Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti sectia II penală pentru dosarul 3095/2/2012

Concluzii

I. Observaţii privind situaţia dosarului propus cercetării penale

Cicerone Ioniţoiu, solidar cu co-reclamanţii din dosarul procuraturii, cere anularea tuturor deciziilor de NUP prin care a fost oprită cercetarea în dosarul 35/P/2006, deschis (vezi vol.2 din lucrarea în 49 de volume) prin plîngerele penale individuale depuse de Cicerone Ioniţoiu (pag.1), Gh. Jijie (pag.9) şi Grigore Caraza (pag.12) la 29.06.2006 şi de Ioan Roşca la 31.07.2006 (pag.2), întărite cu memoriul lui Cicerone Ioniţoiu "Genocidul din România plîngere în procesul comunismului" (pag.17), urmate de memoriile colective depuse la 31.07.2006 (pag.6) şi 4.08.2006 (pag.14), semnate de Cicerone Ioniţoiu, Ioan Roşca - mandatat de Comitetul de Reprezentare al Victimelor Comunismului-CRVC, Jijie Gheorghe, Tudoraş Liviu, Pârâianu Răzvan, Daniş Ionel, Boroneanţ Vasile, Grigore Caraza. Ulterior, plîngerea tip redată mai jos fiind semnată de multi alţi reclamanţi (Gavril Vatamaniuc-vol.9 pag.102, Mircea Şerban vol.3-pag35, listele cu 86 de semnatari din CRVC de la pag. 36 a vol.7, alţi 63 de semnatari la pag. 71 vol.9, etc). S-au adăugat dosarului 35/P/2006 alte plîngeri legate de crimele comunismului , inclusiv cele propuse de IICC: Vasile Paraschiv, Ion Bugan-vol.8, Tolea Stelea- vol.1 pag.86, Chira Augustin-vol.1 pag.114, Mircea Morărescu-vol.1 pag.94, Păvălan Ctin-vol.1 pag.98, Vişinoiu-vol.8 pag.212, Pică N Dorin-vol.27 pag.47, Liubovia Buşe-vol.27 pag.218, Mica Anton pag.323, Gaşpar Partenie, etc..

Dosarul a fost conexat, prin ordonanţa Voinea din 09.10.2007 (vezi vol.1, pag.7) cu dosarele 68/P/2006 şi 82/P-2007.

Plîngerile care au folosit un text comun, au avut două mari capete, corelate:

1. Crimele în masă (genocidare) savîrşite de regimul comunist asupra poporului român

2. Infracţiunile regimului postcomunist- de protejare a vinovaţilor pentru crimele comuniste

Procuratura unui regim care a condamnat formal comunismul trebuia să facă eforturi adecvate, pentru a reabilita ideea de justiţie, ţinînd cont de importanţa uriaşă a cauzei, de vîrsta părţilor vătămate (care au supravieţuit terorii regimului comunist şi batjocorii celor două decenii de tranziţie anti-justiţiară). În loc să-şi facă datoria cu celeritate, clarificînd faptele şi responsabilităţile, încît victimele să mai apuce satisfacţia inculpării unor vinovaţi, procurorii implicaţi au dovedit crasă incompetenţă, rea voinţă şi slugărnicie politică, continuînd crima protejării celor care au distrus România, devenind la rîndul lor inculpabili (încadrabili în capătul 2 al plîngerii).

Într-o primă fază, cercetarea penală (efectuată de secţia militară a parchetului, condusă de generalul Dan Voinea) a constat în audierea martorilor (părţilor vătămate), numeroasele şi consistente mărturii (cu importantă valoare istorică) fiind strînse în mai multe volume (vol.7 pag.26, vol.9 pag.98, declaraţii de martor în vol.18 şi 25, vol.19-23 integral- declaraţii de parte vătămată, în care se vede că "bandiţii" vînaţi toată viaţa, schinjuiţi monstruos, închişi (în condiţii de exterminare) şi după expirarea pedepselor, sau "reeducaţi" gen Piteşti, nu au fost decît cetăţeni corecţi, care stăteau în calea ocupaţiei comuniste, inclusiv tinerii intraţi în "frăţiile de cruce" numai pentru a-şi apăra naţiunea ocupată. Toate declaraţiile conţin nenumărate elemente de la care procuratura putea pleca (numerele dosarelor, actele represive, numele celor ucişi şi a torţionarilor, etc). În ele fenomenul genocidar este revelat pregnant, de la reconstituirea experimentului Piteşti pînă la redarea distrugerii conştiinţelor în marele lagăr care a devenit România. Mulţi reclamanţi semnalîndu-şi stupefacţia produsă de constatarea că vinovaţii nu au putut fi pedepsiţi nici după 1989, din cauza protecţiei oferite de conducerea FSN. La pag.191 a vol.23 este expus apelul veteranilor de război pentru ridicarea imunităţii parlamentare a lui Ion Iliescu, prevedere legală care a împiedicat evident inculparea acestuia, fără însă ca procurorii să ia notă că acest obstacol suspendă prescripţia, conform art.128 cp.

Aşa cum o arată procesele verbale din 31.07.2006-vol.3 pag.1, 4.09.2006, 22.11.2006-vol.2 pag. 87, 4.09.2007-vol.14 pag.3, 31.07.2008, etc., declaraţia de parte vătămată a lui Cicerone Ioniţoiu (vol. 2 pag. 1) a fost completată (vol. 2, 3) cu documente, extrase şi exemplare din cărţile sale dedicate cercetării crimelor comunismului (publicate de Ioan Roşca şi la www.procesulcomunismului.com) cum ar fi: "Comunismul-o maşină infernală- lista neagră a criminalilor"-vol.2 pag. 88, "Reeducarea sau batjocura fiinţei umane""-vol.2 pag.141, "Victimele terorii comuniste- dicţionar în numeroase volume", "Album al martirilor genocidului comunist", "Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea", "Album al eroilor", "Luptele din Banat"-vol.2 pag.7, recunoaşterea crimelor în 1968 (vol.2 pag.194: cu extrase din discursul minstrului de interne Ion Stănescu privind represiunile, note secrete privind reeducarea, sinteza plenarei CC din 22-25 aprilie, propuneri de penalizare a vinovaţilor). Volumul 14 este dedicat integral declaraţiei sale-raport "Jur să spun adevărul", conţinînd memorii şi documente din dosarele sale de urmărire. Cum pot suţine procurorii că nu au găsit date privind faptele criminale şi identitatea victimelor şi responsabililor, măcar în lucrările lui Cicerone Ioniţoiu, care le-au fost puse la dispoziţie, ca să nu se mai deplaseze la bibliotecă? Ar fi fost bine dacă ar fi studiat lista lucrărilor de la pag 238-vol.14 sau măcar cartea "Memorii" (ataşată în volum la dosar) - în care Cicerone Ioniţoiu descrie continuarea hărţuirii foştilor deţinuţi politici, după "eliberarea" din 1964.

