De :  Rosca Ioan   
Date :  Dimanche 16, Novembre 2003  17:24  
Objet :  Paradoxul prizonierilor dincolo de perplexitate

Am extras din scrisorile trimise acum citiva ani unor prieteni doua 
fragmente legate de paradoxul semnalat de curind de domnul Culcer. 
Ele completeaza ultimele mele measaje. 
 
Ioan Rosca, 16 noiembrie 2003 
 
 
" Paradoxul prizonierilor si perplexitatea asumata. 
 
1. Perplexitatea asumata. 
Stiintele exacte au fost zguduite din temelii la inceputul acestui secol 
de revelatia paradoxurilor. Increderea ca TOTUL e inteligibil, previzibil, 
determinabil, controlabil , explicabil- a primit lovitura citorva rezultate 
de IMPOSIBILITATE care au socat. Godel si altii au demonstrat ca la baza 
matematicii stau principii iremediabil arbitrare si ca nu se poate construi 
o teorie matematica perfecta. Heisenberg si altii au aratat ca in fizica 
exista limite insurmontabile pentru cunoastere. Inginerii de valoare au 
inteles ca in anumite probleme se pierde mai mult din efortul de a optimiza 
decit ce se cistiga prin optimizare. Complexitatea sistemelor a fost 
perceputa tot mai adinc. A fost introdus probabilisticul , vagul, plasticul 
si chiar arbitrariul. Peisajul stiintei se schimba crucial, fiind tot mai 
deschis catre "logica dinamica a contradictoriului" de care vorbeste 
Stephane Lupasco si catre "tertul tainic inclus" pe care il propune Basarab 
Niculescu. 
 
In stiintele umane , intuitia relativitatii, incertului, vagului, 
nedeterminatului este mult mai veche. Dar e intovarasita cu un fel de 
sfiala, probabil dintr-un complex fata de succesle stiintelor excate, 
inteles superficial. Multi teoreticieni incearca sa "fondeze" azi stiintele 
umane pe demonstratii riguroase si chiar evaluari cantitative- maimutarind 
pretios metodele stiintelor exacte. Exista in acest demers un aport de 
rigoare, pozitiv pina la un punct, dar exista si o capcana penibila : 
ancorarea la un determinism simplificator si la un pozitivism falsificator 
tocmai cind stiintele exacte au dat de limitele acestor atitudini. Avem pe 
de o parte rezultate foarte precise despre lucruri minore si rezultate 
foarte vagi despre lucruri majore. Constientizarea limitelor intrinseci ale 
pozitivismului ar fi oare benefica (apropiindu-ne de adevar) sau nociva ( 
demobilizindu-ne)? Nu stim ce va tisni daca dam la o parte bolovanul care 
astupa acum intrarea catre perplexitatea ne-eludata. 
Exercitiul care urmeaza scruteaza aceasta intrebare pornind de la 
tratarea unei probleme concrete in registrul perplex ..... 
 
2 Paradoxul prizonierilor 
De citiva ani comunitatea informaticienilor (teoreticieni) studiaza cu 
pasiune "dilema prizonierilor". S-a sesizat ca probelma are implicatii 
foarte profunde si variate si de aceea la discutie s-au adaugat multi 
oameni de stiinta (matematicieni, sociologi, psihologi etc). Consider si eu 
ca problema e fundamentala si ca poate reprezenta pentru stiintele sociale 
o piatra de incercare analoga cu paradoxurile care au aratat stiintelor 
exacte limitele pozitivismului constructiv. Voi incepe prin a povesti o 
versiune a dilemei, care trebuie inteleasa bine, inainte de a trece la 
comentarii. 
 
