Numai
dreptatea poate da legitimitate dreptului
-
intervenţie īntr-o polemică Şerban Popa-Constantin Cojocaru-
1
Introducere.
Am primit următorul mesaj
din partea domnului Şerban Popa, de la administratorul unui site pe care sīnt replicate (şi nu publicate de mine) nişte
texte ale mele (care circulă liber, pentru că le-am distribuit pe
Internet, ca pe nişte manifeste):
"Domnule Roşca
V-am contactat mai demult - tot
prin e mail adresat universului romānesc -
informāndu-vă că sunt un foarte vechi colaborator al dr. Cojocaru. [] Īn situaţia īn care dumneavoastră
sunteţi cu adevărat interesat de găsirea soluţiilor corecte şi concrete la
problemele pe care le ridică punerea īn discuţie a Legii/Variantei Cojocaru, este de datoria mea să vă atrag
atenţia că cea mai bună cale de a ajunge la respectivele
soluţii este aceea de a mă contacta.[]
Īn ceea ce mă priveşte,
nu sunt interesat să atrag curiozitatea nimănui. Ceea ce doresc
să fac este să īndrept cursul total greşit al demersului pe care
dr. Cojocaru l-a generat prin actuala formulă,
cea din 2012, a proiectului său de lege.
Aceasta īnsemnă - din
punctul meu de vedere - că, dacă nu mă veţi contacta pentru
a afla exact care este adevărul şi cum stau lucrurile īn realitate,
atunci (asemenea şi drului Cojocaru)
nu sunteţi cu adevărat inteserat de soarta
poporului romān.
Ci, eventual, ca şi dsa, doar de propria imagine şi de ceea ce
urmează să decurgă din ea...."
I-am comunicat domnului Popa
adresa mea de email, pe care mi-a trimis imediat trei materiale:
- mesajul domnului Cojocaru
către domnul Popa, din 2.12.2011
- răspunsul domnului Popa, din 3.12.2011
- eseul explicativ "Adevărul despre
legea Cojocaru", prin care domnul Popa
doreşte să limpezească disputa dintre cei doi foşti
colaboratori.
Cum domnul Popa se plīnge că a fost cenzurat de domnul Cojocaru, mi se pare oportun să public textele trimise
mie īn spaţiul facebook AER, unde se poartă
discuţii despre "Legea Cojocaru"
şi PPLC, la care participă şi domnul Cojocaru,
şi unde invit şi pe domnul Popa să se īnscrie, pentru a putea
replica: http://www.facebook.com/groups/367470513272109/. E tot ce pot face
pentru ca această temă crucială să fie discutată
direct, temeinic şi public. Sper că voi primi aprobarea pentru a
publica, alături de reacţia mea,
textele trimise mie, la care analiza mea se raportează. Am cerut-o,
pentru că o fraza a domnului Popa mă trimite la problemele de tip
"drepturi de autor", semnalīnd faptul
că pentru cei doi domni care se confruntă teoretic, pare a avea
importanţă "paternitatea" ideilor: "Oricum,
indiferent de poziţia pe care o veţi adopta aştept ca - īn
calitatea de jurnalist pe care īnţeleg că o aveţi - să
mă contactaţi direct şi personal, ţinānd (măcar) cont
de importanţa ştirii de presă pe care textele mele o
conţin."
Nu, nu sīnt
jurnalist şi mă bucur de asta. Am scris şi am făcut publice
numeroase texte de opinie, īn presă, pe grupuri Internet sau pe site-urile
mele (www.ioanrosca.com, www.piatauniversitatii.com şi
www.procesulcomunismului.com) dar nu am cīştigat
niciodată vreun ban pentru asta (inclusiv pentru articolele pe care le-am
publicat īn Dreptatea, īn 1990-91, deşi fusesem invitat pe la
contabilitate). De altfel, īn acei ani m-am īntīlnit
şi cu domnul Popa, care se pare că nu īşi aminteşte de
participarea mea la unele discuţii privind evoluţia
naţional-ţărănismului şi strategia de unificare a
opoziţiei (după cum nici domnul Cojocaru nu
şi-a amintit īntīlnirea noastră din
octombrie 1990, cu ocazia congresului FDAR, acasă la doamna Cornea). Spun asta pentru a se vedea că e vorba aici
de o frămīntare prelungită īntre trei
cetăţeni care nu suportă ideea că averea jefuită
poporului romān de banda comunisto-fesenistă va rămīne
īn ghearele moştenitorilor ei. Şi care au īncercat să
colaboreze, fiind, cred eu, păgubos despărţiţi de necunoaşterea
reciprocă sau de divergenţe interpretative.
Eu
nu am ambiţii de īntietate īn formularea unor
idei - dimpotrivă, īncerc să combat veleitarismul/cultural. Mă
consider un explicator voluntar şi
un adversar radical al "proprietăţii intelectuale", un
critic al orgoliului ca principală motivare a activismului. Aş dori
să ne contrapunem opiniile īntru lămurirea problemelor, nu īntru
afirmarea personalităţilor. Să oferim spaţiului public gīndurile noastre, fără nici o pretenţie
(nici măcar de "recunoaştere") - ca plată a gīndurilor īnaintaşilor noştri, pe care le
consumăm continuu, gratis. De aceea, m-a stīnjenit
īn intervenţia domnului Popa accentul pus pe recunoaşterea meritelor
fiecăruia, faptul că şi din vanitate s-a ajuns la
harţă īntre doi oameni de asemenea calitate. Īn faţa dezastrului
care toacă Romānia, ce importanţă mai are cine a spus prima
dată un adevăr? Care de altfel nu a produs īncă efecte şi -
probabil - nici nu va produce, pentru că nu mai găseşte masa
critică de audienţă īn romānii deformaţi de comunism
şi tranziţie
Sīnt rare rezonanţele
profunde şi e păcat să fie irosite prin ieşiri nervoase.
Ne-am īntīlnit greu, călătorind -fiecare pe cărarea lui-
prin labirintul unor căutari penibile.
Problematica "paternităţii" nu e adecvată şi pentru
că e vorba aici de perceperea unei evidenţe şi nu a unei perle
ideatice ascunse, care ar cere un rafinament intelectual de excepţie. Nu
pentru că nimeni nu şi-ar fi dat seama că sīntem
furaţi după 1989 s-a īntīmplat
grozăvia marelui jaf. Ci pentru că prea puţini s-au īmpotrivit
acestei crime triviale, deşănţate. Tovarăşii s-au īmpatronat īnţelegīnd foarte
bine ce fac. Ei, care au premeditat şi executat operaţia, sīnt toţi antemergătorii noştri īn
īnţelegerea realităţii crude. Să nu le oferim scuza că
nu au avut adversari conştienţi, cīnd de
fapt, i-au īnlăturat pe aceştia din cale, cu ajutorul mulţimii
manipulate şi īndobitocite. Iar ideea recuperării averii jefuite
populaţiei de către cei care au uzurpat instituţiile statului nu
e nici ea exotică, excepţională. S-a jucat cu ea fiecare,
important fiind doar că, īmpreună, nu am fructificat-o, ceea ce va rămīne un mare păcat colectiv - īn veac.