Că represiunea nu a încetat în 1964 - ci şi-a schimbat doar forma- o arată multe alte probe şi mărturii depuse la dosar, de exemplu declaraţia lui Vasile Paraschiv (chinuit după 1964 în sute de interogatorii distrugătoare- vezi dosarul lui cutremurător în vol. 24 pag.121), Grigore Caraza (închis 24 de ani, reîncarcerat între 1969 şi 1977- vezi declaraţia lui în vol.23 pag.4), Gavril Vatamaniuc (vezi în vol.18 pag.53 declaraţia lui despre hăituirea foştilor luptători din munţi şi asasinarea lor după 1964), Ion Bugan (arestat pentru a treia oară în 1983, pentru un curajos protest politic- vezi nota din vol.8 pag.114 despre disjungerea acestui dosar), Răducu Ilie (vezi vol. 1 pag.123), Valer Neagoe (tatăl studentului Marius Neagoe, ucis în 1985, vezi pag.1 vol.8), Mancaş Neculai (din Moţca- Iaşi, bătut de securiştii Isac şi Smeu în 1975, vezi vol.8 pag.198), lista cîtorva dintre cei ucişi pe Dunăre de grăniceri (vezi pag.123 din vol.8), planurile de măsuri ale securităţii (inclusiv cele decise de Pleşiţă pentru cazul Meditaţia transcendentală, în vol.28, pag.270). Aceste cîteva cazuri, selectate dintr-un ocean de suferinţe, relevă tratamentul la care au fost supuşi românii şi în epoca lui N.Ceuşescu (executat în 1989… pentru genocid).

La dosar, printr-un remarcabil efort colectiv, au fost depuse numeroase alte documente pertinente privind represiunea comunistă şi nepedepsirea vinovaţilor, conţinînd mărturii, tabele cu asasini şi victime, situaţii şi instrucţiuni, statistici şi analize - publicate în cărţi, reviste, sinteze de conferinţe, etc: colecţiile memorialului Sighet şi revistei Memoria (vezi procesul verbal din vol.1 pag.9), vol.7 pag.4- lista celor decedaţi la Aiud, vol.8 pag.217-episcopi romano-catolici din dioceza Iaşi, ucişi, vol.9 pag.127-listă cu 676 de persoane asasinate de securitate, vol.11 pag.3-listă cu 2654 de victime ale represiunii (elita politică, militară, economică, religioasă, intelectuală, etc) publicată în Cotidianul, vol.12 pregătit de IICC-tabel cu cadrele din penitenciare-pag2, legislaţia represivă-pag.22, buletine informative ale direcţiei penitenciare-pag.36, note, rapoarte şi adrese MAI privind regimul de detenţie, fapte de represiune şi acte de genocid -pag.115, lista deţinuţilor decedaţi la Sighet -pag.201, vol.13-pag.1 concluziile raportului Comisiei Prezidenţiale, pag.167 continuarea tabelului victimelor din Cotidianul, vol.23 pag.193-fotografii ale celor ucişi depuse de Şt.Cucu, vol.27 pag.51 memoriul lui Constantin Bulibaşa, vol. 28 pag.16-lucrarea "Represiune şi regim concentraţionar în România comunistă", pag.68-lucrarea "Legislaţia cu caracter represiv din România" pag.89-"Recensămîntul populaţiei concentraţionare"-fundaţia Academia civică, şi pag.199-lucrarea "Închisorile" (instrucţiuni, conducere, etc), vol.31 pag.208-formaţiunea Ostrov, pag.224- extrase din cartea lui Radu Ciuceanu despre regimul penitenciar 1940-1962, etc.

Toate acestea trebuiau completate cu informaţiile legate de crimele comunismului şi postcomunismului, apărute după 1989 în uriaşa literatură dedicată subiectului şi cu studierea arhivelor. Pentru capătul 1 al cercetării, echipa Voinea a obţinut, prin corespondenţă cu unele arhive, informaţii utile, care reflectă uriaşa scară a represiunii politice ucigaşe cum ar fi: tabelul cu cadrele MAI din penitenciare (vol.10 pag.3, pag.18, pag.28, pag.51 ), registrele penitenciarelor din toată ţara (incluzînd numeroşi ţărani care au stat în calea colectivei, închişi pentru "sabotaj" şi "rebeliune"- a se vedea scara şi violenţa acestei represiuni în rapoartele din arhiva CC-PCR secţia agrară, inclusiv în raportul făcut de Voitinovici în 1952, ca adjunct al procurorului general)- liste cu decedaţi de la Galaţi şi Gherla-vol.10 pag.15 şi respectiv 59; vol.15 pag.1- acte de deces la Sighet şi calendarul deceselor: pag.115 personalul închisorii Sighet şi morţii Sighetului, pag.128- codul penal 1955, pag. 130- codul penal 1958 şi legi speciale, vol.37- situaţii la penitenciarele Caracal, Codlea, Cluj, Deva, Galaţi, Iaşi, Mărgineni, Ocnele Mari, Oradea, Ploieşti, Ostrov şi Salcia; vol.39 (Aiud), vol.40 şi vol.47- Penitenciarul Craiova, vol.41 (Gherla), vol.42 (Alba Iulia, Bacău, Botoşani, Buzău, Jilava, Văcăreşti), vol.43 (Piatra Neamţ, Roman, Satu Mare, Tîrgşor, Tărgu Jiu, Tîrgu Ocna, Tîrgu Mureş, Tărgovişte, Vaslui, Văcăreşti), vol.45 (Timişoara, Caransebeş, Oraviţa), vol.46 (Poarta Albă, Penisula, Tulcea).

Pentru capătul 2, s-au recuperat cîteva dintre numeroasele dosare deschise la procuraturi şi tribunale care arată că pedepsirea crimelor comunismului nu a fost posibilă nici după 1989. Ceea ce, pe de o parte, justifică întreruperea şi suspendarea precripţiei pentru capătul 1 şi, pe de altă parte, documentează capătul 2. Ar fi trebuit colectate numerosele sentinţe date după 1989, contra victimelor solidare ale comunismului care au încercat să obţine dreptate, pentru a scoate în evidenţă absurditatea pretenţiei că nu ar interveni prescripţii sau suspendări. Dar chiar şi numai exemplele proceselor Apostol, Diamandi şi Crăciun (din vol.4) sînt elocvente demonstraţii că reclamanţii nu au putut obţine nici o condamnare în instanţe, oricîte eforturi au făcut.

