea, fiind supusi unui control tot mai orwellian, facilitat de "progresul tehnologic". Vom trece de la supravegherea securitatii la a fiscului....
       Cum am ajuns aici?

        De ani de zile observ problema taxarii ca un exercitiu de intelegere a sistemului de spoliere distribuita (difuza) in care traim. Evident ca, in cadrul acestui sistem, taxarea are multe justificari (in jurul ideii de serviciu public necesar). Nu contest deci taxarea, in cadrul sistemului. Ci o denunt cu tot cu el ! Fiecare argument care legitimeaza logic o perfida sclavie, e o dovada in plus ca sintem celulele unei societati bolnave.
       Pentru a scapa de logica indusa de actualul context, am facut incursiuni in trecut cautind modul cum a aparut si evoluat (calitativ, cantitativ si justificativ) ideea de datorie financiara fata de stat. Incursiune interesanta, din care extrag doar concluzia: ceea ce a aparut la inceput ca o masura speciala , pentru situatii speciale (razboi etc.) a devenit incet- incet miezul conditiei cetateanului, indicele si arma aservirii sale.

        Care e alibiul taxarii? O societate complexa, bazata pe un labirint de interdependente, organizata in unitati tot mai largi (atentie la efectul cresterii complexitatii si granulatiei- de la micul sat pina la marea comunitate mondiala)- are nevoi globale. Care cer masuri pentru organizarea unor infrastructuri vaste (spitale, scoli, drumuri etc). De care, indivizii nu au cum sa se ocupe direct. E nevoie de o administratie stufoasa, specializata in gestiunea afacerilor comunitare. Iar operatiile gestionate de birocratia statala- trebuie platite.
        Statul ar fi putut profita de dreptul de a fabrica moneda- platind unele servicii cu bani "noi" . Daca cresterea volumului de schimburi ar fi justificat (cerut) aceasta injectie de bani pe piata, s-ar fi evitat inflatia. Nu stiu in ce doze si in ce forme rafinate se foloseste aceasta metoda in Romania (in SUA- ea aduce de o suta de ani venituri uriase bancilor private ce formeaza "Federal Reserve").
        O alta cale (folosita in dictaturi, mai putin grijulii la aparente) este impunerea muncii "patriotice" , "voluntare" etc. Indivizii sint fortati sa "ctitoreasca" fara plata (sau platiti mizerabil) tot ce e necesar sistemului penitenciar. Nu se mai oboseste nimeni sa-i plateasca cu bani editati peste noapte sau sa-i angajeze pe salarii normale- ca apoi sa le ia inapoi – in forma de taxe.
        Ideea care s-a impus (fiind superioara ca tehnica de reglare a raportului rob-stat) este metoda taxarii. Cheltuielile publice se fac din buget. Acesta se alimenteaza de la toti cei ce profita de infrastructurile construite. Teoretic, e un joc cu suma nula: statul nu cistiga nimic, el e numai gestionarul buzunarului comunitatii, paznicul alimentarii si golirii sale.

        Practic insa ... se intimpla cu totul altceva. Masinaria statala se umfla canceros, ca o capusa, consumind resurse masive pentru propria intretinere (nu pentru serviciile facute publicului care plateste).
        In spatele ei, apar grupuri de interese, oameni de afaceri "cu intrare" , carora functionarii bine plasati si bine "unsi" le inlesnesc contracte cistigatoare (pentru ei- perdante pentru cei ce platesc taxe). O multime de firme "private" traiesc din extractii facute in rezervorul bugetar colectiv- cu ajutorul complicilor administratori.
       Comunismul ne-a aratat ce inseamna gestionarea avutiei colective. In occident, operatiile sint rafinate- dar esenta e aceiasi. Lupta politica are deci obiective foarte pragmatice: a ajunge la cirma "cazii" bugetare pentru a putea controla imparteala pe tevile de varsare. De unde- interesul pentru tevile de alimentare.
       Sofisticate perdele de fum ascund cetateanului modul in care sint folositi banii extrasi din buzunarele sale. Chiar atunci cind exista o oarecare transparenta, verificarea reala a eficacitatii cheltuielilor si oportunitatii contractelor- e o himera. Ca sa nu mai vorbim de posibilitatea cetatenilor de a decide ce sa se faca cu banii care le-au fost storsi. Ei nu pot decit privi neputincios spectacolul trocului dintre reprezentantii lor politici, administratorii banilor lor si vulturii de buget.

