Gînduri despre simplism si
politică
Să dăm la o parte, dintre contestatarii
sistemelor politice atuale, pe cei care sînt nemultumiți numai pentru că nu se
află de partea cîstigătoare. Verbul "a nedreptăți" se conjugă de
mulți numai astfel: "m-a (ne-a) nedreptățit!". Puțini sînt aceia pe
care ii deranjeaza nedreptatea suferită de alții, de străini, sau chiar cea
făcută de "ai noștri"- altora. Chiar dacă îi doare lovitura nedreaptă
primită de un consîngean, consătean, compatriot, nu merg cu sensibilitatea pînă
la a se înnegura cînd află că niște negri din nu știu care țară africană sînt
măcelăriți, sau că în niște colibe asiatice se moare de foame, sau că niște
băstinași sînt alungați din junglă, ca să se facă mobilă
Nu-i doare de toți
țăranii, dacă au nevoie de pîine ieftină pe masa de la oraș. Îl plîng și ajută
eventual numai pe tata, rămas în sat
. Să nu uităm că vechiul Testament cerea
frăție într-un trib (cel ales) împotriva celorlalte și că de-abia Noul
Testament aruncă sămînța durerii pentru
durerea oricui, lansează în lume paradoxul moralității absolute, care ne
pîrpălește neostoibil.
Să presupunem că raminem numai între noi,
cei care nu avem pace din cauza nedreptății, care simțim sete de o lume mai
bună. Încă nu ne vom înțelege, dacă nu coincid criteriile după care judecăm
viața reușită. Voi încerca să arăt că
putem fi încă divizați de perspective adverse, de o falie de profunzime cel
puțin la fel de mare ca aceea produsă de poziția față de (ne)dreptate.
Scindarea la care mă refer e generată de poziția diferită față de ipoteza misiunii înalte a speciei noastre, a
nobleței aventurii umane, a pătrunderii ei cu "duh sfint". Pe acest
subiect, există doua perspective irecociliabile, chiar dacă mulți dintre noi
pendulăm confuz între ele.
Prima poziție: omul nu are misiuni
superioare, nu este pus în lume cu un scop sublim (intuit parțial, necunoscut
complet), nu are răspunderi si meniri
cosmice. El trebuie doar sa trăiasca, supraviețuind prin adaptare în diverse
condiții , descurcîndu-se cît mai eficace, fiind eventual corect cu semenii
(apropiați sau depărtați)- dacă se urmărește o optimizare colectivă.
Inteligența este doar un instrument pentru descurcare, pentru a rezolva probleme practice
(abstracte - cînd e nevoie de generalizări utile). Dar ea nu trebuie irosită pe
probleme metafizice, dirijată către înfundăturile căutarii sensurilor. Iluzia
menirii noastre supra-animalice, a misiunii de a explora necunoscutul, este o
elucubrație, dăunătoare eficacității și jenantă intelectual (dovadă a slabului
discernămînt, a contagiabilității cu iluzii), un viciu de care un om sănătos
trebuie să se dezbare, asumindu-și fără mofturi condiția reală, suficiența
existenței- ca sop în sine. Pragmaticii, materialiștii, cinicii, scepticii,
etc. denunță, din diverse unghiuri,
"misiunea spirituală" ca pe o nălucire, un lux, o rătăcire, o
îmbătare cu cuvinte.
A doua
poziție: omul e făcut cu un scop , are o menire, trebuie să atingă o țintă
înaltă (morală, rațională, metafizică) să se ridice la o treaptă superioară de
ințelegere/ simțire. Religoșii crezind că ținta e binele/iubirea și că e
precizată de divinitate, prin profeți. Misticii abstracți- că rostul
transcendent vorbește direct în minte și inimă, polarizînd năzuințele către emanciparea conștiinței (un om mai
frumos, mai profund). Filozofii- consiferă că ținta este cunoașterea
adevărurilor de sinteză (sau măcar, dezbărarea de aparențe, minciuni și
iluzii). Omul de știință: că modelele minții trebuie să reflecte just
realitatea. Idealiștii,
spiritualiștii, poeticii, moralistii etc susțin că tocmai noblețea conștiinței
justifică viața și strădania Omului.
Problematica rostului nu se reduce la o
alegere binară (există raporturi fine/ambigui între eficiență,calitate, vrednicie, plăcere, frumusețe, bucurie,
împlinire, măreție) dar are o dihotomie majoră la rădăcina. E amețitoare
prapastia între cele două poziții față de sensul vieții (împlinirea persoanei)
și amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie.
Dacă era ușor solubilă, problema era
rezolvată de mult. Dar se pare că, deși intuim că doar unul e răspunsul corect
( dar mai stii ?) nu o vom rezolva niciodată (deși
mai stii?) . Nu pretind
nici eu că "meciul" ar fi tranșat (probabil nu e nici tranșabil),
decît de adepții înfocați ai unei tabere, care fac propagandă pentru ea. Ambele
au avut avocați de mare inteligență și elocință. De o parte, de exemplu, găsim
discursul decapant al unui Cioran sau
Celine, de celalalta- înțelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino.
Au fost propuse o sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între
setea de sens superior și constatarea că nu dăm de izvorul lui, unele de natură
paradoxală: de la "revolta sisifică necesară demnității" a lui Camus,
la "auto-iluzionarea necesară vitalității"- a lui Blaga. Puși în fața
condiției umane, avem deci suficiente călăuze și către mîndrie sau exaltare,
dar și către dispreț sau depresie. Si
nu numai în izvoarele scrise. Priviți începutul "Odiseii spațiale 2001 "
a lui Kubrick. Maimuțele devin oameni,
cînd sînt lovite din cer de un suflu spiritual, străin animalității. Omul
însămînțat astfel se ridică trudnic
spre sursa spiritualității sale, printr-o cură de dematerializare. Alți
creatori au pledat pentru un urcuș pe scara morală, prin demnitate, spre treapta
eroismului. La poeți sau un regizor ca Antonioni, gasim intuiția sublimului
inefabil, în timp ce pentru alții , el se atinge prin muzică. Deci nu e vorba
neaparat de același drum, de aceleași forme. Dar pe toti ii unește setea de
sublim. Poate nici măcar satisfăcută- dar resimțită acut, ca năzuință. Pe care
alții- nu o au de loc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi?
Chestiunea este și acut culturală ,
manifest contagioasă. Au existat epoci (Grecia Antică- de exemplu) în care
adepții misiunii spiritualiste s-au înmulțit și intărit reciproc în credința
lor. Fie ca a fost vorba de spiritualitate religioasă- axată pe iluminarea prin
revelație, fie de cea nereligioasa- axată pe iluminarea prin gîndire căutîndă, a prevalat încrederea
că nu sîntem doar ca o turmă de oi- care nu are decît de păscut (eficace), sau
ca un pîlc de pomi- care nu are decît de crescut și rodit, înainte de a ieși
din scenă.
Asistăm acum la un recul, tot mai
mulți oameni arborînd poziția că le e suficient să existe, să se descurce bine,
fără să aibă nevoie de misiuni, de scopuri superioare. Numărul aparent mare de
religioși ne poate păcăli. Cîți dintre
ei mai sînt animați de un suflu spiritualist autentic? Majoritatea operează cu
Dumnezeu într-un mod pragmatic (o forță cu care nu e bine să te pui rău.) și nu
ca față de o sursă de perpetuă obligație ascendentă, în lupta cu gravitația
micimii ființei nesporite. Numărul aparent mare de "intelectuali"
(înarmați cu diplome și roluri tipizate) nu trebuie să ne păcălească. Foarte
puțini dintre ei cred intim că Omul are menirea să urce spre o cît mai înaltă
cunoaștere. La fel se întimplă și cu
alte categorii de "visători" (scriitori, filozofi et.c) care afisează
afara (de circumstanță, din inerție,
din disperare), patimi spirituale
. stinse înăuntru de suflul rece al
"lucidității". Este ceea ce unii numesc "realism", alții
"decadență", alții "descîntare".
