Ascunderea genocidului antiromānesc - demonstraţie sintetică

 

1. După 1944 s-au produs - dovedibil şi dovedit - un număr uriaş de abuzuri, hărţuiri, arestări, torturi, īntemniţări, confiscări, suprimări şi multe alte crime - făcute de numeroase persoane, la iniţiativa ocupantului sovietic, sub comanda PCR, prin organizare de către Securitate si Miliţie, şi cu legitimare de către Justiţia aservită - deci prin intermediul instituţiilor statului romān, pe baza unei legislaţii represive.

 

2. Este vorba de un uriaş genocid asupra comunităţii cetăţenilor romāni. Unitatea crimei īn substanţă fiind distribuită īntr-o sumedenie de aspecte, evenimente si infracţiuni iar continuitatea ei īn timp īntinzīndu-se din 1944 pīnă azi (īn unele etape schimbīndu-se doar metodele şi proporţiile- represiunea directă fiind mai puţin necesară cīnd rezistenţa a scăzut, ca efect al terorii īndelungate sau al creerii unor aparenţe de democraţie).

 

3. Īntre 1944 şi 1989, victimele nu au putut folosi justiţia pentru a denunţa/penaliza crimele, pentru că vinovaţii au rămas la conducere, uzurpīnd instituţiile statului, folosind antisocial puterea legislativă şi judecătorească. Chiar īn cele cīteva īmprejurări (vezi plenara CC-PCR din 1968) īn care s-au recunoscut anumite abuzuri (pentru  a se da la o parte cīţiva fruntaşi, īn competiţia pentru poziţii īn partid), nu s-a permis justiţiei să funcţioneze, forţarea prescrierii fiind premeditată explicit (vezi stenogramele).

 

4. Aceste īmprejurări de neīnlăturat antrenează suspendarea prescripţiei pentru īntregul ansamblu de crime executate prin statul represiv. Ea putind curge numai din momentul eliberării reale a statului. Acest moment ar fi putut fi decembrie 1989 (noua guvernare) sau decembrie 1991 (noua Constituţie) - dacă s-ar fi produs eliberarea statului, īncīt vinovaţii care īl acaparaseră anterior să poată fi pedepsiţi. Dar asta nu s-a īntīmplat … pīnă azi. Deci prescrierea (īn ipoteza prescriptibilităţii) nu a īnceput să curgă.

 

5. Conducătorii statului comunist şi-au acoperit delictele şi printr-o serie de amnistii. Ele nu pot opera şi asupra celor care le-au dat - concedīnd criminalilor auto-deculpabilizarea. Faptul că au acaparat puterea - nu e o sursă de legitimitate, ci o circumstanţă agravantă. De asemenea, nu operează acoperitor (aşa cum pretind juriştii de serviciu) non-retroactivitatea, din moment ce nu vorbim numai de īncălcarea criminală a unor legi, de către persoane care au făcut excese şi abuzuri, ci de legi premeditat criminale, emise şi implementate sistematic. Infractorilor nu li se poate recunoaşte dreptul de a-şi legifera un cadru acoperitor/favorabil şi apoi de a beneficia de el. 

 

6. Pentru a fi respectat de comunitatea internaţională, sistemul rămas la putere īn Romānia şi după 1964, a eliberat masiv deţinuţii politici. Dar după aceea, i-a supravegheat, discriminat, hărţuit, şantajat-continuu , pentru a nu se putea ridica īmpotriva celor care īi loviseră cumplit. Astfel au fost continuate vechile crime. Īn plus, au fost loviţi necruţător puţinii care au mai īndrăznit să se opună. Au mai existat deţinuţi politici, au fost īnchişi indezirabilii pentru motive de drept comun inventate, s-a recurs la internări īn spitale psihiatrice, la exilări forţate, la intimidarea disidenţilor şi īnăbuşirea  răscoalelor, la īnchiderea sau īmpuşcarea celor care au īncercat să fugă din ţară, etc. Şi cel mai important - a fost continuată oprimarea distructivă a populaţiei, capturată īntr-un lagăr de muncă forţată, viaţă mizerabilă, degradare morală şi alienare intelectuală.