Dacă, de exemplu, aveţi timp să observaţi tatonările
mele, veţi vedea că am ajuns şi eu la concluzii similare, cu
poticnelile de rigoare, şi că am īncercat să-l sprijin pe domnul
Cojocaru cu ideile mele:
Restitutio īn integrum... ?
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/5restitutio.htm
Printre perplexităţile opoziţiei:
privatizarea
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/rprivatizare.htm
Dialog cu dl Ciuhandu
Comentarii - 2 Recuperarea avuţiilor prădate
http://www.piatauniversitatii.com/ico/p2004_2/docs/32d.htm
Cultul capitalului şi eliberarea Romāniei -
Ioan Roşca, 10 ianuarie 2005
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-206-2005-1
Capitalism oligarhic sau participativ? - Ioan Rosca, 9 martie 2005
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-851-2005-3
Revoluţia şi Contrarevoluţia din
Romānia
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2007-12
"Dosarul Cojocaru"-
colecţie de semnale
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cojocaruc/semnale_cojocaru.htm
Constantin Cojocaru -
Explicaţie
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cojocaruc/explicatie.htm
Observatii privind programul
"GATA" , 19 februarie 2009
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2009-2
Diversiunea Diaconescu:
compromiterea justiţiarismului
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2010-6
Explicaţie
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2010-7
Scrisoare deschisă către domnul
Constantin Cojocaru
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2010-8
Scrisoare deschisă către Tudor Barbu
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-4-2010-8
Intervenţiile explicative de pe grupul AER:
http://www.facebook.com/groups/367470513272109/
Sīntem toţi trei de acord că averile realizate de
baronii "tranziţiei" după 1989 s-au făcut prin
jefuirea populaţiei şi că ar trebui returate
la proprietari, ca să se facă dreptate. Au apărut īnsă
īntre noi divergenţe privind "cum?" şi "de ce?".
Să vedem cīt sīnt de
consistente şi īn ce măsură reflectă ele o legitimă
dispersie de viziuni.
2.
De ce şi cum ar trebui redistribuită drept proprietatea
Aş rezuma fondul disputei
actuale dintre domnii Popa şi Cojocaru astfel:
a. Argumentul Cojocaru.
Domnul Cojocaru a constatat că societatea
romāneasca nu a avut puterea de a se īnsănătoşi prin metoda pe
care a propus-o el īn 1990, care ar fi făcut dreptate celor ce au produs
capitalul naţional şi ar fi creat probabil o pătură
mijlocie, de īntreprinzători dinamici. După 22 de ani de jaf şi
distrugere, lanţul fenomenelor distructive īi apare īnsă ca
ireversibil. Se mai poate condamna doar principial trecerea avuţiei
colective īn mīinile conducătorilor
"societăţilor comerciale", care au distrus-o sau
īnstrăinat-o mafiot unor profitori/complici-
romāni sau străini. Dar procesul distrugerii sistemului economic īn
ansamblu şi a fiecărei celule productive īn parte - a produs efecte iremediabile.
Iar avuţia trecută prin crasă subevaluare īn mīinile
"cumpărătorilor de bună credinţă" nu ar mai
putea fi recuperată de la aceştia, pentru că, de regulă,
operaţia de spoliere a averii societăţilor statului a fost
"legală". Doar unele privatizări fiind poate anulabile pe
temeiuri formale, după cercetările de rigoare, prea greoaie pentru a
schimba rapid geografia capitalului şi a relansa astfel economia.
Domnul Cojocaru
declară clar acum că nu are o prioritate justiţiară,
problematica aceasta fiind pentru el - colaterală. Obiectivul său de
bază rămīne asigurarea unui nivel rezonabil
de bunăstare pentru majoritatea romānilor, prin catalizarea
iniţiativei/energiei lor economice. Iar metoda (cu orientare distributistă) propusă īn noua sa lege (calea
pentru a lua de la unii şi da la alţii
): o redistribuire masivă
de capital de la cei ce au capturat mult la cei ce nu au apucat mai nimic din
hoitul economiei naţionale răpuse de tranziţie. Avīnd ca destinatari 20 de milioane de romāni
potenţial īntreprinzători (sau măcar acţionari). Iar ca
intermediar - un aparat masiv de funcţionari/economişti care să
valideze proiectele propuse de fiecare beneficiar. Şi ca sursă - un fond special,
alimentat printr-o paletă de mijloace, printre care şi eventuale
confiscări, cel principal fiind īnsă impozitarea progresivă a
averilor. Astfel, speră domnul Cojocaru, o parte
din prada acaparată de vulturii tranziţiei va ajunge īnapoi la
păgubiţi, ceea ce le va permite să facă faţă īn
competiţia economică marilor proprietari - creaţi prin furt. Mai
speră el că evitarea unor
mecanisme/termeni ca "expropiere"
sau "naţionalizare" va amorţi vigilenţa paznicilor
capitalismului mondial
Domnul Cojocaru
a propus iniţial (īn 1990) şi o motivare justiţiară (pe līngă cea socio-economică) pentru reforma sa.
Capitalul acumulat de statul romān īn 1990 a fost obţinut prin explotarea muncii prizonierilor lagărului comunist,
plătită incorect. Deci, o dată cu căderea regimului
represiv, era normal ca avuţia colectivă muncită de victime
să le fie distribuită acestora individual - echitabil. O
īmproprietărire justă şi benefică, favorizată de
faptul că nu era nevoie de vreo expropriere, avīnd
şi caracter de reparaţie/restituire. De ce să se retrocedeze
numai foştilor proprietari averile confiscate īn anii '50 şi să
nu se retrocedeze fiecăruia plus-produsul muncii sale forţate?
Dar īn ciuda luptei domniei sale,
insuficient īnţelese şi sprijinite - nu s-a făcut aşa.
Securiştii şi activiştii au preferat calea īmbogăţirii
lor ilicite şi fulgerătoare, comutīnd
ţara fără nici o reţinere spre un capitalism de clan, la
fel de odios ca socialismul de cumetrie. Legea 15/90, prin care s-a trecut
avuţia statului/poporului īn proprietatea unor "societăţi
comerciale" (care au putut-o distruge sau da sub preţ acoliţilor)
a fost un gigantic jaf, care trebuie corectat - prin despăgubirea
victimelor -spune de 22 de ani domnul Cojocaru. Īn schimb, afirmă el acum, celor ce au
achiziţionat legal proprietăţile vīndute
pe mai nimic nu li se mai poate confisca bunul acaparat, dacă nu se
dovedeşte că s-au făcut ilegalităţi la cumpărare.
