Puterea cetăţeanului- intărita prin Constiţutie

Nu pot explica aici ideile din eseurile mele pe tema raportului dintre cetăţean şi stat, sau dintre realitatea socială şi dreptul formal. Şi nici pe acelea infuzate în comentariile pe care le-am făcut pe marginea articolelor Constituţiei actuale şi a propunerilor MCC de modificare:

http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2013-4

http://www.nouaconstitutie.info/dezbateri/legi.html

http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-300-2013-5

Scopul acestui text este să explice unghiul din care am făcut aceste observaţii şi propuneri, cheia de portativ a interpretării mele, sintetiza aspectelor majore urmărite în observaţiile punctuale. Se pot redacta Constituţii care corepund unei vaste palete de viziuni şi interese. Eu pornesc de la principiul maximizării libertăţii, cu limitările legitime impuse de convieţuirea într-o anume comunitate (sau într-o serie de comunităţi suprapuse). Amintesc că democraţia şi justiţia nu sînt scopuri primare, ci doar mijloace, pentru ca un grup de oameni suficient de liberi să poată interacţiona cît mai eficace şi just, pe un anumit teritoriu, în care se iau unele decizii colective.

Realitatea vieţii sociale nu poate şi nu trebuie reglată total prin legi, ea e mult mai bogată şi vie, avînd mecanisme naturale de reglaj. Orice prevedere formală are temeiuri de fond, care trebuie verificate şi adaptate, pentru a nu fi aplicată mecanic şi bont litera legii, în sens contrar spiritului dreptăţii. Cînd două legi de putere egală intră în conflict, se recurge la judecarea de conştiinţă, nu se lasă nedreptatea în pace, din paralizie formalistă. Un "judecător" nu aplică legi, ci analizează speţe, cu inteligenţă şi nepărtinire, judecă ţinînd cont de sensurile şi valorile partajate social (începînd cu limbajul). Legile trebuie doar să limiteze plaja de decizie arbitrară, asigurînd actorilor care interacţionează în cetate o anume predictibilitate (omogenitate, coerenţă) a efectelor. Dar trebuie să fie suficient de puţine, clare şi stabile- ca prezumţia că sînt cunoscute să nu fie o farsă. Şi să poată fi totuşi modificate la timp, dacă fac rău societăţii: de exemplu, prelungind prin inerţie juridică regimuri abuzive, în care puterea în stat e cucerită de uzurpatori. Experienţa comunistă a dovedit o dată în plus că prezumţia de legitimitate a legalităţii nu este absolută, că legea şi justiţia pot fi cucerite de criminali şi folosite întru crimă. Penalizarea nerespctării legii trebuie completată cu penalizarea emiterii ei incorecte şi nocive (de către organisme pseudo-reprezentative). Fără ca deturnătorii legalităţii să se poată prevala de non-retroactivitate, de auto-admnistieri sau de prescripţii obţinute prin tergiversări premeditate, forţate prin pîrghii de putere şi manevre oculte.

Reperul principal de interpretare (orientare) juridică este Constituţia. Ea trebuie invocată direct de către părţi în litigiu sau cetăţeni nemulţumiţi, avînd prioritate contra oricărei alte prevederi. Nu se poate justifica o încălcare -demonstrabilă- a Constituţiei, în numele unei legi, pe motiv că nu a existat o decizie oficială de constatare a ne-constituţionalităţii prevederii respective. De aici derivă importanţa extremă a modului în care cadrul democratic e reglementat în Constituţie. Cu cît sînt prevederile ei mai vagi, fără precizarea mecanismelor de implementare a principiilor enunţate şi a măsurilor de monitorizare, protecţie şi penalizare în caz de încălcare, se lasă mai mult loc abuzurilor deţinătorilor vremelnici ai puterii. Dar apărarea cetăţeanului de rînd de conducătorii cetăţii- e obiectivul fundamental al Constituţiei drepte. Aceasta trebuie astfel redactată încît să ofere putere reală populaţiei, încît statul să nu poată fi capturat şi folosit ca instrument de explotare, control, spoliere, domesticire, distrugere- a celor prinşi in plasa maşinăriei legale. Pentru sănatatea organismului social, echilibrul puterilor în stat e o condiţie necesară dar nu şi suficientă- fapt dovedit saţios în istorie.

