Setea de absolut: fereastra sau capcana? Reactionez la urmatorul fragment dintr-un mesaj recent al domnului Vornicu: "Vezi matale, de aceea au fost existentialistii formidabili, au creat aceste personaje pentru a induce in intelectualii vremii dinamism. Legionarismul, fascismul, nazismul, bolshevismul sint expresia acestei stari. Noii intelectuali, in marea lor majoritate originari de la tara, traiau intr-o capcana intelectuala, nu stiau sa iasa din chingiile in care erau prinsi, nu stiau sa iasa din proiectul imaginar. Aceste miscari politice generatoare de totalitarism au fost expresia acestei stari psihice, a fost o reactie disperata, de multe ori violenta." Aceste observatii ma incita. Ca fost existentialist, incomplet vindecat, pot marturisi pertinenta lor pe propria piele. Pentru un om ca mine fondul zbuciumului politic este cautarea unui sens individual intr-un sens colectiv. Unui adevar consistent , unui frumos, unui bine care sa reziste cit mai mult la oxidarea relativitatii. Tentatie care produce tensiune psihica dar a carui cauze nu sint psihice (in sens banal) ci spirituale (in sens elevat). Plotin semnala ca un mistic este insetat de UNU , de sinteza , de absolut si ca-si poate satisface aceasta sete doar in citeva momente de gratie, prin intuitie globalizatoare si nu prin analiza meticuloasa. O minte cladita prin/pe/din intuitie mistica, prin emotie spirituala, nu va functiona la fel cu una analitico- stiintifica. Un om implicat poate incremeni in proiectul cautarii sale, asa cum semnala -critic- si Liiceanu intr-un volum. El nu va sti sa se elibereze de setea sa de DINCOLO DE CE SE VEDE AZI, pentru ca nici nu vrea asta. In clipa in care ar face-o, si-ar topi coloana vertebrala, si-ar stinge rezervoarele de vitalitate. Eu nu stiu daca pasiunea nelimitata e o capcana sau o fereastra spre mai sus. Daca realismul (scepticismul) sint eliberari sau infringeri. Nu cred ca se pune problema daca un mod de fi e cel corect . Nu stiu daca trairea acuta a nelinistii sensului, cautarea cu orice pret a iesirii din labirintul ordinarului este o elucubratie nociva sau o intuitie superioara. Sint un mistic sceptic, deci chinuit si incorent. Dar un mistic existential PUR nu are de ce gindi in termenii unui realist, unui materialist, unui pragmatic. Asadar, va propun sa nu analizam un "extremist" cu criteriile de valoare ale altor tipuri de personalitate, considerate la un moment dat "corecte" . Un pragamatic si un idealist isi vor denunta reciproc "ratarea" (eroarea , capcana etc) exact cind celalalt se implineste, in concordanta cu propriile criterii. E bine ca e asa, ca sintem atit de variati pe dinauntru. Cred ca ar trebui sa fim atenti ca tumoarea uniformizarii ( raspindita din motive pragmatice, comunicationale sau ideologice) sa nu distruga gradina - atit de variata in forme- a destinelor si existentialitatilor noastre. Ar trebui sa ne toleram in adincime , sa percepem legitimitatea celorlalte moduri de a fiinta, sa ne bucuram pina si de existenta celui cu care ne infruntam in idei. Va fi trist cind nu-l vom mai intilni, cind ne vom disipa in consens. Cu atit mai mult e pacat sa intretinem o discutie artagoasa (domnii Vornicu si Culcer au dat un exemplu) cu cineva cu care impartasim obiective (valori, pasiuni). Ne-am putea tolera deosebirile care vin din personalitati diferite, uneori disonante. Altfel, cum am putea face ceva impreuna? Acum citiva ani am scris pe Internet un mesaj , ca reactie la corul ciudat stirnit de moartea lui Emil Cioran. Am condamnat pe atunci interpretarea lui prin prisma unui pozitivism care-l falsifica, condescendenta unor laude care in fond ii negau legitimitatea. Ma iritase si filmul facut de Liiceanu in dialog cu Cioran la Paris, un exemplu (zic eu) de pseudo- intilnire. Azi, parca as vedea in acele politeturi si un act bine venit de toleranta. Cu grija de a nu fi ipocriti, ne putem incuraja un pic unul pe altul. Ioan Rosca, Montreal 17 iulie 2002