Doi infractori sint anchetati in detentie , in celule separate. Regulile 
jocului incurajaeza delatiunea: cel care marturiseste ce au facut impreuna 
(servind anchetatorilor dovada necesara pentru a-l condamna pe celalalt) va 
fi achitat, in timp ce celalalt, care nu marturiseste, va lua zece ani de 
puscarie. Pe de alta parte, daca ambii recunosc, vor lua fiecare cite 5 
ani, reducerea fiind pentru actul de a marturisi , dar mai mica- pentru ca 
gestul nu e necesar condamnarii celuilalt. In fine, daca ambii nu recunosc, 
vor lua cite trei ani de puscarie (pentru delicte minore, imputabile chiar 
fara o marturisire). Care este politica optimala a celor doi ? 
 
Repetam deci datele: 
A recunoaste , B nu : A -0 ani; B -10 ani 
A recun , B recun : A -5 ani; B-5 ani 
A nu, B -nu: A -3 ani, B -3 ani . 
A nu, B -da A- 10 ani, B -0. 
 

In clipa in care A trebuie sa decida (fara a sti ce va face B , complet 
separat de el) va rationa astfel: 
a. Sa spunem ca B a recunoscut. Atunci , daca A nu recunoaste- va lua 10 
ani iar daca recunoaste va lua 5. Deci ii convine sa recunoasca. 
b. Sa spunem ca B nu a recunoscut. Atunci, daca A nu recunoaste va lua 3 
ani iar daca recunoste va lua 0 , deci ii convine sa recunoasca si in acest 
caz. 
Concluzia (implacabila) : A face cel mai bine daca recunoaste 
(tradeaza). Daca B rationeaza si alege la fel, ambii vor recunoste si se 
vor alege cu 5 ani de puscarie, total 10 ani. 
 
Aceasta este derularea fireasca. Observam insa ca daca ambii nu ar fi 
recunoscut, s-ar fi ales numai cu cite 3 ani , in total numai cu 6 ani. Cum 
se explica acest paradox? Politica optima individuala nu duce automat la 
politica optima globala ? Ei bine, NU! Si aceasta din cauza regulilor 
jocului . Daca se schimba coeficientii, daca se dau alte pedepse pentru 
fiecare situatie, se ajunge la alt echilibru, dar daca se mentine prima 
pentru delatiune, prizonierii nu vor avea iesire din aceasta capcana. Daca 
isi cauta o politica individuala optima se vor alege cu cite 5 ani, in timp 
ce daca aleg o politica optima globala scapa cu cite trei ! 
 
Ce i-ar putea determina pe cei doi sa nu recunoasca , pedepsele raminind 
cele anuntate? UN ALT SISTEM DE VALORI . Astfel , daca cei doi sint FRATI 
sau se percep ca frati, daca se iubesc suficent ca sa le pese la fel de 
celalalt (daca nu mai mult) ca de ei insisi, vor cauta sa faca astfel incit 
SUMA pedepselor sa fie minima si ... nu vor recunoste. Rezultatul va fi 
3+3=6 ani ,"familia " prizonierilor va iesi mai bine per ansamblu si 
individual. 
 
Jocul acesta releva ca strategia si rezultatele nu depind numai de 
reguli ci si de valori, de motivatiile jucatorilor! Analizind mai atent 
dilema prizonierilor dam peste aspecte tulburatoare. Intelegem ca pot 
exista jocuri in care binele fiecaruia depinde mai mult de ce fac ceilalti 
decit de ce faci tu insuti. Ca pot exista reguli favorizind coeziunea sau 
defavorizind-o si ca aceste reguli modeleaza comportarile- in functie si de 
valorile jucatorilor, la rindul lor dependente de reguli si de evenimentele 
traite. Ca se pot produce convergente catre tot felul de echilibre , nu 
toate echivalente ca valoare sociala si individuala. Ca politica abordeaza 
o problema fundamental DIFICILA, eventual irezovabila , care amesteca 
psihologia cu sociologia, cu comunicatia, cu organizarea ,cu morala, cu 
aleatoriul. Ca strategiile individualiste optime pot intra in contradictie 
cu optimul colectiv si ca in final rezultatele individualismului 
generalizat pot fi mai proaste decit strategiile colaborative. Ca influenta 
pozitiva a corectitudinii tale asupra societatii repartizata la propria-ti 
persona poate fi mult mai mica decit cistigul direct pe care ti l-ar aduce 
un egoism. Individualismul tau te avantajeaza , al celorlalti te 
dezavantajeaza! Deci e bine sa lupti impotriva individualismului , 
practicindu-l in secret. 
 
