Societatea are nevoie de temelie economică sănătoasă, dar şi de temelie morală viabilă -comentarii la polemica Popa-Cojocaru şi la replicile faţă de prima mea intervenţie-

1. O mediere ratată.

Pus în gardă privind tentaţia împingerii "dialogului" spre obsesiile proprii, încerc să mă abţin (atîta cît pot) de la un eseu despre fenomenul explicaţiei (căruia i-am dedicat munca mea de cercetare). La finalul observaţiilor despre polemica în care am intervenit,  voi folosi totuşi ocazia oferită de o dispută în care se manifestă din plin dificultăţile redutabile ale comunicării consonante, pentru a aminti fenomenul neînţelegerii reciproce,  despre care ar fi bine să fim preveniţi, ca să nu coborîm contrapunerile spre certuri.

Consider că avem de a face cu două discursuri valoroase, coerente şi reuşite explicativ, dar care nu ajung să conveargă sau să se împletească fertil, promotorii fiecăruia văzîndu-şi de propria plămădire conceptuală şi nesesizînd, din păcate,  că nu vorbesc exact despre acelaşi lucru. Două demersuri paralele, între care nu am reuşit nici eu să fac cărări/punţi…Unul ar vrea să repare temelia morală a societăţii, altul- pe cea economică, ceea ce nu presupune neapărat contradicţie, dar nici echivalenţă sau includere, într-un sens sau în altul. Nereuşind să-şi combine contribuţiile într-o teorie multidimensională, doi români vrednici, rămaşi printre puţinii la căpătîiul unei societăţi bolnave, sînt tot mai convinşi că preopinentul se înşeală total , ba chiar că e de rea credinţă- ajungînd chiar să se duşmănească/insulte.

 Totuşi eu (admiţînd că mă pot înşela) îi simt de bună credinţă şi de calitate pe amîndoi, dar incapabili să (mai) intre intelectual în rezonanţă, încît să-şi poată acorda energiile fondatoare de sens. Şi mi-e milă, aşa cum i-am mărturisit deja domnului Popa, pentru  postura în care ne-a adus societatea, pe cei care au dorit să-i combată patologia.

            Am încercat să catalizez un dialog constructiv, amintind lucrarea subiectivităţii şi făcînd recurs la toleranţa faţă de alteritate. Şi ca o provocare la distanţare, am introdus un al treilea punct de vedere, "politicist" (axat pe dimensiunea creaţiei sociale asumate), pe lîngă cel "economicist" (al economiei morale -axul Cojocaru) si cel "juridicist" (al dreptului moral- axul Popa). Am ridicat problema legitimităţii regulilor jocului social şi am semnalat fiziologia complicată a proceselor de construire a sensurilor colective, nu din ambiţia de a forma un triunghi polemic, ci încercînd să le amintesc celor doi constructori de utopii posibile fragilitatea clădirilor la care accede condiţia umană.

Nu mi s-a răspuns temeinic la provocările de fond avansate în intervenţia iniţială (privind relativitatea prezumţiei de legitimitate a legii- dovedită şi de criminalitatea dreptului comunist, subordonarea justiţiei faţă de realitatea vieţii- justificînd creaţia politică, sau falsificabilitatea structurilor bazate pe reprezentare- în frunte cu statul etc.). Nu s-a comentat consistent demonstraţia mea că proprietatea a fost şi a rămas de drept (real, nu formal) a poporului, pînă azi, fiind înstrăinată banditeşte către cumpărători complici, de indivizi care au abuzat de un mandat de administrare, creat prin legi abuzive de scoatere din devălmăşie, emanate de uzurpatori  ai statului, care au abuzat, şi după 1990, de mandatul politic de legiferare, pentru a înzestra ilicit banda gardienilor lagărului comunist cu avuţia stoarsă prizonierilor. Deci, că ne aflăm în faţa unui fenomen tipic de falsificare  a reprezentării, care poate fi tratat similar cu situaţia unui "odious debt" (pentru a anula consecinţele imposturii) şi ridică problema fundamentală a contestării în corpore a regimului fesenist, care a continuat crimele celui comunist.

Nu prea am fost primit in jocul adversativ dintre cei doi combatanţi, încleştaţi într-o înfruntare personală, care nu au dat atenţie perspectivei mele, ci şi-au redemonstrat viguros dreptatea proprie, scoţînd foarte eficace în evidenţă slăbiciunile tezei celuilalt. Domnul Popa nu răspunde însă convingător observaţiilor legate de realizabilitatea economică, ca şi cum ea ar veni de la sine, o dată reglată problema dreptăţii. Domnul Cojocaru nu răspunde convingător observaţiilor privind efectele cangrenei morale, ca şi cum aceasta s-ar rezolva de la sine, o dată reglată problema distribuţiei echitabile a proprietăţii.  Nici  unul nu consideră că dialogul l-ar fi determinat sa-şi schimbe vreun punct de vedere…. Cînd vor începe românii să fie atenţi şi la viziunile contrapuse lor, să vadă în ele un test,  să caute complementarităţi, observaţii utile, rafinări, convergenţe, să scoată în evidenţă şi punctele de acord?  

2. Totul sau nimic?

Rămîn la convingerea că există un numitor comun esenţial, toţi trei fiind adînc preocupaţi de reabilitarea dreptăţii în societatea românească, aşa cum semnalează domnul Cojocaru în scrisoarea către mine:"Trebuie să vă fac o mărturisire. Nu cred că setea mea de dreptate, de pedepsire a celor care se fac vinovaţi de răul făcut României şi românilor în ultimii 68 de ani este mai puţin acută decât a dumneavoastră". Aşa este- probabil. Am vrut intens să se facă dreptate, dar nu ne înţelegem privind ce mai e de făcut, mai precis- dacă mai încercăm totul sau facem un pas înapoi ca sa nu rămînem fără nimic.

Din păcate, aşa cum semnalează (caustic) domnul Popa (prin trimiterea la textul lui Caragiale) fiecare vorbeşte despre altceva….Şi adaug eu - în notă şi mai corozivă - se prea poate să fie vorba doar de trei reverii zădărnicite, mai mult sau mai puţin frumoase/coerente/legitime/faste - pe care evoluţia României le va neglija în bloc. Nu sînt semne că se va întîmpla ce imaginează prioritar domnul Cojocaru (echitate socio-economică, confiscarea averilor foştilor guvernanţi şi administratori), domnul Popa (societate condusă de morală, confiscarea de la cumpărătorii beneficiari) sau eu  (emanciparea condiţiei umane româneşti, pedepsirea exemplară a vinovaţilor). Şi toţi trei cred că sîntem conştienţi de asta, măcar în intimitate.

Eu fiind însă acela care-şi afişează scepticismul privind realizarea a ce am fi vrut şi care, neacceptînd un compromis jalnic, se repliază pe poziţia cercetării şi explicării fenomenelor de patologie socială constatate, întru învăţătură pentru cei care ar veni altă dată. Cu riscul de a fi acuzat că descurajez, constat public că îndreptarea pare irealizabilă acum, cu oamenii produşi de istoria pe care am suferit-o, că… necesarul nu e suficient,  că reparaţia are şanse tot mai mici. Dar admit şi că sînt legitimi cei ce caută noi formule, presupunînd (în lipsa unor indicii contrare) că o fac cu totală bună credinţă, şi nu cu scopuri ascunse. Colegii mei de cauză par decişi să rămînă pe teren pînă la capăt - îndărătnicie lăudabilă, pentru care merită sprijin, inclusiv de genul pe care mai pot să li-l ofer. De exemplu, semnalîndu-le celor doi foşti colaboratori că se lasă dezbinaţi de detalii mai puţin semnificative decît par, de animozităţi acumulate în subconştient, de confuzii şi rigidităţi.

