[Pina se face liniste...]  

1 Nu stiu cit de raspinditi sint oamenii locuiti de mai multe euri. Poate ca e normal ca alegerile la care sintem obligati in viata sa ne despice traseul existential, generind anumite ramificatii. Dar ca aceste sfisieri sa constituie filoane in toata regula, sa produca un fel de stereo- fiintare, e probabil mai rar. Nu degeaba dedublarea e plasata undeva in zona patologiilor.

Eu am avut parte de aceasta despicare. Am tiriit in acelasi mine citeva personaje care s-au sfisiat pentru ca au rosturi contradictorii si tot mai dificil de conciliat. Unul din ele e insetat de sens, avid de cunoastere esentiala, incapabil sa traiasca fara lumina unei credinte, fara polarizarea unei ierarhii de valori, fara un vector spre adincimea fiintarii, fara emotie si speranta, fara iubire, fara frumusete. Isi asuma patetic conditia umana. Altul doreste adevarul si prefera luciditatea. Nu vrea sa fie mintit si mai ales sa se minta, nu vrea sa se supuna miturilor, nu vrea sa se mingiie cu nici o iluzie. E sceptic, nihilist, simte ca totul e zdarnicie. E nemultumit de conditia umana. Ar vrea sa urle, sa se racoreasca, sa se sinucida. I-e sila de elucubratiile si de pretentiile spiritualitatii. E revoltat, furios, refractar fata de apelurile la vis. Al treilea e senzual, calm si simplu. E armonios si bucuros ca exista. Rezoneaza adinc cu mineralitatea, vegetalitatea si animalitatea. Se simte mai intii corp fizic si doar dupa aceea animal si om. Prefera natura societatii. Prefera susurul unui izvor, oricarei cuvintari. Prefera parfumurile, gusturile, ritmurile- cuvintelor si chiar muzicii ! Ar vrea sa fie calugar sau taran, ii este dor de codru si chiar de coasa si hora. O pajiste insorita ii produce fericiri inegalabile dar si doruri frustrante. Nu-i place trepidatia si modernitatea. Nu are respect ci tandrete fata de oameni. Nu crede dar nici nu e iritat de credinte. Are umor. Cel de al patrulea tovaras de calatorie e rezultatul presiunilor exterioare, al obligatiei de a ma incadra in societate. A fost creat de rol in timp ce ceilalti au venit dinauntru. A fost la inceput o masca dar si-a lasat tot mai tare amprenta asupra chipului acoperit. E reprezentantul meu in lume, in majoritatea imprejurarilor anodine. Da dovada de anumite dexteritati. A obtinut oarecari succese profesionale, a cistigat concursuri, a conceput lucrari. E inginer, matematician, informatician, pedagog. Are capacitate de analiza, de sinteza, de efort si concentrare. Citiga bani si-mi intretine familia. Imi aduce frustrari dar si binevenite diversiuni.

2 La o prima vedere o astfel de compozitie pare avantajoasa. Poti trece alternant de la un eu la altul. Poti face combinatii exotice. Poti alege chiar intre bazele alegerilor tale. Am crezut si eu ca nu e grav, cind a trebuit sa consemnez aceasta multiplicitate de care nu mai puteam scapa.

Adolescent, situatia ma excita chiar. Era interesant. Eram complex. Aveam o bogata plaja de alegeri. Nu eram de vina pentru aceasta poli-reflectare a lumii caci nu faceam decit sa reactionez la conditia ei plurala si ambigua. Poate e intr-adevar o solutie valabila teoretic (filosofic). Aveam sa aflu insa ca nu e si viabila biologic...

Am inceput sa obosesc. Ma distrugeam fara nici o compensatie si fara un scop sau sfirsit detectabil. In plus, jocul isi pierduse ineditul, savoarea, candoarea. Onestitatea ma obliga sa nu-l continui si dupa pierderea inocentei. Trebuia sa aleg,nu puteam sa aleg, stiam ca nu voi putea probabil alege...

