Ascunderea genocidului antiromânesc - demonstraţie sintetică

1. După 1944 s-au produs - dovedibil şi dovedit - un număr uriaş de abuzuri, hărţuiri, arestări, torturi, întemniţări, confiscări, suprimări şi multe alte crime - făcute de numeroase persoane, la iniţiativa ocupantului sovietic, sub comanda PCR, prin organizare de către Securitate si Miliţie, şi cu legitimare de către Justiţia aservită - deci prin intermediul instituţiilor statului român, pe baza unei legislaţii represive.

2. Este vorba de un uriaş genocid asupra comunităţii cetăţenilor români. Unitatea crimei în substanţă fiind distribuită într-o sumedenie de aspecte, evenimente si infracţiuni iar continuitatea ei în timp întinzîndu-se din 1944 pînă azi (în unele etape schimbîndu-se doar metodele şi proporţiile- represiunea directă fiind mai puţin necesară cînd rezistenţa a scăzut, ca efect al terorii îndelungate sau al creerii unor aparenţe de democraţie).

3. Între 1944 şi 1989, victimele nu au putut folosi justiţia pentru a denunţa/penaliza crimele, pentru că vinovaţii au rămas la conducere, uzurpînd instituţiile statului, folosind antisocial puterea legislativă şi judecătorească. Chiar în cele cîteva împrejurări (vezi plenara CC-PCR din 1968) în care s-au recunoscut anumite abuzuri (pentru a se da la o parte cîţiva fruntaşi, în competiţia pentru poziţii în partid), nu s-a permis justiţiei să funcţioneze, forţarea prescrierii fiind premeditată explicit (vezi stenogramele).

4. Aceste împrejurări de neînlăturat antrenează suspendarea prescripţiei pentru întregul ansamblu de crime executate prin statul represiv. Ea putind curge numai din momentul eliberării reale a statului. Acest moment ar fi putut fi decembrie 1989 (noua guvernare) sau decembrie 1991 (noua Constituţie) - dacă s-ar fi produs eliberarea statului, încît vinovaţii care îl acaparaseră anterior să poată fi pedepsiţi. Dar asta nu s-a întîmplat … pînă azi. Deci prescrierea (în ipoteza prescriptibilităţii) nu a început să curgă.

5. Conducătorii statului comunist şi-au acoperit delictele şi printr-o serie de amnistii. Ele nu pot opera şi asupra celor care le-au dat - concedînd criminalilor auto-deculpabilizarea. Faptul că au acaparat puterea - nu e o sursă de legitimitate, ci o circumstanţă agravantă. De asemenea, nu operează acoperitor (aşa cum pretind juriştii de serviciu) non-retroactivitatea, din moment ce nu vorbim numai de încălcarea criminală a unor legi, de către persoane care au făcut excese şi abuzuri, ci de legi premeditat criminale, emise şi implementate sistematic. Infractorilor nu li se poate recunoaşte dreptul de a-şi legifera un cadru acoperitor/favorabil şi apoi de a beneficia de el.

6. Pentru a fi respectat de comunitatea internaţională, sistemul rămas la putere în România şi după 1964, a eliberat masiv deţinuţii politici. Dar după aceea, i-a supravegheat, discriminat, hărţuit, şantajat-continuu , pentru a nu se putea ridica împotriva celor care îi loviseră cumplit. Astfel au fost continuate vechile crime. În plus, au fost loviţi necruţător puţinii care au mai îndrăznit să se opună. Au mai existat deţinuţi politici, au fost închişi indezirabilii pentru motive de drept comun inventate, s-a recurs la internări în spitale psihiatrice, la exilări forţate, la intimidarea disidenţilor şi înăbuşirea răscoalelor, la închiderea sau împuşcarea celor care au încercat să fugă din ţară, etc. Şi cel mai important - a fost continuată oprimarea distructivă a populaţiei, capturată într-un lagăr de muncă forţată, viaţă mizerabilă, degradare morală şi alienare intelectuală.