Să intrăm acum, dinspre această dilemă,
pe terenul problemei politice, atacînd o intrebare evitată metodic în
programele mișcărilor/partidelor (nici Biblia nu o atacă explicit, deși pare
scrisă pentru a bandaja rana întrebării
de sens!): care este scopul vietii
individuale si colective? Care este țelul major al cărui indice de realizare
arată succesul unei intreprinderi umane?
Faptul de a oferi-la cît mai mulți-
posibilitatea să supraviețuiască (decent)- pare a preocupa "stinga".
Faptul de a oferi -unora- posibilitatea de
a trăi cît mai bine (confortabil, îmbelșugat) pare a interesa
"dreapta".
Dar spiritualizarea (rafinarea
intelectuală) maxim posibilă a cît mai mulți,
pe cine interesează? Unde sînt partidele care să aibă formarea
conștiințelor evoluate în fruntea programului, ca misiune fundamentală a
societății- și nu în lista obiectivelor de parcurs, sau în cea a mijloacelor?
M-a prins anul 1989 în plină pasiune pentru
democrația spirituală. Compusesem un nucleu de program neoiluminist
(transdisciplinar) și încercasem să-l public afară. Strabatusem o lungă perioadă de revoltă (convingere existențialistă că viața e absurdă) și mă apucase un
fel de stare de grație, convins că rolul politicii este să creeze condiții
pentru împlinirea intelectuală a cît mai mulți. Și am crezut că păbușirea
regimului comunist este o excelentă ocazie pentru a reabilita spiritul. De
aceea am redactat platforma "Partidului intelectualității" (devenit
"al culturii" și în final al "renasterii spirituale"-
vezi
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/part_ren_spirit_proiect.htm)
. Am incercat, in ianuarie 1990, să
atrag spre acest program pe aceia care păreau mai în măsura să ințeleaga dreptul omului la o conștiință emancipată,
efectul benefic al răspîndirii inteligenței,
obligația societății de a oferi tuturor șanse de consolidare
spirituală.
Că "oamenii simpli" nu au arătat
interes, dovedindu-se interesați doar de situația lor materială, nu m-a
surpris. Tocmai asta era starea de care doream sa-i ajut să scape. Dar am fost
șocat de reacția "intelectualilor"
scoși în frunte de regimul comunist
("personalitațile culturale"). Majoritatea au arătat
dezinteres sau chiar antipatie față de ideea "luminării vulgului",
ridicării spre cît mai mult rafinament a cît mai multe conștiințe. În schimb, auto proclamații fruntași civici
erau ofuscați că mulțimea nu le apreciază prestațiile prețioase, nu-i înțelege,
crede și urmează, nu-i împinge spre piedestalul puterii, nu-i prefera
activiștilor comunisti. Ciocoii minții, care voiau să împartă (pe bani
)
iobagilor culturali mici cadouri spirituale, pe la ocazii, s-au aratat ofuscati
ca sint loviti cu copita de "primitivi". Iar securiștii au știut să adîncească prăpastia dintre
"elite" și "popor", manipulînd prostimea, încît să spargă
capul unor lideri anticomuniști de mucava
.
Nimic nu s-a ales din proiectul meu neo-iluminist.
Culții și inculții s-au ințeles pîna la urmă
în sens opus aspirațiilor mele:
nici unii, nici alții nu vor ca poporul să fie ridicat intelectual. Unii - din
perfidie și egoism, alții- din suficiență și mărginire. Copiii sînt pe mîna
unor părinți și unor profesori care nu cred în cunoaștere.
De altfel, baronii culturali sînt cam
cavernoși, sînt tot mai lipsiti de
vitalitate spirituală autentică, de chemare
. Mulți dintre ei cred , in
intimitate, ca totul e sa o duci cit mai bine material, au trădat de mult cauza
nobleței prin minte, sînt tare flexibili. Dar deși linia (in)culturii, apărată
și de sus și de jos, e relativă, superfluă, ne-autentică, efectul acestei
dihotomii grosolane asupra adevăratului front, estompat de aparențe, făcături și
confuzii- este catastrofal. Scindarea pe problema spirituală se adîncește: pragmaticii se bucură că iși
înving concurenții în lupta pentru bunuri și plăceri- la care reduc viața,
idealiștii pierd teren, disprețuind aerian reușitele "inferioare"
care îi extirpă .
După atitea profeții exaltate
demascate, după atîtea elucubrații fondatoare eșuate, vorba lui Nietsche, nu e
ușor să mai ridici steaguri trans-mundane, să arăți spre afară. Cît de credul
să fie omul, ca să mai spere la comandă,
pe cadavrul atîtor speranțe?
Idealismul orb pierde meciul pentru
că nu e suficient de abstract (se leagă de chipuri cioplite-particularizări
simpliste ale țintei spirituale) și nu ține cont de dualitatea condiției umane,
de faptul că stratul necesităților spirituale se așează pe un strat de nevoi
animalice, între ele existînd zona tampon a
utilităților/comodităților/plăcerilor -
așa cum sugerează piramida lui
Maslow. Dacă le opui pragmaticilor- care reduc viața la adaptare /descurcare - desconsiderarea nevoilor materiale ale
omului prins în capcana luptei pentru supraviețuire, vei fi, pînă la urmă,
învins de evidențe.
Pentru un spiritualist echilibrat,
virful piramidei este mai sus decît
vedem (deocamdată ?) și are nevoie de bază. Mintea poate fi mai ușor sănătoasă
într-un corp sănătos și are nevoie de forme pentru a intui fărăforma. Dar
piscul spiritual nu se reduce la modelele de parcurs și nici la baza materială,
nu e o emanație de rang secund, minoră. E un cîmp de forță supramaterială, e
fructul însămînțat în noi din ceruri, e motivul pentru care gonim după
supraviețuire (călcînd atîtea în cale
) , întru împlinirea misiunii noastre
profunde . Rolul bazei materiale a piramidei e să suțina creșterea stratului
superior al conșiinței. Încît, numai piramidele care au vîrf (înalt) sint
împlinite (puternic) . Restul- sînt vieți ratate.
Cam așa crede un năzuitor spre transcederea
condiției materiale.
Să vrei binele celor subdezvoltati
intelectual înseamnă să le aperi simplitatea (candoarea) , sau să îi ajuți să
se emancipe (complexifice)? Avem în spate îndemnuri și argumentații care : ori
neaga celor mulți posibilitatea/dreptul la emancipare spirituală, ori neagă
superioritatea (beneficitatea, utilitatea) unei existențe cultivate și
promoveaza suficiența simplistă în masă (nu e nici o pierdere să rămîi necopt
intelectual). Aceste teze care se confruntă, se impletesc de fapt perfect
pentru a justifica menținerea majorității în sărăcie spirituală. Dacă
"prostimea" nu dorește nimic spiritual, de ce e hrănită cu atîtea
kitch-uri , pe care le înghite cu candoarea superficialității (mă voi abține de
la exemplificari, ca să nu irit și mai tare unii cititori). Dar să nu uităm tenebrosul "Fericiți
cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărația cerurilor". Este vorba aici
de o prevenire protectoare, de o mărinimie compensatorie , de o amăgire sau de
o neînțelegere. Nu cumva ațîțarea către profunzime va răspăndi durerile celor
sfîrtecați de necunoscut, în lupta tragică pentru cunoașterea esențelor, luptă
pe care Blaga o consideră o diversiune a divinității? Trecînd peste analiza raportului dintre bucuriile (împlinirile)
și frustrarile pe care le aduce gîndirea rafinată, dăm din nou peste zidul marii alegeri: avem sau nu
misiune gnoeseologică?