În dosarul 57/1994 al Curţii Supreme de Justiţie-secţiile unite (pag.4) a fost judecat, la 19.06.1995, recursul în cazul Ibrahim Sefit, un cetăţean din Sibiu asasinat la 4.12.1954 de un grup de cinci securişti, la ordinul lui Drăghici, supărat că victima îl apostrofase pentru că nu îl lăsa să intre în cantina partidului , unde Tovarăşul lua masa. Documentele adunate la dosarul 393/P/1992, deschis la 5.09.1992, sintetizate în rechizitoriul fundamental din 8.04.1993, de Procurorul Zaharia Nicolae (pag.89), nu lasă loc nici unei îndoieli privind vinovăţia inculpaţilor (există chiar şi un martor care a asistat la criminala execuţie). Încolţit, Alexandru Drăghici se ascunsese în Ungaria, care a refuzat cererea de extrădare din 29.12.1992 făcută de Procurorul General, tergiversînd apoi răspunsul pînă în 1993, cînd presiunile nu au mai lăsat decît soluţia… decesului inculpatului. În schimb, dintre ofiţerii care au executat crima, Briceag, Muntean şi Luţenco mai puteau ispăşi, Popa şi Voaideş fiind decedati. Tenacele procuror risipeşte invocarea prescripţiei la 18.03.1994 de către CSJ-secţia militară, arătînd că suspendarea menţionată de art 128cp nu trebuia repinsă, ţinînd cont de împrejurarea de neînlăturat că PCR nu se putea auto-condamna şi că Drăghici personal, a avut puterea să blocheze anchetarea crimei sale, fapt atestat de unii martori.

Analizînd protocolul CC-PCR din 19.09.1968, în care a fost discutat, printre alte episoade ale crimelor din anii anteriori, cazul Drăghici, procurorul decoperă (pag.95) intervenţia lui Gh Maurer, care atrage atenţia celor porniţi spre un reglaj de conturi: "ce ar însemna un proces? Apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de lucruri urîte nu numai în ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar şi legătura acestei practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care este foarte sensibil la aceasta. Nu avem nimic de cîştigat în aceasta dimpotrivă, în asemenea condiţii noi nu am putea lăsa procesul public, ar trebui să-l facem în şedinţă secretă şi dacă îl luăm în şedinţă seceretă, în şedinţă seceretă s-au făcut toate porcăriile pe care le dăm acum şi căutăm să le îndreptăm şi ar fi într-adevăr nefericit lucru dacă ne-am aşeza într-o situaţie care să poată spune şi de tandea şi de mandea, ăştia au spus despre aceia ca s-o facă ei! Aşa că mie mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripţie din punct de vedere judiciar, să spunem să nu fie trimis în judecată şi împotriva omului să se ia hotărările politice. Mai sînt cîteva luni pînă la prescripţie". Constatînd că "toţi tovarăşii sînt de acord" partidul a blocat cercetările crimelor comise pînă în 1964, lăsînd premeditat dosarul "să se îndrepte spre prescripţie". Aceasta probabil şi ca reacţie faţă de şantajul lui Drăghici, care aminteşte şi în discuţia de la 30.10.1968 (citat de procuror din stenogramă): "dar atunci să excludeţi din Partid şi pe aceia care au făcut represiuni în raionul Focşani, pentru că acolo au fost împuşcaţi oameni, au fost împuşcaţi copii". [aluzie evidentă la Ceauşescu]

Constatînd că s-a lovit de un adevărat procuror, care a săpat unde nu trebuie, făcînd imposibilă prescrierea, instanţa retrimite dosarul spre rejudecare la Secţia Militară a CSJ care, la 2.06.2007 (pag.11), în completul condus de Petre Similescu, decide în dosar (renumit 46/1995):

1. Că datorita comportării exemplare, criminalii trebuie penalizaţi cu minimul pedepsei, de 10 ani (de ce 10 şi nu 15 şi de ce minimul absolut pentru asemenea crimă?) 2. Că pedepsele pînă la zece ani au fost amnistiate prin Decretul 11/1988 (aha, altfel nu se putea realiza ingineria juridică). De ce erau criminalii atît de exemplari aflăm (vezi vol.1) şi din rezoluţiile NUP a lui Ilie Botoş din 10.01.1997- în dosarul 342/P/1995-pag.19, în dosarul 980/P/1995-pag.25 şi în dosarul 981/P/1995-pag.26 şi a lui Marius Budu din 31.10.1996- în dosarul 979/P/1995-pag.23, în dosarul 350/P/1995-pag.28 şi 1410/P/1995-pag.27, în care alte crime ale lui Briceag, şef al securităţii la Dej, fuseseră albite la cererea lui Samoilă Joarză (vol.1 pag.14). Nici măcar în acest caz nu s-a putut sparge zidul protector al vinovaţilor. Q.E.D. (a se compara cu menţinerea în detenţie a lui Viorel Rovenţu, care a furat două arme în 1983, cu intenţia -nerealizată- de a-l împuşca pe Ceauşescu. Condamnat la moarte prin sentinţa 63 din 12.10.1983, comutată în 1984 la 25 de ani de temniţă, nu a beneficiat de amnistia din 1988 decît printr-o nouă comutare la 20 de ani, rămînînd închis…. pînă în 1999, cînd a fost graţiat de Emil Constantinescu . Acesta este sensul tranziţiei, pentru justiţia neeliberată: numai anticomuniştii pot fi sau pot rămîne închişi.

Aceeaşi disperată luptă a justiţiei uzurpate împotriva dreptăţii transpare (vezi vol. 4 pag.103) şi în dosarul Gh. Crăciun (513/2000) deschis prin plîngerea penală din 21.12.1998 depusă de mai mulţi foşti deţinuţi politici din ARFDPLA, dosar tranşat de TMB la 11.09.2001, în completul condus de Mihai Hondor. Rechizitoriul din 7.09.2000, demontează argumentele găunoase folosite dolosiv împotriva neaplicării întreruperii şi suspendării prescripţiei (inclusiv referindu-se la şedinţa CC din 1968, citată mai sus) care curge de la 22 dec. 1989, "sau de la 8 dec. 1991, data consacrării constituţionale a separaţiei şi independenţei puterii judecătoreşti " şi arată că nu e incidentă amnistia din 1988 (pedeapsa aplicabilă fiind 15-20 de ani). Laţul părea a se strînge în jurul lui Crăciun, care nu se prezenta la termene, la 05.12.2000 hotărîndu-se să fie adus forţat în instanţă, pentru audiere. Imediat Crăciun …decedează , încît procesul …. încetează, lăsîndu-i cu ochii în întuneric pe cei care îşi jertfiseră ultimele energii pentru a vedea măcar un vinovat pedepsit.