7. După 1964, represiunea s-a făcut cu prudentă şiretenie (mai ales pentru cei care aveau pe cineva în lumea liberă), pentru că România a semnat în sfîrşit convenţia de imprescriptibilizare a genocidului - prevedere introdusă si în codul penal (drepturile omului fuseseră însă recunoscute mai demult). Apărătorii criminalilor, cînd nu mai rezistă pe reduta negării genocidului (contestînd faptele, sau pretîndu-se la artificii dolosive privind limitarea tipului de grup măcelărit sau a sensului noţiunii de "comunitate"), încearcă să pretindă că el s-ar fi terminat in 1964 (un fals uşor demonstrabil, prin nenumărate fapte) şi să "deducă" de aici că el ar fi rămas… prescriptibil, consumîndu-se anterior semnării convenţiei (din 1969). Aberaţia filo-criminală e evidentă, începind cu eludarea sensului fundamental, socio-sanitar, al imprescriptibilizării şi sfîrşind cu detaliul că în 1969 crima a cărei albire se încearcă - nu putuse fi încă prescrisă, chiar dacă s-ar fi terminat în 1964.

8. In 1989, stimulată de valul de schimbări din Europa de Est, populaţia s-a revoltat împotriva sistemului, plătind eliberarea din chinga represivă cu mii de victime. Cei care au luat puterea atunci (în numele FSN) au pretins că sînt o emanaţie a unei revoluţii anticomuniste. Şi au fost votaţi ca atare, de un electorat manipulat odios prin televiziunea şi presa controlată şi prin milioanele de informatori ai securităţii, folosiţi în continuare - prin şantaj - de vechii securişti rămaşi la posturi. În consecinţă, în perioada "tranziţiei" nu mai există temei formal pentru protejarea crimelor regimului comunist. Dacă regimul ar fi fost cu adevărat răsturnat, ar fi urmat pedepsirea vinovaţilor - aşa cum s-a întîmplat oricînd şi oriunde în istorie. Prin contrapoziţie, nepedepsirea vinovaţilor trădează continuitatea regimului după 1989.

9. Spre cine trebuiau să-şi îndrepte victimele (sute de mii, poate milioane), demersurile reparatorii - penale şi civile? Vinovaţii au fost oameni, care au folosit nişte instituţii ale unui stat sau au fost folosiţi de ele. Ei puteau fi denunţaţi individual - dacă ar fi fost cunoscuţi şi nu acoperiţi în continuare de autorităţi, în numele "secretului de stat" şi al legitimităţii executării ordinelor. Tergiversarea avînd un evident rol de baraj. Dacă o victima reuşeşte să supravieţuiască pînă învinge rezistenţa sistemului, decesul inculpaţilor închide procesul penal. Pentru a nu face jocul acestei tehnici antijustiţiare, s-ar justifica şi condamnările - chiar simbolice - a criminalilor decedaţi.

10. Pe partea civilă s-ar fi putut recurge la dezdăunarea de la moştenitorii legali ai călăilor (acceptarea moştenirii fiind un act de voinţă liberă). O măsură benefică şi avînd în vedere faptul că avuţia jefuită prizonierilor – victime - (prin confiscare sau muncă ne-plătită), ajunsă la un moment dat în gestiunea statului (spre folosul nomenclaturii comuniste) a fost acaparată masiv, după 1989, de vechii gardieni - prin procedee ilicite de privatizare, controlate de ei.

11. O cale eficace pentru asigurarea cuvenitei reparaţii era inculparea (eventual alături de vinovaţii individuali sau de moştenitorii lor ) instituţiilor responsabile de represiune. Întru evitarea acestui demers, autorităţile postdecembriste au declarat dispărute peste noapte aceste instituţii (PCR, Securitate), activitatea lor continuînd sub alte forme şi denumiri (FSN, SRI, etc.). Scopul năpîrlirii nu a fost doar creerea aparenţelor ci şi ca victima să nu se mai poate întoarce împotriva respectivelor instituţii. Numai ca reorganizarea unei structuri a statului NU este echivalentă cu decesul unei persoane!! De ce să nu răspundă fosta securitate şi fostul PCR de ce au făcut, pentru că şi-ar fi încetat activitatea în 1990? Înainte de a fi făcut cadou mafiei post-decembriste, patrimoniul lor trebuia pus la dispoziţia victimelor păgubite, pe seama cărora au funcţionat. Statul care le-a folosit pînă în 1989 şi care le-a camuflat după - nu a dispărut şi răspunde. Dauna trebuia să fie reparată întîi de stat, care să se îndrepte apoi în regres asupra responsabililor (creatorilor, coordonatorilor şi membrilor instituţiilor represive). Operează răspunderea statului comitent, pentru securiştii şi comuniştii prepuşi (care au abuzat, încălcînd legile) şi răspunderea instituţiilor respective (deci a statului) faţă de poporul român comitent, pe care l-au trădat, prin falsă reprezentare (uzurpare de putere). Recunoaşterea acestei responsabilităţi este singura cale de a rezolva infracţiunile de sistem, făcute PRIN LEGE, prin criminalizarea justiţiei, situaţie catastrofală, de care dreptul nu se ocupă. Ascunderea vinovaţilor individuali în spatele deculpabilizării statului român spune tot despre regimul post-1989, care nu l-a răsturnat, ci l-a continuat juridic pe cel anterior.