Dacă s-ar proceda altfel, s-ar stīrni o
imparabilă rezistenţă internă şi
internaţională. Deşi nu o spune de tot, intuim că domnul Cojocaru īncearcă să fiarbă supa
fără foc (stropi?), să nu irite pe cine nu trebuie, să nu
se expună total/fatal. Ştie el bine cīt de
lungă e mīna diverselor "servicii",
atunci cīnd sīnt
"ameninţate interesele" unor īntrepinzători
din anumite ţări, care au īnfipt colţii īn pradă. Şi
au ştiut şi securicomuniştii fesenizaţi foarte bine ce fac, atunci cīnd au terminat lanţul raptului prin vīnzarea pe nimic - unor străini. Din acel moment, au
intrat sub īnalta protecţie neocolonială.
b Argumentul Popa. Domnul Şerban Popa
a īmpărtăşit cauza domnului Cojocaru, pīnă īn momentul īn care acesta a declarat că nu
se poate umbla la īnstrăinările "legale", deci că
păgubaşii lanţului criminal al tranziţiei trebuie
despăgubiţi din fonduri create de acum īncolo, prin metodele expuse
īn noua sa lege şi nu - īn primul rīnd - prin
confiscarea īn bloc a prăzii acumulate de părtaşii la furt. El
respinge ferm ideea de a lăsa capitalul īn mīinile
profitorilor necinstiţi şi de a se apela la căi discutabile
(artificiale) de redistribuire a averii, pentru a se da o şansă
(puţin plauzibilă , avīnd īn vedere puterea
economică lăsată īn mīinile Mafiei)
perdanţilor Tranziţiei. El recunoaşte că poporul romān nu
pare capabil/doritor să susţină o platformă politică
radicală, dar atrage domnului Cojocaru
atenţia că profitorii nu se vor lăsa jumuliţi nici
parţial, prin impozitare, ci vor opune feroce rezistenţă - deci
compromisul īncercat acum de autorul vechii legi nu aduce nimic, īn schimbul
renunţării la a se cere dreptate totală. Duşmanul nu se va
lăsa īnşelat de concesii iar combatanţii din propria
tabără īşi vor pierde motivaţia - din cauza lor. Obiectivul
confiscării ne permite să pierdem măcar demn, luptīnd pentru adevăr.
Domnul Şerban nu
răspunde la observaţiile domnului Cojocaru
privind previzibila presiune internaţională, dar putem intui că
īşi dă seama că nu putem face ce ar trebui īn interiorul UE
(unde probabil am fost băgaţi de securicomunişti
tocmai pentru a fi protejate acumulările jefuitorilor). Se pare īnsă
că nu e atīt de speriat de ameninţarea
că am fi "scoşi din Europa", dacă īndrăznim
să ne recuperam ţara furată. Intr-adevăr, această
măsură extremă care s-ar putea lua asupra noastră pentru
că nu ne lăsăm sufocaţi de puroi, ar echivala cu o
recucerire a independenţei naţionale.
Scopul
principal al domnului Popa este dreptatea socio-economică, cu trimitere la
dreptul natural, dar şi cu acoperire īn cel contractualist. Vrea să facem confiscarea, ori/şi
pentru că e drept ori/şi pentru că avem motive formale. El
consideră că toţi cei
care au cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului
postdecembrist sīnt complicii profitori ai unui act
criminal, deci trebuie deposedaţi necondiţionat de cīştigul ilicit - īn bloc şi fără alte
cercetări. Domnul Popa contrapropune deci
platformei actuale a domnului Cojocaru ideea anulării
rapide a actelor vicioase şi returnării bunurilor furate la
proprietarii de drept. După care,
cumpărătorii deposedaţi să aibă dreptul la
despăgubiri - dacă īşi dovedesc buna credinţă. Dar,
remarcă domnul Popa, multora le va fi greu/imposibil să justifice
provenienţa banilor cu care au cumpărat. Iar īn alte cazuri, se vor
putea dovedi ilegalităţile comise cu ocazia
īnstrăinării. Īn fine - adaug
eu -, fie ca afaceristul/speculatorul X (romān sau străin) să
recupereze de la stat cele 600 000 de milioane plătite pentru un bun de 6
miliarde, dar acesta să revină statului - şi de aici poporului
jefuit de restul de 5,4 miliarde. Sau, să recupereze
cumpărătorul ultim cele 2 miliarde de la vreun Patriciu, căruia
i le-a plătit, pentru un bun pe care acesta l-a obţinut fraudulos pe
200 milioane - bunul fiind īnsă recuperat de poporul proprietar.
Axat
pe obligaţia morală absolută, domnul Popa aduce
critici/completări motivărilor propuse de domnul Cojocaru
pentru măsurile economice promovate. Daca lanţul de infracţiuni
nu este integral criminal, pe ce temei moral ne apucăm să
confiscăm prin impozitare, revigorīnd puterea
căpuşei statale/maşinăriei birocratice? Doar pentru că
s-a creat capital prin exploatarea muncii? Dar asta se īntīmplă
şi īn capitalism! De altfel, deosebirile dintre capitalism şi
socialism se estompează periculos -consideră
el- dacă admitem că īn socialismul real la
care am fost supuşi proprietatea a fost a statului. Ar īnsemna că aşa-zisul experiment
comunist a fost o farsă, peste tot, şi aşa-zisa alternativă la capitalism
īncă nu a fost īncercată. (Si dacă totul este īntr-adevăr o
farsă, īn "ştiinţa politică"? Răsturnīnd
confuzia stat-popor, domnul Popa ar observa că şi īn
societăţile "capitaliste" o mare parte din capital este
aspirat de stat, deci devine proprietate comună
socialistă). Pentru a nu rata o bună justificare a
confiscării, domnul Popa ne īndeamnă să nu concedem modificarea
retroactivă a statutului Romāniei socialiste, īntr-un fel de capitalism de
stat; ci să folosim imparabil faptul că socialismul a presupus (fapt
consemnat īn Constituţii) proprietatea comună a poporului - statul
fiind numai gestionarul ei. De ce să admitem că Legea 15/90 ar fi
putut opera trecerea avuţiei comune a populaţiei (aşa cum era
declarată, īn dreptul RPR/RSR - rămas valabil) īn proprietatea
privată a unor "societăţi comerciale", care să o
poată īnstrăina? Nu se punea
şi nu se pune problema unei īmproprietăriri, spune domnul Popa,
pentru că īntregul capital aparţinea şi aparţine
imprescriptibil (īn devălmăşie) foştilor cetăţeni
ai Romāniei socialiste. Şi el trebuie să revină proprietarilor
de drept, ca orice bun furat, chiar dacă (tocmai pentru ca) starea de fapt
(regimul de exploatare a proprietăţii) a fost perturbată
criminal. Rămīnīnd de văzut cum trebuie
trataţi cei care au făcut troc cu bunuri furate. De ce-am prezuma de altfel, īn ciuda
evidenţei, că respectivii
cumpărători/profitori/complici au fost inocenţi, că nu au
observat că iau bunuri la o sutime din preţul normal, că nu au
ştiut la ce jaf participă, că nu au cunoscut Constituţia
īncălcată de Legea 15 (necunoaşterea legii neputīnd
fi invocată ca scuză)?
c. Punctul meu de vedere. Impărtăşesc
cu cei doi domni dorinţa ca romānii să iasă demn din mizerie
şi convingerea că ei au fost jefuiţi monumental după 1990.
