Setea de absolut: fereastra sau capcana? 
 
Reactionez la urmatorul fragment dintr-un mesaj recent al 
domnului Vornicu: 
 
 
"Vezi matale, de aceea au fost existentialistii formidabili, 
au creat aceste personaje pentru a induce in intelectualii 
vremii dinamism. Legionarismul, fascismul, nazismul, bolshevismul 
sint expresia acestei stari. Noii intelectuali, in marea lor 
majoritate originari de la tara, traiau intr-o capcana intelectuala, 
nu stiau sa iasa din chingiile in care erau prinsi, nu stiau 
sa iasa din proiectul imaginar. 
 
Aceste miscari politice generatoare de totalitarism au fost 
expresia acestei stari psihice, a fost o reactie disperata, 
de multe ori violenta." 
 
Aceste observatii ma incita. Ca fost existentialist, 
incomplet vindecat, pot marturisi pertinenta lor pe propria piele.
Pentru un om ca mine fondul zbuciumului politic este cautarea unui
 sens individual intr-un sens colectiv. 
Unui adevar consistent , unui frumos, unui bine care sa 
reziste cit mai mult la oxidarea relativitatii. Tentatie care produce
tensiune psihica dar a carui cauze nu sint psihice (in sens banal)
 ci spirituale (in sens elevat). 
Plotin semnala ca un mistic este insetat de UNU , de sinteza , de absolut si 
ca-si poate satisface aceasta sete doar in citeva momente de gratie, prin 
intuitie globalizatoare si nu prin analiza meticuloasa. O minte cladita 
prin/pe/din intuitie mistica, prin emotie spirituala, nu va functiona
 la fel cu una analitico- stiintifica. Un om implicat poate incremeni in 
proiectul cautarii sale, asa cum semnala -critic- si Liiceanu intr-un 
volum. El nu va sti sa se elibereze de setea sa de DINCOLO DE CE SE 
VEDE AZI, pentru ca nici nu vrea asta. In clipa in care ar face-o, si-ar
 topi coloana vertebrala, si-ar stinge rezervoarele de vitalitate. 
Eu nu stiu daca pasiunea nelimitata e o capcana sau o fereastra spre mai sus. 
Daca realismul (scepticismul) sint eliberari sau infringeri. 

Nu cred ca se pune problema daca un mod de fi e cel corect . Nu stiu daca 
trairea acuta a nelinistii sensului, cautarea cu orice pret a iesirii din 
labirintul ordinarului este o elucubratie nociva sau o intuitie superioara. Sint un 
mistic sceptic, deci chinuit si incorent. Dar un mistic existential PUR nu 
are de ce gindi in termenii unui realist, unui materialist, unui pragmatic. 
Asadar, va propun sa nu analizam un "extremist" cu criteriile de valoare ale 
altor tipuri de personalitate, considerate la un moment dat "corecte" . Un 
pragamatic si un idealist isi vor denunta reciproc "ratarea" (eroarea , capcana 
etc) exact cind celalalt se implineste, in concordanta cu propriile criterii. 
E bine ca e asa, ca sintem atit de variati pe dinauntru. 

Cred ca ar trebui sa fim atenti ca tumoarea uniformizarii ( raspindita din motive 
pragmatice, comunicationale sau ideologice) sa nu distruga gradina - atit de variata in 
forme- a destinelor si existentialitatilor noastre. Ar trebui sa ne toleram in 
adincime , sa percepem legitimitatea celorlalte moduri de a fiinta, sa ne 
bucuram pina si de existenta celui cu care ne infruntam in idei. Va fi trist 
cind nu-l vom mai intilni, cind ne vom disipa in consens. 
Cu atit mai mult e pacat sa intretinem o discutie artagoasa (domnii Vornicu 
si Culcer au dat un exemplu) cu cineva cu care impartasim obiective (valori, 
pasiuni). Ne-am putea tolera deosebirile care vin din personalitati diferite, 
uneori disonante. Altfel, cum am putea face ceva impreuna? 
Acum citiva ani am scris pe Internet un mesaj , ca reactie la corul ciudat 
stirnit de moartea lui Emil Cioran. Am condamnat pe atunci interpretarea lui 
prin prisma unui pozitivism care-l falsifica, condescendenta unor laude care in 
fond ii negau legitimitatea. Ma iritase si filmul facut de Liiceanu in dialog 
cu Cioran la Paris, un exemplu (zic eu) de pseudo- intilnire. Azi, parca as 
vedea in acele politeturi si un act bine venit de toleranta. 

Cu grija de a nu fi ipocriti, ne putem incuraja un pic unul pe altul. 
 
Ioan Rosca, Montreal 17 iulie 2002