12. Revenind la linia penala, să consemnăm enorma responsabilitate a justiţiei, care şi-a continuat prestaţia antisocială şi după 1989. Procurorii trebuiau să se autosesizeze, avînd în vedere gravitatea crimelor - care nu putuseră fi cercetate pînă atunci. Nu au făcut nimic în acest sens-dimpotrivă, au înmormîntat plîngerile victimelor. Serviciile secrete trebuiau să se ocupe intens de găsirea informaţiilor necesare incriminării vinovaţilor. Nu au făcut nimic în acest sens-dimpotrivă, au orchestrat agresarea reclamaţilor. Judecătorii trebuiau să dea sentinţe penale exemplare în cele cîteva cazuri ajunse la ei (adică trecute de blocajul procuraturii, care a înmormîntat cu NUP o sumedenie de plîngeri). Nu au făcut nimic în acest sens-dimpotrivă, au motivat paralizarea dreptăţii. Avocaţii - trebuiau să scoată în evidenţă nenumăratele vicii ale justificării impunităţii. Nu au făcut nimic în acest sens, continuînd să facă bani fără scrupule. Administratorii statului (şi ai justiţiei) trebuiau să pună la punct instrumentele necesare reabilitării dreptului. Nu au făcut nimic în acest sens-dimpotrivă, au consolidat barajul contra reparaţiilor. Legislatorii fesenişti (distribuiţi în toate partidele) trebuiau să creeze cadrul juridic optim revoluţiei de eliberare juridică, inclusiv facilitînd accesul publicului la arhive. Nu au făcut nimic în acest sens-dimpotrivă: au interzis accesul la documente pe cîteva decenii şi au îngreunat cercetările ce nu au putut fi evitate. Sub conducerea ministerului de interne arhivele au fost apărate cu străşnicie. În timp ce ministerul de justiţie paraliza reinstaurarea dreptăţii. Toate acestea sînt constatabile direct (pin acţiuni si inacţiuni) şi prin efectul final: milioanele de crime nu au putut fi condamnate, oricît s-au zbătut reclamanţii.

13. Blocarea căii civile şi a căii penale, constatabilă imparabil, constituie dovada că noul regim a funcţionat complice, întru acoperirea crimelor comunismului, obligînd victimele supravieţuitoare la demersuri penibile, peste două decenii, umilinţe care le-au adus amărăciunea finală, înaintea stingerii dintr-o viaţă distrusă de la un cap la altul. Faptul că o mare parte dintre victime au renunţat la luptă, din lehamite, teamă, sau chiar din acea hîdoasă complicitate pe care o introduce reeducarea de tip Piteşti- nu este decît o circumstanţă agravantă, dovedind cît de profund a fost răul produs trupurilor şi conştiinţelor. Cît să rezişti pe o poziţie justiţiară cînd vezi că nimănui nu i se face dreptate, de 23 de ani, şi că prevederile reparatorii ale tardivului decret 221/2009 au fost declarate… neconstituţionale. Nu e vorba numai de protejarea autorilor unei infracţiuni împotriva umanităţii (şi ea imprescriptibilă) ci de o continuare a infracţiunii respective - în aceleaşi interese şi de aceleaşi forţe. Cum să facă ce trebuie procurorii, judecătorii, avocaţii, administratorii, legislatorii - dacă ei nu au fost epuraţi, printr-o lustraţie eliberatoare? Genocidul nu s-a terminat ci continuă, inclusiv prin blocarea justiţiei.