Eu am ramas și azi adeptul credinței că
țelul societății este să ajute oamenii să-și dezvolte conștiințe bogate,
superbe. Iata de ce am ajuns sa ma cert si cu ideologii ce promoveaza
"simplitatea" si cu cei ce promoveaza "elitismul". Recunosc
că nu e vorba de o credință fermă, ca mă îndoiesc
Recurg la pariul lui Pascal:
sper (oricît de mică ar fi probabilitatea- nenulă) că avem o menire
spirituală,. Alfel nu mă simt interesat să trăiesc. Nu am reușit niciodată să
intru în pielea celor care simt viața autosuficientă și nu mă simt tentat să
încerc. Deși e posibil să mă înșel, și pragmaticii anti-spirituali (căci sint
și oameni practici cu afinități spirituale) au dreptate: poate că ne amăgim cu
misiuni înalte, în loc să ne rezolvăm eficace problemele de parcurs
către
moarte. Poate ca e și inșelător și nociv să crezi în scopuri si misiuni
superioare
Pe măsură ce admit asta, mă sting
Dacă cinicii si scepticii văd
bine, nu mai are nimic importanță.
Pentru cei care vor să fie practici,
încă o observatie, legata de
interferenta proceselor gindirii. Din "de ce -uri" mici, se nasc
"de ce-urile" mari. Din reușite, ambiții. Alpinismul mintal vine
urcînd, caută provocări tot mai sus.
Inteligența superioară, antrenată prin probleme concrete, spre probleme
abstracte, conduce la probleme metafizice. Spiritualitatea e deci și un efect
al operaționalității
Nu poți rămîne obtuz, dacă vrei să fii suficient de
deștept încît să rezolvi cu brio probleme complicate. Nu poti separa/filtra
capacitățile mintale în funcție de aplicare- deși mulți
"psiho-ingineri" au fost puși să realizeze specia "rob
inteligent". In momentul în care au vrut să formeze un corp de tehnicieni/
administratori cu cap bun, comuniștii
au pierdut partida. Lagărul a rezistat mult si bine cît timp a menținut
prizonierii în frică, întuneric, mediocritate, prostie, trivialitate.
Nu se pot face revoluții fertile cu
indivizi limitați și suficienti. Poporul de eliberat trebuie luminat- pentru ca
să înteleagă ce i se întîmplă, să scape de manipulare, să discearnă călăuzele
bune de cele rele, să lupte cu inteligență ca să clădească o lume mai bună - în
locul pușcăriei dărîmate.
Cetățeanul-prizonier, slab dezvoltat mintal- este victima ideală pentru
îmblînzitorii politici. Numai omul deștept rezistă celui șiret, numai mintea
ascuțită sparge diversiunea. A ascuți minți, e mai eficace decît a ascuți
cuțite.
De aceea eu cred că toți cei care gîdilă
între coarne mulțimea, lăudînd-o pentru mediocritate și incultură, făcînd
apologia "omului simplu, din
popor", sînt demagogi periculoși. Vor să exploateze și ei slăbiciunea
prostiei, așa cum reușesc actualii stăpîni, pe care speră să-i
înlocuiască. Cind iți iubești copiii cu
responsabilitate îi educi exigent și-i împingi spre vrednicie, valoare și
performanță- nu spre complacerea în micime și slăbiciune. Sau ,dacă e vorba de profeți din popor,
sînt indivizi care nu-și bănuisc mărginirea și nici faptul că aceasta e
principala ghiulea de la picorul omului de jos. Un lider simplu dar nativ inteligent, știind că înțelepciunea e
un atuu, că e o armă cu care armata celor obidiți trebuie echipată, nu va face niciodată apologia inculturii.
Ioan Roșca
26.12.2013
Nota 1
Reacțiile față de acest text m-au surprins. Unii, apropiați mie, l-au
citit ca pe o pledoarie plenară pentru credință, spirit sau neoiluminism.
Alții, deși nu mă cunosc, au sesizat -corect- că e vorba de o mărturisire de
perplexitate fundamentală, în căutarea unei strategii de echilibru, pe muchia
de cuțit a poftei de sens. Am fost atît de mirat de neînțelegerea din partea
prietenilor, încît le-am extras următoarele fragmente, care ar fi trebuit să îi
pună în gardă privind neliniștea mărturisită aici :
"[] Să nu uităm că vechiul Testament
cerea frăție într-un trib (cel ales) împotriva celorlalte și că de-abia Noul
Testament aruncă sămînța durerii pentru
durerea oricui, lansează în lume paradoxul moralității absolute [!], care ne
pîrpălește neostoibil.[!]"[]
"Scindarea la care mă refer e generată
de poziția diferită față de ipoteza
misiunii înalte a speciei noastre, a nobleței aventurii umane, a pătrunderii ei
cu "duh sfint". Pe acest subiect, există doua perspective
irecociliabile, chiar dacă mulți dintre noi pendulăm confuz între
ele.[!]" []
Problematica rostului nu se reduce la o
alegere binară (există raporturi fine/ambigui între eficiență,calitate, vrednicie, plăcere, frumusețe, bucurie,
împlinire, măreție) dar are o dihotomie majoră la rădăcina. E amețitoare
prapastia între cele două poziții față de sensul vieții (împlinirea persoanei)
și amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie.
Dacă era ușor solubilă, problema era
rezolvată de mult [!]. Dar se pare că, deși intuim că doar unul e răspunsul
corect ( dar mai stii ? [!]) nu o vom rezolva niciodată [!] (deși
mai stii?
[!]) . Nu pretind nici eu că "meciul" ar fi tranșat [!] (probabil nu
e nici tranșabil [!]), decît de adepții înfocați ai unei tabere, care fac
propagandă pentru ea [!]. Ambele au avut avocați de mare inteligență și
elocință [!]. De o parte, de exemplu, găsim discursul decapant al unui
Cioran sau Celine [!], de celalalta-
înțelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino [!]. Au fost propuse o
sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între setea de sens
superior și constatarea că nu dăm de izvorul lui [!], unele de natură
paradoxală: de la "revolta sisifică necesară demnității" a lui Camus
[!], la "auto-iluzionarea necesară vitalității"- a lui Blaga [!].
Puși în fața condiției umane, avem deci
suficiente călăuze și către mîndrie sau exaltare, dar și către dispreț sau depresie [!]. Si nu numai în izvoarele
scrise. Priviți începutul "Odiseii spațiale 2001 " a lui
Kubrick. Maimuțele devin oameni, cînd
sînt lovite din cer de un suflu spiritual, străin animalității. Omul însămînțat
astfel se ridică trudnic spre sursa
spiritualității sale, printr-o cură de dematerializare. Alți creatori au pledat
pentru un urcuș pe scara morală, prin demnitate, spre treapta eroismului. La
poeți sau un regizor ca Antonioni, gasim intuiția sublimului inefabil [!], în
timp ce pentru alții , el se atinge prin muzică [!]. Deci nu e vorba neaparat
de același drum, de aceleași forme. Dar pe toti ii unește setea [!] de sublim.
Poate nici măcar satisfăcută [!]- dar resimțită acut, ca năzuință [!]. Pe care
alții- nu o au de loc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi [!]?
Chestiunea este și acut culturală , manifest
contagioasă [!]. Au existat epoci (Grecia Antică- de exemplu) în care adepții
misiunii spiritualiste s-au înmulțit și intărit reciproc [!] în credința lor.
Fie ca a fost vorba de spiritualitate religioasă- axată pe iluminarea prin
revelație, fie de cea nereligioasa- axată pe iluminarea prin gîndire căutîndă, a prevalat încrederea
[!] că nu sîntem doar ca o turmă de oi- care nu are decît de păscut (eficace),
sau ca un pîlc de pomi- care nu are decît de crescut și rodit, înainte de a
ieși din scenă. Asistăm acum la un
recul, tot mai mulți oameni arborînd poziția că le e suficient să existe, să se
descurce bine, fără să aibă nevoie de misiuni, de scopuri superioare.[] Este
ceea ce unii numesc "realism", alții "decadență", alții
"descîntare" [!].[]
Să
intrăm acum, dinspre această dilemă
[!], pe terenul problemei politice,
atacînd o intrebare evitată metodic în programele mișcărilor/partidelor (nici
Biblia nu o atacă explicit [!], deși pare scrisă pentru a bandaja [!] rana întrebării de sens!): care este
scopul vietii individuale si colective?
