8 februarie 1992
.Alegeri locale.
Ieri am vorbit cu Nicolae
Popa. Mi-a dat să citesc mărturia lui despre Piteşti
Imposibil
de suportat. Nu atīt grozăviile īn sine, ci
faptul că ele
s-au putut petrece.
Camaradul care īncepe
brusc să te lovească, după luni de convieţuire
plăcută; schingiuirea neobosită; e vinovat cel s-a transformat
īn călău? Dar nu se putea rezista. Vinovaţi sīnt primii experimentatori
Vinovaţi
conducătorii securicomunişti. Vinovaţi
diavolii ocupanţi
.
Dar pe līngă ei, o altă vinovăţie
devenită după o astfel de poveste clară şi
insuportabilă: a societăţii umane care produce astfel de
evenimente istorice. Suntem cu toţii vinovaţi pentru viitoarele schingiuiri
şi nemernicii monumentale, care vor avea rădăcina īn nesimţirea
noastră de azi. De mii de ani, ciclic, aceleaşi scene de coşmar.
Şi nici o īnvăţătură
Sentimentul paralizant al
inutilităţii participării la viaţa colectivă.
Nu suntem īn stare
să deschidem dosarul cancerelor totalitare căutīnd
vaccinuri, metode de prevenire, mecanisme de protecţie. Tocmai asta se
lasă la voia īntīmplării. Suntem
grăbiţi să mai descoperim o tehnică oarecare, să mai
profităm de ea, să mai producem o disertaţie savantă. Dar
să demarăm activitate serioasă de preventică
antitotalitară
.. nu considerăm oportun. Şi astfel şirul de
Piteştiuri continuă, cu mereu alţi
actori. E descalificant. Şi demoralizant.
Cīnd un nou asalt īntunecat
se produce, prinzīnd īn capcană un lot de
subiecţi, neexistīnd nici un mecanism pus la
punct minuţios, īn prealabil, victimele suportă revelaţia
singurătăţii esenţiale pe care o presupune actuala
concepţie de solidaritate.
Popa se consideră
īnvingător pentru că şi-a revenit după cură la
parametrii lui normali. O dovadă a perenităţii omenescului
zice el. Astfel de satisfacţii (esenţiale pentru un om fraudat de
existenţă) , nu operează pentru mine. Dacă există
victime care s-au recuperat, dacă există călăi care
ispăşesc, etc
. nu rezolvă marea
revelaţie negativă: toate acestea s-au putut īntīmpla.
Egal, societatea noastră are un echilibru defectuos!
Că bătut cu sīrguinţă omul e pīnă
la urmă silit să arunce balastul conceptelor sale, să-şi
transforme tiparele şi reacţiile, nu e o surpriză, chiar
dacă e un adevăr neliniştitor, scoţīnd
īn evidenţă superficialitatea eului, care
poate fi extras din animal şi cu atīt mai mult
din masa de materie.
Că mulţi semeni
ai noştri relevă o dimensiune tenebroasă atunci cīnd viaţa le dă la o parte pojghiţa de
convenţii şi inhibiţii, e un adevăr neplăcut, dar
īncă nu paralizant.
Dar că după atītea recidive, societatea (ca organism) nu şi-a
organizat o apărare īmpotriva crizelor cancerigene de tip terorizator (
dezlănţuiri de agresivitate) e de nesuportat, pentru că pare
nejustificat şi evitabil. Omul s-a alăturat unei societăţi
pentru a-şi spori eficienţa şi protecţia. Condiţia 0 a
rostului participării sale trebuie să fie garantarea
securităţii sale īn sīnul
societăţii. Altfel totul devine o gigantică ipocrizie
. Hai
să ne unim pentru ca unii să-i terorizeze pe alţii!
Popa a fost hăituit
toată viaţa. Susţine că nu urăşte şi că
nu regretă. Nici nu mai are altă soluţie pentru a-şi
păstra un echilibru. Singura lui şansă , ca să nu turbe de mīnie şi disperare, e să dea un sens
experienţei sale, să o privească ca pe o clarificare
existenţială. Sub semnul creştinismului, el adaugă
dimensiunii cognitive (revelaţie intelectivă
) pe aceea exemplară īn sens moral
religios. Astfel, īşi poate permite să īşi asume
fără a cīrti destinul, cu fruntea sus.
Dar eu
.un cīrtitor de profesie. Prea puţin dispus să-mi
asum destinul impus. Lipsit de ieşirea transfigurării pilduitoare a
experienţei. Rămas (din revoltă) la simplitatea lui
. Mă
simt bine/ rău. Nimic nu mă sprijină īn a suporta astfel de
revelaţii , nimic nu-mi oferă o supapă pentru revolta care
mă mistuie. Şi de aceea, probabil, cīnd am
terminat de citit, tremurīnd, mut, am simţit o
disperare, furie şi tristeţe
cotropindu-mă şi pofta (inedită) de a bea imediat ceva
.