In căutarea numitorului comun
Recenta harţă dintre domnii Giovani
Ţeavă (lider-promotor al mişcării Dacia: http://www.facebook.com/groups/141387601036/
) şi Alex Imreh (lider-promotor al grupului Green: http://www.facebook.com/groups/ViitorulEsteVerde/
) , mă provoacă la observaţii care nu vor place poate ambilor
(sau altora, care se vor putea simţi vizaţi), dar sīnt īncadrabile īn
analiza care face obiectul spaţiului AER ( http://www.facebook.com/groups/367470513272109/
). Cred că avem de a face cu o contrapunere semnificativă, īntre
două poziţii complementare, care nu găsesc echilibrul, de frica
unui compromis. Aş trece de primul strat al fenomenului care ne costă
atīt: la noi dezbinarea are o putere devastatoare. Intrezăresc şi
explicaţii nebanale, care ne-ar putea ajuta la meditaţie (dacă
sīntem dispuşi).
Pentru domnul Ţeavă, critica actualului
sistem socio-politico-economico-spiritual este total insuficientă.
Singurul activism respectabil, pentru a nu promova o nemulţumire
sterilă, trebuie să
urmărească īmplinirea unui program politic alternativ, a unui proiect
complet de societate, definit precis.
Chiar şi īn vederea federării cu alte forţe antisistem,
numitorul comun trebuie să fie gros,
să conţină proiectul comun. Dar cum programul
fiecărei grupări nu poate coincide cu al celorlalte, această poziţie
maximalistă face imposibilă federarea , īn vederea
răsturnării puterii. Aşa că domnul Ţeavă nu putea
ajunge decīt la invitarea tuturor sub steagul mişcării sale. La fel
cum domnul Cojocaru, nu se poate alia decīt cu cei care īi promovează
legea. Sau "legionarii"- cu nimeni . S.a.m.d.. Dar toţi cei care
procedează astfel, care nu demonstrează o adevărată
deschidere către alianţe (arătīnd flexibilitate īn stabilirea
numitorului comun, īntru lupta cu uzurpatorii statului) vor percepuţi ca
ambiţioşi, veleitari, īnsetaţi de putere.
De partea cealaltă, domnul Imreh are o
poziţie "minimalistă". Nici măcar denunţarea
alegerilor nu-i pare obligatorie. Se codeşte, īncīt nu mai ştii ce
vrea. Nu există un numitor comun al curentului său de contestare,
căci fiecare membru al grupului e nemulţumit de altceva, altfel, īn
altă direcţie. Incīt cei 24 de mii de membri "Green" nu
sīnt legaţi decīt de faptul că primesc īmpreună pe email o
revistă colectivă, cu comentarii (critice) despre realitatea
politico-economică. Suficient de ne-angajant ca să rămīi
īnscris, fără complicaţii. Tocmai pentru a nu sparge rīndurile
unei asocieri atīt de ambigui, domnul Imreh, captivat de sporirea
numărului asociaţilor īntru nimic, evită polarizarea cu
obiective care să scoată la lumină diferenţele. Avem astfel
de a face cu o agitaţie civică - supapă, utilă
conştiinţelor ca exerciţiu intelectual de cetăţenie,
dar care nu poate avea nici un rezultat pe cīmpul unde se duce lupta cu
adevărat. Este spiritul īn care s-au consumat energiile noastre din 1989
īncoace, un fel de prelungire agonică a Pieţei
Universităţii sau Alianţei Civice, de către cei care nu
īşi dau seama de sterilitatea acestei poziţii.
Cum să se īnteleagă cei doi domni , care
pornesc de la poziţii antagonice şi nu sesizează că ar avea
de cīştigat luīnd cīte ceva din viziunea opusă, īncīt să-şi
amelioreze drumul propriu, nu foarte satisfăcător? Va căuta domnul Imreh īn argumentul
Ţeavă sugestii privind īmbunătăţirea programului
său, excesiv de minimalist? Va găsi domnul Ţeavă īn
argumentul Imreh sugestii privind
īntărirea propriului drum, excesiv de maximalist? Ar fi un semn de
īnţelepciune, sau de punere a intereselor colective deasupra
ambiţiilor proprii - pas pe care puţini īl pot face.
Nu e nevoie să mi se spună că pot
cădea şi eu īn meteahna īncrederii excesive īn viziunea proprie.
Ştiu să-mi aplic inducţia crudă
.Imi voi spune totuşi
punctul de vedere, pentru ca intervenţia mea să alimenteze dezbaterea
privind calea optimă pentru agregarea unei alianţe, operaţie
care nu ne reuşeşte de 23 de ani.