        In fine, atunci cind cetatenii dau semne de nervozitate, iesind din letargie si punindu-si intrebari periculoase despre sistem- masina trece pe ultima treapta: furtul din buzunarul generatiilor urmatoare. Se fac imprumuturi masive (bancile stau la pinda si incurajeaza desigur initiativa- traiesc din asta). Din ele se alimenteaza cheltuielile "necesare" si se astupa gaurile jenante. Populatia, nelovita imediat, nu contesta, nu controleaza daca nu cumva e vorba de o noua "extractie" din cada comuna. Se bucura ca s-a gasit o "solutie". Crede ( fara nici o dovada) ca banii introdusi "generos" vor fi folositi eficace, vor face pui. Sau spera ca sa suporte altii efectele.
       Datoriile externe sint compromisul dintre capusa si victima de azi, facut pe spatele victimei de miine. Care parinte ar face asa ceva copiilor lui? Care copil ar accepta asa "mostenire"? Dar cind e vorba de "altii"- nu se mai simte nimeni responsabil.

        Asta e taxarea, REALA. O pirgie prin care o oligarhie cu cumplicitati in administratie, goleste buzunarele cetatenilor ordinari. Este acest furt in doi timpi evitabil, prin ameliorarea regulilor jocului, sau e insasi motorul sau? Iata o intrebare majora.
       Chiar daca cineva s-ar indoi de generalitatea fenomenului descris mai sus, nu poate eluda faptul ca el are loc din plin in Romania (decit daca e interesat de perpetuarea situatiei). Oricine a incercat sa faca o firma ne-banditeasca in Romania s-a lovit de zidul taxarilor care o condamna la nerentabilitate (daca nu se intra in jocul coruptiei). Cum poate atunci dori populatia marirea jafului (sporirea taxarii)?
        Sa ne ocupam intii de blocarea furtului la tevile din spatele cazii. Sa depistam si sa astupam gaurile secrete ale pungii bugetare. De-abia dupa aceea are rost sporirea incasarilor de la cetateni. Altfel, alimentam un sac fara fund.
       Ce se doreste? Sa taxam atit de tare sclavii incit sa depasim pina si puterea de furt a capuselor ce ii sug prin buget?

        Nu ajunge ca sintem taxati... pentru ca muncim? Pentru ca facem un serviciu altuia. Pentru ca vindem un obiect (cumparat cu bani deja taxati). Sa observam vinzarea unui obiect in lant. Plateste o data cel ce l-a produs si vindut. Apoi cel ce-l revinde. Apoi urmatorul re-vinzator. Insumind, majoritatea profitului produs de obiectul respectiv e "cules" de stat.
       Va trebui sa platim si pentru ca ajutam vecinul sa-si taie porcul, pentru ca ajutam matusa sa pregateasca o petrecere, pentru ca ducem un prieten la servici cu masina, pentru ca dam o informatie unui amic, pentru ca facem lectiile cu copiii nostri? ( Sint servicii facute altora, eventual reciproce – deci troc...).
       Sau poate chiar... o sa fim taxati pentru ce ne facem noua insine? Sa ne taiem o chitanta fiscala cind ne radem, cind ne spalam, cind citim o carte. Sa taxam pe cei ce se nasc, iubesc, gindesc , respira.
        Si toate astea, numai ca sa putem satisface neasatioasa masina a statului- fagocitata de profitori?

        Sa admitem ca reusim sa impiedicam devalizarea bugetului. Ca el este folosit eficace, pentru cheltuieli de utilitate publica, conform dorintelor si nevoilor cetatenilor.
        Cine si cum trebuie taxat , echitabil (evitind egalitarismul si diferentialismul injust)? O echilibrare perfecta e iluzorie, din cauza complexitatii problemei (observati ce efect ar avea organizarea in comunitati mai mici...).
       Citeva criterii ar putea totusi fi folosite: sa fie taxati mai mult cei care folosesc serviciile, sa fie taxati cei care fac profituri din functionarea de ansamblu a societatii etc. Pare deasemenea rezonabil ca taxarea muncii deja prost platite e mai putin justificata decit taxarea muncii platite excesiv ( datorita dezechilibrelor "pietei"- impuse prin pozitii dominante in agrenajul sustinut de stat).
        Politica de "redistribuire" nu izvoraste numai din dorinta de a lua ceva din cistigul interprinzatorilor valorosi si a face pomana celor mai putin dotati (cum vad ca prezinta lucrurile unii doctrinari zelosi de la Bucuresti). Ci din nevoia de a compensa abuzurile prin care sint impiedicati pestii mici sa–si desfasoare vinatoarea in oceanul economic controlat de rechinii.
        Eu nu sint un adept al redistribuirii- prin taxare (un fel de furt de compensare a altor furturi, considerate inevitabile). As fi multumit daca s-ar impiedica distribuirea banilor colectati de la pestisori spre rechinii care controleaza statul. Si daca statul ar impiedica aservirea firmelor mici. Imaginati-va un campionat de fotbal dominat de echipe care folosesc mijloace incorecte (joc murdar, cumparari de meciuri si arbitri etc.) Eu nu vreau ca arbitrii, si responsabilii campionatului, sa distribuie goluri si puncte de compensare- echipelor pacalite. Ci sa impiedice jocul incorect.