Care este țelul major al cărui indice de realizare arată succesul unei
intreprinderi umane? [] Scindarea pe problema spirituală se adîncește: pragmaticii se bucură că iși
înving concurenții în lupta pentru bunuri și plăceri- la care reduc viața,
idealiștii pierd teren, disprețuind aerian reușitele "inferioare"
care îi extirpă .
După atitea profeții exaltate demascate
[!], după atîtea elucubrații fondatoare eșuate [!], vorba lui Nietsche, nu e
ușor să mai ridici steaguri trans-mundane [!], să arăți spre afară. Cît de
credul să fie omul, ca să mai spere la comandă, pe cadavrul atîtor speranțe [!!]?
Idealismul orb [!] pierde meciul pentru că
nu e suficient de abstract (se leagă de chipuri cioplite-particularizări
simpliste ale țintei spirituale [!]) și nu ține cont de dualitatea condiției
umane [!], de faptul că stratul necesităților spirituale se așează pe un strat
de nevoi animalice, între ele existînd zona tampon a
utilităților/comodităților/plăcerilor -
așa cum sugerează piramida lui
Maslow.[]
Cam așa crede [!] un năzuitor [!] spre
transcederea condiției materiale.[]
Dar să nu uităm tenebrosul [!] "Fericiți
cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărația cerurilor". Este vorba aici
de o prevenire protectoare [!], de o mărinimie compensatorie [!], de o amăgire
[!] sau de o neînțelegere [!]. Nu cumva ațîțarea către profunzime va răspăndi
durerile celor sfîrtecați de necunoscut [!], în lupta tragică pentru
cunoașterea esențelor [!] , luptă pe care Blaga o consideră o diversiune a
divinității [!]? Trecînd peste analiza
raportului dintre bucuriile (împlinirile) și frustrarile pe care le aduce
gîndirea rafinată, dăm din nou peste
zidul marii alegeri: avem sau nu misiune gnoeseologică?[!] []
Eu am ramas și azi adeptul credinței [!] că
țelul societății este să ajute oamenii să-și dezvolte conștiințe bogate,
superbe. Iata de ce am ajuns sa ma cert si cu ideologii ce promoveaza
"simplitatea" si cu cei ce promoveaza "elitismul". Recunosc
că nu e vorba de o credință fermă, ca mă îndoiesc
[!!] Recurg la pariul lui
Pascal: sper (oricît de mică ar fi probabilitatea- nenulă) că avem o menire
spirituală,. [!] Alfel nu mă simt interesat să trăiesc [!]. Nu am reușit
niciodată să intru în pielea celor care simt viața autosuficientă și nu mă simt
tentat să încerc. Deși e posibil să mă înșel [!], și pragmaticii
anti-spirituali (căci sint și oameni practici cu afinități spirituale) au
dreptate: poate că ne amăgim cu misiuni înalte [!], în loc să ne rezolvăm
eficace problemele de parcurs
către moarte [!!]. Poate ca e și inșelător și
nociv să crezi în scopuri si misiuni superioare [!]
Pe măsură ce admit
asta, mă sting [!!]
Dacă cinicii si scepticii văd bine, nu mai are nimic
importanță [!].
Spiritualitatea e deci și un efect al
operaționalității [!]
Nu poți rămîne obtuz, dacă vrei să fii suficient de
deștept încît să rezolvi cu brio probleme complicate []
Numai omul deștept rezistă celui șiret, numai
mintea ascuțită sparge diversiunea. A ascuți minți, e mai eficace decît a
ascuți cuțite.
Nota 2 Iată și cîteva reacții remarcabile din
spațiul facebook AER:
Serban
Popa 27.12.13 Dacă nu mă înșel, abia cu Platon survine
în mod explicit întrebarea privitoare la existența, sau nu, a Spiritului.
Întrebare la care, de atunci și până astăzi, nu a fost dat răspuns. Existența
Spiritul fiind fie postulată, fie negată (adică postulată negativ) aprioric.
Abia de aici încolo s-au construit TOATE ismele. Inclusiv, evident, cele
politice și culturale, dar și cele economice, sociale ... și științifice. La un
moment dat, Marx a spus o prostie incomensurabilă : "Problema nu este de a
înțelege lumea, ci de a o schimba". Ceea ce înseamnă că, indiferent dacă
luăm sau nu de bună tâmpenia lui Marx, noi putem să vrem să schimbăm lumea fără
a o înțelege sau putem să o acceptăm așa cum este, tot fără a o înțelege. Și cu
asta, pentru a încheia, vreau să spun următorul lucru despre ceva cu
repercursiuni (foarte) practice : din cauza (sau datorită) inexistenței
răspunsului - la momentul actual - privitor la existența (și natura, nu găsesc
acum o altă referință decât cea legată de natură, chestie vagă ș, cumva,i
contradictorie, recunosc) Spiritului, eu nu am certitudinea că democrația,
cultura la nivel de masă, asumarea unei conștiințe colective evoluate, etc.
sunt dezirabile. Sau, măcar, vor fi în măsură să asigure supraviețuirea
omenirii.
Ioan
Rosca 27.12.13 Ufff, domnule Popa. Exact asta ma framinta si pe
mine... pina la paralizie, obligindu-ma sa ma arunc in necunoscut, cu tot mai
putina vitalitate. Cum reusiti dv. sa mai militati in vreo directie, in aceasta
situatie, sa mai conturati vreun proiect social? Sau abordati altfel pariul de
tip Pascal, pe tema spiritiualitatii? Eu, pina la urma voi cauta solutii mixte
pragmatico-spirituale, situatii in care cresterea numarului celor care gindesc
performant aduce si cunoastere si eficacitate- pentru ca nu sint in stare sa
transez problema ,fie si arbitrar, sa imi aleg senin partea.
Sint pe
cale de a concepe un sistem de asistenta in intelegerea matematicii (la care
lucrez de 40 de ani). Pare mai usor de decis aici ca nu e rau ca sa poata gindi
robust cit mai multi, antrenati in "sala cu probleme". Sa folosesti
matematica (bine expusa) in ameliorarea rigorii si puterii gindirilor,
dimensiune importanta a constiintei devoltate. Dar si aici ma macina tensiunea
dintre dimensiunea practica (aplicativa) a matematicii, dimensiunea de
cunoastere (culturala, comunicationala) si dimensiunea spirituala (de la
frumusete, prin creativitate, spre filozofie).
Luati
un mediu puternic de suport in practicarea matematicii (ca Wolfram-Matematica)
si veti vedea cum irumpe marea intrebare, la care ne referim aici . Caci, pe
masura ce instrumentele (cognitive) sint mai puternice, puterea intrinseca a
mintii care le foloseste slabeste. Un om tot mai mic, inconjurat de proteze tot
mai tari?
Care e
scopul : sa producem eficace obiecte utile, cu instrumente puternice si minti
slabe , sau sa producem minti puternice, avind grija ca instrumentele cu care
le echipam sa nu le duca spre regres? Cultivam sau nu constiinte in expansiune?
Ce bine mi-ar prinde ,ca sa atac astfel de intrebari cu stenicitate, sa nu ma
lovesc de problema naturii si rostului spiritualitatii....
Ioan
Rosca Referitor la utilitatea democratiei reale, sa privim
totusi situatia inversa, tot mai insuportabila:
http://www.cotidianul.ro/bruxelles-ul-adevarata-putere-211978/
Uneori
rostul se mai poate defini si negativ , ca contra-sens.
Între
autocrație scăpată din mână și conspirație, Bruxelles-ul, adevărata putere
Ioan Rosca Sau asta:
http://www.cotidianul.ro/reuniunea-secreta-a-oamenilor-cu-viziune-planetara-215305/
Reuniunea secretă a ''oamenilor cu viziune planetară''
Cu
Mugur Isărescu la Bilderberg, Reuniunea secretă a
Silviu
Pricope 27.2.13 Domnule Ioan Rosca, de multe ori
citindu-vă textele am fost surprins să văd că același de gen de întrebări
existențiale pe care mi le puneam și eu în alte forme și le mai pun și alții.