Respect īnţelepciunea reformatorului Cojocaru,
care a luat notă de dificultăţile cu care se īnfruntă setea
de dreptate (si mă miră că īşi conservă toată
dragostea pentru o populaţie care s-a comportat lamentabil īn aceşti
22 de ani - fie ea şi victimă a unui proces de degenerare
forţată de tip Piteşti). Īn problema esenţială a
confiscării, sīnt īnsă de aceeaşi
părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu am, īn primul
rīnd, preocupari
justiţiare, de īnsănătoşire socială, necesităţile
economiei distributiste operīnd
-pentru mine- īn plan
secund (asta şi pentru că ele sīnt
construcţii ipotetice, īn timp ce nedreptatea comisă - e un fapt
īmplinit). Am studiat īmproprietăririle agrare (1864,1881,1921,1945), care
au avut şi ele esenţă distributistă,
şi le-am observat efectele benefice, dar şi carenţele/limitele,
unele inevitabile, altele datorate slabei viziuni sistemice şi nivelului
insuficient de moralitate. Scepticismul temperat mă īmpiedică să
plătesc cu renunţări la adevăr soluţiile miracol.
Consider deci legitim/lăudabil zbuciumul domnului Popa pentru a-l
determina pe domnul Cojocaru să nu cedeze teren
īn problema confiscărilor şi anulărilor, compromiţīndu-şi
astfel īndelungata luptă. Dar e vorba -recunosc-
de o consonanţă subiectivă, avīnd īn
vedere că şi eu l-am rugat pe domnul Cojocaru
(public) cam acelaşi lucru şi cam cu aceleaşi argumente.
Mi se pare īnsă inoportun
conflictul teoretic dintre ei privind izvoarele de drept ("sediile" -
īn jargon juridic) ale reparaţiei economice postcomuniste. Am observat
şi eu la un moment dat (studiind lucrări de drept comunist,
pentru a face faţă proceselor
īn care m-am angrenat) că Tovarăşii au pretins că proprietatea
"de stat" ar fi de fapt a īntregului popor, statul fiind doar un
administrator, un fel de intermediar. Aşadar, juridic, capitalul RSR
aparţinea īn comun poporului - şi observaţiile domnului Popa sīnt formal juste. Distincţia
"privat"/"public" fiind nesemnificativă la nivelul
proprietăţii, ci introducīnd doar
restricţii de īnstrăinare. Partea "publică" este
declarată inalienabilă, deci nu poate face obiectul unor vīnzări, īn timp ce partea privată este un
instrument prin care statul-administrator poate face tranzacţii, presupus
echitabile şi oportune, īn vederea īndeplinirii optime a sarcinilor de
gestiune a avuţiei colective. O foarte expresivă lumină asupra
problemei īn discuţie fiind aruncată de discuţia
economiştilor americani despre CAFR
(http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-101-2005-1): aflam de aici
că pe līngă echilibrul bugetar
(balanţa de impozite şi cheltuieli), contabilitatea completă a
unui stat cuprinde şi venituri rezultate din exploatarea
proprietăţilor de stat, folosite - teoretic-
tot īn interes public. Să trecem peste interesanta problemă a
legitimităţii apariţiei acestor
"proprietăţi", ţinute departe de ochii
contribuabililor şi folosite de administratori pentru jonglerii financiare
suspecte. Ar trebui să ne īntrebam
cine a urmărit īn Romānia "raportul financiar complet", īncīt să poată observa cum s-a acoperit contabil
dispariţia uriaşului capital comun, gestionat de stat, īncīt să se ajungă ca o ţară care
īşi vinde toată avuţia
să devina şi datoare īn urma
acestui proces!).
Nu cred că distincţia īntre
"proprietatea statului" şi "proprietatea poporului",
sau diferenţa dintre cele doua motivări ale dreptăţii
(recompensarea muncii exploatate īn lagăr sau redistribuirea avuţiei
comune) e atīt de importanta īncīt
să ducă la ruptură īntre doi vechi camarazi. Ce este īn fond
statul, ca tip de fiinţare? Īn ce sens are el "personalitate
juridică" şi intră el ca subiect (de drept) līngă verbul "a avea"? Să comparăm situaţia sa cu
fiinţarea şi avuţia persoanei sau cu regimul altor
"fiinţări" compuse artificial - cum ar fi firmele şi asociaţiile.
Vom observa imediat că, aşa cum o firma are proprietăţile,
structura şi fiziologia ei, dar are īn spate nişte acţionari
(persoane-īn final), statul are şi
el īn spate -īn final-
īntreaga populaţie, a cărei avuţie colectivă o
administrează. Deci o "proprietate de stat" aparţine tot
comunităţii poporului! Această dualitate era chiar teza pe care
o propovăduia dreptul comunist: că deşi gestionarul e statul,
adevăratul proprietar este poporul. De aceea "infracţiunile
īmpotriva avutului obştesc" priveau daunele aduse "īntreprinderilor
de stat". Chiar bunurile "societăţilor comerciale",
care sīnt componente ale statului, aparţin
īncă poporului reprezentat de stat ! Legea 15 nu este vīrful
activităţii criminale a celor care au jefuit poporul romān, ci doar
un instrument tehnic- esenţial-
īn procesul longitudinal al spolierii. Chiar şi īn urma ei, bunurile
trecute īn gestiunea societăţilor comerciale aparţineau
īncă poporului-proprietar īn comun, aşa cum aparţinuseră
şi īnaintea ei, cīnd le gestiona statul
comunist. De-abia prin distrugerea şi īnstrăinarea averii colective
de către "băieţii deştepţi" s-a īmplinit
prelungita infracţiune continuată. De unde - temeiul solid al
nulităţii absolute a respectivelor "privatizări"
şi necesitatea pedepsirii vinovaţilor pentru "tranziţia
criminala".
Aşa că aş da
credit domnului Cojocaru, cīnd
semnalează domnului Popa că a căzut pradă unui formalism.