Domnul Popa este interesat de dreptate în mod absolut, adică pînă la a refuza să ia în discuţie eventualitatea că ea nu se va putea face… deşi ar fi trebuit făcută cu orice preţ. I-am precizat că eu, deşi “am susţinut legitimitatea şi oportunitatea confiscării averilor făcute în timpul regimului fesenist, explicînd faptul ca nu aş putea susţine nici un partid (şi nici crede în intenţiile sale antisistem) dacă nu are acest obiectiv în fruntea programului său", am semnalat (prin încheierea "De discutat însă fezabilitatea") că admit posibilitatea (tot mai probabilă) împlinirii unei tragedii monumentale. Şi ca atare, apreciez încercarea eroică a domnului Cojocaru de a trece de potopul moral pe cale de consumare, pentru a repune cumva pe picioare o ţară, a o ridica din noroiul monstruos în care a fost înecată.  Confruntat cu realitatea decadentă de care sînt silit să iau notă, iau foarte în serios demonstraţia domnului Cojocaru, că nu se prea mai poate face dreptate, pentru că nu am făcut-o la timp (în primul rînd în 1990, cînd renaşterea României a fost împiedicată de FSN). Şi nu neg nevoia de proiecte noi, dacă eşuează cele vechi.

Faptul că eu pot înţelege/respecta reorientarea strategică a domnului Cojocaru, nu înseamnă că nu rămîn credincios ideii că era obligatorie confiscarea, pentru reabilitarea morală a societăţii. Domnul Popa pare a nu sesiza că este numai o aparentă contradicţie aici, probabil pentru că nu a parcurs lanţul eseurilor mele explicative, din care ar fi dedus că eu încep să consider această cale, singura integral justă … ca ratată! .  Pot susţine (ideatic) demersurile practice promovate de cei doi sau de alţii , dar ele nu mă mai pot capta ca activist, căci nu am rezistat la scîrbă şi luciditate. Deci nu mai pot "veni" lîngă nimeni. Dacă nu se pot lăsa fără pradă profitorii tranziţiei, nu mai am interes faţă  de o refacere economica de care ar urma sa profite moştenitorii unui cataclism moral. Şi nici nu mai cred că omul va deveni ce se pretinde, sau că romanii vor face o revoluţie islandeza, după ce şi-au bătut joc de cea din 1989. Răul fără scrupule va învinge iarăşi pe teren iar binele dezarmat (paşnic, non-violent - cum recomandă  şi domnul Popa ) îşi va lua revanşa numai în cărţi şi în visele despre cer. De-abia mai am putere să comunic concluziile dure ale experienţei/cercetării mele, în speranţa că ar putea folosi celor ce ar încerca cîndva transfigurarea individului/comunităţii …sau vor descoperi la timp că se irosesc fără rost. Mi-am tocat 23 de ani pledînd pentru apariţia unei forţe politice antisistem care să urmărească şi realizeze reparaţia (am semnalat si explicat în intervenţia anterioară de ce medicina socială promovată de mine recomandă pedepsirea vinovaţilor/profitorilor şi vede confiscarea din acest unghi)   Dar, pe măsură ce timpul trece, sînt silit să constat că inadmisibilul devine fapt împlinit, că va fi tot mai greu de reparat ignonimia consumată, de drenat putreziciunea generalizată, că ţara a fost trecută printr-un nou tăvălug de tip Piteşti, care a intoxicat iremediabil victimele, a murdărit ireparabil totul.  Românii (mai ales cei rămaşi "acasă") s-au "descurcat" şi sub regimul fesenist, compromiţîndu-se picătură cu picătură, încît acum nu mai resimt pofte morale şi nu au interes să se facă dreptate, sau să se privească critic în oglindă. Puţini s-ar mai aduna sub steagul dreptăţii. Şi dintre ei, o bună parte ar fi doar veleitari cu gînd ascuns de căţărare. Omul moral pe care mizează domnul Popa este în extincţie…Iar confuzia şi complexitatea dau ultima lovitură speranţei că binele ar mai putea fi măcar distins clar de rău.

Bănui că nici luciditatea domnului Popa nu-i permite să respingă sinistra alternativă a înfrîngerii noastre şi de aceea nu înţeleg de ce acuză de trădare pe cei care o iau in consideraţie, încercînd disperat să o depăşească, aşa cum văd că o face domnul Cojocaru. Daca are ştiinţă despre interese ascunse şi intenţii parşive, pe care domnul Cojocaru le acoperă cu demagogie, ar trebui să facă publice probele sau măcar elementele care îl fac să exprime astfel de bănuieli. Eu mi-am exprimat deschis rezervele remanente, după ce am verificat unele dubii privind interesele în joc , discutînd direct şi franc cu domnul Cojocaru. Renunţarea la confiscare de la cei ce au pus mîna pe cîte ceva din avuţia colectivă NU este o dovadă de trădare, căci poate izvorî şi dintr-o sinceră dorinţă de redresare prin compromis, dintr-un realism tragic, pe care domnul Cojocaru l-a justificat convingător în replicile sale.  Cred că domnul Popa, ar trebui să se abţină de la a nega dreptul cuiva la alt drum (inclusiv răzgîndindu-se pe parcurs) pe baza unor bănuieli fără suport şi a unor speculaţii iremediabil discutabile. Reciproc, nu cred că domnul Cojocaru trebuia să îl acuze pe domnul Popa că vrea să îl saboteze, doar pentru că e în dezacord cu actuala lui (re)orientare. Denunţarea renunţării la confiscare NU este o dovadă de trădare, căci poate izvorî şi dintr-o sinceră credinţă în inadmisibilitatea compromisului, dintr-un alt realism tragic, pe care domnul Popa l-a manifestat convingător în replicile sale.

Nu ar mai bine ca vechii parteneri, în loc să se ironizeze şi atace, acuzîndu-se cînd că s-au luat unul după altul , cînd invers - că au luat-o pe alt drum , să se contrazică civilizat şi constructiv, depăşindu-şi iritarea, dacă nu ca nişte camarazi, măcar asemenea oamenilor de ştiinţă care dispută un subiect?  Dacă asta ar cere şi nişte scuze reciproce, pentru nişte erori recunoscute deschis, sau măcar exprimarea regretului că s-a ajuns la harţă, ar fi aşa de greu? Nu ar merita, avînd în vedere cît sîntem de insularizaţi?

