20 decembrie 1991

Mă puteam oare rătăci mai deplin? Aproape de isterie. Multiplicitatea pornirilor şi atitudinilor coprezente dar antagonice. Din nou în capcana cu care se sfîrşeşte orice încercare de luciditate. Vajnicul luptător pentru Cauză surprins de o pală devastatoare de indiferenţă. Tentativa aceasta de a găsi o altă alternativă, diferită de cea a arbitrarităţii anihilatoare de sens şi acea a credinţei vibrate afectiv, credule. Alerg după o himeră căutînd o semicredinţă, adică o opţiune naturală, reală, sigură, în armonie cu eul, dar nesacrală, nesigură, necertă, nedumnezeită, fără acea anchilozare ce-l presupune pe „cred”…. Poate nu e uman. Poate nu are sens. Poate e o absurditate găunoasă. Poate că omul nu poate apăra cinstit decît cauze în care crede, din motivaţii ce-l conving şi nu pentru că-n respectiva direcţie intuieşte un maxim de disponibilitate, o preferinţă naturală sau asumată. Orgoliul de a respecta codul în deplină libertate de opţiune. Iritarea pe care mi-o produc remarcile celorlalţi despre datorie, sau chiar despre consecvenţă. Sînt un revoltat iremediabil. În fond oamenii nu se întreabă, se echilibrează printr-un răspuns ce stinge întrebarea (religie, etc.) sau se lasă surpaţi nemărginit de întrebare, de curiozitatea de a şti şi apoi de deznădejdea de a nu şti. Eu aici am rămas. Voi crăpa în revoltă. Plasarea mea în fruntea „mişcării” pentru înnoire din judeţul Neamţ e o farsă de dimensiuni supragroteşti. Şi o dovadă a cît de redus de fapt e evantaiul alternativelor. Un aventurier, purtat de propriul discurs şi demers de semnificare, simulînd aproape participarea la viaţa cetăţii, căutîndu-şi emoţiile şi opţiunile din mers, călăuzit de inerţia căutării, sincer doar în vitalitatea şi fărădeminciuna demersului său.

Ce să fac acum? E un ceas jalon şi ştiu asta. Mîine urmează să adopt o ultimă poză (mă rog, poate peste o lună, dar o amînare nu schimbă problema). Să fiu total sincer? Indiferent de consecinţele distructive? În numele cărei presupuse superiorităţi valorice a sincerităţii? Dar tandreţea? Am de-a face cu cîţiva disperaţi ce s-au pomenit fiecare îmbrăcaţi în costume agasante ce se chinuie să salveze măcar aparenţele. Vor să nu declarăm „lupta” închisă. Care luptă? Că de fapt nu am făcut absolut nimic.

Din vina cui?

- a puterii oculte, cu pîrghiile ei;

- a reacţiei depreciate a opoziţiei;

- a lipsei vădite de capacităţi de echipă a celor implicaţi;

- a lipsei de implicare a celor vizaţi.

Locuri comune. Pentru mine, tulburător e motivul propriei mele atitudini. Cei dinafară îmi fac mai mult sau mai puţin voalat , reproşuri (inconsecvenţă, renunţare, etc.).Sînt, în general, nedrepte, abuzive, prosteşti. În schimb, adevărata racilă e prea subtilă pentru a o putea sesiza altcineva decît mine.

E vorba de veşnica jumătate de măsură pe care mi-a produs-o lipsa de credinţă, de tremurul uşor (poate exterior imperceptibil) pe care îl produce libertatea de a nu lua o poziţii clară, de a nu opta net pentru o cale de destin, de tributul plătit luxului de a percepe continuu plurivalenţa opţiunilor şi adevărului. E vorba de frica de a intra într-un rol pînă la captivitate, de a culisa pe un şanţ existenţial bine precizat, definit, perceput ca un prizonierat. Dar, pentru a nu fi maliţios, nedrept, trebuie să consemnez depăşirea epocii în care această vibratilitate era un viciu căutat, o senzualizare a vagului şi a libertăţii. De fapt, de un timp lung, aş accepta un şanţ care m-ar convinge, aş fi chiar fericit de a rămîne prizonierul marelui echilibru, dacă el ar fi adevărat.