Si atunci? Ce fac prizonierii? 
a Optimul ar fi ca toti ceilalti sa te iubeasca si tu sa ii trisezi. A 
iese cel mai bine (0 ani) daca tradeaza pe B iar acesta nu o face. Dar daca 
si ceilalti gindesc la fel? Cum sa-i faci sa fie solidari, in timp ce tu nu 
esti (arta asocierii cinice) ? Iata ce cauta anumiti indivizi si grupuri in 
viata si in politica. 
b Daca nu iti reuseste aceasta manevra, daca contextul nu o permite sau 
nu o doresti datorita altor valori, ar fi bine sa stii macar daca ceilati 
sint solidari sau individualisti ca sa poti alege politica optima pentru 
tine. In cazul nostru, daca A stie ca B este individualist, va alege 
tradarea si va lua 5 ani, la fel cu celalalt. Daca cei doi sint siguri pe 
camaraderie si nici nu se inseala nici nu inseala, aleg tacerea si iau 
numai trei ani. Aici comunicatia ar ajuta, in masura in care e sincera si 
garanteaza respectarea angajamentelor. Dar cum sa stii sigur ce simt 
ceilalti? Cum sa asiguri transparenta celorlate constiinte sau sa le 
determini sa respeecte o regula?Iata ce cauta alti indivizi si alte grupuri 
(compara cu a). 
c In fine, daca nu poti sti ce valori si ce politica adopta ceilalti, 
daca nu-ti cunosti bine partenerii, totul devine arbitrar si paradoxal: 
cel care crede in solidaritate va iesi mai rau decit cei care nu cred, 
desi va contribui mai mult la binele colectiv. Aceasta nesiguranta este 
conditia uneialte categorii de jucatori socio-politici (prizonieri ...). 
 
3 Comentarii 
Asadar e posibil ca dilema prizonierilor in particular si a asocierii 
umane (apoliticii) in general sa aiba un simbure irezolvabil , care sa 
trebuiasca atacat intr-un cu totul alt registru decit determinismul sau 
sentimentalismul. Ar putea fi stabilite citeva rezultate clare de 
insolvabilitate a problemei si repune, de pe aceasta baza, problema 
politica intr-un mod mai profund, mai realist si mai fertil? 
 
Dar mai intii, este aceasta extrapolare o speculatie? Este invitatia 
catre interpretarea perplexa a fenomenelor sociale o absurditate? Eu cred 
ca istoria ne arata ca nu. Ce a fost intuitia vechiului si noului testament 
decit o geniala propagare a unei atitudini aparent paradoxale, care urma 
insa sa favorizeze jocul colectiv, sa determine pe prizonieri sa-si 
depaseasca individualismul in interesul comun? A fost aceasta descoperirea 
unei reguli mai bune sau recuperarea la nivelul constientului a unui 
metabolism natural care adusese deja foloase speciei ? Au dreptate cei 
care extind solidaritatea la umanitate sau cei care o concentreaza pentru 
un anume grup? E posibil de raspuns aprioric la astfel de intrebari sau 
trebuie vazut unde vor duce in final alternativele? 
 
