De la oportunism la inoportunism in politica 1 Un exemplu : desconspirarea securitatii Intre anii 1989 si 1992 , cind am incercat sa particip la eliberarea Romaniei de sub capusa securicomunista, m-am zbatut intens pentru publicarea dosarelor facute de securitate (ofiteri si informatori). Urmarind atent aceast fir, am avut o serie de surprize pe care nu a fost usor sa le interpretez. Cea mai mare a fost constatarea ca multi mebri ai partidelor istorice si fosti detinuti politici , pe care ii presupuneam cei mai interesati in revelarea listelor, NU voiau de fapt publicarea lor, ba chiar se temeau de ea. Publicul nu a sesizat aceasta situatie, caci demersurile anti-publicare facute de unii reprezentanti ai detinutilor politici au fost discrete, chiar secrete, probabil din frica de a nu stirni indoieli si reprosuri din partea celor chemati la lupta impotriva comunismului- de aceleasi persoane care tratau cu Securitatea inmormintarea vechilor documente. Nu am inteles la timp explicatia acestui fenomen subteran, care a avut efecte foarte grave. El s-a bazat pe santajarea dupa 1990 a unor oameni care, dupa chinuri de o intensitate, de o lungime, de o cruzime sau de un rafinament ce depaseste orice imaginatie cedasera la un moment dat - facind un raport despre X, o informare despre Y, o renegare. Probabil ca multe dintre victimele lagarului de tortura, exterminare si dezumanizare comunist nici nu mai stiu ce au semnat in timpul "reeducarii". Le-a fost groaza ca dupa 1990 sa-si vada numele patat prin publicarea vechilor declaratii, neavind incredere ca noile generatii ar putea intelege conditia subiectului tratamentului de tip "Pitesti". Le-a fost frica de masluirea acestor dosare pe care le gestioneaza de peste 50 de ani aceeasi Mafie securista criminala. Din aceste motive, au considerat publicarea dosarelor ca inoportuna. Dar analiza santajului securist post-decembrist nu este scopul acestui text. Am abordat acest caz doar penru a deschide subiectul care ma framinta: problema oportunitatii interventiei politice. As vrea sa arat ca o actiune poate avea consecinte in directii (registre) foarte diferite, pentru ca ea nu e autonoma ci isi implineste semnificatia valorica si rostul practic in contextul (contexetele) in care e inscrisa (produce efecte). In cazul problemei desconspirarii informatorilor, sa vedem in ce masura interventia cuiva (pro sau contra) putea avea o pluralitate de efecte, scopuri sau sensuri. Am publicat pe Internet unele relatari despre incercarile de a finaliza revolutia inceputa in decembrie 1989, de a nu permite confiscarea (inabusirea) ei de garniturile succesive ale puterii securiste. In acest context m-am ciocnit si eu (fondator si lider al unor asociatii civice si aliante politice) de problema desconsiprarii informatorilor, masura fara de care nu reuseam sa organizez nici o activitate eficace in judetul Neamt. Miile de informatori santajabili din judet au fost folositi dupa 1989 pentru a intretine acea atmosfera ireala care a permis reinsacaunarea oficiala a comunistilor. Ei au polarizat opinia publica exprimindu-se peste tot ca "oameni de bine" au format neo-credintele cetatenilor, au provocat diversiuni nesfirsite. Ei i-au determinat pe gura-casca sa incerce sa ne linseze atunci cind am facut mitinguri, greva foamei sau alte actiuni la Piatra Neamt. Intelegind ca nu se poate face nimic pe un teren in care misunau agentii securitatii , ca ei vor fi principalul obstacol in calea eliberarii si emanciparii Romaniei, am facut tot ce am putut pentru a bloca procesul de santaj care producea armata de agenti ascunsi ai puterii. In audienta obtinuta la prefectul judetului Neamt in aprilie 1990 i-am cerut sa verifice macar daca lista noastra electorala (PNT Neamt si Dialog Piatra Neamt) contine agenti si informatori. Domnul Buruiana mi-a declarat ca nu are nici o cale de acces la SRI- Neamt- care depindea exclusiv de Ion Iliescu ! Iata in ce cadru