"DADAISM" şi COMUNISM

PASAJE DIN CUVÂNTUL ROSTIT

DE VICTOR FRUNZĂ, AUTORUL CÃRŢII

ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

LA CONFERINŢA ALIANŢEI CIVICE,

LA 30 DE ANI DE EXISTENŢĂ A LUCRĂRII

 

 

(REZUMAT: Vorbitorul a menţionat, între altele, felul în care cartea, scrisă în spiritul adevărului şi apărută până astăzi în trei ediţii, respectiv în 1984, în occident, în 1990 şi 1999, în România, este supusă din partea unor forţe oculte, unei acţiuni de negare a existenţei ei. De asemenea, a cerut ca în urma paginii din ziarul Ziua, din 13 mai a.c., privitoare la Vl. Tismăneanu, Alianţa să solicite C.N.S.A.C. verificarea relaţiilor cu Securitatea a  membrilor Comisiei prezidenţiale de cercetare şi stabilire a  crimelor comunismului, suspectând pe un alt membru al comisiei de a fi fost, după revo-luţie, instrumentul distrugerii, la indicaţia parti-dului comunist – despre care în ultimul capitol al cărţii autorul ajunge la concluzia că a reintrat în ilegalitate – a organizaţiei Alianţa Civică. Privitor la stabilirea acestor crime, vorbitorul a menţionat două dintre ele, la una propunând, drept soluţie, o schimbare Constituţională)     

2    În 1990, deja întors acasă, am acceptat o pro-punere a editurii Humanitas de a reedita lucrarea. ISTORIA STALINISMULUI ÎN ROMÂNIA a apărut aşadar în ţară, în iunie 1990. Tirajul mare, preţul accesibil al cărţilor din acea perioadă, a făcut ca lucrarea să fie cunoscută unui public larg, epui-zându-se practic în câteva zile. Cred că mulţi au şi citit-o, nu doar au răsfoit-o.

Cartea, aşa cum fusese concepută în anii şaptezeci, se încheia cu un apel la deblocarea istoriei, a scoate România din tragica fundătură în care dictatura o împinsese. În 1989, deblocarea - la care apelasem cu patetismul pe care mi-l impusese înţelegerea destinului de care avusese parte poporul român – aşadar, deblocarea istoriei, indiferent ce nume i se dă,  în sfârşit, s-a petrecut. Mămăliga explodase. Partidul comunist însă se salvase, deşi la suprafaţă se părea că plutesc rămăşiţele epavei lui. Aceasta era încă o modalitate de inducere în eroare a unei populaţii care nu se dumirise nici în al doisprezecelea ceas cât de rafinate erau metodele acestei formaţii politice. Comunismul, ca utopie, cu întregul lui lanţ de acte teroriste, se prăbuşise – fără drept de a mai reveni pe acest pământ, cu certitudine, în mod ireversibil – în schimb, partidul care a tradus utopia, în fapt s-a salvat. Şi nu numai el, ci şi braţul său înarmat, Securitatea, vai, de tristă, dar nu ca amintire. Aşadar, trebuia redactat încă un capitol. Astfel, am scris, iar în 1994, am  editat sub formă de broşură ultimul capitol al cărţii, intitulat: REVOLUŢIA ÎMPUŞCATĂ SAU P.C.R. 3 DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989.

Esenţa capitolului constă în două teze demonstrate prin argumente logice, pe care viaţa politică le confirmă şi astăzi: prima, intrarea P.C.R. în ilegalitate, a doua, renunţarea la monolitismul lui, divizându-se în module, partide, precum şi organizaţii nonguvernamentale, chiar şi civice, uneori cu ideologii aparent diferite sau chiar opuse, dar care în diferite împrejurări neprevăzute se deconspiră.

Cu acest capitol final, istoria Pe-ce-reului şi a comunismului în România este descrisă complet, de la 1921, până după prăbuşirea lor, respectiv 1989-1990. O nouă, a treia ediţie a cărţii, beneficiind şi de unele completări – dar nu în textul original, ci trimise la subsol -  am putut astfel produce în anul 1999. Generaţia trezită la viaţă după 1990, are la dispoziţie această a treia ediţie, apărută în condiţii grafice şi de rezistenţă la uzură, cu totul superioare,  concepută a înfrunta deceniile. Din păcate, ediţia este aproape epuizată, la această oră fiind dispo-nibile, cu exactitate de inventar contabil, doar 80 de exemplare.