3. Pînă lămurim ce ne separă, cum realizăm ce ne apropie?

Conlucrarea ar putea porni deci de la acordul de năzuinţă între noi, pe un punct crucial: denunţarea tranziţiei criminale feseniste, continuatoare a împilării comuniste şi pedepsirea celor care au înstrăinat sau distrus avuţia colectivă a poporului capturat, inclusiv prin confiscarea averilor lor (formularea domnului Cojocaru fiind fără echivoc: "Legea 15/1990 reprezintă un ABUZ în serviciu săvârşit de STATUL ROMÂN, de membrii Guvernului şi Parlamentului României, care au iniţiat, adoptat şi aplicat această lege, având drept consecinţă subminarea economiei naţionale, concretizată în DISTRUGEREA capitalului trecut în proprietatea statului. Cei vinovaţi de această CRIMĂ, împotriva poporului român, trebuie deferiţi justiţiei şi condamnaţi, în conformitate cu prevederile legii penale. Averile ACESTORA trebuie CONFISCATE.") Ceea ce s-ar putea face, în principiu,  pe baza penalităţilor civile conexe condamnării penale, a răspunderii civile delictuale, a unor procese in regres dinspre comitent spre prepus sau a unei legi reparatorii de naţionalizare.

Nu fără previzibila rezistenţă a celor care au încă toată puterea. Pînă la a ne confrunta în problema practică a recuperării bunurilor de la cumpărătorii aparent legali , sau în cea teoretică - a motivării confiscărilor, ar fi bine să vedem dacă măcar reparaţia cu care sîntem de acord este posibilă! La fel cum domnul Cojocaru scoate în evidenţă neiertător obstacolele în calea recuperării capitalului existent în 1990 şi a distribuirii resturilor, aş putea să expun şi eu nenumăratele obstacole pe care justiţia şi alte instituţii ocupate/uzurpate le vor ridica în calea pedepsirii şi deposedării responsabililor. Programul domnului Cojocaru nu arată cum s-ar face epurarea justiţiei şi judecarea legislatorilor, judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor care au participat la crima juridică. El, atît de sceptic în problema recuperării capitalului,  nu e firesc să creadă că slugile complice din justiţie îşi vor face datoria, pedepsindu-şi stăpînii. ("Nu ar fi mai simplu, mai legal, mai eficient, să-i punem pe cei de la fisc şi pe procurori să-şi facă treaba, să verifice ei dacă s-a dat şpagă, dacă s-a cumpărat sub preţ, de unde au provenit banii cu care s-a cumpărat? Să punem instanţele judecătoreşti să stabilească ele ce se confiscă şi cine se duce la puşcărie?") Teoretic, da. Practic insă....

Dau dreptate domnului Popa, că domnul Cojocaru , menţinîndu-se pe poziţia "Nu am fost şi nu sunt de acord cu confiscarea TUTUROR capitalurilor care provin din fostele întreprinderi de stat, deci şi a celor dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare" renunţă în fapt (conştient-cum crede domnul Popa sau nu-cum cred eu) la a face dreptate spre/dinspre trecut,  printr-o lovitură politică (instrumentele juridice nefiind funcţionale) care poate lovi eficace armata duşmană: dezarmînd-o economic. Dar ca să acuze această resemnare camuflată, domnul Popa (deşi admite în alte fragmente că justiţia nu funcţionează şi că trebuie o soluţie politică) are şi el ieşiri nejustificate de optimism "în cazul confiscării cel puţin, va fi suficientă punerea în aplicare de către procuratură şi poliţie a măsurii de confiscare/sechestru asigurator, dictată/dispusă de un tribunal abilitat, care să constate comiterea infracţiunii de furt. Comisă eventual chiar de autori rămaşi, deocamdată, necunoscuţi la data pronunţării măsurii de confiscare. Ceea ce, desigur, nu va reprezenta un impediment pentru declanşarea/continuarea unei anchete care să facă lumină până la capăt în ceea ce-i priveşte pe autorii furtului şi pe complicii lor. În acest caz pot să vă garantez că “justiţia îşi va face datoria” (pentru a cita un şablon din argo-ul tv) deoarece, odată deposedaţi de averile acumulate, suspecţii se vor transforma repede în învinuiţi, apoi în condamnaţi şi, în final, în puşcăriaşi." E rîndul domnului Cojocaru să considere astfel de scenarii iluzorii, dacă nu e luată puterea - inclusiv prin şiretenii populiste. Iar domnul Popa nu admite că reformatorul Cojocaru,  nu poate să recunoască public că nu mai crede posibilă victoria în vechiul război,  contextul politicianist în care vîsleşte greoi azi nepermiţîndu-i  să înainteze spre ipotetica dreptate de la viitor, cu deplină sinceritate.

Domnul Cojocaru punctează imparabil, cînd ne aminteşte de milioanele de apartamente luate sub preţ, de terenurile cumpărate la ţară ieftin şi de viluţele ridicate pe ele cam rapid, de alte mici chilipiruri la care ne-am pretat şi noi, cei care resimţim revoltă faţă de spolierea capitalului colectiv… de către alţii. Cei mai bătrîni ştim cum se "repartizau" apartamentele în timpul comunismului, încît nu putem susţine că a fost o reglare echitabilă (Cei de la ţară fiind de exemplu din nou dezavantajaţi. Ei ce au primit, pentru munca lor de sclavi CAP, mult mai rău plătită ca la oraş? Şi nu tot lor le-a fost furat terenul pe care au crescut căsuţele sau căsoaiele de vacanţă?) Pe de altă parte, unii au cumpărat acele apartamente din banii economisiţi înainte de 1990, deci la valoarea corectă, în timp ce alţii le-au luat pe nimic, folosind hîrtia aruncată pe piaţă pentru a uşura privatizarea criminală. Răspund deci întrebării domnului Cojocaru: da, în formula căutată de mine ar fi trebuit să se ţină cont de tot ce s-a întîmplat şi să se facă dreptate global, să primească cei dezavantajaţi doar ce nu şi-au luat deja singuri, din ce au acaparat incorect profitorii "tranziţiei". Mă regăsesc şi eu, nu foarte bucuros,  în descrierea ironică făcută domnului Popa "Marele justiţiar cere să se facă DREPTATE, totală, completă, la sânge. Nimeni nu trebuie nedreptăţit. Nimeni nu trebuie să i se RETROCEDEZE nici mai mult nici mai puţin decât a contribuit." Nu neg că această gigantică analiză este problematică, dar amintesc că şi procesul evaluării a 20 de milioane de proiecte economice pare fantasmatic. Şi admit că împlinirea parţială a idealurilor noastre presupune inteligente compromisuri cantitative, de exemplu repararea de sus în jos, începînd cu puţinii care au înşfăcat grosul şi coborînd pînă unde se poate.