au avut loc "alegerile" din 1990, pe care le-am denuntat la 5 mai, retragindu-ma de pe lista, ca protest si semnal de alarma. (In treacat fie spus, aparitia etichetei SRI a fost tot o diversiune contextuala : evenimentele provocate la Tirgu Mures aveau menirea de a se depasi "nationalist" protestul anti-securist si a relegitima tacit vechea institutie). Am incerca sa explic liderilor opozitiei din Bucuresti efectele catastrofale ale pastrarii in umbra a agentilor securitatii, faptul ca de aici se trag: campania de zvonuri, intoxicarile organizatorice, provocarile de strada si in final raminerea la putere a Securitatii. Am fost ocultat sistematic, ceea ce m-a dus atunci la revolta si disperare. Azi cred ca unul din motivele marii erori de apreciere care a contribuit la relegitimarea comunistilor a fost neintelegerea oportunitatii stringente a demascarii informatorilor, faptul ca liderii partidelor istorice au fost mai interesati de problematica riscurilor si psihologiei dezvaluirilor despre 1960 decit de dezarmarea securitatii in 1990. 2 Problema inoportunitatii Faptul ca o interventie (mai ales una politica) se face intr-un anume context si cu un anume scop este admis atit de teoreticienii pragmatismului politic cit si de moralistii care condamna "oportunismul" cras, masacat cu siretenie si ipocrizie. Mult mai putin denuntat este insa "inoportunismul": practicarea unui sir de interventii care vizeaza anumite scopuri, dar produc efecte nefaste in alte directii- datorita neintelegerii contextului in care se actioneaza. Probabil ca inoportunismul e mai putin criticat pentru ca e deseori marca unei neglijente, unei cecitati egocentrice, unei superficialitati, unei neracordari la realitate si nu al unei intentii sirete–cum se intimpla in cazul oportunismului. E mult mai greu de judecat de altfel daca o interventie este inoportuna decit oportunista, caci e vorba de un rationament global, sistemic, extensiv, relativ, greu de incadrat in limite analitice. Asta nu inseamna insa ca nu exista inoportunism (nesimtire fata de context) si ca el nu poate avea consecinte grave. 3 Alte exemple Voi aminti aici, doar citeva exemple, pe linga cazul cu lista informatorilor : - interventiile unor dizidenti (Doina Cornea, etc.) contra manifestatiilor din 26 decembrie 1990- care semnalau confiscarea revolutiei; - publicarea de catre Romania Libera a materialelor de compromitere a lui Mazilu- a doua zi dupa ce acesta sustinuse curentul anti-comunist radical, ciocnindu-se pe tanc cu ramura Ion Iliescu; - atitudinea extraordinar de pasiva a dizidentilor chemati pentru decor in primul FSN, pasivitate care, find televizata, a contribuit la mentinerea romanilor in intoxicare ideologica; - reactia extrem de moale a politicienilor in fata primelor provocari si represiuni neocomuniste si constituirii contestatiei civile (12 ianuarie, 28 ianuarie, 18 februarie, etc), constituirea CFSN reprezentind de fapt o tradare politicianista a manifestatiilor anti FSN; - pozitionarea prudenta a "personalitatilor" fata de mitingul din Piata Universitatii care chema la continuarea revolutiei; mai rau, publicarea inoportuna a unor interventii banale dar extrem de nocive in contextul acela (interviul luat lui Iliescu de domnul Manolescu, dilemele lui Plesu, inertia lui Caramitru, glumele lui Dinescu, etc.) - atitudinea "anti-partide" a liderilor din Piata Universitatii, care chiar aparent motivata, a fost nefasta in acel context; - preocuparea (altfel legitima) a multoa pentru "meserie" si oroarea de politica , care i-a facut pe intelectualii din Romania sa nu participe cum ar fi trebuit la lupta de eliberare din 1990; - recunoasterea "alegerilor" din 1990, care ar fi trebuit contestata INAINTE si nu dupa, observindu-se conditile inacceptabile in care urmau a avea loc; - doctrina "fara violenta"- propagata intr-un context in care nu putea insemna decit "fara revolutie" si chiar "fara schimbare"; - practicarea