Multă vreme nu am îndrăznit măcar să mă gândesc că aș putea face publice astfel
de gânduri, pentru că aveam senzația că este ceva în neregulă cu mine, de vreme
ce toți cei din jurul meu nu aveau astfel de preocupări intelectuale. ***A
căuta un sens al existenței, pare lucrul cel mai lipsit de sens în societatea
în care trăim astăzi.*** Orice altceva este permis, în afara chestionării
Sensului sau mai bine zis, Lipsei de Sens a existenței Omului modern.
Societatea și întreg ansamblul de legi și paradigme sociale stau sub spectrul
acestui inevitabil destin: negarea/ascunderea Sensului. Totuși din corpusul
social, din mecanismul atrofiat al societății mai răzbat însă și voci singulare
care urlă în pustie după Sensul pierdut. În fiecare individ există nostalgia
după acest Sens primordial, însă datorită Magiei exercitate de Marele
Manipulator și a Legăturilor pe care acesta cu abilitate le creează, Omul
modern devine o bărcuță pe un râu învolburat, neputincios în fața curenților
sociali, cărora nu li se poate opune. Creația acestui mecanism a început acum
câteva secole (aproximativ odată cu Reneșterea) și vă mărturisesc sincer că
încă nu știu, dacă nu cumva, lumea în care trăim astăzi nu cumva CHIAR ESTE cea
mai bună dintre lumile posibile (pentru a-l parafraza pe Leibniz). Când văd
lipsa de orizont a semenilor mei, nepreocupați decât de efemeritatea unui
stomac plin și a excitării duse până la paroxism a simțurilor prin toate
mijloacele tehnologice posibile, nu pot să nu constat decât că MÂNTUIREA este
doar o chestiune intimă, personală și individuală, care nu are nimic de-a face
cu gragaritatea turmei. Spre deosebire de dvs. nu sunt preocupat de
"credința că țelul societății este să ajute oamenii să-și dezvolte conștiințe
bogate, superbe", pentru că nu cred că asta e menirea societății și mai
ales... nu cred că acest lucru este posibil. După cum ați remarcat și dvs.
oamenii sunt într-adevăr de două feluri... iar tratamentul nu poate fi același
pentru două maladii diferite.
Serban Popa
31.12.13 Domnule Roșca, cunoașterea este bucurie, iar credința este fericire.
Înmulțită cu 10 dacă este creștină. Dacă cunoașterea nu este nici măcar
bucurie, darămite fericire (mă refer la efortul cunoasșterii) ceva nu este
atunci în regulă. Cu siguranță, marii gânditori au fost bucuroși, sau fericiți,
după alegere. Păstrând proporțiile, eu CRED - ca descinzând din Spirit - că
lumea poate fi măcar mai bună. Nu-mi rămâne decât să încerc să înțeleg ceea ce
pot să înțeleg și să fac ceea ce pot să fac. Rudyard Kipling a spus chestia
mult mai bine decât mine acum cam o sută de ani. Altfel, să aveți un AN NOU
FERICIT, nu doar bucuros !
Serban
Popa În rest, privitor la "administrarea și
intermedierea" capitalului, sunteți, așa după cum vă atrăgeam atenția pe o
cale greșită. Va trebui, probabil, să vă explic pe îndelete cum stau lucrurile
pentru că deja sunteți intrat în mlaștină cel puțin până la genunchi. Și va fi
nevoie de niște scule adecvate ca să vă pot scoate (și) de acolo.
Nicolae
Tudor 27.12.13
Raspunsuri pentru domnul Ioan Rosca
Puțini sînt aceia pe care ii deranjeaza
nedreptatea suferită de alții. O forma buna de organizare poate servi de model
tuturor comunitatilor care se confrunta cu nedreptatea comisa de autoritati/
legi.
Să presupunem că raminem numai între noi, cei
care nu avem pace din cauza nedreptății Nu suntem intre noi - cei
nedreptatiti sunt amestecati cu cei care profita de pe urma nedreptatilor, si
au interesul si actioneaza neostoit pentru ca sistemul lor privilegiat sa se
mentina.
Încă nu ne vom înțelege, dacă nu coincid
criteriile după care judecăm viața reușită. Este suficienta libertatea
individuala, promovata ca principiu, si fiecare este liber sa-si realizeze cum
vrea si cum stie viata reusita. Ascensiunea spre varful piramidei lui Maslow
este o optiune libera de evolutie personala. aceasta culmineaza cu asemanarea
cu Dumnezeu, egalitatea/ lupta si eventual detronarea Acestuia, daca
alpinistul are in sange, genetic, instinctul de pradator. A te alinia, prin
criterii, inspre accederea individuala spre varf, inseamna a abandona
frumusetea trairilor din afara criteriilor. Sa exemplific: in iulie am facut o
operatie urata sin cele 48 ore de reanimare, cand nu aveam voie nici apa, am
descoperit gustul divin al apei; picaturile putine, cu care-mi ungeam buzele cu
un tifon, si pe care le sorbeam pe furis incalcand ordinul, mi-au produs
bucurii fizice necunoscute vreodata. Visam pe patul de spital, daca nu mor, sa
experimentez o fericire suprema - sa stau cu cineva drag si, n timp ce
schimbam impresii despre lume si viata, sa bem cate un pahar cu apa rece. Cand
am avut voie la ceai, apoi supa strecurata, oricat am incercat sa retraiesc
placerea gustului apei, n-am mai simtit ca atunci; mancarurile nu-mi produc nici
o emotie, fiindca stiu ca ma leaga de trairea animalica - creierul meu a invins
demult trupul. Exemple din viata arata ca omul si-a facut un ritual al trairii
fizice tocmai pentru a intensifica gustul/placerea si a intercomunica ombilical
cu fericirea spirituala. Astfel, in Rusia nu se mananca strugurii inainte ca
fiecare familie care cultiva struguri sa practice un ritual in care este
omagiat strugurele. Batranii nostri nu mananca nici ei struguri pana nu impart
mortilor. Postul face ca abtinerea de la dulce sa-l faca mai apetisant atunci
cand esti dezlegat la el. In general bunul si frumosul capata valoare
emotionala atunci cand este creat personal de cel care il consuma (unii spun ca
le place enorm sa stea in fumul in care pregatesc friptura), fructul cules din
pomul tau, oricat ar fi de nearatos este mai bun decat minunile din magazin.
etc. Omul trebuie sa evolueze treapta cu treapta; cel simplu sta pe treapta
experimentarii/cunoasterii pana simte singur nevoia sa urce urmatoarea treapta,
dintr-un infinit care-l asteapta. Pot trage de aici concluzia ca nu exista un
varf al piramidei fiindca, viata fiind scurta, nimeni nu are timp sa sa se
impregneze cu esenta tuturor lucrurilor care il inconjoara. Sanse au
intelectualii care, prin educatie, de mici, copiii, sunt invatati sa discearna
si sa abandoneze neesentialul in numele fericirii existentiale si sunt obligati
sa ocupe treapta parintelui/invatatorului, iar cand copilul nu poate, nu este
pregatit sau nu vrea, este asezat cu forta pe aceasta, devenita mostenire. Dar
acestia pierd, cu siguranta, infinite fericiri simple, cum ar fi savurarea
apei, care presupune aducerea fizica a corpului la limita potrivita. Ar fi
frumos daca visul intelectualului ar fi sa-l ajunga pe Dumnezeu, ca putere
spirituala. Dar intelectualul manifesta, practic, o imoralitate crasa fata de
tot ce-l inconjoara (el doar declara verbal apartenenta la conceptul binelui).
asta ma determina sa afirm ca evoluatul este pe treapta superioara direct
proportional cu imoralitatea care-l caracterizeaza; iar asta pune sub semnul
intrebarii sensul vietii, pe care-l slujeste. Inca nu ne vom intelege,
spuneti dv, si asa este. Dar asupra unui criteriu este posibil sa fim de acord:
libertatea totala a individului de a deveni ar trebui sa fie sfanta. Dv vreti,
dictatorial, sa avem misiunea de a deveni (prin misiunea înalta a speciei
noastre, a nobleței aventurii umane, a pătrunderii ei cu "duh
sfint"), deci prin inrolarea, probabila, intr-o structura disciplinara,
fiindca avem obligatia sa avem sens. Eu propun doar libertatea de a fi fericit,
concomitent cu realizarea unor conditii minime de vietuire, si obligatia
(morala) a celor inscrisi pe traseul evolutiei sa apere sensul, respectiv sa-i
inlature pe cei care pun piedici evolutiei spirituale a omului, indiferent pe
ce treapta s-ar afla el. Asadar, a treia cale aduce o nuanta fundamentala:
Calea spre evolutie trebuie sa ramana deschisa pentru toti, prin realizarea
conditiilor minime evolutive. Patratica proprie de pamant, daca nu se va
instraina niciodata, este punctul de plecare inspre orice forma superioara de
evolutie. De aceea este moral ca acasa sa existe, pentru a avea conditiile
jocului vietii, chiar daca aceasta are sau nu are vreun sens.
