Puterea cetățeanului- intărita prin Constițutie
Nu pot explica aici ideile
din eseurile mele pe tema raportului dintre cetățean și stat, sau dintre
realitatea socială și dreptul formal. Și nici pe acelea infuzate în
comentariile pe care le-am făcut pe marginea articolelor Constituției actuale
și a propunerilor MCC de modificare:
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2013-4
http://www.nouaconstitutie.info/dezbateri/legi.html
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-300-2013-5
Scopul acestui text este
să explice unghiul din care am făcut aceste observații și propuneri, cheia de
portativ a interpretării mele, sintetiza aspectelor majore urmărite în
observațiile punctuale. Se pot redacta Constituții care corepund unei vaste
palete de viziuni și interese. Eu pornesc de la principiul maximizării
libertății, cu limitările legitime impuse de conviețuirea într-o anume
comunitate (sau într-o serie de comunități suprapuse). Amintesc că
democrația și justiția nu sînt scopuri primare, ci doar mijloace, pentru ca un
grup de oameni suficient de liberi să poată interacționa cît mai eficace
și just, pe un anumit teritoriu, în
care se iau unele decizii colective.
Realitatea vieții sociale nu poate și nu trebuie
reglată total prin legi, ea e mult mai bogată și vie, avînd mecanisme naturale
de reglaj. Orice prevedere formală are temeiuri de fond, care trebuie
verificate și adaptate, pentru a nu fi aplicată mecanic și bont litera legii,
în sens contrar spiritului dreptății. Cînd două legi de putere egală intră în
conflict, se recurge la judecarea de conștiință, nu se lasă nedreptatea în
pace, din paralizie formalistă. Un "judecător" nu aplică legi, ci
analizează spețe, cu inteligență și nepărtinire, judecă ținînd cont de
sensurile și valorile partajate social (începînd cu limbajul). Legile trebuie
doar să limiteze plaja de decizie arbitrară, asigurînd actorilor care
interacționează în cetate o anume predictibilitate (omogenitate, coerență) a
efectelor. Dar trebuie să fie suficient de puține, clare și stabile- ca
prezumția că sînt cunoscute să nu fie o farsă. Și să poată fi totuși modificate
la timp, dacă fac rău societății: de exemplu, prelungind prin inerție juridică
regimuri abuzive, în care puterea în stat e cucerită de uzurpatori. Experiența
comunistă a dovedit o dată în plus că prezumția de legitimitate a legalității
nu este absolută, că legea și justiția pot fi cucerite de criminali și folosite
întru crimă. Penalizarea nerespctării legii trebuie completată cu penalizarea
emiterii ei incorecte și nocive (de către organisme pseudo-reprezentative).
Fără ca deturnătorii legalității să se poată prevala de non-retroactivitate, de
auto-admnistieri sau de prescripții obținute prin tergiversări premeditate,
forțate prin pîrghii de putere și manevre oculte.
Reperul principal de interpretare (orientare)
juridică este Constituția. Ea trebuie invocată direct de către părți în litigiu
sau cetățeni nemulțumiți, avînd prioritate contra oricărei alte prevederi. Nu
se poate justifica o încălcare -demonstrabilă- a Constituției, în numele unei
legi, pe motiv că nu a existat o decizie oficială de constatare a
ne-constituționalității prevederii respective. De aici derivă importanța
extremă a modului în care cadrul democratic e reglementat în Constituție. Cu
cît sînt prevederile ei mai vagi, fără precizarea mecanismelor de implementare
a principiilor enunțate și a măsurilor de monitorizare, protecție și penalizare
în caz de încălcare, se lasă mai mult loc abuzurilor deținătorilor vremelnici
ai puterii. Dar apărarea cetățeanului de rînd de conducătorii cetății- e
obiectivul fundamental al Constituției drepte. Aceasta trebuie astfel
redactată încît să ofere putere reală populației, încît statul să nu poată fi
capturat și folosit ca instrument de explotare, control, spoliere, domesticire,
distrugere- a celor prinși in plasa mașinăriei legale. Pentru sănatatea
organismului social, echilibrul puterilor în stat e o condiție necesară dar nu
și suficientă- fapt dovedit sațios în istorie.