Obligaţia de a respecta codul, pentru a nu fi tiranică, trebuie corelată cu dreptul fiecăruia de a participa la elaborarea lui, în mod egal cu ceilalţi (fără discriminare, pe principiul valorii absolute -deci echivalente- a tuturor existenţelor). Constituţia trebuie să bareze calea transformării puterii economice (averii cuiva) în putere de decizie, interzicînd orice manipulare, mituire sau subvenţionare electorală, propunînd mecanisme eficace de combatere a corupţiei şi de supraveghere a administraţiei, declarînd anti-constituţional orice "secret de stat"- faţă de populaţie. Dreptul la vot echitabil trebuie să fie efectiv- ceea ce nu se întămplă decît în democraţia directă. Toate schemele bazate pe reprezentare au dovedit slăbiciuni fatale (nimic nu poate împiedica cumpărarea "reprezentanţilor", inclusiv de forţe externe- jefuitoare, imperiale, neocoloniale). S-a ajuns la situaţia deplorabilă ca democraţia să se reducă la posibilitatea rotirii cîtorva garnituri de paraziţi politici, demnitatea cetăţeanului al cărui consimţămănt e obtinut prin înşelăciune şi dezeducare (pînă la idiotizare) fiind şi mai grav încălcată decît în cazul supunerii lui la o dictatură făţişă. Democraţia reală (directă) s-a lovit de considerentul pragmatic al dificultăţii (costurilor) referendumurilor numeroase. Că această situaţie e folosită ca pretext, o dovedşte faptul că pseudo-reprezentarea e protejată faţă de creşterea radicală a capacităţii de gestiune informaţională (prin sisteme tele-informatice), care ar face azi posibil ce părea inabordabil pănă acum. O altă obiecţie (făcută- în surdină, căci trădează dispreţul pentru majoritatea oamenilor chemaţi la vot) este că mulţi alegători nu au discernămăntul necesar unei alegeri pertinente (neînţelegînd consecinţele deciziilor particulare, şi cu atît mai puţin coerenţa sistemului lor) sau nu au legitimitate (nefiind implicaţi de deciziile pe care le influenţează). Dacă aceste vicii ar deranja cu adevărat promotorii "democraţiei", ocupanţii statului ar face eforturi pentru informarea, educarea şi emanciparea cetăţenilor... ori lucrurile merg evident în sens invers. Dreptul (presupus ca asumat de toată lumea) nu e predat în şcoli; mulţi nu află niciodată în ce cămaşă au fost îmbrăcaţi în timpul detenţiei, acoperite de aparenţe. Justificările pragmatice şi elitiste ale pseudo-democraţiei (sinonimă - în fapt-cu "democraţia reprezentativă") nu mai trebuie tolerate şi acest lucru trebuie să fie axul unei constituţii care se pretinde "a poporului", dacă nu urmăreşte de fapt acapararea populistă a puterii.

Dar nici cu asta problemele nu sînt rezolvate, existînd, pe lîngă interesele şi manevrele necinstite, limitări şi aporii de principiu, care cer formule de compromis- explicitate constituţional. Oamenii au uneori viziuni şi interese similare, alteori în contradicţie (subiectivă sau obiectivă). Uniformizarea conştiinţelor şi ipostazelor... pentru a elimina tensiunile- ar fi o soluţie sinistră. Rămîne calea protocoalelor corecte de negociere socială. A acorda tuturor legitimitate înseamnă a admite multitudinea poziţiilor, alteritatea, care duce inevitabil la conflict- în cazul în care trebuie luate decizii colective. Constituţia trebuie să precizeze criteriile de tranşare civilizată a contradicţiilor (cel care nu se poate resemna putînd să părăsească comunitatea, fără restricţii). Nu se poate evita însă siluirea voinţei individuale, printr-o decizie majoritară neconvenabilă. Cum libertatea individuală este scopul major, în pereche cu armonoia socială, rezultă un criteriu fundamental: trebuie evitată impunerea nejustificată a voinţei altora. Nu ajunge ca votul să fie egal şi liber, mai trebuie să fie şi legitim.

O decizie se pune la vot numai pe suprafaţa pe care are efecte. Doar individul hotărăşte, cînd e vorba numai de viata lui (de exemplu- cum îşi aranjează casa). Apoi familia, sau membrii unei asociaţii- în zona corespunzătoare. Comunitatea locală decide, daca e vorba de o problema (firească) de interes (efect) local si cea naţională reglementează o problemă reală a naţiunii, care cere o tratare globală, o decizie care influenţează viaţa tuturor. De exemplu, aceea că în această ţară, nici autorităţile locale nu pot impune indivizilor norme comune, nejustificate de interese colective. Sau (tot ca exemplu) soluţia înzestrării fiecărui cetăţean cu un număr (egal) de cupoane de vot, pentru a participa doar la acele referendumuri (on-line?) ale anului, care îl interesează, ceea ce ar regla în mare măsură, natural şi just, problema votului inadecvat. Criteriile exacte ale subsidiarităţii, care răspund conflictelor inevitabile între nivele de agregare socială suprapusă, trebuie consfinţite în constituţie. Asta e rolul ei de protocol general al stabilirii normelor particulare. Principul libertăţii (demnităţii) maxime e valabil şi în raportul dintre condiţia cuiva de cetăţean român şi de membru al comunităţii europene. Dacă majoritatea românilor doreşte A pe subiectul X , dar majoritatea europenilor vrea nonA, voinţa comunităţii noastre nu poate fi încălcată de sus, cînd e vorba de propria ei viaţă. Nu văd sub nici o formă de ce s-ar decide la Paris dacă pe muntele din oraşul meu trebuie lăsaţi cîini vagabonzi să ne muşte, sau trebuie stîrpiţi sau castraţi. Sau dacă ne vindem pămăntul şi distrugem proprietatea publică. Şi nici de ce ar hotărî Ghită din Tulcea dacă să se mai dea sau nu admitere la facultăţile din Franţa. Decît dacă se doreşte dispariţia totală a vieţii naţionale şi a democraţiei locale. Impunînd la o sută de cetăţi indicaţii "federale", este scoasă din funcţie democraţia din ele, în numele unificării. Dacă nici Europa nu renunţa la a ne impune o normă de vieţuire, nici poporul român nu renunţă la obţiunile sale, exprimate prin referendum- trebuie renunţat; ori la UE ori la democraţie.

Toate acestea şi tot ce derivă din ele, ar trebui prinse în proiectul de constituţie eliberatoare, fie şi nu mai pentru a scoate în evidenţă reaua credinţă a celor care vor impiedica validarea lui, prin referendum, de către poporul român.

Ioan Roşca, 2 sept 2013