Ascunderea genocidului
antiromānesc - demonstraţie sintetică
1. După 1944 s-au produs - dovedibil şi dovedit - un număr
uriaş de abuzuri, hărţuiri, arestări, torturi, īntemniţări,
confiscări, suprimări şi multe alte crime - făcute de
numeroase persoane, la iniţiativa ocupantului sovietic, sub comanda PCR,
prin organizare de către Securitate si Miliţie, şi cu legitimare
de către Justiţia aservită - deci prin intermediul
instituţiilor statului romān, pe baza unei legislaţii represive.
2. Este vorba de un uriaş genocid asupra comunităţii
cetăţenilor romāni. Unitatea crimei īn substanţă fiind
distribuită īntr-o sumedenie de aspecte, evenimente si infracţiuni
iar continuitatea ei īn timp īntinzīndu-se din 1944 pīnă azi (īn unele etape schimbīndu-se
doar metodele şi proporţiile- represiunea
directă fiind mai puţin necesară cīnd
rezistenţa a scăzut, ca efect al terorii īndelungate sau al creerii unor aparenţe de democraţie).
3. Īntre 1944 şi 1989, victimele nu au putut folosi justiţia
pentru a denunţa/penaliza crimele, pentru că vinovaţii au
rămas la conducere, uzurpīnd instituţiile
statului, folosind antisocial puterea legislativă şi
judecătorească. Chiar īn cele cīteva
īmprejurări (vezi plenara CC-PCR din 1968) īn
care s-au recunoscut anumite abuzuri (pentru
a se da la o parte cīţiva fruntaşi,
īn competiţia pentru poziţii īn partid), nu s-a permis justiţiei
să funcţioneze, forţarea prescrierii fiind premeditată
explicit (vezi stenogramele).
4. Aceste īmprejurări de neīnlăturat antrenează suspendarea
prescripţiei pentru īntregul ansamblu de crime executate prin statul
represiv. Ea putind curge numai din momentul
eliberării reale a statului. Acest moment ar fi putut fi decembrie 1989
(noua guvernare) sau decembrie 1991 (noua Constituţie) - dacă s-ar fi
produs eliberarea statului, īncīt vinovaţii care
īl acaparaseră anterior să poată fi pedepsiţi. Dar asta nu
s-a īntīmplat
pīnă
azi. Deci prescrierea (īn ipoteza prescriptibilităţii) nu a īnceput
să curgă.
5. Conducătorii statului comunist şi-au acoperit delictele şi
printr-o serie de amnistii. Ele nu pot opera şi asupra celor care le-au
dat - concedīnd criminalilor auto-deculpabilizarea.
Faptul că au acaparat puterea - nu e o sursă de legitimitate, ci o
circumstanţă agravantă. De asemenea, nu operează acoperitor
(aşa cum pretind juriştii de serviciu) non-retroactivitatea, din
moment ce nu vorbim numai de īncălcarea criminală a unor legi, de
către persoane care au făcut excese şi abuzuri, ci de legi
premeditat criminale, emise şi implementate sistematic. Infractorilor nu
li se poate recunoaşte dreptul de a-şi legifera un cadru
acoperitor/favorabil şi apoi de a beneficia de el.
6. Pentru a fi respectat de comunitatea internaţională, sistemul
rămas la putere īn Romānia şi după 1964, a eliberat masiv deţinuţii
politici. Dar după aceea, i-a supravegheat, discriminat,
hărţuit, şantajat-continuu , pentru a nu se putea ridica
īmpotriva celor care īi loviseră cumplit. Astfel au fost continuate
vechile crime. Īn plus, au fost loviţi necruţător puţinii
care au mai īndrăznit să se opună. Au mai existat deţinuţi
politici, au fost īnchişi indezirabilii pentru motive de drept comun
inventate, s-a recurs la internări īn spitale psihiatrice, la exilări
forţate, la intimidarea disidenţilor şi īnăbuşirea răscoalelor, la īnchiderea sau
īmpuşcarea celor care au īncercat să fugă din ţară,
etc. Şi cel mai important - a fost continuată oprimarea
distructivă a populaţiei, capturată īntr-un lagăr de
muncă forţată, viaţă mizerabilă, degradare
morală şi alienare intelectuală.
7. După 1964, represiunea s-a făcut cu prudentă
şiretenie (mai ales pentru cei care aveau pe cineva īn lumea liberă),
pentru că Romānia a semnat īn sfīrşit
convenţia de imprescriptibilizare a genocidului
- prevedere introdusă si īn codul penal
(drepturile omului fuseseră īnsă recunoscute mai demult).