Eu cred că proiectul comun nu trebuie nici
minimizat, nici maximizat- ci trebuie dozat adecvat scopului (facilitarea
procesului de aliere a contestatarilor actualului regim). Care ar putea fi
acest "cel mai mare numitor comun"- este o problemă critică,
pe care o speram discutată cu folos īn spaţiul AER (pe care unii īl
doresc un agregator direct al rezistenţei, īn timp ce eu l-am dedicat
numai cercetării colective a problemei agregării- şi pentru ca
nimeni să nu se simtă confiscat).
Sigur că o formaţiune politică (de
ce am evita termenul?) nu se poate rezuma la a critica un regim, ci trebuie
să pună pe masă un proiect alternativ de societate,
onorīndu-şi pretenţia de incubator de planuri de emancipare colectivă.
Este mai mult decīt firesc, este obligatoriu ca platforma unui partid (sau a
unei organizaţii echivalente)
să conţină un plan cīt mai clar de reorganizare a
societăţii. Doar că, sub nici o formă, un astfel de plan nu
poate fi asumat de alte formaţiuni, cu care trebuie făcut front comun
īmpotriva răufăcătorilor care au capturat naţiunea.
Dacă fiecare īncearcă să satelizeze pe ceilalţi spre
programul său, federarea este imposibilă.
Zecile de grupări separate nu vor interesa
electoratul, care cere unire, fie şi pragmatic. Dar fără un
numitor comun , sau cu unul prea mic, alianţa nu poate apare ca o
forţă coerentă sau credibilă, īn care populaţia
nemulţumită să aibă īncredere. Este, de exemplu,
insuficient - ca liant- sloganul "Sīntem īmpotriva actualului
regim!". Căci urmează firesc īntrebarea: "Şi ce
veţi face voi, "aliaţii", a doua zi după ce īi
răsturnaţi, īmpreună, pe actualii paraziţi ai
puterii?" Şi dacă
izbucnesc sloganuri contradictorii, fiecare mişcare parteneră
propunīnd altceva, este evident că se pune de babilonie, īncīt interesul pentru
"frontul de eliberare" se va prăbuşi. Şi atunci? Cum
atenuăm acest aproape - paradox, pīnă la pragul de a evada din
blocaj?
Pentru a-mi explica propunerea , trebuie sa aduc
in faţă un anume context. Există două macrofenomene a
căror interferenţă produce o derută rătăcitoare
sau paralizantă. Unii văd bine unul din ele, alţii pe celălalt,
rareori fiind precepută otrăvitoarea lor co-manifestare.
A Alteritatea persoanelor- sporită de scara
tot mai mare de vieţuire colectivă,
care conduce firesc şi legitim la poziţii contrare. Chiar
dacă am semăna genetic sau cultural (e de dorit asta, vrem
omogenizare de dragul consensului?) tot ar apare interese contrare, din cauza
"specializării". Ţăranii şi orăşenii nu
au acelaşi interes privind preţul alimentelor şi au nevoie de
mecanisme de negociere, nu de uniformizarea forţată a poziţiilor
lor. Fiecare ar vrea să ia cīt mai mult din buget şi să dea cīt
mai puţin. Intr-o societate mare si evoluată, unii vor liberalizarea
avorturilor - alţii interzicerea. Unii vor dori stat religios, alţii
stat laic sau ateu. Unii vor dori şcolarizare maximă, alţii-
minimă. Vor exista promotori ai libertăţii media dar şi a
cenzurării. Activişti pentru interzicerea portului de armă
şi pentru cauza contrară. Adepţi ai autonomiei ţării,
sau a "integrării" ei - la un imperiu sau la altul. Iubitori de
business şi duşmani ai cīştigurilor speculative. Doritori de
comunism, anarhism, individualism, etc. Regionalişti şi
centralişti. Progresişti şi conservatori. Etc. Etc. Etc. Toate
acestea sīnt INEVITABILE. A doua zi după ce un popor capturat de o mafie
politică şi-ar cuceri libertatea, ar izbucni conflictele privind
calea de urmat, tocmai pentru că lumea nu ar mai fi ţinută īn
hăţuri. De aceea, programul unei alianţe largi īmpotriva unui
regim putred nu poate conţine proiecte particulare de societate, ci doar
cadrul asigurării unui regulament just pentru negocierea dintre diversele
proiecte legitime. Deci- reguli corecte de stabilire a compromisului, impus de
fenomenul A, să zicem - noua Constituţie.