Singura concesie făcută victimelor în tribunale a fost admiterea unor recursuri extraordinare (ca în penibilul proces nr 3/1998, în care completul CSJ condus de Paul Florea, prin Decizia 40 de la 12.10.1998, a revizuit sentinţele în lotul Maniu, într-un mod care a trădat amintirea preşedintelui martir al PNŢ - vezi vol.24 pag.116) sau a unor cereri de revizuire (ca în cazul Porumb Ioan Aurel- dosar 16506/55/2006 judecat de judecătoria Arad la 12.02.2007 vezi vol.4 pag.71). Cu mare grijă ca să nu fie contestată, cu ocazia revizuirilor, legitimitatea legalităţii comuniste, să nu se răstoarne "retroactiv" prezumţiile potrivit cărora cei care au încercat dărîmarea în forţă a regimului au fost pedepsiţi just -pentru că au încălcat legile, în timp ce securicomuniştii care l-au apărat în forţă - nu pot fi învinuiţi pentru asta. Se poate vedea de exemplu de optică (vol.8 pag.180), în sentinţa Tribunalului Olt pentru dosarul Soare Constantin (974/104/2007) că atacarea furioasă a unui post de miliţie nu fusese considerată de Direcţia de Muncă (în decizia 373/2.02.2007) un act de opoziţie politică.

Respectul justiţiei post-decembriste pentru legalitatea comunistă este pus într-o lumină penibilă de mărturiile din acest dosar, sau de documente reflectînd sau denunţînd farsele judiciare practicate de Tovarăşi, cum ar fi cele legate de procesul cu care s-a închis reeducarea de la Piteşti- vezi pag.142 din vol.28; sau cercatarea în dosarul Salcia- între 1979 şi 1983 (vol.30 pag.2), în care se vede că pînă şi atunci cînd au fost pedepsiţi cîţiva gardieni torţionari, pentru uciderea prizonierilor politici, pedeapsa a fost anulată repede şi respectivii au fost reinvestiţi cu aceleaşi sarcini; sau cercetararea din 1972 din procesul Canalului (vol.44) sau din dosarul Pătrăşcanu (vol.28 pag.317), în care vedem ce făcea justiţia, la ordinele PCR, chiar împotriva tovarăşilor de drum.

În exemplele din vol.1 (rezoluţiile NUP ale lui Ilie Botoş şi ale lui Marius Budu ) sau din vol.38 (NUP-ul procurorului Tănase din 16.12.1996, în cazul Suvac) se observă cum au fost închise anchetele penale, cu pretenţia că faptele nu au existat sau că au fost prescrise (deşi s-a admis măcar că termenul ar curge din clipa instalării noului regim juridic, deci de la 22.12.1989, sau de la 8.12.1991- o dată cu noua Constituţie). Pînă la deschiderea dosarului 35/P şi la intervenţia echipei IICC (vezi vol.25-cazul Maniu, sau vol.30 pag96-cazul Tira Gheza), nici gropile comune descoperite nu au determinat cercetări energice (vezi nota către procuratura Cluj privind dezgropări din judeţul Mureş, de la pag.111 a vol. 8, sau, în vol.29, crima securistă din comuna Spermezeu, acoperită cu NUP la 31.10.1996, pentru ca nimeni să nu se atingă de securistul Briceag (protejat şi de Legea 14/1992 care permite SRI 05057 Cluj -pag.152- să răspundă procuraturii că nu poate da date, decît după 40 de ani, pe chestiuni care privesc siguranţa statului).

În vol. 48 şi 49 se observă cum au decurs anchetele legate de gropile comune descoperite la:

- "Dealul Mărului": dosarul 430/P/1990, deschis în octombrie 1990, în numele AFDPR Neamţ, de Neculai Popa şi Ioan Roşca, închis cu NUP la 08.10.1993 de procurorul Aurel Cute- pentru o imaginară prescriere, redeschis în 2006 prin decizia lui Dan Voinea (vezi şi vol.1), completat cu interogatorii, explicaţii şi documente depuse de N. Popa şi Ioan Roşca (vol.23 pag.174) şi cu numeroase mărturii privind reprimarea violentă suferită la 16.12.1990 la Piatra Neamţ, de către cei care au făut cercetările de la Dealul Mărului şi au lansat Apelul pentru judecarea crimelor Comunismului (depuse la 6 mai 2005 şi colectate în volumul 168 din dosarul 75/P/1997).

- "Dealul Balaurului"- dosarul 146/P/1995, un alt episod din genocid, (mal)tratat similar, la 8.11.1996, de procurorul Finică Dan (vol 4 pag77).

Ce s-a întîmplat atunci cînd asffel de NUP-uri au fost contestate în instanţă, se poate vedea în dosarul Diamandi (vol.4 pag.75). Încercarea doamnei Diamandi de a face dreptate memoriei soţului său, Diamandi Alcibiade, ucis la 9.07.1948 în timpul anchetelor pentru "uneltire contra siguranţei statului", prin inculparea lui Zotescu Nicolae şi Dulbergher (Dulgheru) Mişu, s-a lovit de rezoluţia 11/P/98 din 19.02.1999 a parchetelor militare, în care se comite tipica respingere a întreruperii şi suspendării prescrierii. Plîngerea depusă la ICCJ de fiul celui asasinat (Diamandi Ctin) la 2.07.2004, este declinată spre Curtea Militară de Apel, condusă de Niculae Smaranda, care, la 17.08.2005 confirmă rezoluţia procuraturii, constatată negru pe alb că "în cauză nu sînt incidente dispoziţiile art.123 şi art.128 c. prod penală (sic) privind întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei" şi conchide: "Petentul va plati statului 100 RON cheltuieli judiciare."… Să se lecuiască de justiţiarism.

Generalul Voinea a constatat că toate aceste NUP-uri sînt ilegale, procuratura observînd între timp că termenele nu puteau curge înainte de 1990, ca atare a decis redeschiderea anchetelor şi conexarea lor, fiind însă evident că e nevoie de o segmentare, pentru operaţionalitate. Trebuiau cercetate dosarele penale pe baza cărora au fost torturaţi, închişi, chinuiţi sau exterminaţi atîţia oameni nevinovaţi şi stabilită, de sus în jos, o ierarhie a responsabilităţii pentru genocid şi pentru ascunderea lui după 1989, aşa cum Ioan Roşca a arătat în analiza prezentată la 2.05.2007 procurorului general. Dar în momentul în care ancheta procurorilor militari s-a îndreptat spre arhive, procurorul Levanovici, conformîndu-se unor indicaţii abuzive (inspirate de o decizie a Curţii Constituţionale), a declinat (la 31.07.2008, vezi vol.1 pag.1) dosarul 82/P/2007 către o secţie civilă a parchetului (SUPC), pretinzînd că speţa nu mai e de competenţa secţiei militare, din cauza pensionării celor care conduseseră instituţiile represive comuniste. Protestul depus de Ioan Roşca la 16.09.2008 (vol.23 pag.173), în care se arăta că reluarea cercetării de altă echipă e nejustificată şi va împotmoli ancheta, nu a fost luat în consideraţie, rezultatul fiind cel previzibil.