 Un martor ocular al evenimentelor din 1979, publicistul şi profesorul Nestor Ignat, pe atunci decan al Facultăţii de ziaristică, a descris în cadrul unui simpozion tulburarea produsă la vârful clicii ceauşiste la vestea că am putut crea o astfel de istorie, când institute întregi, cu doctori, ba şi academicieni, n-au putut cârpi – fiind vorba de 4eludarea adevărului – o cât de cât verosimilă poveste. (Vezi textul expus!). Cred că ediţia din 1990 a fost citită cu mare atenţie înainte de toate de reprezentanţii comunismului românesc, aflaţi acum într-o nouă ilegalitate, lectura producând o tulburare comparabilă cu aceea, descrisă de Nestor Ignat. Urmările pot fi rezumate astfel: înlăturarea pe cât posibil a autorului din viaţa politică şi intelectuală, marginalizarea totală, calomnierea lui, cu imposibilitatea de a-mi găsi dreptatea (vezi fişa calomniatoare a dicţionarului Vocaţie şi Destin, autori Valeriu Anghel şi Alexandru Deşliu, Ed. Terra, Focşani, 2000); interdicţia de comentare a vreunei lucrări purtând semnătura noastră; cenzura prin tăcere; eliminarea cărţii menţionate din sistemul de educaţie a viitorilor istorici şi politologi; ignorarea totală a oricărei alte creaţii. Măsurile sunt dispuse prin sistemul public, acolo unde se află şi oamenii plantaţi spre înfăptuirea politicii partidului, şi care pot organiza cenzura şi complotul tăcerii. Astfel, pot spune că în frunte se află asemenea domenii care sunt plătite din taxe şi impozite publice, ba şi printr-o politică de jaf în colectarea abonamentelor de televiziune, introdusă de P.S.D. şi menţinută şi de regimul DA. Cenzura şi excluderea privind numele meu şi a cărţilor al căror autor sunt, a proiectelor noastre, inclusiv privind opera celui mai important scriitor politic din cultura română, Pamfil Şeicaru, de editarea căruia mă preocup, sunt practic supuse interdicţiei, amintind de politica de cadre a fostului partid comunist. Această politică este aplicată de TVR Cultural, TVR Internaţional, 5  Radio România Cultural. Astfel pericolul ca această lucrare indezirabilă să devină populară, se înlătură odată cu minimizarea sau chiar interzicerea numelui autorului ei. Puţine publicaţii, au înfierat în mod partinic, lucrarea. Una este gazeta Tricolorul, căreia nu-i neg calitatea de a fi spus direct, pe faţă, ce hram poartă. Spre diferenţă, adversarii aceluiaşi adevăr, din alte sfere politice, au apelat în acelaşi scop la mijloace mai subtile, afirmând fără jenă că pur şi simplu o istorie a comunismului românesc nu există. Şi în cazul lor se aplică aceeaşi unitate de măsură: ori nu ştiu,     într-adevăr, iar ignoranţa politică îi descalifică, ori  ştiu şi se prefac, ipocrizia plasându-i în zona imoralităţii, de asemenea descalificantă. După ce s-a curăţat astfel terenul de acest neavenit, acum, în sfârşit, se poate minţi în voie. Faptul în sine deconspiră modelul, iar modelul – vreţi dumnea-voastră, nu vreţi – este însuşi partidul comunist, pentru că el ca nimeni altul se pricepea să falsifice istoria. Astfel s-a putut auzi la un post de televiziune şi s-a putut citi în ziarul anexă Jurnalul naţional că întrucât nu există o istorie a comunismului se va scrie acum în sfârşit, una, de către o echipă compusă dintr-o doamnă istoric, care de altfel – după declaraţia domniei sale - s-a dumirit pe cartea noastră pentru prima dată asupra unor adevăruri, până atunci presupun fiind doar o silitoare propagandistă la învăţământul pe-ce-re. Lucrarea anunţată cu surle şi trâmbiţe deocamdată 6nici nu există, dar despre ea se ştie de pe acum că va fi... apolitică şi mai ales cea dintâi pe această temă! Tot aşa, aflăm că la o dezbatere de la GDS, oameni respectabili – să fiu iertat, nu erau de la PRM – băteau apa în piuă cu laudele aduse unei viitoare istorii a comunismului românesc a cărei calitate era că va fi... prima. Din auzite, am aflat că unul dintre cei prezenţi şi-a luat inima în dinţi şi cu o oarecare timiditate a spus: „Păi, o asemenea istorie există!“ Şi a numit cartea şi numele autorului. Reacţia a fost o tăcere jenantă, al cărei sens era că se încălcase o linie, linia partidului.  S-ar putea înţelege că sunt un indezirabil, un nominae odiosa.   