Dar şi domnului Popa, cīnd afirmă că e
mai preocupat de aspectele juridice decīt domnul Cojocaru. Reproşīnd acestuia
că īncearcă un compromis nefericit pentru a trece de rezistenţa
afaceriştilor īmbogăţiţi murdar, domnul Popa face altul,
pentru a īnvinge inerţia/rezervele/rezistenţa juriştilor. Ambii par a nutri iluzii privind aliaţii
potenţiali, captaţi din rīndurile
duşmanului. Alături de afaceriştii īmbogăţiţi
necinstit, juriştii postcomunişti sīnt
şi ei fatal implicaţi īn marea crimă care a lovit poporul romān,
au fost plătiţi ca să legitimeze nedreptatea, de aceea nu pot
sprijini o reformă radicală, "nu īnţeleg" decīt argumentele venite de la stăpīnii/complicii
lor şi nu se lasă convinşi teoretic să treacă de
cealaltă parte. Urmăriţi-le activitatea īn problema fondului
funciar ("Folosirea statului īn jaful funciar comunisto-fesenist"
http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-1) şi veţi
īnţelege că nici de la aceasta castă-
compromisă, aservită şi necurăţită
- nu ne putem aştepta la sprijinirea eliberării prin dreptate. Cui
vrea domnul Popa să explicăm dreptul de proprietate real al "pulimii" (nu evit termenul folosit de īnciocoiţii roşii, pentru că el le
reflectă perfect aroganţa)? Unora care au īmpărţit cui au
vrut pămīntul ţăranilor capturaţi
īn CAP, prin criminala Lege 18/91 (si celelalte care au completat jaful
funciar)- deşi respectivele proprietăţi pe cote părţi
ale cooperatorilor nu au fost expropriate explicit? Care au īmproprietărit
"societăţile comerciale" (vezi HG 834/1991, D834/1991) cu
teren pe care statul comunist īl īnşfăcase abuziv şi
fără acte de la chiaburii hăituiţi sau
exterminaţi? Nu are şi domnul Cojocaru dreptate, cīnd spune
că situaţiile de drept (cum ar fi cea consimţită prin
statutul CAP) au acoperit formal situaţii de fapt total diferite? Au hotărīt ţăranii asociaţi īn CAP ce
să facă, cui, ce şi pe ce preţ să vāndă, sau au
făcut ce au vrut din ei vechilii puşi la cīrmă
de PCR, care formal erau doar angajaţii cooperatorilor? Tot numai
"administratori" au fost cei care au hotărīt
vīnzarea proprietăţii comune a poporului,
cui şi pe ce preţ au vrut, primindu-şi "dreptul" de la
complicele cumpărător, la fiecare privatizare făcută īn
defavoarea proprietarilor reali. Īn acest "drept de administrare" a
proprietăţii altora, premeditat necenzurat, īn vicierea relaţiei
dintre comitent şi prepus şi mai sus, īn zona carenţelor
intrinseci ale "reprezentării",
se ascunde sursa ultima a răului -aşa
cum voi arăta īn următorul paragraf.
Acum revin la pledoaria domnului
Popa, atīt de
preocupat să contrapună o justificare puternică a
confiscării
īncīt a căzut īntr-o
capcană, pe care sigur nu o dorea. Aceea de a recurge argumentativ la
legislaţia fostului regim, legitimīnd implicit
dreptul comunist şi pretenţiile Dreptului īn general de fi izvorul
realităţii sociale. Incercīnd să
combată (in termenii dragi juriştilor postcomunişti) concesia
practică făcuta de domnul Cojocaru
acaparatorilor avuţiei poporului, domnul Şerban recurge la concesia
teoretică de a legitima Constituţiile şi legislaţia
comunistă
. şi chiar aplicabilitatea acestora după 1990! Acest
demers poate fi util pentru a da peste nas promotorilor
"continuităţii juridice", cărora domnul Şerban
Popa le contrapune un argument fatal (pentru securicomuniştii
īmbogăţiţi): dacă
legile comuniste sīnt respectabile, atunci toate
manevrele de privatizare din timpul "tranziţiei" trebuie
anulate. De unde, ne-am putea alege cu un acord mai larg privind criminalitatea
legislaţiei comuniste, pe care Justiţia nu vrea să o
recunoască, de 22 de ani- ca să nu se
autodenunţe. Argumentul Popa este
deci un excelent instrument pentru a impune un adevăr mai mare decīt acela- trivial-
al proprietăţii comune: că regimul comunist a fost criminal, cu
legislaţia lui cu tot.
După ce m-am cufundat
şi eu un timp īn labirintica juridică care pare a-l fi acaparat
şi pe domnul Popa, am remarcat faptul că efectul paradoxal al
legalităţii antisociale nu este observat nici de
"practicienii", nici de "teoreticienii" dreptului nedrept.
Am īncercat apoi să scrutez fără prejudecăţi problema
legitimităţii legii. Revin succint aici asupra unor idei expuse īn
alte eseuri (http://www.ioanrosca.com/eseuri/justitiarism_criminalitatea_justitiei.htm).
Legile unui regim nu au legitimitatea absolută pe care
şi-ar dori-o unii prezumată mecanic. Ele deseori sīnt
instrumente de impunere a unei criminalităţi de stat-
fapt dovedit din plin şi de experienţa comunistă. Nu poţi repara maşinăria unui
stat uzurpat de o bandă criminală,
conservīnd legile de care s-a folosit crima,
sau declarīnd că, pentru a fi corectate efectele
lor, nu pot fi incriminate cauzele - retroactiv. La Nurenberg
s-a admis dreptul de reparaţie supra-legală
Dar ca să recurgem
şi noi la el, ar trebui să fim cīştigători
Măcar al unui război politic.
Situaţia specială a
malversaţiunilor juridice asupra populaţiilor supuse legilor nocive e
(neīntīmplător) foarte puţin tratată
īn teoria statului şi dreptului. Aflăm īn cele mai mici detalii ce se
face atunci cīnd norma presupus justă e
īncălcată, dar nu şi atunci cīnd norma
dovedit criminală este impusă prin metode antisociale şi
prezumţia legitimităţii e contrazisă de realitate. Nu
dispunem de o teorie a pedepsirii abuzului prin drept. Totuşi,
teoreticienii din afara zonei sinistrate (Europa de Est) au observat problema
"justiţiei de tranziţie", sesizīnd
că la prăbuşirea comunismului s-a creat o situaţie
imposibilă pentru teza legitimităţii absolute a legii. Cum poate
o societate să īşi revină dintr-o gravă degenerare,
susţinută de un aparat legislativ uzurpat, dacă admite
"continuitatea juridică" ca volant-obstacol īn calea
schimbării salvatoare? O
revoluţie reală se īnsoţeşte cu o revoluţie
juridică. Īn perioada tranzitorie, pīnă cīnd este instalat noul
cadru normativ, societatea mişcīndu-se liber, īn
căutarea mai-binelui social.
Sīntem īncă īn
această situaţie şi nu ar trebui să ne ferim de
legiferări revoluţionare, benefice şi juste. Să
acţionăm pentru drepturile reale ale poporului romān jefuit, nu
pentru a respecta nu ştiu care prevederi ale unor legi strīmbe.