Boicotarea cercetării a continuat în forma disjungerii abuzive, încît să nu se mai poată înţelege problema şi să nu se mai poată urmări activitatea penală. Victimele nu au mai fost chemate niciodată pentru a spori blocul declaraţiilor de parte vătămată iar cei care au apucat să le depună, nu au mai primit nici un rezultat privind evoluţia lucrării. Nu au ştiut că secţia civilă a parchetului (SUPC) a decis, la 24.11.2008 (pag.13 vol. 47) declinarea cercetării infracţiunilor contra siguranţei statului, către DIICOT, că procurorii DIICOT au disjuns apoi nejustificat dosarul, trimiţînd sub-dosarul dedicat genocidului înapoi către SUPC (devenit 1304/P/2008) şi reţinînd sub-dosarul infracţiunilor împotriva statului… rupte de context.

Cum să ajungă DIICOT la inculparea celor vinovaţi de infracţiuni împotriva statului, înainte şi după 1989, dacă faptele, care au compus un genocid, au fost analizate separat de SUPC? Şi cum să înţeleagă SUPC că faptele reclamate nu s-au prescris, nu numai datorită caracterului genocidar ci şi al întreruperilor şi suspendărilor ce se impun datorită blocării justiţiei…. cercetată netemeinic de DIICOT? Spargerea dosarului în aşchii a uşurat camuflarea noii infracţiuni împotriva justiţiei comise de complicii rămaşi de gardă în procuratură. DIICOT a ajuns (se pare, pentru că decizia din 20.01.2009, nu a fost comunicată încă reclamanţilor) la concluzia că nu s-au înfăptuit infracţiuni împotriva statului român şi a justiţiei, deşi chiar ultimele ordonanţe ale procuraturii constituie continuarea acestor infracţiuni. Iar SUPC a reacţionat la memoriul depus de Ioan Roşca la 6.08.2010 (pag.194 din vol.27), prin ordonanţa Iuliu Molcuţ din 29.09.2010 (vol. 26 pag.2 cu comunicări la pag. 16- inclusiv către Ioan Roşca) astfel:

1. Declară crimele regimului comunist terminate în 1964, prescriptibile şi prescrise, cu cîteva excepţii dijunse (cazurile I8, I15, I16,I17, I31, I33, despre care nu am mai auzit nimic) ;

2. Nu spune nimic despre cercetarea celor care au paralizat justiţia după 1989, pe baza cărora s-a ajuns la concluzia că "nu rezultă elementele constitutive" ;

3. Disjunge punctele I2 şi I5, probabil reclamate de ANVR- St Cucu, trimiţind o porţiune din volumele 7 şi 9 către DIICOT (care a comunicat, celor care reclamaseră cu totul altceva, decizia hilară din 26.11.2010, a procurorului Oana Dragomir, privind neconfirmarea actelor de corupţie care ar fi însoţit actele de distrugere a societăţii româneşti).

În contestaţiile depuse conform art. 278 cpp., reclamanţii (Ioniţoiu -la 10.11.2011, Roşca- la 10.11.2011, Jijie, Paraschiv, etc). au fost scoase în evidenţă carenţele grave ale anchetei (continuarea crimelor după 1964, conexitatea, imprescriptibilitatea, aplicarea întreruperilor şi suspendărilor, etc.) şi dolosivitatea concluziei Molcuţ. Fără a lua în consideraţie aceste observaţii, procurorul Marius Iacob, în rezoluţia 9971/4335/II/2010, din 22.11.2010 (vol.26, pag.72) şi 3.12.2010 (vol.26, pag.92 cu comunicările - la pag. 97, spre Cicerone Ioniţoiu şi Ioan Roşca), nu face decît să repete ordonaţa Molcuţ: crimele comunismului au încetat în 1964, nu au devenit imprescriptibile (nici în 1969), au putut fi judecate începînd cu 1990, deci s-au prescris pînă în 2006, neexistînd temeiuri de întrerupere sau suspendare şi nici elemente pentru a acuza pe cineva de tergiversarea reparaţiei.

Confruntînd deciziile Molcuţ şi Iacob cu plîngerea iniţială, se poate observa că ancheta a fost deturnată fără scrupule, făcîndu-se orice pentru ca să se îndepărteze de ţintă. Premeditarea cu care s-a realizat eşuarea cercetărilor, încît să fie eludat complet capătul 2 al plîngerii, care cerea stabilirea listelor celor responsabili pentru nejudecarea crimelor comunismului după 1989, adaugă procurorii implicaţi (şi pe cei care i-au pilotat) pe respectiva listă.

Sabotarea justiţiei este singura explicaţie şi pentru modul în care au fost tratate plîngerile împotriva rezoluţiilor procuraturii, depuse la ICCJ (la 22.12.2012- ale lui Cicerone Ioniţoiu şi Ioan Roşca) care au deschis dosarele 10635 şi respectiv 10636. Procesul 10636 a fost închis la primul termen ( 25.02.2012), deşi instanţa nu primise dosarul de la procuratură, refuzîndu-i-se lui Ioan Roşca dreptul la justiţie, pentru că nu ar fi avut calitatea să reclame rezoluţiile, deşi el fusese iniţiatorul dosarului şi, în plîngerea şi declaraţiile sale, arătase calitatea de parte vătămată , mai ales legat de capătul doi, al reprimării celor care cereau judecarea crimelor comunismului, de către puterea fesenistă. Cele 49 de volume din lucrarea procuraturii 9971/4335/II/2010 nu fost puse la timp la dispoziţia instanţei, nici pentru procesul 10635 (care ar fi trebuit conexat cu 10636, pentru că era vorba de două plîngeri faţă de aceeaşi cercetare, deschisă printr-o plîngere penală comună).

La 8.09.2011, în momentul în care Ioan Roşca, reprezentînd pe Cicerone Ioniţoiu, a adus la cunoştinţa instanţei că volumele lipsă au fost plasate în dosarul 10635 (închis şi depozitat), instanţa ICCJ a intrat în pronunţare şi a decis declinarea cauzei spre Curtea de Apel. Motivaţia acestei declinări a venit cu deplorabilă întîrziere (la 12.03.2012), deşi celeritatea care se impunea a fost cerută insistent, avînd în vedere vîrsta şi starea de sănătate a dlui Cicerone Ioniţoiu.