Nu făcînd şi rabaturi calitative - spune apăsat domnul Popa - şi cred că face bine să insiste că soluţia, chiar parţială cantitativ, trebuie să restaureze culoarea dreptăţii. În ce priveşte aspectele cantitative însă, nu poţi desconsidera observaţiile pertinente ale domnului Cojocaru, legate de distrugerea unei bune părţi din capital. Ne place sau nu, realitatea împleteşte dimensiunea morală cu cea pragmatică. Oricît ne-am strădui, nu vom convinge aceşti români, cu teze nobile care nu mai stîrnesc rezonanţe, să suporte o operaţie de reparare a furăciunii…mai costisitoare decît ce se mai poate recupera. Pe de altă parte, chiar în demonstraţia domnului Cojocaru se arată că aceia care ne-au distrus capitalul au făcut uriaşe profituri (1500 miliarde de euro!)- parţial investite sau scoase înafara ţării, că amortizarea a fost accelerată artificial prin inflaţie - deci poate fi reconsiderată, că unele proprietăţi acaparate de la stat produc azi beneficii celor care au pus mîna pe ele. Şi - mai remarc eu (şi aminteşte şi domnul Popa)- există bunuri - ca pămîntul- mult mai puţin "fungibile"…Ca atare, ar mai fi de unde confisca, pentru a face corectura necesară însănătoşirii moravurilor. Împărtăşesc aici punctul de vedere principialist al domnului Popa, pe care constat intrigat că domnul Cojocaru nu vrea să-l ia în consideraţie, măcar pentru a explica de ce nu-l crede realizabil.  Şi ce dacă nu se recuperează decît parţial ce s-a jefuit?  Cîteva procente din capital… dar cît la sută din demnitate? Şi pentru mine, ca adept al educaţiei justiţiare, pedepsirea prin confiscare mai are un rost, pe lîngă lansarea economiei democratice. Acela de a forma oamenii care să o poată clădi cinstit, cu bună credinţă. Altfel, chiar cu noua lege Cojocaru implementată, vom avea 20 de milioane de fiare mai mici, în loc de un milion de monştri. De aceea am spus că pentru fiecare leu irecuperabil să plătească toţi cei responsabili de pierdere

Dar asta nu rămîne "wishful thinking", dacă nu găsim o cale de realizare?

4. Calea Cojocaru către "economia democratică".

Dacă economie politică am citit suficient cît să înţeleg că spiritul "democraţiei economice" imaginate de domnul Cojocaru merge în direcţia echitabil-participativă dorită şi de mine, mărturisesc că nu înţeleg schema de realizare, formulată prea criptic pentru un neofit în (macro)contabilitate/finanţe. Cum PPLC trebuie să convingă un public cît mai larg că e vorba de un proiect realist, nu cred că ar strica explicaţii mai amănunţite ale mecanismelor plănuite, poate bazate pe exemple şi lămuriri la întrebări previzibile. Eu nu cer răspunsuri la următoarele întrebări, pe care le expun ca exemplu de ce s-ar putea să nu priceapă nici alţii:

1. a. Înţeleg bine că nu se vor distribui (ca acţiuni) părţi din mijloace de producţie (confiscate), deci nu capital, ci sume de bani, cu care sa se poată cumpăra un capital productiv echivalent? b Dacă fondul de distribuit, în porţii  a 20 000 euro, va fi alimentat din PIB, cum vor intra în el proprietăţile actuale ale statului, sau cele confiscate  sau re-cumpărate de la străini?

2a. Cum socoteşte domnul Cojocaru "capitalul" individual si global pe care îşi bazează teoria (din ce se compune acesta, cum se evaluează componentele şi întregul), astfel încît ajunge la concluzii (care pe mine mă şochează), ca: "În perioada 1990-2010, au fost realizate investiţii în valoare de 360 miliarde de euro, actuali. Deci, mai mult decât se acumulase până în 1989."? b. Cum se reflectă în evoluţia capitalului evaluat în bani succesul sau  eşecul, consumat sau prognozat? Vreau să ştiu  cum se socoteşte valoarea unui bun în calculele Cojocaru, prin care se ajunge la concluzia că au mai rămas numai cîteva procente din capitalul existent în 1990? (Ca să se înţeleagă în ce sens pun întrebările, mă explic. Două firme care au făcut investiţii materiale identice, încît au aceleaşi fonduri fixe, pot avea rezultate radical diferite pe piaţă şi deci cu totul altă valoare, ca marfă. Şi valoarea lor poate evolua oricum, nu neapărat legat de ceva obiectiv (vezi bursa, marketingul, moda, inflaţia etc). Valoarea întreprinderilor statului român a scăzut şi prin destructurarea economiei, management defectuos, risipirea capitalului intelectual necontabilizat (know-how), jefuire în variate moduri  etc- toate fenomene supra-contabile, greu de cuantificat.  Spaniolii au făcut de exemplu împrumuturi pentru a construi un număr incredibil de blocuri pe un litoral vast. Dacă turiştii prognozaţi nu vor veni, acest capital întins pe plaje, deşi intact fizic, va coborî valoric, iar dacă se produce un boom- va exploda...) c Eu nu am făcut investiţii în apartamentul meu şi locuiesc în el în continuare. Cine şi cum fixează aşa-zisa lui amortizare? Distrugerea în timp nu depinde de modul de gestionare? d. Nu sînt toate calculele de acest gen, operaţii exacte, eventual bazate pe logică probabilistică, dar pornind de la pure speculaţii? 

3. a Cum adică se vor preleva 20% din PIB, înainte de a se distribui beneficii şi salarii… dar fără a le afecta? ("SURSA DE FINANŢARE a împroprietăririi cetăţenilor este PIB-ul creat în România în perioada în care va fi aplicată Legea, mai exact 20% din valoarea acestuia. Deci, Legea Cojocaru nu ia de la bogaţi să dea la săraci. Ea ia 20% din avuţia nou creată de către TOŢI, de către bogaţi şi săraci, şi o distribuie TUTUROR, pentru a fi transformată în capital, acesta, capitalul astfel creat, intrând în proprietatea privată a FIECĂRUI cetăţean. Legea Cojocaru nu ia nici din salarii, nici din profituri, nici din veniturile primare ale statului. Ea ia, direct, o parte din PIB, din avuţia nou creată, ÎNAINTE de constituirea salariilor, profiturilor şi veniturilor primare ale statului.") b Din ce şi cum se compune PIB-ul din care se vor extrage "direct" cei 20%? Se va recurge la o taxare-impozitare progresivă a veniturilor anuale realizate de fiecare firmă, persoană, întreprindere de stat? Venituri de orice natură (vînzări, servicii, dobînzi, etc)?. Care fiind panta de creştere a cotei birului pentru Fond, pe măsură ce veniturile cuiva urcă?  Vor plăti şi cei care nu au beneficii sau nu pot plăti nici salarii, dar au rulaj mare? Sau e vorba numai de taxarea cîştigurilor mari, după plata tuturor cheltuielilor (si a salariilor) şi deci nu înainte? c. Dacă un îmbogăţit al tranziţiei, care şi-a cumpărat bunuri mobile şi imobile , nu face beneficii din ele, se va putea lăfăi liniştit in proprietatea sa, fiind "vămuit" numai dacă lasă moştenire? Sau se are în vedere în primul rînd un impozit uriaş pe proprietăţile mari, aşa cum înţeleg eu din fraza"Cu cât mai mare proprietatea, cu atât mai mare impozitul, astfel încât proprietăţile foarte mari nu vor mai suporta impozitul şi vor fi vândute la preţurile mici, aceleaşi preţuri cu care au fost cumpărate "? Acest impozit va fi aplicat o singură dată? Nu va fi el echivalent cu o confiscare parţială, deci nelegitim-în optica domnului Cojocaru? Şi cum se impune vînzarea la preţurile de la cumpărare? d Cum se evită vînzarea imediată a bunurilor de taxat (spre străini, caci alţii nu prea vor putea cumpăra) pe valută scoasă imediat din ţară? Ce s-a scos deja astfel, mai poate fi recuperat prin această taxare spre Fond? Dar cîştigurile românilor care lucrează afară, vor fi şi ele interceptate?

