Secretul degradării naţionale


   Evoluţia patologică a societăţii româneşti a produs degradarea condiţiei umane. Fenomenul Piteşti a continuat după 1989, în forme noi, mai fine dar mai corozive. Ca să poţi supravieţui îndelung într-un spaţiu guvernat de hoţie, criminalitate, cîrdăşie, uzurpare, mişelie, rapacitate, minciună, imoralitate, necinste, parazitism, trădare, prostie, infatuare, găunoşenie, răutate, antiselecţie, corupţie, aservire, manipulare, mojicie, indolenţă, lehamite, neputinţă, pasivitate, obtuzitate - trebuie să faci compromisuri care te modelează nemilos.
   Cînd unul dintre cei plecaţi în lume se întoarce acasă, după o absenţă de doar cîţiva ani, constată ritmul ameţitor al prăbuşirii economice, sociale, spirituale, existenţiale. Cel alungat de catastrofa din ţară nu are, de regulă, un destin prea fericit, ca emigrant cu rădăcini tăiate, rob fără mari perspective, într-o societate în evident regres. Dar chiar din prisma celui ratat în occidentul decadent, situaţia regăsită în România apare excesiv de putredă. Spirala degenerescentă a tranziţiei a amplificat procesul de deformare comunistă a omului nou, dincolo de pragul de reversibilitate. Cu indivizii produşi de sinistra experienţă comunisto-fesenistă nu se mai mai poate clădi o civilizaţie respectabilă, sau măcar suportabilă.
   Ce fel de oameni pot fi politicienii care mint şi fură continuu, trădîndu-şi "reprezentaţii", supurînd legislaţie criminală, pentru a-şi servi stăpînii şi clienţii, umplîndu-şi buzunarele? Dar judecătorii, care aplică strîmb legi strîmbe şi dau hotărări la comandă sau la nimereală, făcîndu-se că analizează dosare pe care nici nu le deschid? Sau procurorii criminalizaţi, care sugrumă cercetările periculoase pentru mafia uzurpatoare? Avocaţii escroci, care trădează interesele clienţilor, evitînd înfruntarea Injustiţiei, tratînd dosarele superficial, reducîndu-şi prestaţia la cîteva tirade găunoase sau bolboroseli formaliste. Poliţiştii care ţin de şase, pentru ca tîlharii să nu fie deranjaţi de victime şi îşi arată cerbicia, lovind protestatarii. Întreprinzătorii care au înhăţat avuţia acumulată de stat şi o vînd pe nimic străinilor. Intermediarii şi speculatorii. Ziariştii inculţi şi superficiali care otrăvesc conştiinţele la comandă sau îşi dezvoltă reţeaua de şantaje. Preoţii care practică parazitismul "transcendent" (sau chiar afacerile "sfinţite")- cu tot mai puţină sfială, sub conducerea unei ierahii care a făcut pact cu diavolul securist. Medicii tot mai slab pregătiţi care pretind bacşiş pentru a nu lasă bolnavul să crape şi recomandă medicamentele scumpe sugerate de firmele farmaceutice care le sponsorizează excursiile exotice. Profesorii semi-analfabeţi care se pretează la circul jalnic din sala de clasă, pentru a putea vinde notele reclamate de fecioraşii în căutare de diplome. Funcţionarii aroganţi, necipoliţi, răutăcioşi, incompetenţi şi indolenţi care batjocoresc un public resemnat şi complice. Economiştii care simulează modelări, managerii (numiţi pe pile) care conduc după ureche firme falimentare şi proiecte himerice şi sifoneză fonduri (europene). Căpuşele din bănci. Cadrele universitare promovate prin nepotism, care explotează parcul studenţilor analfabeţi. Cercetătorii parcaţi prin institute moarte, care ciupesc ce şi de unde se mai poate, fără a trebui să dea socoteală de vreo activitate ştiinţifică. Academicienii de mahala. Inginerii deprofesionalizaţi, tranformaţi în vînzători de aparatură străină. Muncitorii rămaşi cu nostalgii proletare, dar fără fabrici şi uzine, foşti navetişţi rispiţi ca zilieri pe aiurea sau cochetînd cu asistenţa socială. Ţăranii care umplu cîrciumile de dimineaţă, în timp ce cîmpurile părăginte aşteaptă minunea rentabilizării agriculturii. Sau care fură roadele ultimilor cultivatori. Marea de şmecheri, bişniţari şi delicvenţi. Ţiganii care fură pînă şi victimele accidentelor sau cerşesc pentru a ridica unora palate cu turnuleţe. Femeile ce-şi exhibă provocator disponibilităţile, din stradă pînă în ecrane şi birouri, vînate de masculi în călduri, cu cefe sau pungi groase. Întreţinuţii marelui bordel, care exportă în toată Europa carne vie. Bătrînii înăcriţi, neputincios resentimentari, care se înghesuie la orice coadă. Tinerii plictisiţi, neciopliţi, pofticoşi, nevrednici, bătrînoşi, alienaţi. Copiii alintaţi sau sălbăticiţi, aproape respingători.