a Profitorii. Nu au profitat intodeauna unii de faptul ca altii 
respectau regulile pe care ei le incalcau? Nu au incercat multi 
meta-strategia a -adica sa implanteze in multime increderea de care ei sa 
profite DUBLU: si pentru ca societatea merge mai bine solidar si pentru ca 
ei o pot trisa? Nu este adevarat ca regulile solidaritatii sint faste (daca 
sint respectate de cit mai multi) dar sint in acelasi timp si convenabile 
profitorilor? Nu a fost totdeauna imposibil de determinat daca elita care 
cere solidaritate si reguli respectate doreste binele colectiv sau cel mai 
bun cadru de care sa profite ? 
b Justitiarii. Nu au incercat altii- in toate felurile- sa determine 
luarea unui angajament general si sa impuna masuri pentru respectarea lui 
?Confundind egalitatea in alegerea si respectarea valorilor si regulilor cu 
egalitarismul uniformizant? Confundind valoarea pragmatica a solidaritatii 
cu cea absoluta (credinta) si pierzind si mai mult in clipa in care au 
depasit aceasta confuzie, care reusea totusi sa convinga pe dinauntru o 
parte din prizonieri? Nu au fost morala, religia si civilizatia chemate sa 
sustina astfel de instincte si garantii ? Nu e limpede ca o societate in 
care increderea in ceilalti se prabuseste, se duce catre regula 
individualista si coboara tot mai tare? Nu s-a dovedit ca increderea 
interiorizata a credintei e superioara sistemelor de urmarire, dar e totusi 
fragila ca orice fenomen bazat pe o atitudine? Nu se dovedeste ca 
increderea institutionalizata, inarmata cu mijloace de urmarire, recompensa 
si pedepsire are si ea hibe si degenerescente fatale? Nu depinde totul in 
societate si de conditii dar si de atitudine, in spirala? Nu se prabuseste 
Romania din cauza neincrederii reciproce a romanilor co-prizonieri? 
c Indecisii. Nu ne duce irezolvabilitatea in stil a) si b) in zona 
atitudinilor indecise, in care totul e posibil si instabil? Cind fiecare 
adopta morala sa, fiecare crede altceva despre ce au adoptat ceilalti, 
fiecare trage alte concluzii despre politica proprie in functie de ce crede 
si vede la ceilalti- nu se ajunge la un plastic politic imprevizibil (pe 
termen lung)? 
Nu se vor gasi in fiecare societate tipi care predica solidaritatea si o 
respecta pentru ca cred ca o respecta si ceilalti, care o predica si o 
respecta neconditionat , care o predica dar triseaza? Nu sint alaturi de 
ei tipi care nu o predica si nu o respecta pentru ca se simt pacaliti sau 
nu cred in ea, sau care desi sint sceptici, o respecta pentru ca le e frica 
de represalii sau pentru ca vor sa fie cu constiinta impacata? Nu formeaza 
toti acestia un roi de procese individuale interdependente in care orice 
tendinta se poate propaga exponential ducind la un nou echilibru temporar? 
 
Istoria e plina de adevarurile contrarii ale celor ce s-au luptat pentru 
si impotriva unui anume sistem. Cei la putere sint convinsi ca sistemul pe 
care il apara nu trebuie contestat sau destabilizat- ori pentru ca vor 
binele societatii ori pentru ca il protejeaza pe al lor propriu (si cine 
mai poate distinge?) . In jocurile inegale, cei pe care regulile ii 
avantajeaza vor pleda pentru respectarea lor, ceilalti dimpotriva. Si 
echilibrul (intr-o democratie) depinde de cit de tare conving masa cei care 
domina politic. E un joc de manipulare fast-nefast. Cei dezavantajati sau 
pacaliti, sau avind impresia ca sint pacaliti, vor adopta politici 
individualiste fatis sau camuflat, sporind destramarea sistemului - pentru 
ca il vor mai bun ori pentru ca nu se pot catara in el (si cine mai poate 
distinge?). Unii vor propune si incerca schimbarea regulilor, in cadrul 
legal sau rasturnind acest cadru (daca el este prea restrictiv). Dar 
contestatarii nu sint singurele pericole pentru o societate, ea poate 
degenera dinspre profitori. Cind un echilibru social este defectuos , 
rasturnarea lui poate fi benefica, de unde relativitatea iremediabila a 
temei conservare-evolutie-revolutie. 
 