4 a Vor fi interesaţi cetăţenii să li se reţină continuu o cotă din cît ar fi putut încasa ca beneficii sau salarii, pentru ca sa primească, o singură dată, o sumă condiţionată de aprobarea unui proiect de afacere? b Vor avea încredere în cei puşi să aprobe dosarele? De unde apar şi cine plăteşte milionul de funcţionari cinstiţi necesari ? c Vor fi oamenii de rînd capabili să formuleze aceste milioane de proiecte, evitînd şi suprapunerile afacerilor similare? d  Vor putea concura pe piaţă cu marii rechini, ca să nu aibă rol de planton economic? Ce legi îi vor proteja, inclusiv de corporaţiile internaţionale?

5 Cum se garantează faptul că PPLC, care ar declanşa procesul decenal de împroprietărire, nu va fi schimbat la primele alegeri, cu partide care vor opri , tot democratic, aplicarea legii, producîndu-se discriminare în favoarea celor care au apucat să-şi primească porţia, eventual susţinătorii PPLC ?

Şi aşa mai departe….Dacă domnul Cojocaru va exclama: "Dar nu aţi înţeles mare lucru!"…mi-am atins scopul de prevenire. Da, nu am înţeles detaliile şi dumnealui poate aprecia semnificaţia acestui fapt.

De aceea nici nu pot intra în polemici privind cît şi cum se mai poate recupera din capital, semnalînd doar că eu nu consider - în principiu - ireparabile lanţurile de tranzacţii cu bunurile furate poporului roman (am dat unele explicaţii în celălalt text). Există reguli de drept civil clasice, legate de anularea actelor ilegale şi de tratarea terţilor care au continuat circuitul civil al bunurilor furate, singura problemă (e drept, redutabilă) fiind scara uriaşă a corecturii necesare, o provocare mai curînd politică decît juridică. Să primească înapoi cît a plătit, de la cine se cuvine, fiecare cumpărător de bună credinţă. Sau să plătească restul cuvenit- dacă nu poate contrazice prezumţia legitimă de rea credinţă - care ar trebui aplicată, metodic. De ce să fie irezolvabilă (prin legiferare specială - dacă e nevoie) recuperarea de la cumpărător, în cazul în care se dovedeşte că reprezentantul poporului în contractul păgubitor a trădat interesele mandanţilor, care nu pot recupera paguba integral de la mandatarul escroc? Ce fac patronii unei firme private dacă un administrator le vinde pe nimic proprietatea, pe baza unui mandat folosit dolosiv? Sau un om care trimite pe altul la tîrg cu procură, şi se pomeneşte cu vaca dată pe un leu? Cum recuperează bunul de la cumpărătorul care a sărit pe pradă şi foarte probabil a şi pus la cale trădarea reprezentării, sau a fost complice la ea? Proprietarul unui obiect furat şi vîndut nu-şi poate recupera nicicum bunul găsit la cineva? Rămînînd ca hoţul să despăgubească pe cumpărătorul care s-a pretat la ghişeft. În condiţiile din România, complicitatea beneficiarului abuzului de reprezentare e prezumabilă, chiar dacă vina participării diminuează pe măsură ce lanţul vînzărilor cu profit speculativ se lungeşte, şi beneficiul profitorului scade. 

Dar văd că şi domnul Cojocaru admite repetat că trebuie găsită o soluţie şi la problema asta, recunoscînd onest că nu o deţine. "Pentru cei care nu pot fi condamnaţi pentru o infracţiune prin care au devenit proprietari, dar care au intrat, totuşi în proprietatea unor active fără să plătească preţul cuvenit, trebuie găsită o altă soluţie, LEGALĂ şi PRACTICĂ, prin care să plătească diferenţa de preţ pe care nu au plătit-o, atunci când au devenit proprietari." O provocare mare pentru cine crede că poate pune pe masă ideea salvatoare. Esenţială , arată domnul Popa, pentru că a penaliza numai pe cei care au înstrăinat avuţia colectivă, nu şi pe cei care au profitat de asta este o înfrîngere morală şi probabil o înfrîngere fatală în războiul economic cu căpuşa urcată peste poporul român. Pentru că mulţi dintre cei care au împărţit prada clientelar au fost marionete ale celor din umbră, pe care îi vom găsi (pe ei sau pe moştenitorii şi interpuşii lor) printre cumpărătorii pe nimic, care ne-au devenit patroni tuturor, cărora e stupid să le concedăm inocenţa. Ca să nu mai vorbim că renunţarea la prada trecută aproape gratis în mîinile străinilor ar face imposibilă decolonizarea.

 Domnul Cojocaru pare însă convins de iremediabilitatea răului făcut şi de misiunea sa de a stăvili prăbuşirea în hău a României, printr-o terapie economică post-factum, pentru care poate face compromisuri doctrinare şi de teren. De aceea -cred eu- s-a pretat la jocul penibil cu Dan Diaconescu, pentru a sparge blocada mediatică. Prilejuind farsa  PPDD, de mare nocivitate politică, manevră pe care domnul Popa i-o reproşează. Aşa cum am făcut-o şi eu, sfătuindu-l să nu-şi promoveze ideile din troaca otevistă. Era cazul ca domnul Cojocaru să folosească prilejul pentru a arăta că poate recunoaşte că acţiunile sale au şi efecte negative şi a se întreba dacă nu cumva acestea există şi în teza ilegitimităţii confiscării de la beneficiarii tranziţiei. Era bine dacă se oprea la a demonta argumentat pledoaria noastră, în loc să se preteze la atacuri la persoană.  La care domnul Popa ar fi trebuit să răspundă altfel, ca să cîştige partida morală. Şi poate şi pe cea intelectuală - dovedind că percepe posibilitatea adevărurilor personale contradictorii şi admiţînd că fiecare poate pune cruce la un ideal înfrînt,  încercînd să-şi refacă viaţa prin promovarea unui compromis constructiv. Putem nega faptul că PPLC nu ar fi apărut probabil fără bîlciul făcut de OTV? Eu sînt martor că tocmai cei care s-au dedicat strîngerii semnăturilor pentru Legea Cojocaru, stîrniţi prin OTV, au reuşit să lanseze şi PPLC (trebuind să pledez insistent pentru a convinge măcar cîţiva lideri judeţeni să nu ducă miile de semnături pentru înfiinţare, escrocului Diaconescu). Dar nici domnul Cojocaru nu recunoaşte că prietenii rămaşi pe poziţia intransigentă a penalizării abuzurilor prin confiscare totală, chiar dacă nu sînt realişti, au dreptatea lor, neputînd renunţa la o năzuinţă prin care şi-au apărat demnitatea în toţi aceşti ani.