14. Cum termenul de prescripţie încă nu a început să curgă, infracţiunea în curs, care continuă din 1944, ar trebui să fie condamnată penal la un moment dat, chiar dacă o bună parte dintre persoanele implicate au decedat. Beneficiarii averilor realizate prin genocid trebuind să plătească moştenitorilor victimelor. Este de unde, căci între timp, în mod pe deplin demonstrabil, întreaga avuţie acumulată în lagărul românesc a fost acaparată de uzurpatorii statului, care au devenit milionari şi fac afaceri albind banii. O bună parte din munca poporului român fiind distrusă în acest proces de "privatizare"- ceea ce a condus la condiţii de viaţă de exterminare - o nouă faţă a genocidului continuat filo-comunist. Vinovăţia nu se stinge ci creşte şi se propagă, de la cei ce au ucis - în faza 1, la cei care au împiedicat pedepsirea lor - în faza 2, spre cei care blocheaza - în faza 3 - pedepisrea blocării din faza 2. S.a.m.d.- pînă cînd moştenitorii infractorilor ar pierde puterea.

15. Recursul la o justiţie complice nu avea cum produce rezultate. Eu l-am făcut conştient de aparenta inutilitate, pentru a duce pînă la capăt demonstraţia criminalităţii sistemului (juridic). Aparent, recurgînd acum la organismele internaţionale (CEDO, HAGA) adevărul va putea fi măcar constatat - dacă nu se va putea impune din exterior şi curăţarea statului român şi reabilitarea dreptăţii. Dar şi demersul către organismele mondiale nu pare a avea mari perspective. Îl fac pentru a revela pînă unde merge complicitatea generală faţă de genocidul comunist.

16. Obstacolele previzibile fiind:

a. Interesul Rusiei în evitarea responsabilităţii sale enorme, combinat cu faptul că Aliaţii ei au acceptat distrugerea popoarelor din Europa de Est, dintr-un interes geostrategic - care şi azi le îndeamnă la conivenţă. Cărţile occidentale de istorie sînt apărate de adevărul modului sinistru în care s-a terminat al 2-lea război mondial.

b. Interesele economice meschine ale celor care nu au ezitat să se repeadă pe pradă în 1990, cooperînd colonizator cu criminalii rămaşi la putere, în loc să ofere sprijin în eliberare popoarelor trecute printr-un gigantic flagel. Ca vînzători ieftini ai ţării pe care parazitează, criminalii sînt preferabili, ca intermediari, unor reprezentanţi corecţi ai poporului român. Şi de-abia vînzînd străinilor, fie şi sub preţ, prada acaparată, infractorii fructifică lunga serie de abuzuri. Cei care, probabil în cunoştinţă de cauză, participă din exterior la finalizarea genocidului, au leviere (mai ales în ipostază corporatistă) pentru a face ca guvernelor lor să întoarcă spatele de la ce se petrece în/cu România.

c. Dorinţa unor cercuri influente de a bloca clarificările stînjenitoare. De exemplu - evreii comunişti vinovaţi, plecaţi în lumea liberă după ce au pus umărul la instalarea lagărului, au de evitat un scandal uriaş, care ar arunca o altă lumină asupra fenomenului genocidului european, redus pînă acum la holocaust. Propagandiştii "stîngii" - deranjaţi de imaginea comunismului genocidar, sau chiar implicaţi în colaborări criminale. Propagandiştii "dreptei"- deranjaţi de revelarea faptului că nu a fost vorba decît de un regim de teroare, teoriile comuniste fiind doar o acoperire - pentru o bandă ocupantă, cocoţată la putere . Propagandiştii controlului populaţiei prin stat - care nu vor să se observe cum devine statul un instrument ideal pentru aservirea cetăţenilor. Etc.

17. Dar tocmai pentru că ar ajuta înţelegerii modului cum operează Răul, povestea distrugerii noastre trebuie scoasă la lumină. Cataclismul produs în România nu este un accident izolat, ci are o fenomenologie repetabilă şi repetată, semn că există vicii/limite ale condiţiei umane socio-politice, acoperite de propaganda oficioasă din toată lumea cu execrabile eufemisme. El merită studiat ca studiu de caz - tocmai pentru că, dincolo de particularităţi, se poate observa degenerabilitatea structurilor politice. Experimentul românesc a fost prea scump plătit ca să nu fie măcar folosit ca sursă de cazuistică în patologia şi medicina politică. De aceea, nu trebuie să ne rugăm ca acest dosar să fie observat, ci să ne facem datoria faţă de umanitate, impunînd cunoaşterea lui de către publicul din toată lumea.

Ioan Roşca, 27 ianuarie 2013