B Uzurparea puterii -
constatabilă din plin īn istorie, īncīt putem consemna uzurpabilitatea
instituţiilor menite asigurării corectitudinii jocului social,
atacate de cei răi, cu mare succes. Statul şi legile fiind folosite
de cei care acaparează puterea pentru a-şi exploata, domina şi
domestici victimele prinse īn plasa "legalităţii" emanate
de sus īn jos, cu sau fără aparenţe democratice. Ironizīnd
teoriile stupide ale "complotului", apărătorii
legitimităţii neosclavagiste fac tot ce se poate pentru ca poporul
să nu-şi dea seama că este manipulat şi jefuit sistemic,
hipnotizat printr-o uriaşă farsă. Activiştii
"anti-sistem" realizează ce se īntīmplă īn spatele
decorului de mucava şi denunţă bandele care acaparează
puterea şi transformă individul īn pion, fără posibilităţi
de reacţie eficace. Dar, obnubilaţi de revoltă şi
isterizaţi de conformismul majorităţii, ei neglijează
importanţa fenomenului A, comiţīnd un animism subtil, explicīnd
urīţenia lumii reale numai prin degradarea instituţiilor atacate de
mafioţi. Acuză structurile, fabulīnd patetic despre frumuseţea
nativă a omului, rătacit de cīţiva stricaţi.
Anarhiştii cred de exemplu că, o dată scăpat din
chinga statului, omul va scăpa
şi de condiţia sa de fiară şireată, obligată la o
socialitate de care īncearcă să profite. Corporaţiile sīnt pe cale de a le servi
o lecţie
. Nu numai răutatea canaliilor īnhăitate ne-a adus
aici, ci faptul că acestea pot profita de contradictorialitatea
intrinsecă a condiţiei umane sociale. Dacă se uită de
manifestarea fenomenului A, lupta civică se īmpotmoleşte īn fals.
Cu aceste scurte trimiteri
de fundal, īmi rezum părerea privind numitorul comun:
Baza lui firească este lupta pentru
răsturnarea regimului actual. Ceea ce īnseamnă să ataci
prioritar problema B, conştient că problema A va putea fi
abordată rezonabil, DUPĂ eliberare. In unele situaţii ( a se
vedea lupta pentru independenţă a popoarelor asuprite colonial)
scopul acesta este manifest suficient. Căci numai aparent el nu are decīt
conţinut reactiv. In realitate, a combate căpuşa care sufocă
statul (şi prin el-societatea), īnseamnă implicit un program politic-
de tip curativ. Intii te faci bine dintr-o boală gravă, după
aceea lansezi noi proiecte. Patologia
politică justifică platformele care se reduc la combaterea ei.
Numai că acestea trebuie să fie
complete. Adică să conţină ca obiective:
1. Libertatea. Răsturnarea de la putere a uzurpatorilor. Cu atenţia
cuvenită pentru pregătirea şi ducerea acestui război.
2. Dreptatea. Cercetarea activităţilor distructive si pedepsirea
exemplară a celor care au prădat comunitatea- īncīt sa fie
anihilată puterea de revenire a microbilor şi īntărită
rezistenţa organismului colectiv.
3. Echitatea. Instituirea unor reguli de joc politic corecte şi
eficace (cinstite, juste , anti-patologice, sănătoase pentru
societate) care să pună bazele viitoarelor negocieri īntre interesele
contrare (gestiunii faste a alterităţii).
Deci:
programul de luptă, planul justiţiar şi noua constituţie.
Şi cam atīt! Şi aşa punctul 3
complică mult lucrurile. Dar dacă īl eludăm, riscăm
repetarea aventurii comuniste: răsturnarea reuşită a unui regim
, urmată de īnlocuirea cu unul mult mai rău.
"Performanţă" -reuşită şi īn 1989, ceea ce a
pus romānii īn gardă. Nu-i mai poţi chema spre necunoscut. Deci este
obligatoriu ca un program de eliberare să propună o ordine mai
dreaptă, un mod just de negociere socială. Dar nu mai mult! Atunci
cīnd , īn numele eliberării ţării de hoţi, impui
măsuri care ar trebui să facă obiectul unor negocieri politice
civilizate, īntr-o ţară liberă, trădezi dorinţa de a
captura pe alţii sub propriul steag. Care nu miroase a bine. Nu de noi
stăpīni avem nevoie ci de călăuze īn a ne stăpīni singuri
libertatea.
Consider că aceia care īncearcă un
numitor comun mai mic decīt acesta, nu au cum depăşi stadiul de
vorbărie civică. Şi că aceia care īncearcă mai mult,
nu au cum cataliza alianţa necesară.
Dacă interesul pentru această
problematică ar fi viu, aş spera că această concluzie a
studiului meu e o
atenţionare/provocare utilă.
Ioan Roşca, 15.11.2012