5. Proprietatea statului sau a poporului?

Să trecem la celălalt punct de dispută, cel privind justificarea reparaţiei: cui aparţinea proprietatea prăduită după 1990, statului sau poporului? Remarc că poziţiile domnilor Cojocaru şi Popa s-au despărţit acum, efect contrar celui pentru care pledasem. Înţelegînd (poate şi din intervenţia mea) că s-a lăsat antrenat (de domnul Popa?) în labirinturi juridicoase, domnul Cojocaru se eliberează de teoria proprietăţii comune şi reabilitează plenar ideea proprietăţii de stat. Dacă poporul român nu a făcut ce a vrut cu capitalul naţional, gestionat de statul comunist ca un patron discreţionar, nu ca un pretins administrator, înseamnă că aşa-zisa proprietate a poporului nu e decît o gogoriţă a dreptului comunist, care oricum nu mai este respectabil. Aceasta e şi părerea mea - pe fond. Dreptul criminal comunist nu e invocabil ca temei, orice avantaj am avea din asta. Decît, ca reducere la absurd,  ca să închidem gura juriştilor comunişti, arătîndu-le consecinţa "continuităţii juridice" pe care o propovăduiesc insidios: dacă o admitem, toate privatizările sînt automat nule- aşa cum corect şi inspirat demonstrează domnul Popa. 

 Ceea ce nu înseamnă că ele nu sînt nule şi dacă nu recunoaştem legalitatea comunistă - eroare pe care o comite domnul Popa, care se menţine pe poziţia raportării obligatorii la dreptul comunist ("calea de urmat pentru confiscare este aceea a folosirii în totalitate a armelor pe care istoria de un veac şi jumătate a marxismului teoretic şi de o jumătate de veac de socialism real în România ni le pun, cu prisosinţă, la dispoziţie. Orice analist militar (şi nu numai militar) ştie că cea mai deplină victorie asupra adversarului este cea obţinută prin folosirea propriilor lui arme. Folosirea dreptului socialist ca temei/premiză şi justificare ale confiscării capitalului furat de către statul postsocialist de la poporul proprietar reprezintă, deci, CALEA REGALĂ de desfiinţare şi decredibilizare finală completă şi definitivă, fără reziduuri nocive, ale utopiei comuniste."

O fi comodă calea invocării legislaţiei comuniste dar e inacceptabilă, pentru că legitimează crima juridică, pentru a uşura nişte speculaţii. De decredibilizarea utopiei comuniste să se ocupe cei interesaţi (de exemplu propagandiştii superiorităţii capitalismului) dar noi avem aici alte ţinte. Din moment ce ţine atît de mult la acest mod de a pleda pentru confiscare, deduc că domnul Popa crede că nu există altă justificare solidă a ei, cea propusă de mine neconvingîndu-l nici ea. Sau este mai formalist decît noi, încît nu poate trece de o chichiţa juridică, pe care domnul Cojocaru nu o înţelege iar eu nu o consider hotărîtoare.

Că domnul Cojocaru nu are dreptate pe formă, o arată modul bizar în care comentează  citatul relevant din constituţia comunistă ("Art. 6. – Proprietatea socialista asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat – asupra bunurilor aparţinînd întregului popor, fie proprietate cooperatistă – asupra bunurilor aparţinînd fiecărei organizaţii cooperatiste.”). Se vede că dl Cojocaru nu poate sau nu vrea să descîlcească sensul expresiei aparent paradoxale "proprietate de stat – asupra bunurilor aparţinînd întregului popor" pretîndu-se la un hocus-pocus jenant: "După cum vedem, constituţia comunistă nu zice nimic despre „proprietatea poporului”. Nici despre „proprietatea cetăţenilor”. Ea se referă numai la „proprietatea socialistă”, la „proprietatea de stat” şi la „proprietatea cooperatistă”, concepte abstracte, fără corespondent în realitate, create şi folosite pentru a ascunde adevăratele relaţii dintre cetăţeni şi capitalul acumulat din munca lor. Mai se referă şi la bunuri „aparţinând” întregului popor, ca şi la bunuri „aparţinând” fiecărei organizaţii cooperatiste. Nu şi la bunuri aflate în proprietatea cetăţenilor, sau bunuri aflate în proprietatea poporului." Această "argumentaţie" escamotează înţelesul  textului citat, în care proprietatea de stat (definită premeditat sucit, dar ne-echivoc, prin "asupra bunurilor aparţinînd întregului popor", deci că -de fapt- a poporului) este contrapusă celei cooperatiste (tradusă e drept- şi mai straniu, probabil ca să nu afle şi cooperatorii ca sînt proprietari).

Cred că domnul Popa e în drept să amendeze ca suspectă această slăbiciune logică/semantică, avînd în vedere faptul că atît el cît şi eu am făcut suficient pentru ca domnul Cojocaru să observe unde greşeşte. Chiar considerînd situaţia ambiguă (deşi nu este, proprietatea fiind a poporului şi în realitatea socială-cum afirmă domnul Cojocaru şi în formalismul socialist- cum susţine domnul Popa şi pentru că statul reprezintă oriunde poporul - cum semnalez eu), nu-mi pot explica de ce insistă atît un om care vrea să facă dreptate poporului român… că acesta nu era proprietar legal în 1990, ci statul comunist/fesenist! Cui prodest?  Ciudat este că nici domnul Popa nu a dat atenţie observaţiei mele, că statul prepus este doar un instrument al poporului comitent, încît proprietatea de stat, socialistă,  fesenistă sau capitalistă, centralizată sau ruptă pe instituţii, aparţine în ultimă instanţă tot poporului mandant, ceea ce diminuează diferenţa între justificările Cojocaru/Popa pentru retrocedarea către jefuitul proprietar. Neremarcînd în ce măsură argumentele mele îi întăresc pledoaria, domnul Popa îmi respinge (fără motivare) comparaţia cu situaţia acţionariatului unei firme, eludează trimiterea la explicaţiile dreptului comunist privind dualitatea popor-stat şi nu se lasă trimis spre fundalul sensului verbelor "a fi" şi "a avea", în teoriile statului şi dreptului. Nu-mi pot explica de ce insistă un om care vrea să facă dreptate poporului român … că acesta nu este mandantul statului, deci proprietarul tuturor bunurilor administrate prin acesta! Cui prodest?

De ce am folosi "sau exclusiv" între justificările şi măsurile propuse?

Eu nu contest argumentele pertinente ale colegilor mei de dialog, ci încerc să le scot din conflict, îmbogăţindu-le şi cu ale mele , care adaugă anticomunismului consideraţii "anarhiste", care contestă primatul legalităţii, cărora domnul Popa le respinge oportunitatea iar domnul Cojocaru legitimitatea: ("Cât este în vigoare, legea trebuie respectată. Trebuie pedepsiţi cei care au adoptat şi aplicat legile strâmbe, nu cei care le-au respectat."). Părînd mai interesaţi să arate că ei au dreptate decît să îmbogăţească panoplia armelor conceptuale cu care putem duce războiul comun,   ambii nu-mi conced că personalitatea juridică a statului este definită (prin contractul constituţional) ca instrument al poporului, orice proprietate "de stat" , privată sau publică,  fiind deţinută tranzitiv de poporul care foloseşte statul în administrarea bunurilor sale. În viziunea mea, statul nu poate AVEA cu deplinătate, pentru că nu ESTE- cu deplinătate, ci are o existenţă fictivă şi limitată la mandatul constituţional (nu totdeauna legitim şi clar). Poporul ARE deci statul, inclusiv în capitalism, pentru că numai el ESTE, statul neputînd avea nimic, decît în gestiune/administrare. Consecinţa plasării existenţiale a poporului deasupra statului fiind că întregul lanţ , începînd cu uzurparea de putere comisă de PCR- care a privat poporul de folosinţa proprietăţii sale, continuînd cu legiferarea fără suport constituţional a dreptului de înstrăinare (prin legea 15/90) si sfirşind cu distrugerea si vînzarea sub preţ a proprietăţii colective, de către nişte administratori de rea credinta, sub oblăduirea unor guvernări uzurpatoare  - este nul din orice punct de vedere!