luptelor politice intestine in partidele istorice si intre ele intr-un moment in care era necesara unitatea in fata enormului bloc securi-comunist; - complacerea intr-o atitudine politica meschina; liderii unor formatiuni foarte slabe au evitat atragerea oamenilor de valoare, pentru a nu risca rasturnarea lor din pozitii de noii veniti; - ne-constituirea Aliantei Civice in primavara lui 1990 (cind era strict necesara) si constituirea ei intr-un context in care a slabit eficacitatea rezistentei politice; - moda post-nationalismului modernist in care s-a inscris opozantura subtire de la Bucuresti si lasarea doctrinei nationale in miinile Vadimilor de serviciu; - concentrarea atentiei pe lupta cu comunismul (ca teorie si practica economica) si nu cu comunistii (ca mafioti de culoare politica arbitrara, distrugatori ai Romaniei si inca activi); - alianta cu PD-ul lui Roman si neglijarea idealurilor din Piata Universitatii- care au facut ca intre 1996 si 2000 Conventia sa compromita ideea de regenerare politica - indiferenta pentru propunerile de improprietarire de tip Cojocaru- desi alternativa si mai noociva era inavutirea exclusiva a mafiei la putere care si-a consolidat astfel pozitia; cultivarea unei liberalism inoportunist –total indiferent la faptul ca facea jocul noilor Tovarasi patroni - profesarea unui dispret rau mascat pentru "prostimea" din Romania, infundata in turpitudini, confuzii si nevoi meschine (tare comuniste), inacapabila sa inteleaga lumina brusca de la apus si care trebuia deci "emancipata civic"; agresat astfel de noii educatori de "om nou occidenal" subiectii experimentului comunist au preferat vechii pedagogi- cu care macar aveau un limbaj si un trecut comun; - teoria lipsei de valoare a economiei romanesti, profesata intr-un context in care doar mafia interna era interesata de devalorizare; - prioritatea condamnarii holocaustului context in care : lupta anti-fascista si vinatoarea de nazisti si antisemiti a avut loc in Romania si a produs rezultate atroce; procesul comunismului nu a avut loc si e nedorit chiar de cei care ne obliga la a relua analiza holocaustului; candidatii la postul de justitiari anti-nazisti sunt vechii criminali comunisti necondamnati inca; - etc., etc., etc. 4 O carenta epistemologica Un caz simptomatic de zbucium inoportunist este cel al domnului Paler. L-am observat fascinat intervenind inoportun in multe imprejurari , inselindu-se in interpretarea contextului zilei, dindu-si seama apoi de eroare , explicind apoi cu sinceritate cum a gresit, regretind, repornind ciclul eroare- autocritica sub impulsul dorintei indiscutabile de a face bine. Cum se explica acest fenomen la un analist atit de rafinat? Poate tocmai datorita profunzimii analitice care nu lasa timp la intelegere prin participare. Timpul necesar analizei si redactarii concluziilor te scoate din sistemul in care ar trebuie sa fii prezent ca sa observi oportun. De la sindromul scriitorilor care nu mai au timp sa-i citeasca pe altii la cel al analistilor care nu mai au timp sa traiasca ce vor sa explice si influenteze. Pentru a observa si intelege o eroare de oportunitate trebuie sa traim cufundati in sistemul in care ea se petrece, sa urmarim zi de zi evolutia metabolismului politic in care un eveniment capata sens complet. "Analistii" politici scriu deseori eseuri izolind un micro-fenomen intr-o eprubeta arbitrara. Multi nici nu cunosc bine lumea despre care scriu, nu o observa dinauntru ei, nu o traiesc continuu incit sa sesizeze contextul unei interventii; ei combina niste informatii conform unor mestesuguri metodologice si cu sprijinul unei comunitati de confrati validanti. Ce sa mai vorbim de analistii post-factum care cred ca pot izola un fir din impletitura vie a istoriei. Dezlipita de context si de combinatia de filtre problematice ce formeaza o analiza globala, opinia si actiunea politica este arbitrara si la fel e si interpretarea ei. Rezultatele