4 Eu si politica 
Si atunci? Ce sa fac eu? Sa cred ca regulile sociale (politice) sint 
sau pot fi echitabile ? Sa cred ca oamenii ar putea percepe jocul in mod 
rezonant si ar putea sa joace corect in baza unui crez partajat. Sa lupt 
pentru asta? Sa fiu admirator al echilibrului occidental bazat partial pe 
consimtire, partial pe constringere, partial pe dresaj si manipulare, 
partial pe intelegerea valorii cooperarii sau dobindirea reflexelor 
cooperante, partial pe inertie si nivel de viata rezonabil, partial pe 
iluzie si inconstienta , partial pe instinct de specie tranfigurat social, 
partial pe explotarea tarilor sarace,partial pe dezamagirea produsa de 
esecul incercarilor revolutionare, partial pe perfectionarea aparatului de 
stat si restringerea libertatii individuale, partial pe absenta unei 
alternative, partial pe intimplare ? Sa urasc, sa admir, sa combat sau sa 
copii pe cei care triseaza? Pe cei care respecta? Pe cei care contesta? Pe 
cei care impun? Pe cei care cauta? Pe cei care vegheaza? Pe cei care 
rastoarna? Dar pe ce sa ma bazez pentru a da sentinte de legitimitate? Cum 
sa trec de ideea ca prietenia intr-un grup se naste o data cu adversitatea 
fata de dusmanii sau concurentii lui, ca dragostea poate fi un sinonim al 
egoismului partajat ? 
 
Paradoxul prizonierilor este redutabil si stupefiant . El ne obliga- o 
data in plus- sa ne gindim daca sintem (devenim, am fost) individualitati 
superficial asociate sau un musuroi organic. El ne releva indeterminarea si 
ambiguitatea conditiei nostre. Daca ne asezam in individualism, 
solidaritatea e maxim un raspuns , o plata pentru ca atitudinea convenabila 
a celorlalti sa nu inceteze. Dar daca nimic nu ne obliga la ea, daca 
ceilalti ne avantajeaza desi noi nu o facem, nu avem decit de cistigat 
trisind. Daca au si ei aceasta revelatie, ne vom duce la fund impreuna. 
Daca ne asezam intr-un asociationism asumat solid si colectiv , politicile 
individuale intra in echilibru si ne merge mai bine. Daca ne lasam insa 
numai pacaliti ca sintem in asociationism, se profita de noi copios. Daca 
nu ne lasam pacaliti si ne concentram pentru a pindi daca ceilalti respecta 
regulile- in loc sa ne linsitim intru ele- ne pierdem pacea si avem toate 
sansele ca vazind ce e de vazut sa ne pierdem si inocenta si sa renuntam 
la solidaritate. Daca in loc sa credem, sa negam sau sa tradam, incercam sa 
impunem asocierea, riscam sa ne confruntam cu frati de-ai nostri care o 
contesta pe drept. 
 
Un semn expresiv al absurditatii politicii este ca deseori cei care isi 
scot ochii in confruntari nu sint (cum ar trebui) profitorii si pacalitii 
ci reformatorii si conservatorii obsedati in fond de aceeasi dorinta , 
cautind solutii contradictorii, dar victime ale aceleiasi iluzii ... 
 
Ioan Rosca, 20 aprilie 2000" 
 
 
Atasez si o veche reactie a mea fata de un raspuns primit de la cineva la 
mesajul precedent : 
 
