8 februarie 1992

 

….”Alegeri” locale.

Ieri am vorbit cu Nicolae Popa. Mi-a dat să citesc mărturia lui despre Piteşti… Imposibil de suportat. Nu atīt grozăviile īn sine, ci faptul că ele

 s-au putut petrece.

Camaradul care īncepe brusc să te lovească, după luni de convieţuire plăcută; schingiuirea neobosită; e vinovat cel s-a transformat īn călău? Dar nu se putea rezista. Vinovaţi sīnt   primii „experimentatori”… Vinovaţi – conducătorii securicomunişti. Vinovaţi – diavolii ocupanţi….

Dar pe līngă ei, o altă vinovăţie devenită după o astfel de poveste clară şi insuportabilă: a societăţii umane care produce astfel de evenimente istorice. Suntem cu toţii vinovaţi pentru viitoarele schingiuiri şi nemernicii monumentale, care vor avea rădăcina īn nesimţirea noastră de azi. De mii de ani, ciclic, aceleaşi scene de coşmar. Şi nici o īnvăţătură… Sentimentul paralizant al inutilităţii participării la viaţa colectivă.

Nu suntem īn stare să deschidem dosarul cancerelor totalitare căutīnd vaccinuri, metode de prevenire, mecanisme de protecţie. Tocmai asta se lasă la voia īntīmplării. Suntem grăbiţi să mai descoperim o tehnică oarecare, să mai profităm de ea, să mai producem o disertaţie savantă. Dar să demarăm activitate serioasă de preventică antitotalitară….. nu considerăm oportun. Şi astfel şirul de Piteştiuri continuă, cu mereu alţi actori. E descalificant. Şi demoralizant.

Cīnd un nou „asalt īntunecat” se produce, prinzīnd īn capcană un lot de subiecţi, neexistīnd nici un mecanism pus la punct minuţios, īn prealabil, victimele suportă revelaţia singurătăţii esenţiale pe care o presupune actuala concepţie de solidaritate.

Popa se consideră īnvingător pentru că şi-a revenit după cură la parametrii lui normali. O dovadă a perenităţii omenescului – zice el. Astfel de satisfacţii (esenţiale pentru un om fraudat de existenţă) , nu operează pentru mine. Dacă există victime care s-au recuperat, dacă există călăi care ispăşesc, etc…. nu rezolvă marea revelaţie negativă: toate acestea s-au putut īntīmpla. Egal, societatea noastră are un echilibru defectuos!

Că bătut „cu sīrguinţ㔠omul e pīnă la urmă silit să arunce balastul conceptelor sale, să-şi transforme tiparele şi reacţiile, nu e o surpriză, chiar dacă e un adevăr neliniştitor, scoţīnd īn evidenţă superficialitatea eului, care poate fi extras din animal şi cu atīt mai mult din masa de materie.

Că mulţi semeni ai noştri relevă o dimensiune tenebroasă atunci cīnd viaţa le dă la o parte pojghiţa de convenţii şi inhibiţii, e un adevăr neplăcut, dar īncă nu paralizant.

Dar că după atītea recidive, societatea (ca organism) nu şi-a organizat o apărare īmpotriva crizelor cancerigene de tip terorizator ( dezlănţuiri de agresivitate) e de nesuportat, pentru că pare nejustificat şi evitabil. Omul s-a alăturat unei societăţi pentru a-şi spori eficienţa şi protecţia. Condiţia 0 a rostului participării sale trebuie să fie garantarea securităţii sale īn sīnul societăţii. Altfel totul devine o gigantică ipocrizie…. Hai să ne unim pentru ca unii să-i terorizeze pe alţii!

Popa a fost hăituit toată viaţa. Susţine că nu urăşte şi că nu regretă. Nici nu mai are altă soluţie pentru a-şi păstra un echilibru. Singura lui şansă , ca să nu turbe de mīnie şi disperare, e să dea un sens experienţei sale, să o privească ca pe o clarificare existenţială. Sub semnul creştinismului, el adaugă dimensiunii cognitive (revelaţie – intelectivă ) pe aceea exemplară īn sens moral  religios. Astfel, īşi poate permite să īşi asume fără a cīrti destinul, cu fruntea sus.

Dar eu….un cīrtitor de profesie. Prea puţin dispus să-mi asum destinul impus. Lipsit de ieşirea transfigurării pilduitoare a experienţei. Rămas (din revoltă) la simplitatea lui…. Mă simt bine/ rău. Nimic nu mă sprijină īn a suporta astfel de revelaţii , nimic nu-mi oferă o supapă pentru revolta care mă mistuie. Şi de aceea, probabil, cīnd am terminat de citit, tremurīnd, mut, am simţit o disperare, furie şi tristeţe  cotropindu-mă şi pofta (inedită) de a bea imediat ceva….