sunt penibile si paralizante. Dar ce e de facut? Nu dispunem de o epistemologie a analizei politice incit e loc azi pentru orice fel de speculatii, daca sunt sprijinite de o validare la moda Semnalez deci cit de profunda e problema (in)oportunitatii interventiei politice. Perplexitatea din planul analitic produce confuzie in plan practic. Cele mai justificate si luminate interventii risca vicii de inoportunitate fara a fi de loc evident un antitot. Poate ca e bine macar sa fim constienti de existenta acestei ambiguitati, care ne face sa ne contrazicem fara a putea preciza de ce. 5 Un alt caz : moda autocriticii nationale Voi termina cu un exemplu in acest sens (pot da insa foarte multe). Am urmarit cu interes o seama de interventii ale domnului Portocala pe tema fuduliei romanilor, impresiei lor ca sunt centrul pamintului, capacitatii lor de a se vedea in culori pozitive de a nu-si observa viciiile si racilele, tendintei lor de a da vina pe altii, complexului golas, vulgar si steril de superioritate, etc. Nu voi discuta aici observatia in sine (sunt in linii mari de acord cu ea) ci voi formula indoieli privind oportunitatea AZI a unei campanii de punere in discutie a mindriei romanesti. Precizez din start ca simt preocuparea domnului Portocala pentru a stimula o renastere, o emanciapare a cetateanului roman, ca nu ma indoiesc ca interventia dumnealui vine din iubire si responsabiliatate – deci nu fac aici un proces de intentie; dimpotriva, tocmai pentru ca ii apreciez intentia constructiva e o buna ocazie sa pun problema inoportunitatii. Punctul meu de vedere este insa ca nu e oportuna autocritica nationala azi, cind traim o incercare (nu neaparat orchestrata constient) de a reduce increderea romanilor in ei insisi, in sensurile, valorile, credintele, obiceiurile, bucuriile lor. Eu nu am simtit acasa riscul exaltarii excesive a orgoliului personal sau colectiv, ci invers, pericolul unei distrugeri grave a increderii in sine si in cei din jur. Cei care lupta cu complexele de superioritate romanesti (care sunt deseori o ascundere a slabiciunii) trebuie sa fie atenti la pericolul complementar al complexului de inferioritate, mult mai nociv. In fata unui copil complexat si timid prefer sa cultiv un plus de orgoliu, pina se echilibreaza. Asta ar insemna dupa mine a evita inoportunitati. Nu cred deci ca intelectualii romani trebuie sa continue a denunta acum slabiciunile si tarele romanesti (mai ales ca e de vazut daca nu le gasim si la alte neamuri unde efectele sunt diferite din cauza contextului diferit). Autocritica nationala e o abordare prea subtila pentru pacientii vizati. Nu e o medicatie oportuna pentru un popor pe cale de dezintegrare, poate de disparitie. Ar trebui menajat romanul de azi MACAR DE MILA, caci eu nu cred ca nea' X , cu toate tarele lui, e cauza situatiei tragice a Romaniei. E ceva in neregula, ceva inoportun in invitatia spre o autoevaluare critica, desi argumentele logice sint valide. Nu ma refer numai la interesele capusei dinauntru (care vrea evident sa-si convinga detinutii ca nu valoreaza mare lucru si trebuie sa se aseze cuminti la jug). Ci si la interese de afara. Nu inteleg de ce cinta analistii democratoizi de la Bucuresti aria absurda cu bunele intentii a oricarui factor strain care actioneaza in Romania (sora simetrica a ariilor din 1990 de tipul "Nu ne vindem tara!") . Daca oamenii dintr-un sat A si- ar putea impune un primar "prieten" in alt sat B cu care fac comert, ar putea obtine marfa din satul B pe preturi mai bune decit normal, nu? Ar putea impiedica initiative luate de satul B care sa fie in defavoarea satului A in competitia de pe piata. Ce e asa de greu de inteles in ideea ca fiecare comunitate trebuie sa-si apere o autonomie, sa evite a fi condusa de agenti ai unei alte comunitati? De la a nu uri pe altii si a vrea sa cooperezi reciproc avantajos la a teoretiza supunerea neconditionata in numele inferioritatii asumate