Si totuşi… această uriaşă nelegiuire  plămădeşte neo-România… Asta îl scoate din minţi pe domnul Popa, atît de tare, încît nu observă că, admiţînd şi pledoaria mea, actul criminal işi muta epicentrul spre înstrăinările de după legea 15, prin care de-abia poporului i s-au furat bunurile (ceea ce nu înseamnă că nu au rămas ale sale de drept), deci se împinge cascada anulărilor spre cei care au profitat de privatizarea abuzivă. Domnul Popa vrea să-i acuze pe beneficiari doar că au cumpărat de la statul-hoţ, în timp ce eu tratez chiar vînzarea respectivă ca hoţie, comisă prin complicitatea dintre mandatarul/prepusul trădător al poporului comitent/mandant şi cumpărătorul sub valoare. Înstrăinarile sînt nule şi pentru că au fost bazate pe falsă reprezentare, nu numai pentru că legea 15 trebuie anulată (ca abuz sau ca furt).

Iritat că nu-i împărtăşesc total strategia, domnul Popa nu pare convins că lupt şi eu pentru refacerea moralităţii. Eu în schimb consider oportună atenţionarea sa către cei care îşi fac iluzia că stomacurile mai pline vor înălţa automat conştiinţele, că piramida lui Maslow fabrică binele. Un proiect economic ne poate ridica numai dacă e împletit cu o emancipare spirituală, care nu decurge automat din el. Oricare ar fi organizarea (economică) a societăţii, oricît ar creşte "capitalul" colectiv şi personal, dacă nu se ridică şi nivelul moralităţii, vom fi striviţi de gravitaţia egoismului multiplicat şi pociţi de şiretenia unei specii tot mai sistemic parazitare;  racile care vor readuce continuu necinstea la cîrmă şi vor produce noi nedreptăţi. Tot mai hăituiţi de complicarea tehnicilor de vînătoare, oamenii fără scrupule vor găsi continuu căi de falsificare, deturnare, confiscare a oricărui proiect economic de societate. O Romanie forfotind de întreprinzători avizi care vor concura "popular" pentru pradă, în loc să slugărească un număr mai redus de ciocoi, nu va fi neapărat mai frumoasă, mai bună. Dacă gospodinele şi mamele ar cere bani pentru ce fac în familia lor - am avea deja 10 milioane de microîntreprinderi. "Creşterea" PIB-ului propovăduită de economişti poate însemna şi să ne taxăm între noi pentru orice ajutor şi deservire inutilă- mercantilizînd totul şi consumînd frenetic, secătuind resursele şi distrugînd planeta, o specie funestă, orbită de aparenta ei eficacitate. Nimeni (şi deci nici domnul Popa) nu e obligat să se zbată pentru o ţară a rapacităţii uniform distribuite, echilibrată prin puncţii forţate, clădită pe temelia putredă a îmbogăţirii de tranziţie.

Pe de altă parte, proiectul tot mai bine expus de domnul Cojocaru ar trebui să-l scutească de discuţii meschine. El propune o formulă de reparaţie socială concretă, axată pe continua recuperare a prăzii acumulate de cîştigătorii murdarului joc economic, evitîndu-se astfel înfruntarea frontală cu ei. (Mă tem totuşi că neloviţi hotărîtor, aceştia vor împiedica impozitarea reparatorie- o realitate dureroasă, la care se referă aproape înduioşător de evaziv domnul Cojocaru: "Legea Cojocaru nu poate fi adoptată şi aplicată decât după ce, pe o cale, sau alta, reprezentanţii oligarhilor au fost izgoniţi de la conducerea statului.".) Că e la curent cu mersul lucrurilor se vede din explicaţia sa, că a ajuns la actuala soluţie, observînd că, după fiecare redistribuire, se relansează procesul acaparării necinstite (care este-completez eu- motorul economiei si amprenta goanei noastre după supravieţuire). Ciclul in doi timpi propus pentru motorul economic fiind (din ce înţeleg eu): 1. Acţiune compensatorie a inevitabilului jaf primar, prin impozitarea mai puternică a bogaţilor  şi împroprietărirea săracilor re-activabili economic 2. Competiţie populară întru cîştig maxim (mijloacele incorecte fiind generate de scopul creşterii …fiecăruia) ducînd inexorabil la formarea unor noi acumulări excesive, cu sărăcirea majorităţii- corectată prin reluarea pasului 1.

Domnului Popa ii repugnă -creştineşte- modelul moral subiacent acestui program, care admite condiţia umană huplavă. Dar nu ştiu ce dovezi are că el nu ar fi potrivit realităţii crude, în afara pariului religios (în sensul lui Pascal). In ce mă priveşte, aş prefera ca accentul să fie pus pe găsirea unor reguli juste de joc economic, social şi politic  (competiţie corectă ca în sport, pe fundal de solidaritate) şi instrumente eficace de supraveghere  a respectării lor, astfel încît să nu se mai producă acumulările în avalanşă- nemeritate, slăvite azi ca reuşită economică. Să se cîştige aditiv, prin muncă corect evaluată, şi nu prin parazitism birocratic, sau prin bizniţă/speculaţie/cămătărie, sau prin vînzarea în masă a unor produse (intelectuale) multiplicate fără costuri. Încît să nu fie nevoie de un jaf cu sens inversat , de utopica jumulire a celor îmbogăţiţi, operată fără temei moral- indiferent de cum şi-au făcut averea. Nu sînt atît de purist încît să resping tratarea unei nedreptăţi distructive cu una de sens contrar, dar aş prefera net o soluţie dreaptă, bazată pe echitabilizarea condiţiilor de acumulare, nu pe redistribuirea secundară a fructelor nedreptăţii primare.

6. Este acest conflict rezolvabil?

"Nu există TEMEI LEGAL pentru a CONFISCA bunuri a căror cumpărare s-a făcut cu respectarea legii."- cum spune domnul Cojocaru? Sau există un temei- cum afirmă domnul Popa? Ambele argumentaţii în competiţie reflectă secţiuni printr-un adevăr mai complex decît ar vrea să o recunoască cei doi avocaţi ai simplificării lui, în vederea operaţionalizării soluţiei. Dar merită vrajba? Ne-am descurca similar în ambele cazuri, dacă am ajunge la putere, putînd stabili noi temeiurile , prin adecvare la nevoile stringente ale societăţii în comă, fără a da mare importanţă formalismelor, care pot fi reinterpretate în noul context. Şi nu reuşim nimic, în ambele cazuri, dacă nu smulgem puterea din mînile celor care trebuie pedepsiţi, cărora nu le pasă de temeiuri.. Nu ne pierdem vremea vînzînd pielea ursului din padure, in loc sa ne sprijinim pentru a porni o vînătoare… în care vînatul este cel înarmat? . Aşa cum spunea domnul Chiţu în oportuna sa intervenţie, e păcat că ne lăsăm învrăjbiiţi de ambiguităţile premeditate tipice dreptului comunist (care avea mai multe feţe în fiecare punct, recurgînd la expresii vagi, uzînd de sintagma "şi altele"- prin care acoperea abuzurile premeditate, practicînd anexe care răsturnau sensul legii cadru etc).