Sentinţa ICCJ cuprinde justificări invalide, cum ar fi reducerea speţei la art. 356-361, sau afirmaţia că "petiţionarul a sesizat organele de urmărire penală [] fără însă a indica făptuitorii sau a furniza date suficiente din care să rezulte identificarea acestora". Ori, aşa cum se poate vedea din copia plîngerii reprodusă mai jos, nimic nu a împiedicat procurorii să descopere cine a condus instituţiile folosite represiv sau împotriva justiţiei şi nici să observe nominalizarea în plîngeri a lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Ca să nu se mai ştie ce conţinea plîngerea care a declanşat ancheta, semnată de un mare număr de coreclamanţi - printre care Cicerone Ioniţoiu, s-au făcut manevre penibile pentru ascunderea ei prin dosare.

Reproducerea integrală a plîngerii în aceste concluzii se impune, pentru a contracara acest joc diversionist:

" Către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia Parchetelor Militare Bucuresti (Bv Libertatii, 12-14, sector 4 Bucuresti)

Plingere penala,
1. Pentru crime comise înainte de 1989

a. Subsemnaţii, cetăţeni români, victime ale regimului comunist, cerem anchetarea şi pedepsirea celor ce vor fi găsiţi responsabili (în primul rând ai conducătorilor instituţiilor statului român: PCR, Securitate, Justitie, etc.) pentru savârşirea unor infracţiuni imprescriptibile, contra păcii şi omenirii (Cod Penal art. 121), comise în cadrul regimului comunist, între 1944 şi 1989: genocid- art. 357, tratamente neomenoase - art. 358, propagandă pentru război civil-art.356, distrugerea valorilor culturale- art.360, favorizare şi tăinuire- art. 361.

Crimele împotriva umanităţii erau prevazute de codul penal în vigoare în clipa comiterii lor (Codul Carol din 1936, Codul penal al RPR din 1948, Codul penal al RSR din 1968), sunt de notorietate publică, sunt descrise extensiv în mărturii publicate (documentaţia organizata de Cicerone Ioniţoiu, lucrările Memorialului Sighet, revista Memoria, lucrarile simpozionului Pitesti, numeroase publicatii periodice de dupa 1989, volume de mărturii, situri Internet cum ar fi http://www.procesulcomunismului.com).

Natura penală şi criminală a faptelor este demonstrabilă cu probe şi mărturii ale ultimilor supravieţuitori. Aceste fapte sunt cercetate şi calificate drept criminale de către comisii oficiale (cum ar fi IICC).

b. Pe lângă crimele impresciptibile semnalate mai sus, cerem şi judecarea altor crime comise înainte de 1989 (specificate in codul penal în vigoare în clipa făptuirii, noi facând aici referinţă la cel din 1968): trădarea - art.155, atentatul contra unei colectivitati - art.161, subminarea puterii de stat - art.162, acte de diversiune - art.163, sabotajul - art.164, subminarea economiei nationale - art.165, omorul - art.174, omorul calificat - art. 175, omorul deosebit de grav - art.176, uciderea din culpa - art. 178, determinarea sau înlesnirea sinuciderii - art.179, lovirea sau alte violenţe - art. 180, vătămarea corporală - art.181, vătămarea corporală gravă - art.182, lovituri cauzatoare de moarte - art. 183, lipsirea ilegală de libertate - art. 189, punerea în sclavie -art. 190, supunerea la muncă forţată sau obligatorie - art. 191, violarea de domiciliu - art. 192, ameninţarea - art. 193, şantajul - art. 194, violarea secretului corespondenţei - art. 195, insulta -art. 205, calomnia - art. 206, furtul - art.208, furtul calificat - art.209, tâlhăria - art. 211, abuzul de încredere - art.213, gestiunea frauduloasă - art. 214, înşelăciunea - art.215, distrugerea - art. 217, distrugerea calificată - art. 218, tulburarea de posesie - art.220, denunţarea calomnioasă - art.259, mărturia mincinoasă - art. 260, încercarea de a determina mărturia mincinoasă - art.261, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă - art.266, supunerea la rele tratamente - art.267, represiunea nedreaptă - art.268, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji - art. 314.

După 22 decembrie 1989, toate aceste infractiuni (concurente şi cu circumstanţe agravante) trebuiau anchetate şi consecintele lor anulate, corectate, despăgubite, termenele de prescripţie (art. 122) fiind suspendate pe perioada regimului comunist (conform principiului enunţat în art.128) pentru că, în mod evident, efectiv şi demonstrabil, în acea perioadă, "o imprejurare [..] de neînlăturat" a impiedicat "punerea în mişcare a acţiunii penale".

Dacă instituţiile statului ar fi funcţionat normal, ar fi trebuit deci ca, pe lângă crimele imprescriptibile, crimele sintetizate în aliniatul precedent să fie judecate, înaintea expirării termenelor lor de prescriptibilitate: 15 ani pentru cele relative la art 155,161,162,163,164,165,174,175,176,218 (termen 2005), 10 ani pentru cele de la art. 211,218 (termen 2000), 8 ani pentru cele de la art 178,179,182,183,190,211,267 (termen 1998), 5 ani pentru cele de la art.180,181,189,191,192,194,208,209,213,214, 215,217,259,260,261,266,267, 314 (termen 1995), 3 ani pentru cele de la art.193,195,205,206,220 (termen 1993).

În realitate, termenele menţionate mai sus trebuie prelungite pentru că, aşa cum ne propunem să demonstrăm (în cadrul celuilalt capăt de acuzare), autorităţile instalate dupa 1989 au blocat şi ele derularea procesului penal, justificând o nouă aplicare a principiului suspendării (art.128).

Pe de altă parte, în ciuda obstacolelor enorme, în decursul celor 16 ani, au fost făcute câteva plângeri, pe care vă rugăm să le analizaţi, care au întrerupt prescripţia (art. 127) - relansând termenele legale.

Crimele de la puntele a şi b au fost înfăptuite în cadrul unor acţiuni represive şi antinaţionale:

1 Dezmembrarea, prin rapt şi şantaj, a României, stat independent şi suveran, prin răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, pregătită şi acceptată de comuniştii din România, sub controlul şi cu ajutorul unui guvern comunist străin şi al armatei sovietice, hotărîta prin tratatul Ribbentrop-Molotov (1939) si consacrata prin Tratatul de Pace de la Paris (1947). Acceptarea alror conditii înrobitoare prevăzute în acest tratat.