Tot mai des actiunile unuia dintre personaje erau intrerupte, anulate, ridiculizate de interventia intempestiva a altuia. Ma darimam pe mine insumi in mod continuu. Aflam pe propria piele ca omul nu e facut pentru astfel de gestiune a eului. Trebuie sa-si aleaga un ax, oricare alegere e mai buna decit aminarea ei la infinit. Avem nevoie de un rol, de un miez, de un crez, de o polarizare, de o inertie -pentru a inainta cu un efort rezonabil. Cei care reusesc "sa se schimbe" periodic, fiind coerenti macar pe etape, mai pot totusi inainta. Criza de perplexitate incepe atunci cind eurile se manifesta simultan ! Atunci esti pur si simplu blocat si viata devine un calvar. Arbitrarul e anticamera la paralizie. 3 In textul "Scurtcircuit biografic" am aratat cum am ajuns la momentul cind eul meu constructiv (in cautare de sens, credinta, bine si frumusete) a preluat ferm conducerea debusolatei mele barci. M-a ajutat situatia clara creata de comunisti in Romania. Am simtit ca am datorii, ca exista rau, ca exista obligatii, ca trebuie sa ma arunc in viltoarea incercarii de revolutie pentru ca credeam in rostul ei. Am simtit iubire, admiratie, camaraderie fata de unii dar si furie pentru injustitie si ura pentru nedrepti. Pe scurt m-am simtit purtat de o unda pe care o asteptam si careia m-am cedat cu nesperata hotarire. Eram mai mult decit disponibil, eram convins de justetea cauzei, avid dupa confirmarea sperantei, indragostit de intilnirea cu cautarile celorlalti.

Miracolul infloririi unor certitudini (ca securicomunistii au fost criminali, ca sint periculosi si ca trebuie rasturnati) unor solidaritati (rezonanta cu ceilalti anti-comunisti) si unor disponibilitati ( contributia la restabilirea adevarului si reabilitarea ideii de justitie) imi rezolvase problema interna. Nihilistul, mineralul si pragmaticul tacusera si lasasera loc idealistului. Asta mi-a adus energie si coerenta. A durat citiva ani.

4 Nu stiu care este rolul dezamagirilor in stingerea acestui elan. Poate ca nu e decit o coincidenta si caderea de la putere a idealistului din mine e un fenomen firesc legat de versatilitatea iremediabila a guvernarii mele interioare. Tinuti sub papuc un timp neobisnuit de lung, ceilalti "eu" ar fi rabufnit oricum, chiar daca criza idealistului nu le-ar fi usuarat sarcina ? Nu pot decit specula pe acest subiect.

Nu-mi dau seama ce s-ar fi intimplat daca evenimentele din Romania ar fi evoluat diferit, daca ele nu ar fi pledat cu atita expresivitate impotriva oricaror iluzii. Nobletea, solidaritatea, justitia, empatia, adevarul, sensul,binele... Am primit infirmari direct proportionale cu miza sperantelor pe care mi le-am permis, la care m-am complacut, carora m-am supus, din care m-am hranit. Stiu ca nu s-a intimplat nimic deosebit- la scara istorica. Doar o rebela incapatinare, spaima de a luneca in vid, sau o intuitie paradoxala ii impinge pe oameni sa mentina modelul unui urcus pe o scara valorica - in ciuda tuturor dezmintirilor. Se joaca cam aceeasi scena de mult, asa ca n-ar fi trebuit sa resimt atit de dureros noile confirmari (infirmari...). Dar iata ca lectiile de zadarnicie au cu totul alta forta cind sint traite.