Apărătorii criminalilor, cīnd nu mai rezistă pe reduta negării
genocidului (contestīnd faptele, sau pretīndu-se la artificii dolosive privind limitarea tipului
de grup măcelărit sau a sensului noţiunii de
"comunitate"), īncearcă să pretindă că el s-ar fi
terminat in 1964 (un fals uşor demonstrabil, prin nenumărate fapte)
şi să "deducă" de aici că el ar fi rămas
prescriptibil, consumīndu-se anterior semnării
convenţiei (din 1969). Aberaţia filo-criminală e evidentă, īncepind cu eludarea sensului fundamental, socio-sanitar,
al imprescriptibilizării şi sfīrşind cu detaliul că īn 1969 crima a
cărei albire se īncearcă - nu putuse fi īncă prescrisă,
chiar dacă s-ar fi terminat īn 1964.
8. In 1989, stimulată de valul de schimbări din Europa de Est,
populaţia s-a revoltat īmpotriva sistemului, plătind eliberarea din
chinga represivă cu mii de victime. Cei care au luat puterea atunci (īn
numele FSN) au pretins că sīnt o emanaţie a
unei revoluţii anticomuniste. Şi au fost votaţi ca atare, de un
electorat manipulat odios prin televiziunea şi presa controlată
şi prin milioanele de informatori ai securităţii, folosiţi
īn continuare - prin şantaj - de vechii securişti rămaşi la
posturi. Īn consecinţă, īn perioada "tranziţiei" nu
mai există temei formal pentru protejarea crimelor regimului comunist.
Dacă regimul ar fi fost cu adevărat răsturnat, ar fi urmat
pedepsirea vinovaţilor - aşa cum s-a īntīmplat
oricīnd şi oriunde īn istorie. Prin
contrapoziţie, nepedepsirea
vinovaţilor trădează continuitatea regimului după 1989.
9. Spre cine trebuiau să-şi īndrepte victimele (sute de mii,
poate milioane), demersurile reparatorii - penale şi civile?
Vinovaţii au fost oameni, care au folosit nişte instituţii ale
unui stat sau au fost folosiţi de ele. Ei puteau fi denunţaţi
individual - dacă ar fi fost cunoscuţi şi nu acoperiţi īn
continuare de autorităţi, īn numele "secretului de stat"
şi al legitimităţii executării ordinelor. Tergiversarea avīnd un evident rol de baraj. Dacă o victima
reuşeşte să supravieţuiască pīnă
īnvinge rezistenţa sistemului, decesul inculpaţilor īnchide procesul
penal. Pentru a nu face jocul acestei
tehnici antijustiţiare, s-ar justifica şi
condamnările - chiar simbolice - a criminalilor decedaţi.
10. Pe partea civilă s-ar fi putut recurge la dezdăunarea de la
moştenitorii legali ai călăilor (acceptarea moştenirii
fiind un act de voinţă liberă). O măsură benefică
şi avīnd īn vedere faptul că avuţia
jefuită prizonierilor victime - (prin confiscare sau muncă
ne-plătită), ajunsă la un moment dat īn gestiunea statului (spre
folosul nomenclaturii comuniste) a fost acaparată masiv, după 1989,
de vechii gardieni - prin procedee ilicite de privatizare, controlate de ei.
11. O cale eficace pentru asigurarea cuvenitei reparaţii era inculparea
(eventual alături de vinovaţii individuali sau de moştenitorii
lor ) instituţiilor responsabile de represiune. Īntru evitarea acestui
demers, autorităţile postdecembriste au declarat dispărute peste
noapte aceste instituţii (PCR, Securitate), activitatea lor continuīnd sub alte forme şi denumiri (FSN, SRI, etc.).
Scopul năpīrlirii nu a fost doar creerea aparenţelor ci şi ca victima să nu
se mai poate īntoarce īmpotriva respectivelor instituţii. Numai ca
reorganizarea unei structuri a statului NU este echivalentă cu decesul
unei persoane!! De ce să nu răspundă fosta securitate şi
fostul PCR de ce au făcut, pentru că şi-ar fi īncetat
activitatea īn 1990? Īnainte de a fi făcut cadou mafiei post-decembriste,
patrimoniul lor trebuia pus la dispoziţia victimelor păgubite, pe
seama cărora au funcţionat. Statul care le-a folosit pīnă īn 1989 şi care le-a camuflat după - nu
a dispărut şi răspunde. Dauna trebuia să fie reparată īntīi de stat, care să se īndrepte apoi īn regres
asupra responsabililor (creatorilor, coordonatorilor şi membrilor
instituţiilor represive).