2. Trădarea intereselor României de către guvernul impus de Stalin în martie 1945 si de toate guvernele conduse de comunişti, care au urmat. Jefuirea si distrugerea avuţiei naţionale (de stat şi particulare) în interesul ocupantului (URSS) şi al colaboraţioniştilor comunişti.

3. Destructurarea regimului politic democratic din România prin: fraudarea alegerilor din 1946; lichidarea opoziţiei politice democratice; suprimarea forţată a monarhiei; impunerea regimului totalitar al partidului unic.

4. Lichidarea criminală a clasei politice, burgheziei româneşti şi elitelor diverselor categorii cetăţeneşti: intelectuali, liber profesionişti, meseriaşi, ţărani, etc.

5. Reprimarea şi întemniţarea oponenţilor. Regimul de exterminare aplicat deţinuţilor politici.

6. Exterminarea grupurilor de partizani care luptau pentru apărarea ţării în munţi

7. Persecutarea, desfiinţarea şi spolierea unor Biserici, arestarea unor preoţi şi reprimarea credincioşilor.

8. Colectivizarea forţată. Manipularea, intimidarea, harţuirea, schinjuirea, reprimarea, întemniţarea şi deportarea ţăranilor care au opus rezistenţă.

9. Deportările represive etnico-politice.

10. Distrugerea valorilor culturale si sugrumarea libertăţii de opinie prin cenzură extremă, reprimarea celor care s-au opus. Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural.

11. Reprimarea mişcărilor de rezistenţă: studenţeşti din 1956, muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi Braşov (1987), intelectuale (mişcarea Goma), sindicale (SLOMR). Hărţuirea, arestarea şi deportarea protestatarilor.

12. Politica demografică criminală.

13. Regimul nejusticat de mizerie extremă, impus populaţiei României.

14. Generalizarea strategiei de degradare în lanţ experimentată la Piteşti, victimele fiind compromise prin obligaţia de a colabora cu sistemul, pentru a supravieţui sau a trăi suportabil.

15. Reprimarea si confiscarea criminală a Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Pe lângă penalizările de rigoare şi stabilirea despăgubirilor pentru daunele produse victimelor, ancheta penală va putea oferi factorilor legislativi o bază pentru denunţarea caracterului criminal al acestor acţiuni.

2. Pentru crime comise după 1989

a. In acelaşi timp, cerem anchetarea şi pedepsirea celor ce vor fi găsiţi responsabili (în primul rând conducătorii instituţiilor regimului post-comunist: guvern, parlament, politie, servicii de informaţii, justiţie, procuratură, arhive, televiziune, presă - în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman), pentru infracţiunea imprescriptibilă de favorizare şi tăinuire (art. 361 Cod penal), săvârşită după 22 decembrie 1989, prin mijloace variate: blocarea justiţiei şi a accesului la arhive, ascunderea adevărului şi dezinformarea cetăţenilor, ameninţarea, insultarea şi agresarea celor ce au încercat să declanşeze judecarea, folosirea pentru provocări şi agresiuni a informatorilor (nedesconspiraţi şi santajaţi), protejarea unor criminali ca Nicolski, Drăghici, Crăciun etc, favorizarea îmbogăţirii ilicite a responsabililor pentru vechile crime, în timp ce ultimele victime se stingeau din viaţă neconsolate şi încărcate de acuze niciodată demonstrate şi caziere murdărite prin minciuni, etc.

b. Pe lângă complicitatea cu autorii crimelor imprescriptibile, cei reclamaţi se fac vinovaţi şi de acoperirea celorlalte crime enumerate la pt 1b, a căror judecare se impunea, existând datele şi timpul necesar (prescripţia lor fiind supendată până la 22 decembrie 1989).

Paralizarea justiţiei şi favorizarea infractorilor a avut efecte deosebit de grave asupra evoluţiei României, compromiţând şansa deschisă de Revoluţia din 1989, conducând la un adevarat dezastru economic, social şi moral.

Cei responsabili se fac vinovaţi de: nedenunţare - art.170, tăinuire -art. 221, gestiune frauduloasă în paguba avutului obştesc - art.228, înşelăciune în paguba avutului obştesc - art. 229, uzurpare - art.240, sustragere sau distrugere de înscrisuri - art.242, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor - art.246, trafic de influenţă - art.257, nedenuntarea unor infractiuni - art.262, omisiunea sesizarii organelor judiciare - art. 263, favorizarea infractorului - art. 264, omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare - art. 265, reţinerea sau distrugerea de înscrisuri - art. 272.

Prescriptibilitatea pentru crima tăinurii şi favorizării infractorilor (de către puterea instalată la 22 decembrie - în numele revoluţiei anticomuniste - şi legitimată la 20 Mai - ca reprezentantă a acestei revoluţii), ar fi trebuit să înceapă de la "data încetării acţiunii sau inacţiunii" (art. 122) - deci din clipa expirării prescripţiei pentru crimele iniţiale, tăinuite. De exemplu, pentru nedenunţare- art.170, curge o prescriptie de 8 ani - ceea ce duce termenul final de răspundere la 2005+8=2013 (pentru nedenunţarea infracţiunilor incriminate de art. 155,161,162,163,164,165), pentru abuzul in serviciu, sustragere de înscrisuri şi trafic de influenţă, nedenunţarea unor infracţiuni,omisiunea sesizării organelor judiciare, favorizarea infractorilor: 2005+5=2010, etc.

În fapt aceste termene se cer prelungite, organele de anchetă trebuind să ţină seama de situaţia specială (excepţională) creată de uzurparea puterii în stat, după 22 decembrie 1989, care va fi - sperăm - dovedită şi de procesele dedicate "revoluţiei" şi "mineriadei". Chiar strania paralizie a justiţiei, într-o etapă aparent anticomunistă, dovedeşte irefutabil caracterul contrarevoluţionar al regimului instalat după 22 decembrie, condus de persoane interesate direct în evitarea judecăţii. Aceasta justifică suspendarea prescripţiei şi pe perioada 1989-2004, atât pentru crimele dinainte de 1989, cât şi pentru crima tăinuirii.

Putem aduce un vast material probator în sprijinul afirmaţiei că judecarea genocidului comunist şi a celorlalte crime a fost blocată de puterea instalată în 1990, care s-a mărginit la condamnarea familiei Ceauşescu (pretinzând că genocidul a fost realizat numai de doi oameni şi stergând cu buretele crimele monstruoase comise de garnitura veche a PCR - strecurată la putere după 1989). Contrarevoluţionarii au paralizat eliberarea României şi au reprimat mitingul din Piaţa Universităţii, instigând populaţia manipulată la război civil, confiscind pseodo-alegerile din 20 Mai, printr-o campanie electorală organizată criminal.