Necontrazis convingător, rămîn la părerea că polemica privind temeiurile juridice ale confiscării e superfluă şi deviantă, că sînt suficiente temeiurile morale sau/şi formale/economice. Ratăm colaborarea, pierzîndu-ne în labirintul detaliilor create de o problemă  extrem de complicată. Ceea ce ne scuză parţial pentru stîngăcii, inclusiv pentru împotmolirea într-o aparentă şi păguboasă contradicţie, provocată de parşivenia dreptului (comunist) şi de libertatea inevitabil încurcătoare a abordării lumii de către fiecare.

Poate am putea ajunge la un acord de fond, dacă am porni de la programul expus de domnul Cojocaru în concluzia scrisorii către mine: "a) Trimiterea în judecată a tuturor celor care au ocupat funcţii de conducere în statul român, sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale, sancţionarea lor conform legii, inclusiv cu confiscarea averilor. b) Adoptarea şi aplicarea legii controlului tuturor averilor, indiferent de timpul şi modul dobândirii. Confiscarea averilor dobândite ilicit, cu trimiterea la închisoare a proprietarilor infractori. Impozitarea cu 100% a averilor care nu pot fi justificate c) Impozitarea progresivă a tuturor averilor, indiferent de timpul şi modul dobândirii lor."-: 

Pentru că sper să se ajungă la un consens, eu nu vreau sa trec de nici o parte a acestui conflict regretabil (dar fructuos- doctrinar)- aşa cum mă somează domnul Popa, care pare convins că situaţia e binară: alegi binele (Popa)  sau răul (Cojocaru). Observ că şi domnul Cojocaru vede disputa în alb şi negru, doar că dreptatea îi pare de partea lui. Dar eu sînt nărăvit la griuri, umblu după culori şi intuiesc existenţa simţurilor la care nu am acces. Nu pot scăpa simplist de conştiinţa complexităţii, ambiguităţii, relativităţii, subiectivităţii, contradictorialităţii, evolutivităţii, pluralităţii, arbitrariului, dezorientării, absurdului, zădărniciei, libertăţii….

La început, cînd îmi părea că e vorba despre ce-ar fi corect de făcut,  mi-am zis că domnul Popa are dreptate (deci şi eu) şi că domnul Cojocaru trebuie lămurit că trebuie să înaintăm cu tot adevărul pe buze.

După acest tur de explicaţii, în care se vorbeşte mai curînd despre ce se mai poate face, îmi pare că domnul Cojocaru a adus argumente mai convingătoare ca noi. Şarjele sale ironice pe subiectul refacerii sau redistribuirii capitalului din 1990 sînt remarcabile.  Dacă e deja foarte greu de rezolvat problema penalizării celor care au vîndut păgubitor, nu e înţelept să nu ataci din start şi pe aceea, şi mai grea, a confiscării de la cumpărători? Sporind  rezistenţa şi scăzînd legitimitatea demersului, micşorezi şansele să mai rezolvi problema, măcar parţial. Şi cine poate garanta dacă nu are rost curativ şi o jumătate de reparaţie morală?

Dar cînd mă uit iar într-un anume fel,  văd că domnul Cojocaru se înşeală, făcîndu-şi iluzii că se poate cuceri jumătate din redută prin troc cu adevăruri ce nu ar trebui negociate.

După care, îmi dau seama că poziţia mea e muiată în scepticism, încăpăţinarea  domnului Cojocaru de a acţiona, realist- fiind preferabilă.

Dar dacă socotelile sale sînt elucubraţii…. ? Sau dacă discuţia noastră nu are nici o  şansă să conteze ? Si aşa mai departe…

7. Peste abis dansează mai uşor cel ce nu-l vede …. 

Nu cred că această mlădiere continuă poate place unor oameni pietroşi. Patima lui Socrate pentru a scurma orice echilibru,  pentru a mai urca un etaj, ca în mitul peşterii… duce la cucută. În definitiv, după atîtea transcederi de nivel…urmate de noi revelaţii, cineva e în drept să spună "Ajunge! Dacă ascensiunea asta spre "adevăr" nu are capăt, ce rost are să ne distrugem echilibrul?" Ştefan Lupaşcu a explicat miezos cum coştiinţa conştiinţei dăunează conştiinţei. Şi nu oricine poate crede că scara cunoaşterii urcă undeva, că sîntem pe cale de a clădi un adevăr solid, pe straturile iluziilor transgresate.

Sînt conştient că o privire excesiv de lucidă poate produce disconfort, lehamite, ameţeală. M-am frămîntat dacă să nu-mi arunc eseul la coş/în sertar, văzînd că şi eu m-am dedat la a-mi expune insistent perspectiva, preocuparea pentru fiziologia (co)semnificării obnubilînd subiectul ei concret  E drept că nu mă întîlnesc des cu un exemplu atît de propice semnalării jocului între nivelele de realitate ale sensului, care poate face rău unora.  Aşa că mai fac doar un singur pas dintr-un dans deasupra hăului...

Cum e posibil ca doi oameni cu vedere sănătoasă să vadă altceva privind la acelaşi lucru? Pot ajunge două argumentari - să zicem absolut corecte- la concluzii (parţial) contrare? Un expert în  fundamentele matematicii ne-ar atrage atenţia asupra faptului că nu sînt folosite aceleaşi axiome de plecare sau aceleaşi definiţii pentru unele concepte. Iar un fizician ar încerca să determine care dintre ipotezele în conflict nu e contrazisă de experienţă.  Un logician dinamic ca Lupascu ar repera manifestarea contradictoriului, jocul subtil al terţului inclus. Un Witgenstein epistemolog, ne-ar sugera să luăm aminte la zonele mai depărtate de centrul cuvintelor-cîmpuri, unde se pot întîmpla atîtea, încît nu ştim pe care traiectorie este interpretat fiecare dintre discursurile care se ciocnesc difuz, ca nişte valuri semantice.

E de ajuns pentru a te rătăci de un tovarăş de drum....

Dar pe lîngă toate acestea parcă mai e ceva …. şi mai grav. Un gol în care cazi dacă te-ntrebi despre cauza primei cauze, sensul sensului, temeiul temeiurilor, scopul scopurilor, sămînţa seminţei, legitimitatea legitimităţii, explicaţia explicaţiei, legitatea legităţii, binele binelui. Fiecare dintre noi, pentru a-şi susţine tezele pe orice subiect, trebuie să evite forarea dincolo de rădăcini, putînd recurge la Dumnezeu ca baliză. Căci fructele vidului/plinului îi poartă amprenta în codul genetic. Sîntem condamnaţi la o "economie" a creşterii sensurilor din nimic/neant/unu (vezi Plotin), oferta satisfăcînd orice cerere... Fără a avea puterea de a depăşi neputinţa de a ne odihni în rosturi, asumîndu-ne creaţia lor continuă.

De unde se vede că pentru mine, discuţia aceasta e epuizată... nu o mai pot urca. Voi urmări de acum prestaţia celor doi temerari, sperînd să iasă din cerc pe o spirală ascendentă. 

Ioan Roşca, 30.11.2012