Operează răspunderea statului comitent, pentru securiştii
şi comuniştii prepuşi (care au abuzat, īncălcīnd
legile) şi răspunderea instituţiilor respective (deci a
statului) faţă de poporul romān comitent, pe care l-au trădat,
prin falsă reprezentare (uzurpare de putere). Recunoaşterea acestei
responsabilităţi este singura cale de a rezolva infracţiunile de
sistem, făcute PRIN LEGE, prin criminalizarea justiţiei,
situaţie catastrofală, de care dreptul nu se ocupă. Ascunderea vinovaţilor individuali īn
spatele deculpabilizării statului
romān spune tot despre regimul post-1989, care nu l-a răsturnat, ci l-a
continuat juridic pe cel anterior.
12. Revenind la linia penala, să consemnăm enorma
responsabilitate a justiţiei, care şi-a continuat prestaţia
antisocială şi după 1989. Procurorii trebuiau să se
autosesizeze, avīnd īn vedere gravitatea crimelor -
care nu putuseră fi cercetate pīnă atunci.
Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă, au īnmormīntat
plīngerile victimelor. Serviciile secrete trebuiau
să se ocupe intens de găsirea informaţiilor necesare
incriminării vinovaţilor. Nu au făcut nimic īn acest
sens-dimpotrivă, au orchestrat agresarea reclamaţilor.
Judecătorii trebuiau să dea sentinţe penale exemplare īn cele cīteva cazuri ajunse la ei (adică trecute de blocajul
procuraturii, care a īnmormīntat cu NUP o sumedenie de plīngeri). Nu
au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă, au motivat paralizarea
dreptăţii. Avocaţii - trebuiau să scoată īn
evidenţă nenumăratele vicii ale justificării
impunităţii. Nu au făcut nimic īn acest sens, continuīnd să facă bani fără scrupule.
Administratorii statului (şi ai justiţiei) trebuiau să pună
la punct instrumentele necesare reabilitării dreptului. Nu au făcut
nimic īn acest sens-dimpotrivă, au consolidat barajul contra
reparaţiilor. Legislatorii fesenişti (distribuiţi īn toate
partidele) trebuiau să creeze cadrul juridic optim revoluţiei de
eliberare juridică, inclusiv facilitīnd accesul
publicului la arhive. Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă: au
interzis accesul la documente pe cīteva decenii
şi au īngreunat cercetările ce nu au putut fi evitate. Sub conducerea
ministerului de interne arhivele au fost apărate cu străşnicie.
Īn timp ce ministerul de justiţie paraliza reinstaurarea dreptăţii.
Toate acestea sīnt constatabile direct (pin
acţiuni si inacţiuni) şi prin efectul final: milioanele de crime
nu au putut fi condamnate, oricīt s-au zbătut
reclamanţii.
13. Blocarea căii civile şi a căii penale, constatabilă
imparabil, constituie dovada că noul regim a funcţionat complice,
īntru acoperirea crimelor comunismului, obligīnd
victimele supravieţuitoare la demersuri penibile, peste două decenii,
umilinţe care le-au adus amărăciunea finală, īnaintea
stingerii dintr-o viaţă distrusă de la un cap la altul. Faptul
că o mare parte dintre victime au renunţat la luptă, din
lehamite, teamă, sau chiar din acea hīdoasă
complicitate pe care o introduce reeducarea de tip Piteşti-
nu este decīt o circumstanţă
agravantă, dovedind cīt de profund a fost
răul produs trupurilor şi conştiinţelor. Cīt să rezişti pe o poziţie
justiţiară cīnd vezi că nimănui
nu i se face dreptate, de 23 de ani,
şi că prevederile reparatorii ale tardivului decret 221/2009
au fost declarate
neconstituţionale. Nu e vorba numai de protejarea
autorilor unei infracţiuni īmpotriva umanităţii (şi ea
imprescriptibilă) ci de o continuare a infracţiunii respective - īn
aceleaşi interese şi de aceleaşi forţe. Cum să
facă ce trebuie procurorii, judecătorii, avocaţii,
administratorii, legislatorii - dacă ei nu au fost epuraţi, printr-o
lustraţie eliberatoare? Genocidul nu s-a terminat ci continuă,
inclusiv prin blocarea justiţiei.