Nu ne trebuie justificare comunistă pentru dreptate. Intr-o
democraţie reală, dacă majoritatea ridică un partid care
propune măsuri legitime moral şi faste social - nimic nu poate opri
legiferarea. Punctul meu de vedere faţă de disputa īntre abordarea
"economicistă" şi "juridicistă" este deci o abordare "politicistă": un popor lovit de nedreptate genocidară trebuie să-şi organizeze
viaţa īncīt să īşi revină,
să impună legile necesare pentru a reintra īn normalitate. Avem
dreptul la noi temeiuri de drept, cele de care societatea are nevoie ca să
se īnsănătoşească. Trebuie să avem curajul de a motiva
confiscările, anulările şi despăgubirile pe prioritatea
binelui social, adică a vieţii-scop, asupra Dreptului-mijloc, care
trebuie să o slujească, nu să o otrăvească. Sīnt de acord cu domnul Cojocaru,
dacă spune: să facem ce trebuie şi vom justifica juridic īn
consecinţă. Sīnt de acord cu domnul
Şerban dacă spune: să găsim justificări juridice
solide, dacă sīntem īmpiedicaţi să
facem dreptate. Cele două abordări pot converge. Numai să se
obţină majoritatea democratică, īn sprijinul măsurilor
corectoare. Ceea ce nici eu nu prea cred că se va reuşi, datorită
adīncii degenerări inoculate victimelor prin
implicare compromiţătoare ("descurcare") sau
resemnării, īn urma unei prelungite neputinţe individuale şi
colective ("lehămitire").
Dar, pe de o parte,
fără un mesaj clar, tăios, incitant, şansele de reanimare a
spiritului justiţiar devin absolut nule. Şi-
pe de alta- lupta celor ramaşi īntr-un joc cu
miză confuză īşi pierde nobleţea, devenind psihoză
politică, drum dureros spre alienare sterilă.
3. Bolile delegării şi studiul de caz romānesc
In
finalul explicaţiei sale, domnul Popa simte nevoia să semnaleze
cauzele profunde ale bolii pe care o dorim vindecată, pentru ca, īn
căutarea unor ţinte imediate, să nu cădem īn simplism
falsificator. Priveşte iute spre interbelicul romānesc, observīnd că anumite fenomene nu pot fi puse numai īn cīrca regimului comunist.
Apoi, aminteşte diferenţa constatată de istorie īntre ce
pretinde un regim că ar fi (politeia-negocierilor,
aristocraţia-valorilor, monarhia-responsabilităţii) şi ce
este īn realitate (democraţia-manipulării, oligarhia-jefuitorilor,
tirania-josnică). Degradarea repetată- demonstrīnd degradabilitatea.
Aparent surprinzător- ca final al pledoariei sale- el recomandă PPLC să pună accentul pe
impunerea democraţiei directe, luptīnd pentru
asta chiar cu ordine "venite de la centru"- UE. Prin aceste
concluzii, domnul Popa īşi transcede discursul
practic şi se apropie de punctul meu de vedere privind cauzele ultime (admiţīnd aici trimiterea sa la gīndirea
greacă) -pe care īl voi expune īn continuare pe
scurt.
Aşa cum aminteşte şi
domnul Popa, şi domnul Cojocaru este īn
căutarea unor noi modele sistemice, care să permită tratarea
chestiunii echitaţii/sănătăţii economice la nivel mai
profund. Mie īmi convine folosirea sintagmei "democraţie
economică" (deci reală
) mai mult decīt
aceea de "distributism", care poate trimite
la ideea de fiziologie socială distribuită (descentralizată) ,
dar şi la obsesia "stīngii" să
īmpartă săracilor ceva īnşfăcat abuziv de pe masa
bogaţilor. Īn timp ce domnul Cojocaru, ca adept
al celei de a treia căi, respinge dihotomia comunism-individualism şi
vrea ca bogăţia să se acumuleze corect, printr-o competiţie
a meritelor, la care să aibă acces real şi echitabil toţi -
aşa cum se īntīmplă īn natură (tocmai
omul īmpotmolindu-se īn plasa unor reguli strīmbe,
care īl īmpiedică să concureze just cu semenii săi).
Intru
şi eu pe terenul "esenţelor", conştient de pericolele
alpinismului spiritual (păinjenişul problemelor de principiu are ameţitor de multe etaje). Īn
paragraful anterior, pe līngă fenomenele
abordate de domnii Cojocaru (atrofierea socială
produsă de monopolizarea economică)
şi Popa (falsificabilitatea
organizărilor politice) am atacat şi eu unul: nocivitatea Dreptului -
cīnd acaparează realitatea. Sper să ating
acum un etaj superior, de unde privirea poate agrega toate cele trei fenomene,
īntru explicarea unor meta-motive pentru care am păţit ce am
păţit, urmărind trăsăturile condiţiei sociale
umane care au făcut posibilă continuarea monstruozităţii
comuniste
cu o tranziţie spre şi mai rău. Ca să arăt
de ce am putut fi păgubiţi atīt de eficace,
voi ataca subiectul reprezentării (delegării, intermedierii):
acţiunii făcute de X (sau unui grup de icşi)
īn numele /pentru beneficiarul Y (sau al unei colectivităţi de igreci).
Nu mai trec īn revistă
motivele pentru care s-a ajuns la o civilizaţie a delegării. Nu
contest că "specializarea" unora īn a munci cīmpul,
altora īn a prinde peşti, a potcovi cai, a purta războaie, a vindeca
boli, a educa tineri, a transporta marfă, a administra proiecte, a purta
tratative, etc- are avantajele cunoscute. Sau că
există nenumărate situaţii (mai ales īntr-o societate
īmpinsă spre complexitate) care justifică recursul la serviciile
altora, mandatarea cuiva să īţi apere interesele sau să intermedieze
negocieri. Există o bogată
propagandă care scoate īn evidenţă cīştigul
adus de aceste găselniţe. Dar, ca orice făcătură
umană, recursul la delegare (specializare, reprezentare, intermediere) are
şi părţile sale potenţial nocive, creează mari pericole
şi poate degenera foarte urīt. Viermele e
prilejuit de fruct. Subiect aproape ocultat, ori pentru că nu convine
fuduliei succesului/progresului, ori pentru că intermediarii parazitanţi/escroci au căpătat
suficientă putere īncīt să paralizeze
vigilenţa victimelor şi meditaţia privind păţaniile
lor.
Intr-o
societate intoxicată letal de intermediere a devenit īnsă tot mai
greu de ascuns faptul că tocmai
ce-şi poate face omul cu mīna lui
răspunde
perfect nevoilor sale. Consumăm "servicii" tot mai puţin
adecvate necesităţilor legitime, ba chiar am īnceput să fim
"modelaţi" īncīt nevoile artificiale
să răspundă unor oferte măsluite. Sīntem
"reprezentaţi" tot mai bizar, au īnceput să ne dicteze
reprezentanţii mandatul! Iar "intermediarii" dintre
producător şi consumator acaparează aproape integral cīştigurile schimbului mediat. Şi nu găsim
scăpare. Nu avem cunoştinţele necesare să ne tratăm
singuri, văzīnd că doctorii nu au
motivaţia necesară - aşa că ne tratează mediocru, la
grămadă. Nu stăpīnim cosmosul īn
expansiune al cunoştinţelor necesare pentru a ne apăra optim īn
justiţie, īncīt nici nu mai observăm
că avocaţii nu ne apără cu adevărat interesele, care
rareori se suprapun cu ale lor.
Profesorii nu ne educă bine copiii, pe care nu īi mai putem educa singuri.