Pe lângă necunoaşterea menţionată mai îna-inte, din lipsă de informare, incultură politică sau pur şi simplu din situarea pe o altă poziţie privind faptele descrise în această carte, avem şi reacţia oamenilor de stat la acest fenomen, care nu poate fi nicidecum neglijată. Ajungem astfel la problema zilei: aceea a crimelor comunismului, pentru care  dl. preşedinte Traian Băsescu a înfiinţat o comisie. Este un adevăr după care un fost comandant de vas, ulterior un şef de agenţie de comerţ exterior are voie să se facă a nu fi trăit ororile regimului comunist sau chiar într-adevăr să nu le cunoască, dar când acesta ajunge preşedinte de ţară, nu are absolut nici o scuză să spună că a lipsit de la lecţia cu pricina. Ştiind acest lucru, domnul preşedinte, fapt lăudabil, probabil că a încredinţat misiunea cu pricina unor consilieri, care se presupune că au citit ei în locul lui cărţile esenţiale ale temei. Dar se7 vede treaba că nici ei nu cunosc subiectul şi de aceea, poate din sinceră ignoranţă sau sub influenţe obscure, nici nu vor să audă, şi numesc membrii unei comsii de cercetarea crimelor comunismului, după criterii absolut dadaiste (termen numind de data aceasta alianţa DA şi iar DA). Faptul că membrii acestei comisii nu sunt plătiţi din economiile personale ale domnului preşedinte, situaţie în care putea să numească în comisie pe cine poftea,  dar acela că onorarea lor se face din bani publici, presupune o responsabilitate publică. Este de domeniul misterului că  ancheta publicată de ziarul Ziua, în numărul său din 13 mai 2006, paginile 1 şi 3, sub titlul Agentul Volodea, cu dovezi fulminante privind legătura preşedintelui numit al acestei comsii, dl. Volodea Tismăneanu, cu Securi-tatea, a rămas fără efect. Din comisie, pe lângă persoane absolut onorabile, mai fac parte şi domni fără nici o legătură cu tema dată, între care unul, asupra căruia personal am serioase motive a-l bănui  că a fost persoana-cheie într-o ofensivă nedeclarată dar cu efecte vizibile, într-o acţiune foarte bine calculată şi trebuie să recunoaştem, reuşită cu brio,    în distrugerea Alianţei Civice. Cum partidul ştie    să-şi răsplătească oamenii care-i aduc servicii şi domnul membru în comisia de aflarea crimelor regimului comunist, este răsplătit cu funcţii şi onoruri gras plătite din fieful partidului. Faptul îmi aminteşte de răsplata regească de care s-au bucurat înainte şi după 1948 social-democraţii din jurul lui 8 C. Titel-Petrescu, al căror merit a constat în aducerea P.S.D.-lui în jugul pregătit de P.C.R. şi în aruncarea conducătorilor consecvenţi crezului social-democrat, în închisori.

Pentru că trecutul şi dosarele unor domni din comsia pentru cercetarea crimelor comunismului  sunt susceptibile de clarificări, cu toate scuzele adresate oamenilor curaţi, dintre care pe unul îl pot numi chiar prieten, inclusiv celor mai tineri din această comisie, rog conducerea Alianţei Civice să solicite în nume propriu şi neîntârziat, din partea C.N.S.A.S.-ului, verificarea urgentă a dosarelor şi publicarea rezultatelor. Fiind vorba nu doar de un răspuns că membrii acestei comisii nu au fost agenţi ai Securităţii, ci şi de unul clar, din care să reiasă că prin ceea ce au dat la iveală în scrisul lor propriu sau au determinat pe alţii să scrie, chiar şi în lucrări care nu erau destinate tiparului, nu au  susţinut regimul de dictatură totalitar. Pentru obţinerea răspunsului la această din urmă  doleanţă, rog conducerea Alianţei Civice să se adre-seze tinerilor din organizaţia Miliţia Morală, spre efectuarea unei cercetări responsabile, urmată de publicarea rezultatelor.

*

          Lucrarea căreia A.C. – fapt pentru care îi datorez cea mai caldă recunoştinţă – i-a consacrat această adunare, la trei decenii de existenţă, este  o istorie a crimelor comunismului. Nu trebuie decât să iei cartea  în mână şi să o citeşti pentru a realiza acest adevăr. Sunt foarte curios să aflu în ce măsură grila pe care o reprezintă cartea în sine, de care9 onorata comisie are tot dreptul să se facă, la fel ca şi alţi specialişti, că nu există, şi astfel că totul a fost descoperit de ea, pentru prima dată, va corespunde enumerării crimelor pe care le va constata acestă comisie prezidenţială. Deocam-dată, deşi am fost tentat să o fac şi aici, socot că nu este menirea mea a enumera ceea ce deja există şi am făcut încă acum treizeci de ani.