 

7. După 1964, represiunea s-a făcut cu prudentă şiretenie (mai ales pentru cei care aveau pe cineva īn lumea liberă), pentru că Romānia a semnat īn sfīrşit convenţia de imprescriptibilizare a genocidului - prevedere introdusă si īn codul penal  (drepturile omului fuseseră īnsă recunoscute mai demult). Apărătorii criminalilor, cīnd  nu mai rezistă pe reduta negării genocidului (contestīnd faptele, sau pretīndu-se la artificii dolosive privind limitarea tipului de grup măcelărit sau a sensului noţiunii de "comunitate"), īncearcă să pretindă că el s-ar fi terminat in 1964 (un fals uşor demonstrabil, prin nenumărate fapte) şi să "deducă" de aici că el ar fi rămas… prescriptibil, consumīndu-se anterior semnării convenţiei (din 1969). Aberaţia filo-criminală e evidentă, īncepind cu eludarea sensului fundamental, socio-sanitar, al imprescriptibilizării şi sfīrşind cu detaliul că īn 1969 crima a cărei albire se īncearcă - nu putuse fi īncă prescrisă, chiar dacă s-ar fi terminat īn 1964.

 

8. In 1989, stimulată de valul de schimbări din Europa de Est, populaţia s-a revoltat īmpotriva sistemului, plătind eliberarea din chinga represivă cu mii de victime. Cei care au luat puterea atunci (īn numele FSN) au pretins că sīnt o emanaţie a unei revoluţii anticomuniste. Şi au fost votaţi ca atare, de un electorat manipulat odios prin televiziunea şi presa controlată şi prin milioanele de informatori ai securităţii, folosiţi īn continuare - prin şantaj - de vechii securişti rămaşi la posturi. Īn consecinţă, īn perioada "tranziţiei" nu mai există temei formal pentru protejarea crimelor regimului comunist. Dacă regimul ar fi fost cu adevărat răsturnat, ar fi urmat pedepsirea vinovaţilor - aşa cum s-a īntīmplat oricīnd şi oriunde īn istorie. Prin contrapoziţie,  nepedepsirea vinovaţilor trădează continuitatea regimului după 1989.

 

9. Spre cine trebuiau să-şi īndrepte victimele (sute de mii, poate milioane), demersurile reparatorii - penale şi civile? Vinovaţii au fost oameni, care au folosit nişte instituţii ale unui stat sau au fost folosiţi de ele. Ei puteau fi denunţaţi individual - dacă ar fi fost cunoscuţi şi nu acoperiţi īn continuare de autorităţi, īn numele "secretului de stat" şi al legitimităţii executării ordinelor. Tergiversarea avīnd un evident rol de baraj. Dacă o victima reuşeşte să supravieţuiască pīnă īnvinge rezistenţa sistemului, decesul inculpaţilor īnchide procesul penal.  Pentru a nu face jocul acestei tehnici antijustiţiare, s-ar justifica şi condamnările - chiar simbolice - a criminalilor decedaţi.

 

10. Pe partea civilă s-ar fi putut recurge la dezdăunarea de la moştenitorii legali ai călăilor (acceptarea moştenirii fiind un act de voinţă liberă). O măsură benefică şi avīnd īn vedere faptul că avuţia jefuită prizonierilor – victime - (prin confiscare sau muncă ne-plătită), ajunsă la un moment dat īn gestiunea statului (spre folosul nomenclaturii comuniste) a fost acaparată masiv, după 1989, de vechii gardieni - prin procedee ilicite de privatizare, controlate de ei.

 

11. O cale eficace pentru asigurarea cuvenitei reparaţii era inculparea (eventual alături de vinovaţii individuali sau de moştenitorii lor ) instituţiilor responsabile de represiune. Īntru evitarea acestui demers, autorităţile postdecembriste au declarat dispărute peste noapte aceste instituţii (PCR, Securitate), activitatea lor continuīnd sub alte forme şi denumiri (FSN, SRI, etc.). Scopul năpīrlirii nu a fost doar creerea aparenţelor ci şi ca victima să nu se mai poate īntoarce īmpotriva respectivelor instituţii. Numai ca reorganizarea unei structuri a statului NU este echivalentă cu decesul unei persoane!! De ce să nu răspundă fosta securitate şi fostul PCR de ce au făcut, pentru că şi-ar fi īncetat activitatea īn 1990? Īnainte de a fi făcut cadou mafiei post-decembriste, patrimoniul lor trebuia pus la dispoziţia victimelor păgubite, pe seama cărora au funcţionat. Statul care le-a folosit pīnă īn 1989 şi care le-a camuflat după - nu a dispărut şi răspunde. Dauna trebuia să fie reparată īntīi de stat, care să se īndrepte apoi īn regres asupra responsabililor (creatorilor, coordonatorilor şi membrilor instituţiilor represive).  Operează răspunderea statului comitent, pentru securiştii şi comuniştii prepuşi (care au abuzat, īncălcīnd legile) şi răspunderea instituţiilor respective (deci a statului) faţă de poporul romān comitent, pe care l-au trădat, prin falsă reprezentare (uzurpare de putere). Recunoaşterea acestei responsabilităţi este singura cale de a rezolva infracţiunile de sistem, făcute PRIN LEGE, prin criminalizarea justiţiei, situaţie catastrofală, de care dreptul nu se ocupă.  Ascunderea vinovaţilor individuali īn spatele   deculpabilizării statului romān spune tot despre regimul post-1989, care nu l-a răsturnat, ci l-a continuat juridic pe cel anterior.

