19 decembrie 1991
Mă simt copt pentru
cartea privind Revoluţia din 1990. Am un chef extraordinar să o
scriu. Īmi stă īn mīnă. Poate că
dacă nu o fac acum, am să pierd din nou, ca şi alte
dăţi, suflul care să dea textului viaţă şi
să-l facă de fapt posibil, justificat.
Motivul revenirii acestui
chef vine probabil din experienţa de pe 16 decembrie, din
şedinţa Dialog īn care sentimentul de artificialitate, ambiguitate,
plurivalenţă, inutilitate, singurătate şi disperare m-a covīrşit. Senzaţia unei singurătăţi
cu atīt mai iremediabil naturale, cu cīt vine la capătul unei evoluţii īndelungate sub
semnul solidarităţii, ajungīnd să se
facă resimţită īn chiar clipa īn care celălalt eu
afirmă, tot mai neconvingător pentru mine, sentimente, porniri,
năzuinţe, concluzii colective
L-a mormīntul
generalului Dăscălescu, mica noastră
procesiune (pentru 16 decembrie)
stă şi ea īn tensiunea coprezenţei
măreţului şi derizoriului , a setei de măreţie,
şi falsului mimării găsirii ei. Ca să pună capac la
toate (poate e mai bine aşa, mai clarificant)
părintele Ţuţuianu se pretează la
apel, la jurăminte solemne, procesiuni rituale, credinţe īn cauze pīnă la jertfă, incantaţii pentru eroi. Ce
mai, tot arsenalul exaltărilor ce pregătesc fiinţa
individuală să se aneantizeze īntru sistem, īntre echipă
şi abstract
Sila mă cuprinde
şi o dată cu ea, īngrijorarea şi dezastrul pierderii opţiunilor
polarizatoare. Simt că de fapt orice istm, orice teorie sau
practică ce atrage omul īn starea de desconsiderare a intereselor sale
individuale, īmi repugnă. Cauza trebuie să fie o opţiune
acceptată relaxat, la rece, altfel ea nu se mai distinge de alte forme de
cult şi hipnoză, de ritual şi aneantizare conceptuală.
Să fie oare īnsă posibilă fidelitatea şi eficacitatea unui
militantism ne-solemnizat, ne-fetişizat,
destins? Īntrebarea mă sfīşie. Oricum īmi
apare tot mai evidentă catastrofa cu care se īncheie acest experiment de
doi ani. Căutīndu-mi o faţă pe care
să mă plac mai mult, un rol mai admirabil, un echilibru ce să
satisfacă mai bine senzualitatea orgoliului emancipării, m-am
rătăcit cu desăvīrşire. Nici
măcar linia intuită odinioară īntre Bine şi Rău, nu-mi
mai stă la īndemīnă. Am ajuns să
mă īntreb dacă totul nu a fost decīt o
farsă vidă, un cerc vicios īn care pretenţiei apărării
Binelui īi revine rolul de catalizare a unor energii şi orientarea unor
reacţii cu o eficacitate sporită īn sensul benefic speciei. Aş
accepta numai un Bine simultan adevărat şi fast pentru omul separat şi
pentru omul celulă a īntregului. Restul, nu-mi mai place (vezi ca exemplu
generozitatea sau altruismul ce au īnceput să mă irite ca
nişte elucubraţii vicioase).Din păcate, există
ceilalţi, agresivii, care poate se cer echilibraţi de acest tip
simetric de anomalie (iubirea).
Īn orice caz, mai rătăcit
ca niciodată. Şi tocmai despre asta mă gīndesc
să scriu. Nu un roman al revoluţiei romāne (pretenţia de
obiectivitate, calificare, etc. ar fi oricum grotescă) ci unul īn care
să-mi descriu, cu sinceritate, propria-mi aventură. Ar putea fi acea
carte a celor două planuri (dur- al
realităţii īnglodante şi aerat al
contorsiunii căutării intelectuale).
Ar putea fi acea sfidare
contra tiranicului sfīrşit pozitiv, al iluziei
insuflate cu ipocrit entuziasm privind finalul fericit īn lupta cu misterul
existenţei sau cu dezechilibrul.