In orice caz demonstratia post-decembrista a fost impresionanta. Rind pe rind ideile in care s-a investit sens au fost devalorizate necrutator, iluzoriul lor "demascat" fara mila. Cei Rai erau rasplatiti proportional cu lipsa scupulelor. Crima devenea acceptabila daca atingea masa critica. Cei ce se jertfisera pentru a apara principii erau uitati sau chiar batjocoriti tocmai de catre cei care ar fi trebuit sa le valideaze jerfele, pretuindu-le. Se murise degeaba, se rezistase degeaba, se suferise degeaba. Memorialul durerii era o demonstratie privind zadarnicia si chiar nocivitatea iluziilor. Calaii se metamorfozasera in ciubucari. Frica in nesimtire. Temnita in bilci. Peste drama se asternea derizoriul. Era tot mai greu exaltarii sa nascoceasca argumente. N-am putut sa fac abstractie de realitate si sa intretin mituri neimpartasite si neconfirmate. Simteam tot mai tare ca insistind dincolo de un anume prag - incep sa falsez. Nu vorbesc decit in numele meu. Poate ca pentru ceilalti, cu alte structuri, implicatiile au fost diferite. Unii au mers si merg inainte din inertia pe care-o le-o da unitatea interna. Oameni ca Doina Cornea, Corneliu Coposu sau Ticu Dumitrescu nu se fring din cauza dezamagirilor, a contra-argumentelor, a insingurarii. Dimpotriva, isi intaresc credinta in ceea ce cred - vazind ca resista la ispita renuntarii. Raminerea in credinta lor, devenita sens, compenseaza neajunsurile.

Nu aceasta a fost insa postura mea. Deseori ma simtem stinjenit in compania idealistilor autentici, pe care oscilam intre a-i iubi, contesata si invidia. Am fost un intrus in tabara credinciosilor si am stiut asta, dar am sperat tot timpul ca voi sfirsi prin a ma converti. Ma aruncasem in cautarea unei credinte si nu ca o consecinta a ei. Am sperat sa gasesc sens - caci ii intuisem posibilitatea. Intuitia mi-a fost infirmata. Nu l-am gasit. Nu stiu daca cineva a inteles ce mi se intimpla. Ce-oi fi inteles si eu din dramele tovarasilor mei...

5 Jurasem (la 22 decembrie) sa nu ma mai ocup de interesele si framintarile mele. Am profitat atunci de momentul rar de certitudine de care am avut parte si am dat mandat idealistului sa ma conduca, in numele responsabilitatii, datoriei si mai ales a sperantei intr-o semnificare colectiva (devenise evident ca singur voi rataci nedefinit).

Mi-am respectat cuvintul sapte ani.

Rezultatul e o catastrofa multilaterala. Mi-am pierdut mica agoniseala. Mi-am compromis cariera profesionala, intrerupta in virf de potential. Mi-am pierdut tara si radacinile. Am pierdut timpul. Am intarcat de la senzualitate, intrerupind romanta mea cu poienile, izvoarele, vintul, cerul si brazii. Mi-am pierdut prietenii si chiar simtul prieteniei. Mi-am pierdut iluziile. Am pierdut probabil ultima batalie pentru sens.

Toate acestea s-au consumat pe indelete. Mi-a trebuit mult timp ca sa sa sesizez, sa recunosc si sa consemnez amploarea catastrofei. Desi in mai 1990 am sesizat pericolul, desi in septembrie 1992 am ales exilul, de-abia la 17 noiembrie 1996 am fost capabil sa formulez sentinta : infringere pe toata linia !

Cum de m-am complacut intr-o agonie atit de indelungata ? Nu degeaba s-a spus ca speranta poate fi raul cel mai distrugator. Speranta in Revolutie (care s-a stins dupa citeva luni) sau credinta in victoria justitiei si a solidaritatii (care a fost si ea temperata in citiva ani) nu m-ar fi mentinut totusi atita timp in transee ridiculizate de estomparea liniei frontului. Dar mai era speranta intr-un rost al incapatinarii intru adevar, bine si justitie. Ea m-a consumat cu o savanta doza : nici nu m-a eliberat la timp, nici nu a ramas cu mine. Nu m-a parasit (surpindu-ma moral) decit dupa ce ma impinsese sa ma surp practic...

Cu atit mai curioasa a fost rezistenta sperantei mele, cu cit nu a fost o speranta plenara ci chinuita, plina de indoieli, lipsita de certitudini, bintuita de presentimente. Inca din vara anului 1990 eurile mele puse in carantina au inceput sa miriie, sa se revolte, profitind de loviturile pe care idealistul le primea peste bot. Senzualul miriia ca nu e dus in padure. Pragmaticul constata falimentul financiar si deraierea profesionala. Nihilistul isi scotea coltii.