14. Cum termenul de prescripţie īncă nu a īnceput să
curgă, infracţiunea īn curs, care continuă din 1944, ar trebui
să fie condamnată penal la un moment dat, chiar dacă o bună
parte dintre persoanele implicate au decedat. Beneficiarii averilor realizate
prin genocid trebuind să plătească moştenitorilor
victimelor. Este de unde, căci īntre timp, īn mod pe deplin demonstrabil,
īntreaga avuţie acumulată īn lagărul romānesc a fost
acaparată de uzurpatorii statului, care au devenit milionari şi fac
afaceri albind banii. O bună parte din munca poporului romān fiind
distrusă īn acest proces de "privatizare"- ceea ce a condus la
condiţii de viaţă de exterminare - o nouă faţă a
genocidului continuat filo-comunist. Vinovăţia nu se stinge ci
creşte şi se propagă, de la cei ce au ucis - īn faza 1, la cei
care au īmpiedicat pedepsirea lor - īn faza 2, spre cei care blocheaza - īn faza 3 - pedepisrea
blocării din faza 2. S.a.m.d.- pīnă cīnd moştenitorii
infractorilor ar pierde puterea.
15. Recursul la o justiţie complice nu avea cum produce rezultate. Eu
l-am făcut conştient de aparenta inutilitate, pentru a duce pīnă la capăt demonstraţia
criminalităţii sistemului (juridic). Aparent, recurgīnd acum la
organismele internaţionale (CEDO, HAGA) adevărul va putea fi măcar constatat -
dacă nu se va putea impune din exterior şi curăţarea
statului romān şi reabilitarea dreptăţii. Dar şi demersul către
organismele mondiale nu pare a avea mari perspective. Īl fac pentru a revela pīnă unde merge complicitatea generală
faţă de genocidul comunist.
16. Obstacolele previzibile fiind:
a. Interesul Rusiei īn evitarea responsabilităţii sale enorme,
combinat cu faptul că Aliaţii ei au acceptat distrugerea popoarelor
din Europa de Est, dintr-un interes geostrategic - care şi azi le īndeamnă
la conivenţă. Cărţile occidentale de istorie sīnt apărate de adevărul modului sinistru īn care
s-a terminat al 2-lea război mondial.
b. Interesele economice meschine ale celor care nu au ezitat să se
repeadă pe pradă īn 1990, cooperīnd
colonizator cu criminalii rămaşi la putere, īn loc să ofere
sprijin īn eliberare popoarelor trecute printr-un gigantic flagel. Ca vīnzători ieftini ai ţării pe care
parazitează, criminalii sīnt preferabili, ca
intermediari, unor reprezentanţi corecţi ai poporului romān. Şi
de-abia vīnzīnd străinilor, fie şi sub
preţ, prada acaparată,
infractorii fructifică lunga serie de abuzuri. Cei care, probabil īn
cunoştinţă de cauză, participă din exterior la
finalizarea genocidului, au leviere (mai ales īn ipostază
corporatistă) pentru a face ca
guvernelor lor să īntoarcă spatele de la ce se petrece īn/cu
Romānia.
c. Dorinţa unor cercuri influente de a bloca clarificările stīnjenitoare. De exemplu - evreii comunişti
vinovaţi, plecaţi īn lumea liberă după ce au pus
umărul la instalarea lagărului, au de evitat un scandal uriaş,
care ar arunca o altă lumină asupra fenomenului genocidului european,
redus pīnă acum la holocaust.
Propagandiştii "stīngii" -
deranjaţi de imaginea comunismului genocidar,
sau chiar implicaţi īn colaborări criminale. Propagandiştii
"dreptei"- deranjaţi de revelarea faptului că nu a fost
vorba decīt de un regim de teroare, teoriile
comuniste fiind doar o acoperire - pentru o bandă ocupantă,
cocoţată la putere . Propagandiştii controlului populaţiei
prin stat - care nu vor să se observe cum devine statul un instrument
ideal pentru aservirea cetăţenilor. Etc.
17. Dar tocmai pentru că ar
ajuta īnţelegerii modului cum operează Răul, povestea
distrugerii noastre trebuie scoasă la lumină. Cataclismul produs īn
Romānia nu este un accident izolat, ci are o fenomenologie repetabilă
şi repetată, semn că există vicii/limite ale condiţiei
umane socio-politice, acoperite de propaganda oficioasă din toată
lumea cu execrabile eufemisme. El merită studiat ca studiu de caz - tocmai
pentru că, dincolo de particularităţi, se poate observa degenerabilitatea structurilor politice. Experimentul
romānesc a fost prea scump plătit ca să nu fie măcar folosit ca
sursă de cazuistică īn
patologia şi medicina politică. De aceea, nu trebuie să ne
rugăm ca acest dosar să fie observat, ci să ne facem datoria
faţă de umanitate, impunīnd
cunoaşterea lui de către publicul din toată lumea.
Ioan Roşca, 27 ianuarie 2013