Mīncarea pe care nu o mai putem produce, ci o
cumpărăm, se dovedeşte toxică. Nu mai avem spaţii de vīnătoare, aşa că ne hrănesc-prost-alţii.
Preoţi care ne mijlocesc urīt căutarea lui
Dumnezeu. Primari care ne gestionează mafiot urbea. Parlamentari votīnd invers decīt ar vrea cei
care īi legitimează periodic. Bancheri care ne parazitează,
intermediind īmprumuturile dintre noi. Dacă Ionii din sat ar accepta
să lucreze la gradina/livada lui Vasile, aşteptīnd
plata după vīnzarea recoltei, nu ar fi nevoie de
"finanţare" pentru mica "afacere agrară". Am
ajuns să nu ne mai putem servi reciproc, pīnă
nu umflăm o căpuşă creditantă. Etc
Omul
"şmecher"/"isteţ" capturează
interfeţele introduse peste tot şi scoate uium din ele. Şi
numeşte asta "civilizaţie superioară".
Acest
ev al specializării parazitar-alienante,
delegării īnşelătoare şi pseudo-reprezentării are īn
centru mascarada statală, un adevărat monument de şiretenie a
omului
faţă de om. Microbul se instalează īn anticorp. Pentru a
media īntre membrii societăţii, a veghea la respectarea regulilor
juste, sīnt instituite -escrescent-
instituţii. După ce un grup mafiot uzurpă aceste
instituţii, inclusiv pe cea legislativă, va putea exploata/domina
uşor populaţia, sugrumīnd orice
rezistenţă
īn numele legalităţii. Īn loc să
rişti un par īn cap pentru că ai băgat mīna
īntr-un buzunar, bagi tu la puşcărie pe cei care nu se lasă
buzunăriţi īn masă, prin "impozitare". După care,
intră īn joc schemele de sifonare a bugetului de către firme
"prietene". Toată făcătura fiind păzită de
şacalii de suport (funcţionari, presă, poliţie etc)- plătiţi din ce se mulge de la
domesticiţi. O scīrboşenie pe care ne
străduim să nu o percepem de tot, ca să ne putem privi īn
oglindă. Cum e posibil ca sclavii liberi să se lase azi furaţi
jenant, fără crīcnire, după ce s-au revoltat mortal īmpotriva stăpīnului de sclavi, de iobagi, de muncitori?
Rădăcina răului e profundă, de aceea nu o mai vedem
(smulsă). "Reprezentarea" statala creează posibilitatea
exploatării īn masă, fără conştientizarea care ar
produce rezistenţa. Ceea ce nu īnţeleg bine nici măcar
anarhiştii, care cred că de vina e statalitatea īn sine, şi nu
condiţia umana orientată peren spre a īntinde capcane oricui, şiretenia
evoluată a fiarei cu minte, care face din statul "echilibrator"
şi "garant al dreptăţii"
un instrument monstruos de
jumulit fraierii căzuţi īn plasa unei statalităţi putrede.
Poliţiştii, procurorii şi judecătorii care apără
hoţii, administratorii şi legiuitorii care pregătesc hoţia
- sīnt oameni, au parşivenia īn zestrea
genetică sau culturală. Nu numai statul poate funcţiona pe dos decīt pretinde! Vīnzătorul
te poate īnşela, profesorul-īndobitoci,
avocatul-trăda, doctorul-ucide, preotul-īmpinge spre iad. Repulsia
simplistă a anarhistului faţă de stat s-ar putea transcede printr-o vigilenţă faţa de orice
reprezentare. Ceea ce nu īnseamnă că se poate/trebuie renunţat
la mecanismul intermedierii. Ci numai că el nu mai trebuie venerat,
folosit fără discernămīnt, lăsat
să lucreze fără supraveghere - aşa cum ar dori
păcălitorii. Că trebuie
ameliorate şi folosite din plin armele de care dispunem: īncadrarea
oricărui mandat īn contracte clare şi pedepsirea drastică a
intermediarilor care abuzează.
Să revenim la problema
noastră principala: cui aparţinea capitalul regimului comunist?
Poporului romān, īn comun (devălmăşie). Dar nu direct, ci prin
interfaţa instituţiilor satului. Īn care lucrau oameni, cu interese
personale, cu spirit de corp (securicomunist) şi
drept -practic nelimitat-
de decizie. Operīnd nestingherit, īn haită, īn
numele unei bune credinţe prezumate fără temei. Fabrica N, chiar
după ce a fost declarată "societate comercială",
aparţinea īncă formal tuturor. Dar fostul tovarăş X (īn cīrdăşie cu Y-cii din
sistem, a se vedea "Moştenitorii Securităţii"- Marius
Oprea) a putut decide cui şi cum va fi vīndută!
Evident că, dīnd-o complicelui Z la o zecime din
preţ, o parte din pradă īi revenea lui X (şi igrecilor)-
pe o cale oarecare. Şi astfel averile personale X, Y şi Z creşteau miraculos, īncīt puteau lansa noi cicluri de spolieri prin
"cumpărare" de la stat. Şi s-au găsit şi căi
pentru ca U şi V, care creau cadrul legislativ şi administrativ
propice jafului, să-şi primească partea. Iar W-ii
finanţişti au lucrat la necesara devalorizare īn avalanşă a
monedei şi la devalizarea băncilor "de stat". Toate acestea
fiind posibile, īn ultimă instanţă, pentru că s-a permis
intermediarilor să vīndă proprietatea
comună a poporului romān, co-proprietarii reali fiind īn evidentă
imposibilitate să supravegheze sau īmpiedice operaţia. Şi pentru
că s-a permis T-ilor să nu incrimineze, sau
să nu pedepsească infracţiunile X-ilor,
Y-ilor, Z-ilor, U-ilor, V-ilor şi W-ilor. Sigur că īntr-o ţară
sănătoasa, cu capital naţional solid de moralitate şi cu
legislaţie adecvată, lucrurile nu puteau degenera īn halul īn care
s-a īntīmplat la noi.
Şi ca infractorii asociaţi, ar fi trebuit demascaţi
şi pedepsiţi - daca nu ar fi ocupat/uzurpat statul.
Dar pe de altă parte,
mandatarea "tehnicienilor" să vīndă
bunurile comune ale altora (ale unui popor - de exemplu) va crea oricīnd şi oriunde oportunitatea unui jaf de acest
gen. De aceea, manevra trebuie combătută structural: contracte de
administrare cu răspunderi clare şi prevederi penale adecvate, metode
operaţionale de supraveghere şi cercetare, transparenţa
totală a operaţiunilor făcute īn numele statului, etc. Trebuie
să impunem reguli de organizare care să facă imposibilă
devalizarea grupurilor de reprezentaţi. Ceea ce nu pare uşor, daca
menţinem proprietatea īn masă, oricum ar fi ea administrată.
Chiar şi acţionarii unei corporaţii pot fi jefuiţi similar.