" Dincolo de perplexitate 
 
1 La inceput oamenii au navigat fara busola unor credinte, concepte, 
ritualuri. Deciziile lor erau create adhoc, o perpetua emergenta haotica 
creatoare. Reverberatiile spre trecut care ne permit uneori sa intuim 
(banuim) ce insemna sa fii om in acest context anarhic ne ametesc. Ne 
simtim tulburati de primaritate, fascinati de vitalitatea ei si avem 
uneori nostalgia unei stari salbatice pe care am pierdut-o, domesticindu-ne 
privirea. 
2 Au inceput sa se condenseze (coaguleze) anumite scheme (mituri, 
valori) care le-au permis oamenilor sa inainteze mai coerent, mai eficace, 
sa micsoreze tensiunea deciziilor arbitrare. Oamenii au secretat acest 
univers de repere, bucurindu-se de el, folosindu-l ca busola in neant. Au 
construit un spatiu de reprezentari partajate, care oglindea selectiv 
realitatea , modelind o imagine la care sa se raporteze . Imaginile 
individuale se puteau sincroniza la modelul colectiv, care a devenit 
realitatea conceptuala, substituind-o pe cea cosmica. Dar procesul 
producea un nou ocean, de reprezentari, si nevoia de repere reaparea. 
3 Trebuiau idei polare, ierarhic superioare, organizatoare. Ca sa 
functioneze cit mai bine, aceste constructii relative trebuiau crezute 
energic, trebuiau absolutizate. Dincolo de eficacitate miturile de serviciu 
au inceput poate sa aspire la absolut si din exces, din inertie , din 
greseala? Sau pentru motive mai misterioase. In orice caz, transformarea 
conceptelor de lucru in credinte a plasat omul intr-o postura si mai 
coerenta. 
4 Dar caracterul absolut al reperelor a inceput sa deranjeze mintea 
scrutatore , paradoxal tocmai pentru aceasta ca s-a lansat intr-o cautare 
absoluta. Luciditatea si finetea analizei scot in evidenta relativitatea si 
arbitrariul sistemelor de concepte. Acestea apar privirii distantate ca un 
desen de serviciu intr-o canava inventata. O confruntare dialectica se 
incinge intre constructorii si daramitorii de mit. Pina la un punct ea e 
constructiva caci contribuie la rafinarea modelelor. Scepticii dezarmeaza 
credinciosii de azi pentru a deveni credinciosii de mine, odihnindu-se in 
noua ipostaza a "adevarului". 
5 Incet incet insa fragilitatea mitului iese in evidenta la un mod la 
fel de absolut ca credinta in el. In loc sa mai creada ca darimarile sint 
crize de parcurs, oamenii devin sceptici generalizati, nihilismul se 
instaleaza. Criza e grava. Dezolarea ca soliditatea e iluzorie e 
proportionala cu speranta investita in ea. Intuitiile sublimului se 
dovedesc euforii , exaltari, diversiuni. Increderea ca prin spatiul 
conceptelor avem in mina realitatea, si chiar esenta ei se prabuseste si o 
data cu ea si confortul senzatiei de implinire spirituala. 
6 Omul e prins intr-o noua spira de cautare. Nu mai poate recula intr-o 
iluzie dezamorsata. Degeaba cauta disperat gustul din copilaria sau 
tineretea evolutiei sale. Inocenta e irecuperabila. Nu mai poate trai 
stenic primarul dinainte de concepte si nici recupera echilibrul dinaintea 
demitizarii lor. Nu mai are intoarcere. E PERPLEX. Stie ca se imbata cu 
cuvinte, deci se trezeste. Probabil si cei care fug de mituri si cei care 
fug dupa ele nu au multe sanse de iesire. Trebuie ALTCEVA. Eu nu stiu ce. 
Dar imi spun ca o privire lucida asupra situatiei e o premisa esentiala 
pentru a trece mai departe. O sinteza care sa recupereze ceea ce e magic in 
faptul de a trai pur si simplu, de a concepe, de a crede si de a darima. O 
religie noua a unui efemer iubit ca atare, poate o POETICA existentiala in 
locul unei credinte, stiinte sau filozofii. 
7 Ideile pot fi folosite in sens practic, gustate ca rafinament 