I-am redus la tacere. Incredibil cit de eficace era constiinta ca nu-mi apartin, ca am un rost exterior mie, o datorie. De cite ori incepeau incercarile de rascoala, imi fixam in minte suferintele detinutilor politici si trupurile celor cazuti in decembrie. Si ma recentram. Am scris in acea perioada doar unul sau doua din seria obisnuitelor mele izbucniri despre zadarnicie, am citit doar citeva carti, nu am fost nici o zi in padure, nu am fost nici o zi la servici. In schimb am scris nenumarate articole la dictarea unei constiinte care ma vizita si pe care o intimpinam cu mirare si bucurie. Am participat la nenumarate adunari jucind un rol de obsedat care nu m-a mirat decit pe mine. Am facut politica... M-am plins, m-am agitat, m-am expus, m-am consumat, m-am oferit, m-am exhibat, m-am suparat, m-am agatat, am asteptat... Nu am facut nimic.

Am inteles rind pe rind : ca nu ma vrea "puterea" -cu placere, ca nu ma vrea "poporul"-cu compasiune, ca nu ma vrea "opozitia"-cu revolta, ca nu ma vrea "intelectualitatea progresista" - cu iritare, ca nu ma vor detinutii politici- cu amaraciune, ca nu ma vor tovarasii din Neamt- cu mirare, ca nu ma vrea nimeni -cu stupefactie, ca ma vreau doar eu - sugestionindu-ma ca ar trebui sa ma vrea si altii. Cred ca l-am inteles pe Nemes suficent ca sa nu-l pot uita sau contrazice vreo-data.

Am mai inteles ca nu mai reprezint pe nimeni. Chiar in tabara celor care doreau infruntarea securicomunistilor, ceilalti erau animati de credinte solide si nu riscau sa se poticneasca inainte ca simpatia sa se solidifice intr-un adevarat crez.

Simtind ca nu pot rezista in aceste conditii dar ca nu trebuie sa accept transformarea gardienilor lagarului nostru in patronii lui, mult mai amenintat decit altii de relativizarea adevarului - m-am hotarit sa-mi conserv radicalitatea (si sensul ei) parasind tara. A fost ultima incercare, diperata si ravasitoare, de a ramine fidel unui legamint si unui ideal. De ce? Nu stiu care a fost raportul dintre revolta sincera fata de murdaria care se consuma in Romnia si spaima de a recadea in relativitate morala si neutralitate spirituala.

Mi-era tot mai greu sa justific mandatul idealistului care ma conducea. Pina si alibiul datoriei se estompa, o data cu trecerea anilor si acumularea revelatiilor penibile. Probabil ca am rezistat atit din cauza mizei : nu-mi venea sa recunosc ca am ramas fara idealuri, scopit, fara benzina, fara credinte, fara sperante, inexaltabil, frigid.

De-abia pe 17 noiembrie, putind pune capat doliului fata de ideea revolutiei, simtindu-ma eliberat de datoria de a protesta, realizind ca valurile emanarilor si dezamagirilor nu se vor mai termina, presimtind continuarea derizorie, intelegind ca nu a fost sa fie,ca a murit pina si miza bataliei, am reusit sa ies din aceasta lunga reanimare-coma. L-am ucis pe cel care voia sa se sinucida. Idealistul a murit. Traiasca ceilalti...

6 Asteptasera aceasta clipa. O pregatisera poate. Au tisnit dupa lunga tiranie care-i tistuise "in numele cauzei".

Curatit de agitatia ambitioasa a nazuitorului, spatiul meu interior e mai linistit, mai confortabil, mai gol.

Ma reintilnesc cu nihilistul corosiv. "Revolutia" l-a confirmat. Contactul cu societatea occidentala deasemenea.

M-as reconcilia cu inginerul care ar trebui sa-mi cistige din nou existenta si sa ofere familiei mele un pic de normalitate. Nu l-am tratat niciodata prea amabil. Probabil am fost nedrept.

Sper ca senzualul, dezinhibat, sa renasca, repunindu-ma in contact cu lucrurile, readucindu-mi privilegiul mingierii lor.

Voi cauta un pact intre supravietuitori. Daca nu se poate, mai rad unul dintre protagonisti ! Am de unde alege...

Pina se face liniste...
 

Ioan Rosca
17 decembrie 1996, Montreal