A venit momentul să reparaţi onoarea justiţiei, stabilind răspunderile pentru protejarea şi favorizarea celor care au comis cea mai mare crimă din istorie - asupra naţiunii române. Până când factori politici vor emite legile fireşti (condamnând întregul regim comunist), justiţia poate deja contribui, stabilind vinovăţiile în raport cu legislaţia în vigoare în perioada în care au fost comise (1944-1989) şi respectiv ascunse (1990-2006) genocidul şi celelalte crime. Pe baza restabilirii responsabilităţilor se poate aborda corect reparaţia la care victimele au un drept inalienabil.

Data: 4.08.2006

Nume şi semnătură: Ioniţoiu Cicerone, Roşca Ioan, Jijie Gheorghe, Tudoraş Liviu, Paraianu Răzvan, Daniş Ionel, Boroneanţ Vasile "

[multi alţi semnatari fiind adăugaţi ulterior- vezi vol 2,7,9,23] "

II. Sinteza observaţiilor privind situaţia de fapt şi de drept

Cicerone Ioniţoiu este un reprezentant al supravieţuitorilor care au făcut în 2006 plîngerea penală colectivă, declanşînd cercetarea dezmembrată artificial la diverse secţii ale Parchetului şi oprită prin rezoluţii doar parţial communicate celor care aveau drept la un răspuns. Reclamanţii din acest dosar, au făcut destul pentru a provoca şi sprijini ancheta. Procurorilor le revenea sarcina de a clarifica şi organiza juridic spaţiul faptelor, pentru a se vedea cine au fost responsabilii, care dintre ei mai sînt în viaţă şi care au lăsat averi bazate pe crimă moştenitorilor, ce daune se datoreaza victimelor si urmaşilor lor, etc.

Toate cele 49 de volume din lucrarea procuraturii au ajuns în arhiva Curţii de Apel şi stau acum la dispoziţia instanţei. Deşi cercetarea penală a fost oprită prematur, dosarele cuprind suficente elemente pentru a arăta justeţea celor două capete de plîngere şi inadmisibilitatea rezoluţiilor contestate. Materialul strîns de echipa Voinea este însă vast şi dezorganizat, fiind necesară o prelucrare de sinteză.

În acest scop au fost depuse note explicative (pentru Cicerone Ioniţoiu, în dosarul 10635) la termenele 8.09.2011, 27.03.2011 şi 3.03.2011, care au completat plîngerea din 22.12.2010, cu elemente de fapt şi de drept.. La singurul termen al procesului curent, din 9.05.2012, a fost depusă o notă dactilografiată, care reia rezumatul pledoariei susţinute în procesul ICCJ-10635 la termenul din 8.09.2011 şi ar fi putut fi utilizată drept concluzie sintetică, dacă prelungirea termenului de pronunţare nu ar fi creat posibilitatea prezentei forme extinse.

Anumite precizări privind speţa au fost făcute de co-reclamantul Ioan Roşca în cererea depusă la 19-12-2006, în analiza prezentată procurorului general la 2.05.2007, în raportul depus la dosarul de cercetare la 22.12.2007, în memoriul din 6.08.2010, în plîngerea la procuratură din 10.10.2010 în plîngerea la ICCJ din 22.12.2010, şi în nota explicativă din 25.02.2011. Dacă dosarul 10636 ar fi fost conexat cu 10635, aşa cum ar fi trebuit să se procedeze, instanţa ar fi avut la dispoziţie şi aceste explicaţiile semnificative. Cum acest lucru nu a fost făcut, consideraţiile principale sînt reluate în prezentele concluzii.

În rezumat, argumentele pentru anularea hotărîrii sînt :

1 Crimele comunismului, denunţate la capătul 1 al plîngerii, au un caracter : complex (impunînd o tratare coerentă), masiv (făcînd sute de mii de victime), unitar (izvorînd din voinţa de putere a PCR), continuat pînă în 1989, genocidar (deci imprescriptibil) şi antiromânesc (constituind o supremă trădare a intereselor naţionale).

2 După 1990, trebuiau declanşate cercetările şi inculpările de rigoare (prin autosesizare sau în urma numeroaselor plîngeri penale) şi rezolvate procesele penale şi civile declanşate de victime. Acest lucru nu s-a întîmplat, din cauza inerţiei juridice, respingerea abuzivă a plîngerilor, care trebuie să întrerupă prescrierea, putînd fi observată şi în dosarele redeschise în lucrarea procuraturii.

3 Prescrierea trebuia suspendată pe perioada în care cercetarea sau condamnarea s-au dovedit imposibile, nu numai pînă în 1989, realitatea paralizării justiţiei pînă azi (inclusiv prin pîrghii legislative cum ar fi încuierea arhivelor, imunitatea parlamentară etc) putînd fi constatată uşor şi explicată prin împrejurarea că părtaşii vinovaţilor au rămas la putere.

4 Prelungirea nejustificată/dolosivă a anchetelor, nu poate fi temei de prescriere, aşa cum a amintit în 2011 decizia CEDO, în dosarul mineriadei. Legislaţia propusă de curînd respinge protecţia prescriptivă, pentru crime de asemenea amploare si importanţă.

5 Eventuala nereuşită a pedepsirii vinovaţilor pentru capătul 1 al plîngerii (din cauza deceselor) ar dovedi capătul 2 (că regimul postdecembrist a urmărit protejarea responsabililor)

6 Pentru operaţionalitate şi pertinenţă, răspunderile trebuie stabilite ierarhic, de sus în jos. Nu e greu să se stabilească conducătorii instituţiilor folosite în represiune, înainte de 1989 sau întru protejarea vinovaţilor, după această dată (începînd cu Ion Iliescu si Petre Roman, denunţaţi la capătul 2 al plîngerii noastre, dar încă ne-cercetaţi şi ne-inculpaţi şi continuînd cu ceilalţi preşedinţi, primi miniştri, miniştrii ai justiţiei şi internelor, conducători ai procuraturii etc)

7 Decizia trebuie să ceară salvarea celor 49 de volume, de importanţă istorică.

8 Nefiind vorba de neglijenţă, ci de continuarea protejării criminalilor, prelungirea cercetării pănă la prescriere e o dovadă de complicitate. De aceea, retrimiterea spre cercetare trebuie însoţită de precizări privind mandatul procurorilor şi de garanţii că nu vom reveni în situaţia iniţială. Altfel, ar fi mai bine ca instranţa să reţină cauza spre judecare, pe baza probelor acumulate, urmînd să stabilească responsabilii, cu ajutorul victimelor.

13.05.2012, Cicerone Ioniţoiu, reprezentat de Ioan Roşca