intelectual, fara a mai avea ambitia de a acoperi realitatea. Nimic nu mi 
se pare mai periculos acum ca MORGA academica. Ea e diversiunea care 
impiedica emanciparea din perplexitate, o amina. Degeaba speri ca ne mai 
putem intoarce la credinta in sensul spirei care A TRECUT. Chiar si spira 
nihilista care a aruncat-o in spate, isi da duhul. Trebuie solutii 
post-perplexitate, daca vrei sa depasesti criza de care umanitatea nu mai 
poate scapa. Eu cred ca sint constructiv cautind solutii DINCOLO de 
perplexitate. 
8 Cadrul expus mai sus ma face sa vad altfel ca tine aproape toate 
problemele la care meditam. Nu mai am reflexul de respect sau de antipatie 
fata de o TEZA pentru ca STIU ca ea nu poate fi decit relativ consistenta, 
minora fata de adincimea intrebarii. Aceasta e CREDINTA (revelatia) mea, 
prea importanta ca sa adopt conventiile la care ma indemni. Formulele pe 
care le sustii in socio-politica ca Valide, refuzul tau de a te pune in 
toate pozitiile ma deranjeaza. NIMIC nu poate fi Valid in sensul in care 
am impresia ca mai speri tu. Totul poate fi insa rezonabil, util, 
interesant, chiar frumos. Nuanta aceasta e importanta pentru mine. 
9 Ma surprinde ca un mit ca acela al proprietatii sacrosante iti pare 
mai mult ca o idee de parcurs, oarecum rezonabila, poate fasta la un moment 
dat- dar prin nimic ADEVARATA. Daca vrei iti arat marunt cite absurditati 
ascunde o astfel de teza. Nu e nimic absolut si nici macar firsesc in 
pretentia cuiva de a-si conserva o prada luata de la natura. Animalele se 
prada reciproc daca nu au ce minca. Numai o conventie, o frica, o iubire il 
poate face pe altul sa nu incerce sa puna mina pe ce ai tu. Eu nu consider 
barbarii care au pradat mii de ani ca ILEGITIMI. Ne-am oraganizat altfel 
din fericire, printr-o conventie care e conditionata de anumite criterii, 
nu e valida in mod absolut. Crezind altfel acoperim manevrele cele mai 
obscure sub patura conceptului de proprietate. Vad in jurul meu un mecansim 
de prada functionind IN NUMELE proprietatii. 
10 Doua situatii se impletesc perpetuu: oameni care se asociaza 
(colaboreaza) si oameni care profita. E aici un pardox esential intre 
interesul individului si al grupului. . Orice teorie care ESCAMOTEAZA 
acest paradox imi apare falsa, manipulatoare, propagandistica. Sa plecam de 
la adevar si sa cautam vre-un mecanism de echilibrare care nu se bazeaza pe 
o elucubratie. Utopiile devin realizabile daca sint impartasite, daca toti 
prizonierii se privesc ca frati, dar daca numai se simuleaza acordul 
victimelor, daca un grup profita copios de acest acord aparent, in forta 
sau prin siretilic, ma lipsesc de admiratiile de servici. Tu pari 
oripilata de explotarea prin forta si prea putin (pentru gustul meu) 
ingretosata de cea prin siretenie si pozitie avantajoasa. Ti-am scris 
nuantat pe aceasta tema, in eseul despre paradoxul prizonierilor, dar nu 
mi-ai raspuns la obiect. 
11 Nu trebuie sa te ofuschezi ca un ins isi uita bunele maniere si-ti 
sare la git ci sa faci astfel incit sa nu aiba motiv (chef) sa o faca. Daca 
tu vrei sa ramii in MIRARE ca saracul pofteste sa ia locul bogatului si o 
si face daca are o ocazie, te priveste. Ai zbuciumul si drumul tau. Eu, nu 
vreau sa esueze in aceasta mirare, si in altele analoage, tenatativa mea de 
a gasi bucurie dincolo de perplexitate, mal dincolo de abisul produs de 
demitizare. 
 
Astept un raspuns la problemele de FOND , filozofice, despre care-ti 
scriu . Eu iti propun de la o vreme un sistem de abordare a lumii, prin 
care incerc sa ma salvez. Nu te mai obosi sa te razboiesti cu sentintele 
sau resentimentele mele minore. 
 
Ioan Rosca, aprilie 2000"