cu « luciditate » e o cale de nestrabatut, pentru mine. Nu e greu de observat in istorie sirul interminabil de cazuri in care o mafie locala se inteleage cu un partener extern pentru explotarea in comun a unei populatii. Garanteaza cineva fara dovezi si fara masuri atente ca intrarea Romaniei in Europa si satelizarea la SUA nu va avea nuante de neocolonialism si efecte nocive? Gasesc deci ciudate declaratile de iubire si incredere oarba pro-occidentala (facute si de vechii amanti raspopiti ai URSS ….) In acest context imi pare inoportuna o campanie de devalorizare a romanilor si a proprietatilor lor. 6 Un alt exemplu: devalorizarea diplomelor Aceste abordari umile sunt inoportune nu numai din punct de vedere al psihologiei populatiei- ci si pentru ca vor avea efecte concrete pe piata valorilor mondiale, pe care noi trebuie sa ne cotam cit mai sus, nu invers ! Acceptam prea usor ca romanii sunt mai putin pregatiti, mai putin eficaci, mai putini fiabili decit altii. Ne consideram judecatori obiectivi acolo unde ar trebui sa pledam ca avocati. Dau aici doar un exemplu. Dupa 1989, multi dintre noi am aterizat in occident incercind sa ne continauam profesia pentru a ne asigura existenta. Ne-am ciocnit de problema echivalarii studiilor. Canadienii mi-au acordat de exemplu (oficial, pentru a mi se stabili salariul in invatamint) 2 ani pentru cei 5 ani de facultate de matematica si 3 ani pentru ceialalti 5 ani de Electronica si Telecomunicatii. In felul acesta nu obtineam nici macar nivelul de "bachelor" (dat aici in matematica dupa 3 ani de facultate si la Electronica dupa patru). In realitate insa, cei 5 ani de facultate facuta in Romania echivalau cu un "master" obtinut aici, ceea ce mi-am putut da seama de-a lungul doctoratului (dedicat tocmai studiului educatiei) si a muncii in diverse colective de cercetare. Am constatat mai curind ca situatia era inversa, nivelul studierii matematicii de exemplu fiind aici inferior scolii matematice de la Bucuresti ! (Semnalez in treacat in acest context nemultumirea mea in fata tendintelor de adoptare oarba a unor modele educationale inferioare, in numele modernizarii Romaniei) Am incercat sa provoc o discutie oficiala pe tema modului in care ni se stabilesc echivalentele pentru studii. Mi s-a vorbit de conventii intre state dar era evident ca interesul canadienilor « vechi » era sa ne coteze minim pentru a putea fi platiti in consecinta si folositi mai eficace (ieftin) pe perioada de insertie. Dar interesul romanilor? Ne-am fi putut astepta ca la Bucuresti sa se duca o politica de aparare a valorii diplomelor romanesti, mai ales ca nu se intrezareau interese contrare. Ei bine, nu! In cadrul miscarii pentru devalorizarea multilaterala a tot ce e romanesc (de la bani la inteligenta) guvernul de la Bucuresti, obedient, a introdus conceptul perfid de an suplimentar de "master", care se face dupa cei 5 ani de facultate, validind subtil teza ca studiile nostre NU fusesera "master" nici inainte. Este o timpenie si o nedreptate. Nimic nu impiedica guvernul sa ia masuri pentru a armoniza organizarea celor 5 ani de facultate incit sa corespunda formal unui "master" din vest si sa ceara apoi recunoasterea lui. Daca nu a fost asa, e probabil pentru ca e mai comod, "modern" si profitabil sa te conformezi grilei unor interese externe. Iar romanii pagubiti, in loc sa protesteze , au tacut, validind tacit lipsa de valoare a studiilor lor si descurcindu-se fiecare cum a putut. Exemplele pot continua la nesfirsit. In acest context , eu sustin inoportunitatea curei de modestie la care suntem indemnati. 7 Sinteza problemei Imi vine greu sa-mi fac intelese intuitiile prezentate in acest text atita timp cit in plan conceptual nu se produce o clarificare privind problema (in)oportunitatii actului politic si mai in adinc, a functionarii unei epistemologii a politicii care sa permita abodarea ei riguroasa. Ioan Rosca , Montreal, 22 octombrie 2003