Nu vreau să caut, sau să cred , VREAU SĂ ŞTIU! De aceea, atît liniştea popasurilor, cît şi beţia drumului , îmi sunt suspecte, îmi stîrnesc suspiciunea. Am admis chiar şi faptul dur, de a nu putea şti totul (vezi adolescenţa ), dar nu mă pot dezbăra de setea DE A ŞTI MAI MULT.

Din păcate, după aceşti doi ani de automarginalizare în spaţiul vieţii socio-politice, cred şi mai puţin că în această direcţie s-ar afla adevăruri de genul celor de care mi-e sete. Am fost din nou destul de corect (sau prudent) tatonînd si-n această direcţie (vezi şi evaziunile din anii trecuţi în universul iubirii, colegialităţii, profesionalismului, naturalismului, etc.) dar iată că aici mă simt cel mai departe de roşu. Să fi pierdut timpul cu totul inutil?

Argumente contra:

- Evadarea din blocajul grijii că predispoziţia mea spre filozofie e o vopsire estetică a fugii de responsabilitate, a laşităţii mele. Am cîştigat starea de a putea gîndi obiectiv la bine şi rău, egoism şi participare, etc. – fără frica de autoamăgire, mîngîietoare pentru orgoliu.

- Noi stări, senzaţii, revelaţii, nedumeriri, ipoteze.

Rătăcire prin ardere pînă la mistuirea combustibilului afectiv.

Toate acestea (privind vidarea mea) sunt adevărate şi par a sugera că a continua să mai fac gesticulaţii publice combative e o exchibiţie ruşinoasă, o minciună.

Nu e totuşi aşa. Dacă binele îmi e tot mai greu definit, ura viscerală faţă de Rău şi instinctul întîlnirii cu el are o rezistenţă incredibilă (?), îngrijorătoare (?), sugestivă (?).

Aseară la TV apare Iliescu distribuind „diplome de erou martir” urmaşilor celor căzuţi în decembrie. Se perindă la o coadă lungă, mame, surori, fiice, etc. strîngîndu-i mîna celui ce şi-a bătut joc de sensul jertfei lor, ce i-a ucis pentru a doua oară. Perplexitate. Nici-una nu-l huleşte. Scena pare ireală. Buimăcirea îmi ia locul revoltei, umilinţei, disperării. Nu mai înţeleg nimic. Sunt pierdut ca un copil. Reperele, împrăştiate ca arşicele, zac peste tot.

Ceilalţi, colegii mei, oameni mai simpli în general, au soluţii mi suportabile. Dezamăgire. Renunţare. Ambiţionare. O credinţă rigidă se frînge sau supravieţuieşte. Dar ceea ce la mine îi ţine locul, pînza aceea de semiopţiuni, deschisă, căutîndă, fragilă, plutitoare, liberă în mare măsură….Eu nu sunt un solid, să rezist pînă pocnesc sau mă rod. Eu sunt un abur , formă de-abia distinctă, tatonantă, o barcă deschisă vînturilor, căutînd un traseu. Pentru mine, această destrăbălare de excitaţii contradictorii e o fatală condamnare la plutire liberă. Mă apropii de incapacitatea de a mai văsli. Cum să –mi mai impun disciplina vîslirii cînd, în subconştient, cîştigă teren impresia că nu există ţărm? Să mă las liniştit pe spate. Să încep să privesc. Spectacolul unei lumi imposibil de străbătut întru ceva, cu nimic, poate, mai delicios.

