De : Ioan Rosca
Date : Vendredi 29, Octobre 2004 4:32
Objet : Capcanele cultului "personalitatilor"
Capcanele cultului "personalitatilor"
Mai intii, intimplarea care mi-a stirnit aceasta interventie.
Pe 20 octombrie a avut loc la Paris un miting: "in fata ambasadei romane ,
rue St Dominique / av Bosquet pe tema :ALEGERILE GENERALE 28 NOI ac si RUPTURA
DE VECHILE STRUCTURI ( politie politica si nomenclatura ) in vederea
instaurarii democratiei reale si a statului de drept in Romania".
Organizatorii isi anuntau actiunea ca o reactivare a proclamatiei de la
Timisoara, continuata in spirit de platforma Actiunii pentru Eliberarea
Romaniei, lansata pe 3 octombrie 2004- in Piata Romaniei din Montreal.
Protestul a fost sustinut de un grup de manifestanti care au infruntat
ploaia, reprezentind pe : Paul Goma , Maria Bratianu , Victor Popescu , George
Culica , Ana Tutuianu , Ilie Mihalcea , Cicerone Ionitoiu , Remus Radina , Radu
Negrescu-Sutu , Matei Cazacu , Tatiana Cornei , Gheorghe Cornei , Vasile
Calmatui ,Dan Culcer, Stefana Bianu, Ana Tutuianu, Vasile Urda, Marius Mina,
Octavian Stefan Mihut, Liviu Cantor, Silviu Barnea, Viorel Chirila, Victor
Popescu etc. (care semnasera protestul in numele unor asociatii din diaspora).
La un moment dat, doi delegati sint invitati in interiorul ambasadei. Aici se
poarta discutii privind pertinenta unui astfel de protest, in anul 2004. Li se
spune delegatilor ca nu era cazul sa stirbeasca imaginea Romaniei pentru niste
probleme care nu mai sint de oportunitate politica, ci trebuie lasate
istoricilor; ca sint impinsi la manifestari anacronice de un partid (PNT-CD)
care nu mai are rost pe scena Romaniei moderne.
Pina aici, nimic surprinzator, decit poate aparenta disponibilitate la dialog
(dorit insa cit mai discret ) aratata de reprezentantii unei puteri ca aceea de
la Bucuresti.
Aici se produce insa SURPRIZA. Cine credeti ca tine lectii de cumintire
"retardatilor" care cred inca in actualitatea Proclamatiei de la Timisoara?
Cine ii mustra pentru ca sifoneaza prestigiul Romaniei?
Nimeni altul decit Vasile Popovici, unul din cei care au lansat amintita
Proclamatie, la 11 martie 1990 , ajuns acum consilier cu comunicatiile la
ambasada Romaniei PSD-iste !
Va imaginati stupefactia celor ce se straduiau sa-l convinga pe autorul unui
document esential, ca gestul lui mai e de actualitate...
Initial, nu mi-a venit sa cred o asemenea enormitate. Dar e , din pacate,
adevarat. Verificind pe Internet ce au ajuns azi fruntasii Timisoarei
revolutionare, am descoperit si pe cei morti suspect, dar si ca, de exemplu,
domnul Claudiu Iordache este candidat PSD la alegerile din aceasta toamna...
Aceste prabusiri nu sint mai putin semnificative decit sinuciderea lui Calin
Nemes. Ele releva prapastia care s-a asezat in calea sperantei de insanatosire a
societatii romanesti. Ne-am intors la acel "nu se poate face nimic" care ne-a
calauzit 50 de ani supravietuirea jalnica prin bezna comunista. La incercarile
de a face bine ... dinauntrul partidului- stat. La "minima moralia"- mai mult
sau mai putin dilematica...
Poate ca as fi tacut discret in fata acestei dureroase revelatii despre
destinul unui vechi camarad, daca acesta nu ar fi tinut sa-mi transmita,
amenintator, sa nu reactionez public la aceasta intimplare. Asta mi-a schimbat
compasiunea, in revolta. Si m-a silit sa privesc inapoi, cu suspiciune si minie.
Ma vad oprindu-mi activitatile personale dupa 22 decembrie 1990, din rusinea
de a nu ma fi impotrivit regimului represiv si din respect pentru jertfa
Timisoarei. "Iesind in strada" , abordind insistent personalitati si
formatiuni pentru a le convinge ca revolutia trebuie finalizata. Salutind
entuziast Proclamatia din 11 martie, stringind semnaturi pentru punctul 8 si
facind mitinguri, in conditiile foarte penibile de la Piatra Neamt.