Obligația de a respecta codul, pentru a nu fi
tiranică, trebuie corelată cu dreptul fiecăruia de a participa la elaborarea
lui, în mod egal cu ceilalți (fără discriminare, pe principiul valorii
absolute -deci echivalente- a tuturor existențelor). Constituția trebuie să
bareze calea transformării puterii economice (averii cuiva) în putere de
decizie, interzicînd orice manipulare, mituire sau subvenționare electorală,
propunînd mecanisme eficace de combatere a corupției și de supraveghere a
administrației, declarînd anti-constituțional
orice "secret de stat"- față de populație. Dreptul la vot echitabil
trebuie să fie efectiv- ceea ce nu se întămplă decît în democrația directă. Toate
schemele bazate pe reprezentare au dovedit slăbiciuni fatale (nimic nu
poate împiedica cumpărarea "reprezentanților", inclusiv de forțe
externe- jefuitoare, imperiale, neocoloniale). S-a ajuns la situația
deplorabilă ca democrația să se reducă la posibilitatea rotirii cîtorva
garnituri de paraziți politici, demnitatea cetățeanului al cărui consimțămănt e
obtinut prin înșelăciune și dezeducare (pînă la idiotizare) fiind și mai grav
încălcată decît în cazul supunerii lui la o dictatură fățișă. Democrația reală
(directă) s-a lovit de considerentul pragmatic al dificultății (costurilor)
referendumurilor numeroase. Că această situație e folosită ca pretext, o
dovedște faptul că pseudo-reprezentarea e protejată față de creșterea radicală
a capacității de gestiune informațională (prin sisteme tele-informatice), care
ar face azi posibil ce părea inabordabil pănă acum. O altă obiecție (făcută- în
surdină, căci trădează disprețul pentru majoritatea oamenilor chemați la vot)
este că mulți alegători nu au discernămăntul necesar unei alegeri pertinente (neînțelegînd consecințele
deciziilor particulare, și cu atît mai puțin coerența sistemului lor) sau nu au
legitimitate (nefiind implicați de deciziile pe care le influențează). Dacă
aceste vicii ar deranja cu adevărat promotorii "democrației",
ocupanții statului ar face eforturi pentru informarea, educarea și emanciparea
cetățenilor... ori lucrurile merg evident în sens invers. Dreptul (presupus ca
asumat de toată lumea) nu e predat în școli; mulți nu află niciodată în ce
cămașă au fost îmbrăcați în timpul detenției, acoperite de aparențe.
Justificările pragmatice și elitiste ale pseudo-democrației (sinonimă - în
fapt-cu "democrația reprezentativă") nu mai trebuie tolerate și acest
lucru trebuie să fie axul unei constituții care se pretinde "a
poporului", dacă nu urmărește de fapt acapararea populistă a puterii.
Dar nici
cu asta problemele nu sînt rezolvate, existînd, pe lîngă interesele și
manevrele necinstite, limitări și aporii de principiu, care cer formule de
compromis- explicitate constituțional. Oamenii au uneori viziuni și interese
similare, alteori în contradicție (subiectivă sau obiectivă). Uniformizarea
conștiințelor și ipostazelor... pentru a elimina tensiunile- ar fi o soluție
sinistră. Rămîne calea protocoalelor
corecte de negociere socială. A acorda tuturor legitimitate înseamnă a admite
multitudinea pozițiilor, alteritatea, care duce inevitabil la conflict- în
cazul în care trebuie luate decizii colective. Constituția trebuie să precizeze
criteriile de tranșare civilizată a contradicțiilor (cel care nu se poate
resemna putînd să părăsească comunitatea, fără restricții). Nu se poate evita
însă siluirea voinței individuale, printr-o decizie majoritară neconvenabilă.
Cum libertatea individuală este scopul major, în pereche cu armonoia socială,
rezultă un criteriu fundamental: trebuie evitată impunerea nejustificată a
voinței altora. Nu ajunge ca votul să fie egal și liber, mai trebuie să
fie și legitim.
O decizie se pune la vot numai pe suprafața pe
care are efecte. Doar individul
hotărăște, cînd e vorba numai de viata lui (de exemplu- cum își aranjează
casa). Apoi familia, sau membrii unei asociații- în zona corespunzătoare.
Comunitatea locală decide, daca e vorba de o problema (firească) de interes
(efect) local si cea națională reglementează o problemă reală a națiunii, care
cere o tratare globală, o decizie care influențează viața tuturor. De exemplu,
aceea că în această țară, nici autoritățile locale nu pot impune indivizilor
norme comune, nejustificate de interese colective. Sau (tot ca exemplu)
soluția înzestrării fiecărui cetățean cu un număr (egal) de cupoane de vot,
pentru a participa doar la acele
referendumuri (on-line?) ale anului, care îl interesează, ceea ce ar regla în
mare măsură, natural și just, problema votului inadecvat. Criteriile exacte ale subsidiarității, care
răspund conflictelor inevitabile între nivele de agregare socială suprapusă,
trebuie consfințite în constituție. Asta e rolul ei de protocol general al
stabilirii normelor particulare. Principul libertății (demnității) maxime e
valabil și în raportul dintre condiția cuiva de cetățean român și de membru al
comunității europene. Dacă majoritatea românilor dorește A pe subiectul X , dar
majoritatea europenilor vrea nonA, voința comunității noastre nu poate fi
încălcată de sus, cînd e vorba de propria ei viață. Nu văd sub nici o formă de
ce s-ar decide la Paris dacă pe muntele din orașul meu trebuie lăsați cîini
vagabonzi să ne muște, sau trebuie stîrpiți sau castrați. Sau dacă ne vindem
pămăntul și distrugem proprietatea publică. Și nici de ce ar hotărî Ghită din
Tulcea dacă să se mai dea sau nu admitere la facultățile din Franța. Decît dacă
se dorește dispariția totală a vieții naționale și a democrației locale.
Impunînd la o sută de cetăți indicații "federale", este scoasă din
funcție democrația din ele, în numele unificării. Dacă nici Europa nu renunța la a ne impune o normă de viețuire, nici
poporul român nu renunță la obțiunile sale, exprimate prin referendum- trebuie
renunțat; ori la UE ori la democrație.
Toate acestea și tot ce derivă din ele, ar trebui
prinse în proiectul de constituție eliberatoare, fie și nu mai pentru a scoate
în evidență reaua credință a celor care vor impiedica validarea lui, prin
referendum, de către poporul român.
Ioan Roșca, 2 sept 2013