 

12. Revenind la linia penala, să consemnăm enorma responsabilitate a justiţiei, care şi-a continuat prestaţia antisocială şi după 1989. Procurorii trebuiau să se autosesizeze, avīnd īn vedere gravitatea crimelor - care nu putuseră fi cercetate pīnă atunci. Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă, au īnmormīntat plīngerile victimelor. Serviciile secrete trebuiau să se ocupe intens de găsirea informaţiilor necesare incriminării vinovaţilor. Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă, au orchestrat agresarea reclamaţilor. Judecătorii trebuiau să dea sentinţe penale exemplare īn cele cīteva cazuri ajunse la ei (adică trecute de blocajul procuraturii, care a īnmormīntat cu NUP o sumedenie de plīngeri). Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă, au motivat paralizarea dreptăţii. Avocaţii - trebuiau să scoată īn evidenţă nenumăratele vicii ale justificării impunităţii. Nu au făcut nimic īn acest sens, continuīnd să facă bani fără scrupule. Administratorii statului (şi ai justiţiei) trebuiau să pună la punct instrumentele necesare reabilitării dreptului. Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă, au consolidat barajul contra reparaţiilor. Legislatorii fesenişti (distribuiţi īn toate partidele) trebuiau să creeze cadrul juridic optim revoluţiei de eliberare juridică, inclusiv facilitīnd accesul publicului la arhive. Nu au făcut nimic īn acest sens-dimpotrivă: au interzis accesul la documente pe cīteva decenii şi au īngreunat cercetările ce nu au putut fi evitate. Sub conducerea ministerului de interne arhivele au fost apărate cu străşnicie. Īn timp ce ministerul de justiţie paraliza reinstaurarea dreptăţii. Toate acestea sīnt constatabile direct (pin acţiuni si inacţiuni) şi prin efectul final: milioanele de crime nu au putut fi condamnate, oricīt s-au zbătut reclamanţii.

 

13. Blocarea căii civile şi a căii penale, constatabilă imparabil, constituie dovada că noul regim a funcţionat complice, īntru acoperirea crimelor comunismului, obligīnd victimele supravieţuitoare la demersuri penibile, peste două decenii, umilinţe care le-au adus amărăciunea finală, īnaintea stingerii dintr-o viaţă distrusă de la un cap la altul. Faptul că o mare parte dintre victime au renunţat la luptă, din lehamite, teamă, sau chiar din acea hīdoasă complicitate pe care o introduce reeducarea de tip Piteşti- nu este decīt o circumstanţă agravantă, dovedind cīt de profund a fost răul produs trupurilor şi conştiinţelor. Cīt să rezişti pe o poziţie justiţiară cīnd vezi că nimănui nu i se face dreptate, de 23 de ani,  şi că prevederile reparatorii ale tardivului decret 221/2009 au fost declarate… neconstituţionale. Nu e vorba numai de protejarea autorilor unei infracţiuni īmpotriva umanităţii (şi ea imprescriptibilă) ci de o continuare a infracţiunii respective - īn aceleaşi interese şi de aceleaşi forţe. Cum să facă ce trebuie procurorii, judecătorii, avocaţii, administratorii, legislatorii - dacă ei nu au fost epuraţi, printr-o lustraţie eliberatoare? Genocidul nu s-a terminat ci continuă, inclusiv prin blocarea justiţiei.