Īn orice caz poate rămīne īn spaţiul sincerităţii absolute
(īn locul obiectivităţii). Va trebui să īncerc să rememorez
fiecare etapă īn zeama ei psihologică (greu, foarte greu să
reconstitui starea īn care am acţionat, dar necesar, pentru valoarea de
mărturie utilizabilă, cinstită şi nu de argumentaţie postfactum, de demonstraţie de compunere,
arbitrară īn fond).
Poate că tocmai o
sinceritatea absolută ar face lucrarea utilă (pentru alţii)
şi răcoritoare (pentru mine). Voi reuşi să surprind
complexitatea tragicului păienjeniş īn care m-am rătăcit?
Intervenţie plan
I.
Preambul
Scurtă bibliografie antirevoluţionară.
Scopul : īnţelegerea premiselor de la care pleacă personajul, bazelor
conceptuale, sistemului de valori, cīmpului de
năzuinţe, spaţiului de motivaţii, rădăcinilor
īntregului trecut prezent (raportare absolut necesară pentru o
mărturie inteligibilă. A doua temă a cărţii fiind
tocmai o experienţă intelectuală.
II.
Istorie
Şirul faptelor. Prezentare
fără demonstraţie, dar cu explicaţii ( pe cīt posibil neinsidioase prozelitizante).
Am făcut; am urmărit; am observat; am interpretat.
Se fac trimiteri din text
către capitolul anexă: articole publicate sau nu (proprii), alte
articole (cu păreri personale sau analiză).
III. Īncheiere: situaţia
finală.
Anexă. Şir de intervenţii
publicate sau nu, sau de analize, pe cīt posibil īn
ordinea cronologică īn care au apărut ele sau a avut loc evenimentul
la care se referă.
Schematic : introducere (cine
este ce simte), cuprins (ce face); anexa 1 (ce spune); anexa 2 (ce se spune
despre); īncheiere (ce devine).
Revenind la 16 decembrie.
Sentimentul de lipsă de rost. Adīnc. Pīnă la osmozele ultime dintre contrarii. Nişte
indivizi proclamă că nu acceptă realitatea la care īi condamnă
semenii lor. Violatul care protestează. Prizonierul care se declară
īn dezacord cu captivitatea. Dezolant. Sigur s-a văzut acum că
acceptarea a produs la mulţi cecitatea absolută a
demnităţii. Aşadar, un astfel de cocoşlīc
ar mai avea un rost, ca un fel de rezervă pentru a face posibilă
libertatea: ceea ce nu are rost īn puşcărie ci , odată
scăpat, ar īnflori valoarea , cu efect amīnat
şi ipotetic. Dramatic īn orice caz. Oare şi măreţ? Tocmai
aici se strecoară diavolul unificator: ceea ce trăim sugerează
egalitatea alternativelor rezistenţă / cedare,
demnitate/umilinţă, speranţă/uitare. O victorie atīt de confortabilă a răului, atīt de exemplară, are probabil un efect dezastruos
asupra echilibrului sufletesc al martorilor la un astfel de spectacol. E ca un
leşin. O umilinţă şi strīmbătate
atīt de īndelungate, sfīrşesc
prin a deforma ireversibil resorturile orgoliilor emancipatoare. Filmele cu
situaţii post-cataclism īn care cīţiva
supravieţuitori orbecăiesc dezabuzaţi, nu sunt ficţiuni decīt prin accident stilistic. Īn fapt, noi trăim azi,
īn ţară, un astfel de coşmar.
Capul a căzut. Organismul
īşi mai mişcă īncă celulele supravieţuitoare care
caută īn van să-şi regăsească ritmul. E inutil.
Desigur rămīne (proabilă
chiar), regenerarea. Valul următoarelor generaţii va reīnfrunzi probabil acest copac. Al nostru īnsă
.
24 de membri au semnat deja
intrarea īn starea de protest. Vom face foame o zi pe lună nelimitat. O
expresie elocventă a revoltei neputincioase, a īnfundării
nesuportate. Probabil e necesar să nu facem valuri prea mari, să ne consumăm
disperarea igienic.