Atîta doar că trebuie pus punctul. De atîţia ani o nehotărîre istovitoare. Acel veşnic „ dar dacă acum, după încă 10 vîsle, încep să întrezăresc un uscat?”. Bun, să zicem că predecesorii îţi oferă suficiente argumente pentru scepticism (deşi aici e vorba de un lucru ce nu poate fi analizat decît dinăuntru). Dar iată că nu e vorba numai de asta. Iată că opţiunea resemnată nu prea poate fi tradusă în viaţă. Se pare că tentativa de a rămîne în jos, jumătate în glumă şi relaxare ( cine ştie poate că totuşi, din vre-o întîmplare, pe vre-o galerie pe care o străbat cu detaşare…) , nu e programată pentru fiinţa umană. Nu e posibilă. Robia pare a vieţui cu convingere veşnic către, chiar dacă ţelul se schimbă, chiar dacă luciditatea alertează. Numai către e plăcut, e suportabil.

Ce dracu fac pentru a continua sub semnul lui către , ar fi trebuit să am cîteva „înţelegeri” mai puţin. E plăcut cînd crezi. Nu vreau să cred pentru că e plăcut. Vreau să cred cu adevărat şi să cîştig şi plăcerea ce derivă de aici. Altfel, percepîndu-mi credinţa ca o pîrghie a plăcerii, captiv al unui cerc vicios, nu mai e plăcut să cred!!

Poate, dacă am fi fost mai mulţi?! Dacă am avea şi mai multă experienţă. Dacă am putea profita de o istorie a opţiunii eliberate de credinţă şi alimentată numai de speranţă. Sau chiar, şi mai puţin decît probabilitatea, justificată numai de posibilitatea de a exista totuşi o justificare, un ţărm, un motiv pentru o anume călătorie pe ape, pentru o anume atitudine a navigatorului.

Eu oricum m-am călăuzit în ultimul timp nu de credinţa în ceea ce fac, ci de existenţa unei şanse ca ceea ce fac să fie BINE, preferabil. De cîţiva ani mă supun la rigorile unor comportări ce par celor din afară derivate dintr-o convingere sacră (indiscutabilă) cînd, de fapt, sunt o formă de apărare contra eventualităţii că ţărmul ar exista, iar eu, trădînd căile pe care simt că trebuie căutat (adevăr, corectitudine, solidaritate, efort) – îl voi rata.

Sunt tare obosit însă…. Şi tot mai puţin încrezător în existenţa celei mai mici şanse de ierarhie intrinsecă a atitudinilor umane. Ar fi mai bine poate, să cedez. Unele angrenaje se prăbuşesc complet cînd îndepărtezi o pîrghie care le menţine în menghina încordării. Nu ar fi exclus să păţesc la fel. Par destinat tensiunii CĂTRE.

Dacă continui, înnebunesc. Şi de altfel, sunt tot mai puţin credibil mie însumi.

Dacă opresc, probabil, mă opresc. Merită însă să încerc….

Celorlalţi le voi spune mîine adevărul. Că nu mai cred, eu, în rostul operativ al continuării „luptei” (?...!) Că mi s-a făcut lehamite şi de rostul simbolic (curativ psihologic). Că nu pot accepta ca „cauza” să mă schilodească, restrîngîndu-mă la o problematică care nu e curiozitatea mea fundamentală. Că nu mă mai consider dator nimănui. Că respect şi iubesc libertatea fiecăruia de a-şi decide destinul. Că pe EI îi urăsc cu aceiaşi bizară consecvenţă, pentru demonstraţia la care ne-au silit să luăm parte – că aceasta e singura mea certitudine.

Pentru ca lucrarea pe care o scriu să aibă o valoare demonstrativă trebuie să analizez cît din seria „incredibilelor” mele insuccese se datorează degradării societăţii şi cît insuficientei mele polarizări interne. Avînd în vedere nereuşitele similare ale unor alţi cavaleri (poate mai autentic motivaţi) cît şi aspectul convingător spre exterior al tribulaţiilor mele, tind să cred că adevăratul motiv al stingerilor este oceanul anulator al degradării româneşti şi deci , că experienţa mea este interesantă.