          Deocamdată mă silesc a mă preface că nu cunosc capcanele  care le vor apărea în cale şi pe care nu le vor putea  depăşi fără să apeleze la tertipuri, machiavelisme, spre a menaja pe benefi-ciarii împărţirii hainelor celui răstignit – răstignitul fiind de această dată poporul român, iar ei, beneficiarii, fiind activi, în opoziţie sau la cârmă şi pe care în virtutea onorariilor primite, vor trebui să-i menajeze. Sau dimpotrivă, vor alege calea pe care am păşit şi noi, de a spune adevărul aşa cum este el, având ca unică şansă de a se pune rău cu comuniştii de la putere sau din afara ei, care aşteaptă să treacă şi această pilulă pe care nu credem că o vor înghiţi, ci o vor scuipa cu scârbă.

*

          Menţionez în final două puncte din aproximativ 20, conţinând întrebări urmând a fi puse de cititorul care ar întocmi un raport pe baza lucrării Istoria Comunismului în România:

 1) De ce trebuiesc luate în calcul numai cimele înfăptuite de partidul comunist, doar în ultimii 45 de ani? De ce nu crimele de la începutul 10existenţei Pe-ce-de-re-ului? Pe locul 1 într-o asemenea enumerare trebuie să stea  crima de trădare de neam şi de ţară. Partidul a militat necontenit între 1921 şi 1964, în pofida unei rezistenţei individuale sau de grup din sânul poporului român, susţinând teza sovietică a încorporării Basarabiei şi a nordului Bucovinei la Uniunea Sovietică, iar după această dată, acceptând raptul şi faptul împlinit.   Unui avocat al  apărării într-un proces de trădare naţională îi va fi foarte greu să pledeze, întrucât nu există măcar o filă din care să reiasă că reprezentanţii comu-nismului românesc s-au împotrivit imperialismului sovietic, apărând integritatea naţională, ci dim-potrivă totul arătând că s-au vândut intereselor străine de neam şi de Dumnezeu.

2)       La acest punct este vorba despre orânduirea de stat. S-au restituit monarhului castele şi tere-nuri. Pentru a şterge urmele unei crime. Dar nu s-a restituit şi nu se restituie poporului român în totalitatea lui, ceva mult mai important decât toate imobilele şi pădurile la un loc: instituţia  de bază a ţării, care i-a fost răpită printr-un act banditesc, cu pistoalele pe masă: monarhia. Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 este crima cea mai odioasă din lungul şir al celor comise de partidul şi regimul comunist între anii 1921-1989 şi ea a fost sistematic acoperită şi cosmetizată în ultimii 16 ani.  Regele şi familia regală pe de o parte, poporul român, pe de alta, reprezintă acel  tot care trebuie să beneficieze împreună de justiţie. Aceasta înseamnă a se declara în mod răspicat că actul 11 de la 30 decembrie 1947 a avut un caracter ban-ditesc (cum am făcut-o noi în 1974, mărturie stă manuscrisul, în ed. a 3-a vezi pag. 273), o crimă odioasă, înfăptuită la ordinul unui stat străin, ocupant, a cărei unică modalitate de îndreptare este de natură constituţională. Altminteri, înseamnă a accepta pentru vecie umbra pistolului stalinist dominând istoria noastră, cu care s-a înfăptuit schimbarea ordinii de stat a României, aşa cum într-o luptă de decenii au realizat-o cei mai străluciţi fii ai poporului român şi oameni politici, în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului  XX. Mai înseamnă şi a accepta în mod fatalist pleiada de şmecheri pe funcţia supremă în stat, înlocuitori ai adevăratului şef al statului român care este M.S. regele Mihai I, şi care, ca un reproş al divinităţii pentru felul în care ne lăsăm manipulaţi şi să ni se spele creierele, se află în sănătate  şi deplină putere, veteran învingător al tuturor mizeriilor istoriei noastre, la numai câteva sute de metri de acest loc.  

Am oferit doar două exemple din crimele comunismului, după cartea noastră. La 22 decembrie 1989, cum îmi realizasem toate idealurile, cum spunea un poet, am zis, că din acea zi, pentru mine, tema comunismului românesc este revolută şi că mă voi ocupa de altceva. Dar lumea, evenimentele nu mă lasă.

Am credinţa că pe această temă ne vom mai întâlni!

 7 iunie 2006