INTERVENŢIE

Asociaţia noastră, participantă consecventă la revoluţia anticomunistă din 1990, s-a alăturat între 1 şi 19 mai mitingului din Piaţa Universităţii, militînd pentru boicotarea „alegerilor" (vezi „Apelul din Moldova" din „Dreptatea" 11 mai 1990).

In comunicatele publicate în ziarul „Dreptatea" (19 iulie, 8 august şi 7 septembrie) ne-am opus campaniei de devalorizare a semnificaţiei reale a confruntării din Piaţa Universităţii datorată unei aplecări dubioase către rebusistica politică şi echilibristica detaliilor nesemnificative. S-a reuşit înceţoşarea unui adevăr, care era de fapt prea evident pentru a fi suportat: 13 iunie a fost a doua confruntare majoră a revoluţiei anticomuniste, încheind printr-o dureroasă înfrîngere şirul ciocnirilor precedente (16-22 decembrie, 12 ianuarie, 24-29 ianuarie, 13-19 februarie, 22 aprilie -13 iunie), prin care revoluţia trăise, sperînd şi îndrăznind….

Suspecta încăpăţînare cu care mulţi analişti au refuzat să observe continuitatea revoluţiei (aceeaşi platformă de împotrivire faţă de comunism, aceiaşi protagonişti de ambele părţi, aceleaşi mijloace, aceeaşi disproporţie de forţe) transpare în expresii ca „Fenomenul Piaţa Universităţii" (adică, vezi bine, altceva decît „Miracolul din decembrie") şi a reuşit să transforme evidenţa într-o „încîlcită" ghicitoare. Ca o culme a ipocriziei celor ce, probabil, evitau să-şi recunoască jenanta neimplicare, am asistat la savante dizertaţii despre „Cine a furat revoluţia ?", în timp ce ea, revoluţia, striga în stradă „Ajutor !" în fiecare zi. Ceea ce, în decembrie, fusese adevăr, responsabilitate şi curaj, devenise în iunie, agresivitate nejustificată şi... lipsă de educaţie civică. Aplicînd consecvent aceste criterii vom ajunge la descoperirea uluitoare că cei ce îşi pierduseră cumpătul în decembrie, ieşind din rezistenţa pasivă şi stoică, erau de fapt... nişte huligani!?

Obsesia „mineriadei" a reuşit şi ea sa devieze atenţia de la miezul evenimentelor din iunie : reţeaua represivă a declanşat la 13 iunie Contrarevoluţia, atacînd revoluţionarii din decembrie cu trupele terorismului securicomunist, fapt încă şi mai grav decît folosirea fascistă a detaşamentelor de mineri teleghidaţi.

Trădările „ masei”, care s-a grăbit să parafeze, la 20 mai, un monstruos contract cu foştii stăpîni, a puterii, care a reprimat tocmai pe aceia care-i furnizaseră atuul „revoluţiei" în campania electorala şi a „opoziţiei de catifea", care a ţinut să-şi manifeste opţiunea pentru evitarea confruntării violente (poate justă !), într-o adevărata campanie de incriminare a „radicalismului", au lăsat pe cei de pe baricadă singuri, victime ale liniei întîi...

O numită responsabilitate pentru deznodămîntul nefericit al confruntării, revine însă şi liderilor asociaţiilor organizatoare, nu întotdeauna inspiraţi şi mult prea puţin dispuşi la a tolera prezenţa altor opinii sau a altor protagonişti, pentru a permite creşterea coerenţei şi a capacităţii de rezistenţă a mitingului (fiinţa colectivă din Piaţă a dovedit mai multă maturitate şi consecvenţă decît „nucleul organizatorilor” care a suferit de… rău de balcon!).

Iată de ce nu putem accepta că etapa „Piaţa Universităţii”, care a concentrat energiile anticomuniste din întreaga ţară, intrînd în spaţiul marilor simboluri politice ca expresie a năzuinţelor celor ce au susţinut-o, să fie atribuită unor lideri sau persoane, cu scopul evident ca, prin eventuala compromitere a unora dintre aceştia, să fie atacată IDEEA pe care a dăltuit-o cu jertfă această înfruntare disperată a Răului, în conştiinţa naţiunii noastre.

Speriaţi de reacţia cetăţenilor din Piatra Neamţ la încercarea de răsturnare a echilibrului comunist, ne-am alăturat mitingului, la 30 aprilie, pentru a trage un semnal de alarmă privind consecinţele dezastruoase pe care le+ar avea acceptarea ţinerii „pseudoalegerilor” la 20 mai. Nu am fost înţeleşi. Pe 19 mai, profund dezamăgiţi de insuccesul tentativelor noastre de a determina boicotarea alegerilor, de lipsa de audienţă a „Apelului din Moldova” , (vezi „Dreptatea” din 11 mai), respinse chiar şi de celelalte asociaţii din piaţă, ca…. prea pesimist, am părăsit mitingul, pe cae la alternativa alegerilor, îl consideram fără nici o şansă. Divergenţele de opinie privind calea de urmat pentru evitarea Restauraţiei Comuniste nu ne-au împiedicat să încercăm a fi cît mai utili şi sperăm că am reuşit (cele 10 manifeste ale Pieţei, elaborate şi multiplicate între 10 şi 19 mai, sunt doar un exemplu în acest sens).

