„Urbanism”

Am făcut un tur al ziarelor importante încercînd să public următorul articol:

„Scrisoare deschisă către acei reprezentanţi ai opoziţiei care trădează cauza revoluţiei, acceptînd să colaboreze cu ramura pseudo-reformatoare a ariergărzii comuniste şi să o legitimeze o dată în plus, fără a le păsa că marginalizează şi condamnă la sentinţa de anarhism , pe toţi cei ce şi-au asumat riscurile luptei pentru spargerea zidului de minciuni, ce menţine în captivitate poporul român”.

HUUUUUUOOOOOO!!!!

2 octombrie 1991, Ioan Roşca, inginer-matematician, preşedintele asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ”, fost grevist al foamei în Piaţa Universităţii.

Aşa cum m-am aşteptat, am fost refuzat de toată lumea. Mai mult însă, am fost tratat cu o suspiciune, superioritate şi un dispreţ care mi-au produs această reacţie, de explicaţie şi revoltă.

Există în raporturile dintre indivizi, anumite cîmpuri de presiune. La unii (civilizaţi, delicaţi, cultivaţi, blînzi ), orice tendinţă de agresivitate este stăpînită. În schimb, indivizii lipsiţi de jenă, de scrupulele coexistenţei solidare, de cultură sau de omenie, tendinţele tiranicoase sunt exacerbate, folosind în timpul dialogului la agresarea verbală a celuilalt, la intimidarea lui.

Dialogul cu un astfel de individ este de fapt o confruntare, neplăcută şi nedorită de cel cu bune intenţii, care se pomeneşte asediat psihic şi nu are decît următoarele ieşiri:

- să se facă că nu observă, păstrîndu-şi imperturbabil şi stoic , calmul;

- să răspundă tensiunii provocatoare încărcînd şi el mesajul transmis , cu o presiune de replică.

Pentru mulţi, civilizaţi incurabil, a doua ieşire e o înfrîngere şi doar păstrarea echilibrului – o dovadă de caracter.

Dar pentru agresor?

Dar pentru eventualul public?

Numeroşi foşti deţinuţi politici, relevă că orice manifestare de blândeţe, stîrneşte fiarei dezlănţuite, nu o reacţie de reţinere, ci de întărîtare, că numai contralovitura dură, o mai poate face să renunţe, la vre-un atac sadic şi gratuit.

Pe de altă parte, vedem cu publicaţii ca „România Mare” sau „Europa” au cucerit publicul, nu prin conţinut, ci prin stil, găsind rezonanţă la agresivitatea cvasi-generală, cultivată de comunism oamenilor noi.

Pline de adevăruri spuse cu un simţ, ziarele prodemocratice par oarecum „nesărate” unui astfel de public. „Urbanismul” e o atitudine de pace iar noi suntem în plin război. Acum e nevoie de precizarea duşmanului , şi nu de acoperirea lui cu sintagma „celălalt punct de vedere”.

Acest HUUOO! Trebuie tradus în cuvinte – mi s-a spus. Pentru a ajunge pe limba cui?

Cuvintele au dovedit, în ultimul timp, că au volum, relief, că înţelegerea lor depinde de unghiul din care sunt recepţionate. Acelaşi articol entuziasmează rafinatul şi lasă complet nedumerit cititorul simplu, care-şi va căuta instinctiv, o sursă de mesaje, transmisă în stilul pe care îl agreează.

Ce să facem, aşadar, să aşteptăm efectul curei de emancipare a cititorilor pentru ca, de-abia după aceea, să închegăm o mişcare eficace de împotrivire la noul asalt al primitivismului pus în slujba restauraţiei dictaturii?

Sau să răspundem informaţional, şi pe această lungime de undă, pe care, la ora actuală, recepţionează mulţi români? N-ar trebui să ne dedăm toţi la acest proces vulgarizator. Dar oare, din atîtea publicaţii de opoziţie, nici măcar una nu-ţi poate asuma agresivitatea expresivă a mesajului?

Aş avea eu însumi îndoieli cu privire la oportunitatea unui astfel de demers, dacă n-aş asista în ultimul timp, la efectele dezastruoase ale acestui adevărat concert de „urbanism”, la penibilele situaţii produse de transformarea lui în modă, la păguboasa sa excrescenţă.

Am văzut emisiuni la care Ticăloşii responsabili de actuala situaţie îşi strîngeau mîna cordial cu oponenţii lor. Civilizat, nu? Într-un context normal, adversarii politici îşi dovedesc astfel calitatea etică. Dar la noi , paharele ciocnite în chiar momentul în care tinerii ce-şi asumaseră riscul să înfrunte dictatura, erau din nou măcelăriţi, amabilităţile între cei ce dăduseră acest ordin şi cei ce pretindeau că reprezintă politic idealurile acestor tineri, stîrneau greaţa, descurajarea, furia.

Corul de nechezături complezente cu care răspundeau ziariştii „glumelor” fostului premier, intervievat acum cîteva zile, demonstra că în realitate, nimic fundamental nu-i opune faţă de acesta, că zarva pe care o fac în ziare, nu corespunde vreunei împliniri morale şi sufleteşti.

Acesta este efectul ultim al urbanismului, faţă de cel care nu te respectă, producîndu-ţi mari prejudicii: recunoaşterea legitimităţii acţiunilor sale suportabile.

Mistreţul simte că vînătorul nu are cartuşe, după politeţea atitudinii sale. Şi atunci cînd capătă această reconfortantă certitudine, atacă dezlănţuit. Asta s-a şi întîmplat.

Iată de ce, atunci cînd mi s-a acceptat publicarea articolului cu condiţia înlocuirii conţinutului cu cuvîntul „ruşine”, am refuzat. A spune cuiva „ruşine”, înseamnă (dacă nu e retorică goală) a-l crede capabil de asta, a-l mai credita într-un fel. Pentru cel căruia vrei să-i transmiţi , nu dezacordul, ci un adevărat semnal de mînie şi confruntare antagonică, HUUUOOO! e singura soluţie.[ pe care am găsit-o eu atunci]