Noi vom fi divizati la infinit de perspective
adverse? Da, insa libertatea este un prag si imediat cum ceva sau cineva o
ingradeste va naste cel putin impotriviri tacite.
Prima poziție: omul nu are misiuni superioare, nu
este pus în lume cu un scop sublim (intuit parțial, necunoscut complet), nu are
răspunderi si meniri cosmice. El trebuie doar sa trăiasca, supraviețuind prin
adaptare în diverse condiții, descurcîndu-se cît mai eficace, fiind, eventual,
corect cu semenii (apropiați sau depărtați)- dacă se urmărește o optimizare
colectivă. Inteligența este doar un instrument pentru descurcare, pentru a
rezolva probleme practice (abstracte - cînd e nevoie de generalizări utile).
Dar ea nu trebuie irosită pe probleme metafizice, dirijată către înfundăturile
căutarii sensurilor
Omul simplu nu are constiinta ca trebuie sa
traiasca, descurcandu-se cat mai eficace. El se supune si se multumeste cu ce
primeste crezand ca viata ii este este o incercare. Vede nedreptatile care i se
fac si, fiindca realizeaza ca nu li poate opune, se repliaza pe aliniamentul
din spate incercand acolo un echilibru crezand ca Dumnezeu va face dreptate cu
cei nelegiuiti. Omul simplu nu vrea neaparat sa ajunga, astfel, in rai, ori sa
fie razbunat. Crede ca Dumnezeu face ceea ce este mai bine, ca vor conta
atitudinile curate de credinta, iubire pentru aproape, cinstea. El spera la o
organizare dreapta a lumii, deci nu este impotriva organizarii vietii pe pamanta
Raiului, dar vrea si o dictatura a binelui in care, oricine face rau, sa-si
primeasca pedeapsa. Pentru ca el nu are putere sa se bata cu cei puternici,
priveste in sus, spre Cel Puternic. Toate fortele pamantesti l-au amagit cu
promisiuni si nu au procedat la curatirea pamantului de rau, partidele au
rezolvat probleme care s-au dovedit interesul marunt al grupului care a primit
puterea, ba, mai mult, actiunile lor au facut nedreptati. Omul simplu,
vulgul, nu respinge cautarile metafizice, pentru el acestea inseamna
abandonarile marunte ale vietii si deschiderea creierului spre puteri care
inving legile materei. Astfel, se poate merge pe apa, dematerializa, transforma
in alta vietate etc., si totul prin folosirea gandului sau al cuvantului pe
sistemul sa se faca lumina, si lumina s-a facut. Oamenii evoluati ai lumii nu
demonstreaza ca ar fi capatat nici cea mai mica din aceste virtuti. Sau se
lauda ei ca ar avea puteri, in special vindecatorii, cand Iisus spunea ca nu el
a vindecat, ci credinta bolnavului (cu care s-a accesat o cutiuta din creierul
mic (descoperita stiintific) care face tocmai astfel de minuni, cum ar fi sa
aduci ploaia, sa vezi ce are un om pe masa, tu fiind in alta tara, sa chemi
pasarile la tine sau sa le dirijezi intr-un anume punct, sa faci ca un anume om
sa aiba o anume comportare, cum ar fi sa-l adormi, dar nu hipnotizandu-l fiind
langa el, sa intri in apa si sa iesi de acolo dupa 2 zile ca si cand nu sa
intampla nimic... Asta inseamna evolutie, nicidecum acumularea in creier a
bibliotecii din Alexandria (in cel mai fericit caz). Asadar, omul nu traieste
carnal fiindca vrea aceasta conditie, el este tinut sa traiasca astfel. A Treia
Cale vrea sa-l elibereze, ca prima faza, urmand ca el, prin perfectionarea
trairii, sa poata sa evolueze. Una din conditii probabil este sa-ti golesti
mintea de tot ce este imoral, cum stomacul de hrana ingerata inainte de
operatie. Un exemplu in acest sens il ofera scriitorul D.I.Ruseteanu in
scrierea Maria Egipteanca, in care sfanta, retrasa in pustie, si-a pedepsit
trupul cu suferinta fizica incat intre ea/om si Dumnezeu a disparut ceata,
produsa de pacat, iar viata de dupa moarte a devenit prelungirea fireasca a
celei pamantene. A discuta despre o organizare a vietii de pe o platforma
politica este simplism, fiindca profunzimile desavarsirii umane tin numai si
numai de individ si nu pot fi judecate, deci impuse de criterii, de orice
natura ar fi ele. Trebuie doar li-ber-ta-te si conditii minime de exercitare a
libertatii. Ca multimea sa o ia abrupt pe calea inaltarii spre desavarsire este
suficiet ca, in varf (varful triunghiului) sa existe, palpabil, un model uman.
Si atunci oamenii vor renunta la munca pentru supravietuire daca se poate trai
hranind trupul cu lumina. Atunci ei se vor inconjura, pentru desfat, cu lucruri
fizice, facute de mana lor (nu de masini), fiindca stiu ca nu cunoasterea este
un scop al vietii, ci creatia individuala.
<Unii denunță, din diverse unghiuri,
"misiunea spirituală>. Nu exista misiune spirituala, nici macar aceea
de iubire a aproapelui. Misiunea, daca este sa fie una, este sa nu faci rau
altei vietati. Daca adevarul nu este just, se sufera. Nobletea constiintei
este un rafinament care tine tot de individ, nu te simti bine daca n-o ai, asa
cum te simti prost fara sa fii spalat pe dinti. Toata organizarea vietii, dupa
ce individul este improprietarit cu pamant, se rezuma la ritualuri desfasurate
de entitati umane care se aseamana. De la varsta oamenii merg la biserica si
exclama fericiti: nicaieri nu-i mai frumos ca la biserica! Atunci cand erau
tineri se adunau la baluri, mai tarziu la petreceri in familie sau in cluburi.
Peste tot ne oferim masura valorii personale si atragem sau respingem semeni.
Iar asa ceva este firesc, atata timp cat nu aducem jignire cuiva. Daca o
societate alege sa se organizeze politic, ar trebui doar pentru a actiona
eficient asupra celor care ii tulbura armonia, si nicidecum sa produca
suferinta membrilor sai, cum este impozitarea impovaratoare.
Problematica rostului nu se reduce la o alegere
binară (există raporturi fine/ambigui între eficiență, calitate, vrednicie,
plăcere, frumusețe, bucurie, împlinire, măreție) dar are o dihotomie majoră la
rădăcina. E amețitoare prapastia între cele două poziții față de sensul vieții
(împlinirea persoanei) și amplitudinea înfruntării dintre ele în istorie. Dacă
era ușor solubilă, problema era rezolvată de mult. Dar se pare că, deși intuim
că doar unul e răspunsul corect ( dar mai stii ?) nu o vom rezolva niciodată
(deși
mai stii?) . Nu pretind nici eu că "meciul" ar fi tranșat
(probabil nu e nici tranșabil), decît de adepții înfocați ai unei tabere, care
fac propagandă pentru ea. Ambele au avut avocați de mare inteligență și
elocință. De o parte, de exemplu, găsim discursul decapant al unui Cioran sau
Celine, de celalalta- înțelepciunea unui Tolstoi sau fertilitatea unui Calvino.