Revenind la Piatra Neamţ, am urmărit apoi cu sufletul la gură continuarea, simţind că, disperaţii care în pofida poziţiei ingrate în care fuseseră puşi de „alegători” şi de retragerea celorlalţi, vroiau să arate, prin prezenţa lor intransigentă, impostura celor ce se prezentaseră în alegeri drept „revoluţionari”, vor plăti scump pentru a demonstra opiniei publice acest adevăr. Demascarea le-a reuşit! Dar cu ce preţ…

Pierzîndu-şi răbdarea, puterea s-a hotărît să lichideze Revoluţia pe care, confundînd-o cu micul grup al protestatarilor rămaşi în piaţă (bine împănat de elementele compromiţătoare strecurate de securitate), o credea în agonie...

Reacţia acelor bucureşteni care au sărit în apărarea ei a salvat onoarea rezistenţei anticomuniste romaneşti, ferindu-ne de ruşinea de a fi asistat, fără a reacţiona, la o asemenea insultă., la un atac de o asemenea gravitate. Noi sîntem recunoscători eroilor din 13 iunie ca şi celor din decembrie: ei au căzut pentru a menţine în viaţă suflul revoluţiei şi a ne apăra demnitatea !

Digresiunile despre „provocatori" şi „scenarii" nu au nici o relevanţă politică, chiar confirmate. Este numai în interesul puterii de a decreta că în acea confruntare, nu au fost prezente persoane cu mobiluri declarat revoluţionar - anticomuniste, că nu e vorba de o recidivă a „sindromului din decembrie". Noi însă, nu avem dreptul să pierdem printr-un armistiţiu iresponsabil, ceea ce s-a cîştigat în iunie cu preţul durerii şi al vieţilor omeneşti: supravieţuirea revoltei anticomuniste!

Din păcate, atunci cînd, ca urmare a apelului FSN din august, diverse formaţiuni s-au desolidarizat public de recidivele luptelor de stradă, decretînd (şi tocmai asta era capcana ce le fusese întinsă) că NU POATE FI VORBA DECIT DE PROVOCATORI, am simţit, încă o dată, cît de tare suntem izolaţi, noi, apărătorii ideii de legitimitate a nesupunerii faţă de putere (vezi comunicatul nostru, trimis televiziunii şi publicat în „Dreptatea” din 7 septembrie).

Actuala conducere a României s-a făcut vinovată (printre atîtea altele) de înăbuşirea tuturor valurilor revoluţiei anticomuniste, în numele căreia a preluat puterea de la Tovarăşii mai vechi.

Nu am recunoscut aceste alegeri (încă din 4 mai) şi legalitatea statului totalitar care ne menţine în captivitate cu ajutorul teroriştilor aflaţi în solda sa. În aceste condiţii, statutul nostru real este nu de cetăţean, ci de prizonier, silit să caută o cale de evadare, în lipsa unui front autentic pe care să-şi poată cuceri libertatea.

Cei care ne impută „renunţarea” la luptă, să ne răspundă, cît cred ei că mai putem rezista, în faţa iminenţei reinstaurării „stabilităţii” comuniste, faţă de care, conform declaraţiilor noastre „radicale”, vom fi culpabili şi expuşi răzbunărilor adăpostite de „legalitate”.

Pentru cine să continuăm deci a ne asuma de a rămîne „elemente ostile” acestui regim? Pentru o populaţie cufundată într-un egoism agresiv şi imprevizibil?(hărţuirea noastră, la 16 decembrie 1991, la Piatra Neamţ, de către activiştii şi informatorii preschimaţi în oameni de bine, pentru că am încercat să comemorăm revoluţia, nu a părut a impresiona pe cineva, deşi ar fi trebuit să dea multora de gîndit). Pentru formaţiunile politice ce şi-au încleştat capul în nisip, pentru a nu vedea că parafează, pas cu pas, scoaterea luptei anticomuniste în afara legii? Pentru „mentorii spirituali” care trăiesc „senzualitatea revoluţionară”, părînd decişi să urmărească în continuare, de la fereastra viziunii lor superioare, spectacolul trist al zdrobirii rezistenţei noastre, ce le va oferi prilejul unor noi şi remarcabile luări de poziţie în presă?

Pentru o revoluţie pe care Ei nu au putut-o înfrînge, dar noi o pierdem totuşi, făcînd-o să cadă în desuetudine?

Nu vom mai participa la „bocetul revoluţionar” ce tinde să ia loc împotrivirii autentice, la ritualul protestelor lipsite de orice efect.

Astfel se încheie probabil, cariera unuia dintre grupusculele îmbătate de aroma dorului de libertate ce ne-a învăluit anul trecut.

Ioan ROSCA, Presedinte al Asociatiei „Dialog- Piatra Neamt"