E un argument puternic pentru o economie distributistă
(vezi ţinta domnului Cojocaru) şi pentru o
societate organizată la scară umană, īn care deciziile se iau cu
adevărat democratic (vezi ţinta domnului Popa), īn comunităţi mai mici, capabile
să supravegheze ce fac cei puşi să execute diverse mandate.
Să vīndă fiecare doar ce este al lui.
Să decidă fiecare doar despre viata lui. Securicomuniştii
lăsaţi să gestioneze bunul public ne-au jefuit folosind
oportunităţile create de mandatul intermediat prin stat.
Exemplul romānesc este de o
tragică elocvenţă, constituindu-se īntr-un argument decisiv
pentru orice dezbatere de principiu privind degenerabilitatea
structurilor administrative masive: 22 de milioane de prizonieri ai
"reprezentării" economice şi politice nu au putut
īmpiedica, timp de 22 de ani, ca "reprezentanţii" lor economici
să le distrugă sau īnstrăineze uriaşul capital comun, desi au fost
protejaţi de "reprezentanţii" politici ai
cetăţenilor-proprietari, apăraţi de serviciile secrete
delegate să apere avuţia naţională, de procurorii
plătiţi să īmpiedice infracţiunile şi de "judecătorii"
delegaţi de societate să facă dreptate. Daca am şti să
explicăm lumii ce s-a īntīmplat la noi, am putea măcar contribui la dărīmarea unui mit pe care s-a construit deja prea
multă nedreptate.
Sper că am explicat acum mai
bine domnului Cojocaru rezervele mele faţă
de actuala sa propunere. A face reforma adus la putere de un val de activişti
īn căutare de ghişefturi, cu un aparat de
stat ne-epurat, hrănind un gigantic strat de intermediari, care vor evalua
şi aproba proiecte, īnseamnă a persevera īn greşeala pe care
speri să o repari la fruct - nu la rădăcina. A susţine că nu pot fi confiscate
averile bazate pe īnstrăinarea incorectă a avuţiei comune
gestionate prin stat, īnseamnă a discredita dreptul democraţiei reale
de a īnsănătoşi societatea lovită de falsa reprezentare
politică. A prezuma legitimitatea legalităţii folosite criminal,
īnseamnă a paraliza vindecarea statului uzurpat.
Curios este faptul că nici
domnul Popa, care a căutat temeiuri juridice pentru confiscare, acordīnd un credit nejustificat maşinăriei
"legale" (care pretinde a intermedia benefic relaţiile sociale)
nu a sesizat (sau scos īn evidenţă īn textul său) instrumentele
tehnice adecvate pentru scopurile sale. Orice armă poate fi folosită
de armata Răului sau Binelui. Daunele produse populaţiei de statul criminalizat ar putea fi reparate (parţial) folosind
instituţiile unui stat decriminalizat - prin
revoluţie politică. Cum să faci altfel - cīt
timp statul e īncă instrumentul general de negociere socială?
Cīnd o categorie
bugetară obţine o creştere salarială, ceilalţi
cetăţeni conectaţi la cada comună suferă o pierdere.
De aceea, mă miră obtuzitatea unui combatant justiţiar ca domnul
Mioc, care susţine că victimele
comunismului nu trebuiau despăgubite de stat, ci direct de vinovaţi
I-am atras de mai multe ori atenţia asupra principiului răspunderii
"comitentului" (care delegă putere de decizie) faţă de
prepus (care decide īn numele mandatului) şi a obligaţiei
reparării "īn regres" a daunelor produse statului de
mandataţi incorecţi. Chiar legea existentă impunīnd
cercetările de rigoare - o excelentă justificare legalistă a
demersului justiţiar. Dar niciodată domnul Mioc
nu a comentat această trimitere precisă, care īi tulbură
teoriile. E aşa greu de īnţeles că victima falsei
reprezentări a intereselor economice colective trebuie
despăgubită de statul comitent, pentru că nu-i stă īn
putere să stabilească cine se face vinovat pentru daunele sale? De
altfel, vinovăţia s-a "distribuit" la noi atīt de larg, īncīt nici
măcar "poporul" (care
suportă reparaţia, pīnă cīnd se găsesc vinovaţii) nu este nevinovat,
dacă arată nesimţire faţă de abuzurile necorectate sau
reparaţiile neurmate de tragerea la răspundere a celor vinovaţi
de īnşelăciune şi fraudă.
Nesesizīnd
toxicitatea structurala a fenomenului de uzurpare (a instituţiilor) care a
făcut posibilă jefuirea romānilor de către un stat-paznic
cucerit de hoţi, ambii domni se
opresc la nivelul reparaţiei materiale. Eu cred că programul unui
partid de vindecare a societăţii trebuie să dea tot atīta atenţie eliberării statului de
paraziţi şi reparării funcţionării sale defectuoase.
Ori pentru asta nu ne putem rezuma la a sprijini resuscitarea economică a
victimelor (prioritatea domnului Cojocaru) sau la a
confisca prada de la profitori (prioritatea domnului Popa). Ci trebuie să
stabilim neapărat responsabilităţile personale şi să
pedepsim exemplar pe cei care au compromis mecanismele reprezentării,
delegării, intermedierii şi intervenţiei statului. Nu se mai
poate recupera un bun distrus de un administrator de rea credinţă?
Cel vinovat trebuie să plătească prin confiscarea īntregii averi
(eventual scoasă īnafara ţării) şi să facă
puşcărie, pentru a se descuraja recidiva. Nu reuşim să
recuperăm prada de la ultimul cumpărător? Să
plătească cei care au creat această situaţie, inclusiv
legislatorii care au "greşit" cadrul legal, administratorii care
au "neglijat", procurorii care au īntors spatele, judecătorii
care au acoperit jaful. Pentru fiecare leu nerecuperat cineva trebuie să
plătească, pe baza obligaţiilor pe care le avea formal, sau a
principiilor reprezentării corecte, pe care nu trebuie să ne jenam īn
a o considera obligatorie
retroactiv. Dacă "o luăm de la
īnceput", evitīnd "vīnătoarea
de vrăjitoare", lăsīnd prada īn mīinile
celor care au corupt statul, folosind legea pentru a le apăra
"cuceririle" ilicite - nu vom putea elibera Romānia de cancerul care
o răpune. Hoţia nu poate fi combătută decīt
pedepsind hoţii.
Sper ca tonul acestui text
să nu creeze impresia că m-aş considera deţinătorul
adevărului ultim. Cine ştie ce erori şi limitări vor
găsi alţii īn privirea mea, sau voi sesiza chiar eu mai tīrziu. Nu scăpam niciodată de vanitatea
creaţiei, fără ea am rămīne
probabil demotivaţi. E greu să te dezbari
de iluzia că ai ajuns īntr-un luminiş. Dar măcar un lucru sper
că pot garanta. Că stiu că, īn acest
moment, societatea romānească nu e DE LOC pregătită pentru a
pune īn aplicare un program ca al meu, şi poate, chiar pentru a-l suporta
īn faţa ochilor.
Ioan Roşca,
30 octombrie 2012