 

14. Cum termenul de prescripţie īncă nu a īnceput să curgă, infracţiunea īn curs, care continuă din 1944, ar trebui să fie condamnată penal la un moment dat, chiar dacă o bună parte dintre persoanele implicate au decedat. Beneficiarii averilor realizate prin genocid trebuind să plătească moştenitorilor victimelor. Este de unde, căci īntre timp, īn mod pe deplin demonstrabil, īntreaga avuţie acumulată īn lagărul romānesc a fost acaparată de uzurpatorii statului, care au devenit milionari şi fac afaceri albind banii. O bună parte din munca poporului romān fiind distrusă īn acest proces de "privatizare"- ceea ce a condus la condiţii de viaţă de exterminare - o nouă faţă a genocidului continuat filo-comunist. Vinovăţia nu se stinge ci creşte şi se propagă, de la cei ce au ucis - īn faza 1, la cei care au īmpiedicat pedepsirea lor - īn faza 2, spre cei care blocheaza - īn faza 3 - pedepisrea blocării din faza 2. S.a.m.d.- pīnă cīnd moştenitorii infractorilor ar pierde puterea.

 

15. Recursul la o justiţie complice nu avea cum produce rezultate. Eu l-am făcut conştient de aparenta inutilitate, pentru a duce pīnă la capăt demonstraţia criminalităţii sistemului (juridic). Aparent,  recurgīnd acum la organismele internaţionale (CEDO, HAGA) adevărul va putea fi măcar constatat - dacă nu se va putea impune din exterior şi curăţarea statului romān şi reabilitarea dreptăţii. Dar şi demersul către organismele mondiale nu pare a avea mari perspective. Īl fac pentru a revela pīnă unde merge complicitatea generală faţă de genocidul comunist.

 

16. Obstacolele previzibile fiind:

a. Interesul Rusiei īn evitarea responsabilităţii sale enorme, combinat cu faptul că Aliaţii ei au acceptat distrugerea popoarelor din Europa de Est, dintr-un interes geostrategic - care şi azi le īndeamnă la conivenţă. Cărţile occidentale de istorie sīnt apărate de adevărul modului sinistru īn care s-a terminat al 2-lea război mondial.

b. Interesele economice meschine ale celor care nu au ezitat să se repeadă pe pradă īn 1990, cooperīnd colonizator cu criminalii rămaşi la putere, īn loc să ofere sprijin īn eliberare popoarelor trecute printr-un gigantic flagel. Ca vīnzători ieftini ai ţării pe care parazitează, criminalii sīnt preferabili, ca intermediari, unor reprezentanţi corecţi ai poporului romān. Şi de-abia vīnzīnd străinilor, fie şi sub preţ,   prada acaparată, infractorii fructifică lunga serie de abuzuri. Cei care, probabil īn cunoştinţă de cauză, participă din exterior la finalizarea genocidului, au leviere (mai ales īn ipostază corporatistă) pentru a  face ca guvernelor lor să īntoarcă spatele de la ce se petrece īn/cu Romānia. 

c. Dorinţa unor cercuri influente de a bloca clarificările stīnjenitoare. De exemplu - evreii comunişti vinovaţi, plecaţi īn lumea liberă după ce au pus umărul la instalarea lagărului, au de evitat un scandal uriaş, care ar arunca o altă lumină asupra fenomenului genocidului european, redus pīnă acum la holocaust. Propagandiştii "stīngii" - deranjaţi de imaginea comunismului genocidar, sau chiar implicaţi īn colaborări criminale. Propagandiştii "dreptei"- deranjaţi de revelarea faptului că nu a fost vorba decīt de un regim de teroare, teoriile comuniste fiind doar o acoperire - pentru o bandă ocupantă, cocoţată la putere . Propagandiştii controlului populaţiei prin stat - care nu vor să se observe cum devine statul un instrument ideal pentru aservirea cetăţenilor. Etc.  

 

17.  Dar tocmai pentru că ar ajuta īnţelegerii modului cum operează Răul, povestea distrugerii noastre trebuie scoasă la lumină. Cataclismul produs īn Romānia nu este un accident izolat, ci are o fenomenologie repetabilă şi repetată, semn că există vicii/limite ale condiţiei umane socio-politice, acoperite de propaganda oficioasă din toată lumea cu execrabile eufemisme. El merită studiat ca studiu de caz - tocmai pentru că, dincolo de particularităţi, se poate observa degenerabilitatea structurilor politice. Experimentul romānesc a fost prea scump plătit ca să nu fie măcar folosit ca sursă  de cazuistică īn patologia şi medicina politică. De aceea, nu trebuie să ne rugăm ca acest dosar să fie observat, ci să ne facem datoria faţă de umanitate, impunīnd cunoaşterea lui de către publicul din toată lumea.

 

Ioan Roşca, 27 ianuarie 2013