Au fost propuse o sumedenie de formule mixte, de încercări de conciliere între
setea de sens superior și constatarea că nu dăm de izvorul lui, unele de natură
paradoxală: de la "revolta sisifică necesară demnității" a lui Camus,
la "auto-iluzionarea necesară vitalității"- a lui Blaga. Puși în fața
condiției umane, avem deci suficiente călăuze și către mîndrie sau exaltare,
dar și către dispreț sau depresie.
Acesti intelepti ai lumii au incercat sa inteleaga
si au venit cu solutii de o natura sau alta, dar solutiile lor nu trebuie
adoptate de un sistem politic si aplicate, sub forma de obligativitate,
intregii societati. Oamenii se contrazic intre ei pana la tavalire fizica, este
firesc (doar fiecare detinem adevarul unic!), dar solutiile propuse trebuie
scrise pe un raboj si facut atat de accesibil incat oricine sa-l poata
consulta/sa-i fie calauza si, in cunostinta de cauza, sa faca alegerea care
nu-i va aduce suferinta.
Dar pe toti ii unește setea de sublim. Poate nici
măcar satisfăcută- dar resimțită acut, ca năzuință. Pe care alții- nu o au de
loc. Sintem de două feluri, sau nimerim pe două căi? Pe toti ne uneste setea
de sublim, nu suntem pe doua cai. Am observat, de exemplu, la oamenii simpli
setea de a inventa, parodistic, cuvinte; unii stiu infinite cugetari
populare, cineva chiar isi traieste viata dialogand cu ceilalti prin versuri
scrise de altii, iar un altul si-a facut o normalitate din a comunica verbal prin
versuri rimate. Un coleg de clasa a citit de 12 ori Winetou si lumea
indienilor a adus-o in prezentul nostru incat, prin el, unii am devenit apasi,
altii incasi, ne ameninta bland ca ne scalpeaza, fumeaza pipa pacii... Iata
forme de sublim! dar mi-e teama ca notiunea de sublim a devenit o moda prin
care cineva ofera modelul iar toti ceilalti il copiaza robotic, pentru a se
intari. Dar nu este o cale spre fericre. De aici si taberele, si
contrazicerile, care sunt bune pentru a avea pe perete toate posibilitatile
cunoasterii, dar devine absurd sa folosim un model pentru o comunitate numai
pentru ca o majoritate a acceptat, ca nazuinta la un momentdat o anumita
directie, iar altii nu numai ca nu au avut o alternativa viabila, dar n-au, in
general, nici o nazuinta.
Majoritatea operează cu Dumnezeu într-un mod
pragmatic (o forță cu care nu e bine să te pui rău). Cine crede in Dumnezeu se
straduieste sa fie la inaltime, dar reuseste atat cat poate. Insa puterea
politica opereaza parsiv cu institutia bisericii, in sensul ca n-o pune la
impozitare, fiindca are teama ca biserica si-ar face datoria cu adevarat, si
n-o vrea impotriva sa.
Omul are menirea să urce spre o cît mai înaltă
cunoaștere. Omul nu are o sarcina cu care este trimis pe pamant. Se inhama singur
pentru a obtine fericirea sau multumirea de sine. Doar daca nu este liber si,
inainte de a procrea, semneaza un act ca odrasla va parcurge un anumit traseu
al vietii.
Care este scopul vietii individuale si colective?
Care este țelul major al cărui indice de realizare arată succesul unei
intreprinderi umane? Faptul de a oferi-la cît mai mulți- posibilitatea să
supraviețuiască (decent)- pare a preocupa "stinga". Faptul de a oferi
-unora- posibilitatea de a trăi cît mai bine (confortabil, îmbelșugat) pare a
interesa "dreapta". Dar spiritualizarea (rafinarea intelectuală)
maxim posibilă a cît mai mulți, pe cine interesează? Politicul,
identificandu-se cu statul, cat timp are investitura conducerii, este o arma de
presiune asupra poporului. Prin faptul ca recunoasteti ca supravietuiesc
indecent cat mai multi, ati identificat anomalia politicului. El este necesar
sa organizeze comunitatea in caz ca aceasta trebuie sa se apere unitar si
performant de dusmanii din exterior sau interior. Atat. Numai ca legile fortei
primitive a instaurat demult o stare de spirit aiurea. Citesc wikipedia fiindca
vreau sa intocmesc o istorie a lumii pe zile, si observ ca manastirii Putna,
care avea 10 mosnegi, Stefan cel Mare i-a daruit sate intregi. Cu ce drept, ma
intreb? De ce s-a dat legea proprietatii prin care orice om poate vinde si
cumpara pamantul, cand libertatea nu se poate exercita inainte de a avea
minimul de supravietuire?. Politicul ar fi trebuit sa fie in lupta cu cei care
au primit posibilitatea de a trai imbelsugat, sa fie garantul ca marele rau
nu se va intampla omului sarac, cu atat mai mult sa-i oropseasca (si el) pe cei
multi. Pentru aceasta era suficienta o Constitutie in care trebuiau trecute in
detaliu regulile si aspecte jocului: cat revine fiecarui membru al comunitatii
din ce se produce, cat revine celor care isi asuma raspunderea producerii de
bunuri de consum, cat revine apararii, protocolului cu alte state, sanatatii si
educatiei etc. Rafinarea intelectuala nu este o problema organizatorica, atata
timp cat s-a introdus invatamantul obligatoriu - acolo, in acei ani, trebuie
aprinsa in copii dorinta de cunoastere si creatie, apoi trebuie pusa la
dispozitie baza de informatii a umanitatii
"oamenii simpli" nu au arătat interes,
dovedindu-se interesați doar de situația lor materială, nu m-a surpris. Tocmai
asta era starea de care doream sa-i ajut să scape. Dar am fost șocat de reacția
"intelectualilor" scoși în frunte de regimul comunist ("personalitațile
culturale"). Majoritatea au arătat dezinteres sau chiar antipatie față de
ideea "luminării vulgului", ridicării spre cît mai mult rafinament a
cît mai multe conștiințe. Omul simplu este sarac si este firesc sa aiba
preocuparea de a-si depasi starea materiala. Din starea vulgului nu poti iesi
cu o vorba buna, ci depasind material stadiul ingrijorarilor zilnice, care tin
de serviciu, hrana, sanatate, cheltuieli cu copiii, imbracamintea, trecerea
iernii s.a. Vulgul nu poate fi luminat mental decat prin oferirea de speranta
neiluzorie, adica sa stie ca daca va invata carte va ocupa pe merit o munca mai
usoara, fara sa dea plocon sau sa stea cu capul plecat in fata cuiva.
Securiștii au știut să adîncească prăpastia
dintre "elite" și "popor" Securisti sunt, probabil ca
nimeni nu-i stie- chiar elitele, fiindca si-au vandut constiintele pentru a fi
protejati sau a avea locuri caldute in structuri. Parintii cred in cunoastere,
dar cunoasterea este ceva care este bine sa fie acolo, pe un raft, dar n-are
rost sa intinzi mana la ea, ca te obosesti degeaba. O aprofundezi si suferi,
apoi, ca nu-ti foloseste prea mult, pentru ca te rupe de colectivul in care
lucrezi si ramai singur, si nici o exceptie nu poti sa devii ca nu ai timpul
necesar sa performezi. Cunoasterea, pentru omul sarac, este o cale pe care poti
sa te faci usor de ras, asa ca mai bine iti vezi de lungul paturii, taci si te
supui celor care stiu. Numai ca sunt oameni care nu se agita cu revolutia sau
dezbaterea publica, nu. Ei stau dupa perdele sau in fata tiviului, apoi vin si
se aseaza exact in fruntea maselor. Cum gen. Chelaru, mare
patriot! Daca-i
citesti cv lui Ionel Blanculescu te sperii, are exact hartia potrivita pentru a
fi direct ministru. Asa ca , sa facem noi o revolutie ca va veni dumnealui, ca
stie precis cum se mananca maslina: se ia frumos cu manuta, din farfurie, si se
baga-n gura; nu se alearga cu furculita!