Prezentindu-ma la primul si ultimul congres al Aliantei Nationale pentru
Proclamatia de la Timisoara. Intrigat de atitudinea organizatorilor la acest
congres, care pareau a vrea sa stinga focul pe care-l stirnisera. Protestind
impotriva acestei atitudini si primind (intr-un cadru mai restrins) explicatia
uimitoare ca au avut loc tratative intre autorii Proclamatiei si un Ion Iliescu
bine intentionat, care ceruse aminarea ostilitatilor pina cind va fi venit
momentul curatirii. Continuind sa ard in "oxigenul Timisoarei" pe parcursul
anului 1990, in care am fost facut scrum, impreuna cu revolutia. Participind la
primul congres al Forumurilor Democratice Antitotalitare (27 octombrie
1990–Cluj) in speranta ca voi impulsiona coagularea rezistentei politice.
Constatind surprins ca "elita civica" absenteaza. Vazind insa ca ea e convocata
( ca si mine) chiar a doua zi, la Timisoara, la un simpozion despre...
drepturile omului. Continuind cura de nesomn in trenul Cluj-Timisoara pentru a
ma prezenta la acest simpozion. Intervenind insistent in cadrul discutiilor, ca
sa semnalez inoportunitatea dezbaterilor teoretice despre definitia democratiei,
intr-un moment in care se reaseaza ghearele Retelei asupra Romaniei. Intilnind
in camera de hotel un participant la simpozion (domnul Constantinescu) care nu
parea pe de loc framintat de lupta anti-comunista, desi avea sa-i devina
ultimul emanat, in 1996. Invitat in acea seara de domnul Nicolae Costin (de la
BBC) pentru o dezbatere pe tema atitudinii fata de "fosta" securitate. Sustinind
ca Securitatea (=SRI) trebuie dezarmata, pentru a nu ne mai putea domina copios,
in timp ce domnul Vasile Popovici (partenerul meu din acea seara), imagina
remuscarile care i-ar putea reeduca pe securisti, daca nu-i hartuim prea tare.
Continuind, de 15 ani, sa ma mentin in paranteza pe care a deschis-o 16
decembrie 1989 si a explicitat-o Proclamatia de la Timisoara. Platind scump
aceasta incapatinare. Si intrebindu-ma azi: am strabatut acest desert, la apelul
Timisoarei, pentru a da peste domnul Popovici ca trimis al guvernului Iliescu la
Paris si de domnul Iordache pe listele PSD?
Dar cred ca am gasit un raspuns.
Daca vrem sa avem repere absolute, trebuie sa credem in idei, in valori
morale, nu in oameni. Acestia ne pot fi doar tovarasi de drum, repere relative,
mai mult sau mai putin rezistente (consecvente). Dar nu au constitutia stelelor
polare. Oamenii sint fragili, casanti, plastici. Sintem complecsi si
imprevizibili. E slabiciunea dar si farmecul conditiei noastre deschise. Daca nu
ne facem iluzii, nu e nimic urit sau demobilizant in asta.
Sa privim in adincimea putului intunecos de la Pitesti. Foarte putini dintre
noi ar rezista la schinjuire indelungata. Nu e grav, daca nu facem confuzii de
repere si abstractie de context. La Pitesti nu s-a demascat "adevarata fata a
omului" ci s-a realizat una dintre potentialitatile sale : am vazut ce poate
deveni omul in conditiile particulare ale acelui experiment. Atit. In alt
cadru, omul isi poate devirtualiza potentialul de tandrete, solidaritate, jertfa
etc.
Nici corodarile morale, produse prin metode neviolente, nu merita privite
simplist. Fac si ele parte din misterul conditiei noastre labile. Reeducarea
"blinda", relatata de Cicerone Ionitoiu in volumul 3 din "Morminte fara cruci"
nu e mai lipsita de invataminte labirintice, ca experienta Pitesti. Evolutia
mentalitatii colective a societatii romanesti in perioada lagarului comunist si
a jafului post-comunist, arunca in perplexitate orice cautator de explicatii.
Si atunci? De ce sa ne investim capitalul sufletesc in iluzii privind
incoruptibilitatea purtatorilor unor steaguri, urmate de dezamagiri ravasitoare?
De ce sa nu credem direct in steagurile respective, acordind purtatorilor lor
doar rolul de colegi de cauza aflati la un moment dat in pozitie de lideri? De
ce ar fi depinde validitatea unei idei de rezistenta celor care si-o asuma la
un moment dat?
Platim un tribut prea mare cultului "personalitatilor". Amestecam lucrurile.
Poate ca oamenii ar putea fi mai usor intelesi, tolerati sau iubiti daca nu ar
fi luati drept ceea ce nu sint facuti sa fie: repere absolute.
Ne putem vindeca de astfel de erori si dependente, daca reusim sa ne percepem
propriile cedari, in oglinda. Cine e la inaltimea credintelor sale?
Ioan Rosca, 29 Octombrie 2004