        Politica de taxare e un revelator al esentei unei societati. O societate care taxeaza cistigurile prin munca mai mult decit cele rezultate din speculatii (dobinzi, bursa, afaceri, comert etc.) defineste statul ca un instrument care permite unora sa profite de ceilalti, fara ca acestia sa se poata impotrivi. Cind vezi ca "oamenii muncii" sint taxati nemilos in timp ce ciocoii scapa prin portite, special facute incit sa incapa prin ele ...numai pestii mari- intelegi repede ce macina moara politica.
        Edificator se comporta statul roman. Introduce taxa unica, masura care adinceste prapastia intre saraci si bogati- cind ea e cascata deja prea brusc, prea adinc si prea nedrept. Micsoreaza taxele pentru intreprinzatorii locali si straini- invitindu-i sa profite de mina de lucru ieftina, dar avind grija sa o taxeze puternic, incit sa-si ia partea din comertul cu sclavi. Dar nu de la omul de afaceri momit (care poate intoarce spatele dirijindu-se catre locuri cu salahori si mai ieftini) ci de la supusul neputincios- suge statul roman ultima picatura de vlaga. Nu e normal atunci ca victimele sa ceara patronilor o parte din salariu "la negru", pentru a putea supravietui din salariul mizer cistigat in 14 ore de munca pe zi? Pina unde poate merge ipocrizia vocilor (bine hranite) care fac apologia taxarii acestor nenorociti?

        Veti pune intrebarea: de ce nu se manifesta atunci o miscare puternica anti-taxe? Intervine enorma manipulare care incetoseaza gindirea cetatenilor romani. Nu trebuie uitata masina de propaganda pe care o intretine sistemul ( din buget- ca sa mentina aservirea celor ce platesc, ca si in cazul aparatului de represiune)
       Dar e vorba aici si de un alt fenomen, foarte bine explicat de paradoxul prizonierilor (expus intr-un alt text). Solidaritatea pe subiectul taxelor ar fi posibila numai ca un corolar al fraternitatii. Egocentrismul- o face imposibila. Doar interesele de breasla mai pot duce la actiuni comune. De aceea avem parte de greve ale profesorilor, doctorilor, soferilor etc.
        Fiecare dintre noi vrem sa fim taxati cit mai putin (si facem tot ce putem in sensul asta) , dar in acelasi timp- ca toti ceilalti sa fie taxati cit mai mult! Cu cit e mai umplut bugetul de concetatenii nostri, putem spera la servicii mai bune . Iata-ne aliatii statului in vinatoarea railor platnici (in afara propriei persoane). Iata consecinta unei organizari "colective" in care fiecare e contra celorlalti.
        Restul, il rezolva ipocrizia.

        Situatia este fundamental socialista (comunista chiar). bugetul este avutie pusa in comun. Un stat care pune mina pe 50% (si chiar mult) din ce cistiga fiecare, nu este 50% comunist? (in Canada, platim peste 40% din salar, 15 % TVA si alte bonusuri pentru tot ce mai indraznim sa facem).
        Atunci noi, pentru ce ne-am rasculat? Numai pentru a elibera din corsetul ceausist citiva imbogatiti, in timp ce masa supusilor ramine comunizata prin stat ?
       Sau invers sa scoatem din functie statul ca sa fim pastoriti direct de citeva corporatii?
       Sau, ca sa chibitam contradictia intre cei ce vor un stat puternic- ca sa ne poata fura prin el- si cei ce-l vor slab- ca sa ne poata fura fara grija interventiei lui .

        Coruptia nu e o boala a sistemului- este esenta sa.


<<< Închidere >>>