Piscul spiritual nu se reduce la modelele de
parcurs și nici la baza materială, nu e o emanație de rang secund, minoră. E un
cîmp de forță supramaterială, e fructul însămînțat în noi din ceruri, e motivul
pentru care gonim după supraviețuire (călcînd atîtea în cale
), întru
împlinirea misiunii noastre profunde. Rolul bazei materiale a piramidei e să
suțina creșterea stratului superior al conșiinței. Încît, numai piramidele care
au vîrf (înalt) sint împlinite (puternic). Restul-sînt vieți ratate. Varful
unghiului sau piscul spiritual este tot o problema individuala. Noi, ca popor,
suntem cunoscuti prin Nadia Comaneci, un copil care a muncit mult si a reusit o
performanta. Baza materiala a insemnat crearea conditiilor ca ea sa se
antreneze; dar sunt unii care se antreneaza in puscarii, in m2, cand au ambitie
sa obtina un record. Nu cred ca exista vieti ratate, fiecare a trait cum a
simtit ca e bine pentru el. Am vazut asta primavara, cand, afara, gradele nu
ajunsesera la 10, sa dezmorteasca pamantul, un muscoi pe geamul balconului, se
zbatea sa iasa si-mi era lipede ca nu avea cum. L-am luat usurel in pumni,
(atingerea mea il putea strivi), l-am dus la geamul deschis si i-am dat drumul
sa zboare. Iata un gest. Dupa vreo ora acel muscoi a revenit, bazaind straniu,
cand nimic nu bazaia, pana in dormitor, zburand ca avioanele prin canion, si
s-a oprit cateva secunde exact in fata mea la 1m, apoi s-a intors frumos si a
disparut.Am aflat ca mustele au creierul exact ca al omului, decat ca este doar
a 6-a parte, daca nu gresesc. Cred ca am intrat intr-o relatie cu mustele prin
acel muscoi, fiindca l-am rugat sa nu-mi trimita muste in casa, ca ma supara si
nu vreau sa le omor. Aflati ca n-am avut muste tot anul, doar rar venea cate
una la bucatarie, dar alea erau in razboi nu sotia mea, e alta treaba. Ce vreau
sa spun cu asta? Nu exista vieti ratate, conteaza echilibrul omului si
atitudinea pe care o are fata de viata si lucruri. S-a descoperit recent ca
unii copaci vorbesc - omul care se marturiseste unei salcii primeste mangaiere
de la acesta prin atingerea sa cu frunzele, cand nu le misca deloc vantul. Se
mai spune ca o creatie incheiata trebuie distrusa fiindca doar realizarea ei a
ajutat, folosinta de catre ceilalti este un act caritabil. Creatia ajuta
creatorul in momentul mortii sa tasneasca in univers cu o forta care va imprima
sufletului viteza cu care va orbecai la infinit, daca nu are si o tinta. Cred
ca piramidele care au varf nu sunt implinite, implinit poate fi doar cel situat
in varf, sau cel care pledeaza pentru a ajunge acolo.
Avem în spate îndemnuri și argumentații care: ori
neaga celor mulți posibilitatea/dreptul la emancipare spirituală, ori neagă
superioritatea (beneficitatea, utilitatea) unei existențe cultivate și
promoveaza suficiența simplistă în masă (nu e nici o pierdere să rămîi necopt
intelectual). Aceste teze care se confruntă, se impletesc de fapt perfect
pentru a justifica menținerea majorității în sărăcie spirituală. A Treia Cale
nu neaga nici un drept, doar spune ca omul inteligent are obligatia nescrisa de
a face ceva, numai fiindca este singurul care poate sa faca ceva! Pentru
cunoastere (misiune gnoseologica) nu este nevoie ca toata lumea sa se zbata s-o
obtina, e nevoie doar de nuclee de cercetare; omul trebuie sa stie ce carte
trebuie sa deschida, la capitol/pagina pentru a lua informatia de care are
nevoie. Astazi mai mult se scrie decat se citeste, creatii minunate zac
necunoscute, iar cele valoroase nu sunt accesibile. Ar trebui ca fiecare
familie sa aiba in casa, gratuit, prin grija statului, un cartuloi de 100 de
ori mai mare decat Cartea Cartilor lui Adrian Paunescu, in care sa fie
structurata toata cunoasterea lumii. Este nevoie de sinteze, asadar de eseisti
si critici, care sa faca ordine in hatisul informational.
Sper că avem o menire spirituală, altfel nu mă
simt interesat să trăiesc. Nu am reușit niciodată să intru în pielea celor care
simt viața autosuficientă și nu mă simt tentat să încerc. Deși e posibil să mă
înșel, și pragmaticii anti-spirituali (căci sint și oameni practici cu
afinități spirituale) au dreptate: poate că ne amăgim cu misiuni înalte, în loc
să ne rezolvăm eficace problemele de parcurs
către moarte. Poate ca e și
inșelător și nociv să crezi în scopuri si misiuni superioare
Pe măsură ce admit
asta, mă sting
Nu mi-am propus misiuni inalte, incerc doar sa corectez ce mi
se pare gresit in juru-mi. Ma zbat sa nu fiu eu cel mai prost dintre semeni,
dar sufar tot timpul, pentru ca nu reusesc nici acum sa pun toate virgulele in
acest text. Virgula este un examen eliminatoriu, dupa parerea mea, pentru
rangul de intelectual - daca nu simti propozitiile, nu ai cum sa intelegi
abstractul, care este lumea evoluatilor. Dar ma bucur cand vad greseli de
virgula la cei care dau cu gura mare lectii de virgula. Incerc sa ma simt bine
in haina mea; am invatat sa nu sufar pentru esecuri, am invatat sa nu-mi fie
frica de securitate/moarte/ schingiuire; nu stiu daca este tentant sa traiesc,
stiu ca nu vreau deocamdata sa plec fara a lasa in urma posibilitatea concreta
de a se duce mai departe tot ce-am inceput. Daca as fi intrebat daca vreau sa
mai ma nasc, as spune ca nu.
Poporul de eliberat trebuie luminat- pentru ca să
înteleagă ce i se întîmplă, să scape de manipulare, să discearnă călăuzele bune
de cele rele, să lupte cu inteligența, să clădească o lume mai bună - în locul
pușcăriei dărîmate. Cetățeanul-prizonier, slab dezvoltat mintal- este victima
ideală pentru îmblînzitorii politici. Numai omul deștept rezistă celui șiret,
numai mintea ascuțită sparge diversiunea. Sunt de acord cu efortul comun de a
iesi din captivitatea dezvoltatilor mintali, port discutii om cu om si sunt
privit ca de pe alta planeta. Insa ma consider vinovat ca nu stiu sa conving
cum as dori. Sunt de-al lor, dar simplii nu ma simt de-al lor, asa ca sunt
prizonier intre 2 lumi. Poate sunt si demagog, Dumnezeu stie! Sigur nu vreau sa
iau locul nimanui, vreau dreptate pentru cei multi. Si am obosit tot strigand
aceasta.
Ioan
Rosca 28.12.13 Am citit atent. Conversatia asta are tot mai
mult miez. Ceea ce nu inseamna ca putem converge. Caci sintem fiecare captivii
propriei constiinte, castelului cladit in timp inauntru , coroanei din jurul
eului- trunchi, axului interior, personal. Rezonantele sint limitate de
similitudini. Admit ca aici este un dezavantaj al rafinarii. Intr-o societate
simpla e mai multa omogenitate in comuniune. Frumoasa e si alteritatea, dar
gestiunea ei fertila cere o toleranta/deschidere de care eu ma simt capabil tot
mai putin. Poate din cauza singuratatii. Cind ai tabara ta, iti vine mai usor
sa dialoghezi cu cei din alte tabere, de pe alte ramuri, de pe alte fire, de pe
alte cai.