   Toţi aceşti marginali majoritari forfotesc imund în cloaca în care s-a transformat România, viermuie în cadavrul unei ţări în descopunere, supravieţuiesc fetid într-o latrină socială. Şi ca să-şi suporte mai uşor condiţia penibilă, se aranjează să nu o observe, să nu o înţeleagă de tot, să nu şi-o demaşte. Puterea fără limite a adaptării, a instinctului primitiv de supravieţuire (cu orice preţ) combinate cu nevoia cultivată de auto-respect şi cu capacitatea minţii de a plămădi sensurile şi valorile adecvate oricărei situaţii. Şi în timpul comunismului conştiinţa colectivă a găsit căi de a face viaţa acceptabilă, temeiuri adoptabile pentru rolul de victimă sau de profitor. Am traversat tragedia convinşi că sîntem frumoşi ca rezistenţi ascunşi - sau legitimi ca profitori realişti. După 1989 s-au schimbat modelele din dotarea conştiinţelor, nu şi capacitatea noastră de a ne îmbrăca pe dinăuntru potrivit anotimpului social. Acum funcţionează bine: realistul eficace care învinge pe cei slabi, cinicul inteligent fără scrupule prosteşti, parazitul care nu are nevoie să agreseze, băiatul de gaşcă dispus la cîrdăşie, primitorul de subvenţii în turnul de fildeş, nemulţumitul care se răcoreşte verbal ca să facă nimic, înstrăinatul care evită asocierea combativă, etc.
   Tragedia fiecăruia este astfel rezolvată, domesticită, diluată, asimilată, depăşită. Omul recent nu-şi suportă imaginea într-o oglindă crudă. Are nevoie de freşte şi autoportrete retuşate favorabil, de peisaje şi chipuri tratate cu dibăcie, încît să nu perceapă imaginea exterioară şi interioară ca pe o mizerie, să nu simtă haznaua-context. Auto-conservarea biologică găseşte conştiinţei calea către sensurile oportune. Nu se poate trăi mult cu faţa la adevărul actualei societăţi româneşti, cu ochii limpeziţi şi nările desfundate. Aşa că toată lumea practică cecitatea protectoare, de la profitorii sistemului pînă la exploataţii lor. Se critica intens persoane, grupări, fapte, structuri şi chiar fenomene, dar fără a se trece pragul denunţării catastrofei socio-umane care a transformat comunitatea românească într-o societate infectă, infectată şi infecţioasă. Pînă şi cei mai cîrcotaşi nemulţumiţi nu-şi permit să-şi spună că trăiesc (se descurcă) într-o troacă, că se hrănesc dintr-o putrefacţie, că participă la o degenerare colectivă, că îşi cîştigă urît o viaţa urîtă, că, dacă nu fură şi înşeală direct, ciugulesc cumva din resturile unui jaf. Făcătura supremă e onorabilitatea generală- care oferă o supapă şi victimelor. Acesta este secretul naţional al degradării generale, realitatea pe care bieţii români o ascund cu chinuită ipocrizie, complotul colectiv al tăcerii, implicit, tacit, ascuns. O dată pornit pe drumul prefăcătoriei generalizate, întru fabricarea unor iluzii tolerabile, nu mai rămîne cale de mijloc sau întoarcere, căci minciuna partajată etalonează adevărurile de referinţă. De aceea au sărit ca arşi atîţia, pentru că un Patapievici a lansat cîteva aprecieri jignitoare la adresa actualilor locuitori ai României (tolerînd însă binişor abilele sale compromisuri). De aceea ascultă telecetăţenii cu atîta poftă fabulaţiile moralizatoare propovăduite de Dan Puric (cel care a ridicat arta teatrului civic pe o treaptă superioară faţă de prestaţiile de tip Blandiana, Pleşu, Tănase, Dinescu, etc). De aceea poate creşte în asemenea hal prăpastia dintre realitate şi "reflectarea" ei mediatică sau culturală.
   De aceea va fi primit cu mînie acest mesaj, care va fi resimţit ca o trădare, dar nu va fi denunţat ca atare, ci ca insultă răutăciosă la adresa bravului (bietului) popor român contemporan, lovit de tot felul de vitregii nemeritate. Această populaţie suferă prea mult ca să o mai loveşti, fără milă, cu adevăruri dureroase. Despre ce am spus aici, mi se va spune, nu trebuie spus nimic. Să nu cadă somnambulii de pe frînghiile ce le permit să continue. Dar eu nu cred că-şi vor pierde prea mulţi echilibrul, rupîndu-şi oasele la impactul cu realitatea. Sforile pe care se dă spectacolul virtualităţii sînt tot mai aproape de sol. Şi cum spune un vechi proverb chinez, e uşor să trezeşti pe cineva din somn, doar dacă nu se face că doarme.

Ioan Roşca, 14 Mai 2012