Exodul

După conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui generaţii, dar noi, cei aflaţi în Occident, nu aveam dreptul să ne lăsăm paralizaţi de deznădejde.” (Mircea Eliade).

Aflu fără să mă mir că Ioan Roşca este la Montreal-Canada. Al 7-lea stat industrializat al lumii l-a primit emigrant, cu acte în regulă, după circa doi ani de „furci caudine”. Îmi revin în minte alte două plecări: Bogdan Spulber, liderul generaţiei româneşti de programatori şi Daniel Tătaru, dublu laureat al Olimpiadelor Internaţionale de Matematică. Toţi se adaugă lui Mihai Lăzărescu, Radu Tărcuţă, Vlad Dinică, Astrid Bălan într-un lung pomelnic al oamenilor serioşi şi studioşi care au părăsit ţara în ultimii doi ani. Nu vreau să-l uit pe Cezar Bălan, constructor de receptoare de satelit, azi depanator în Austria. În fiecare lună, după Monitorul Oficial, patru sute de români renunţă la cetăţenie. Sunt numai vîrful aisbergului.

Dintre toţi însă mă impresionează profund plecarea inginerului Roşca. Obţinuse în 1991 a doua diplomă, în matematici. Fusese un activist politic cu o energie fantastică, stînjenitor chiar pentru cei situaţi de aceeaşi parte a baricadei.

Toate domeniile parcurse aveau ştampila succesului: creator de soft de firmă, profesor de matematică, scriitor de reviste profesionale pentru electronişti şi nu în ultimul rînd, un condei politic dur şi talentat.

Mă plimb pe strada unde îşi deschisese micul său magazin destinat obţinerii de fonduri pentru plecare ţi îmi amintesc lungile discuţii, critice, deloc radicale, spectacolul intelectual neimpus, oferit liber, oricui, indiferent de opinie. Nu semăna deloc cu nihilismul profesorului Dinică („În ţara asta nu este nimic de făcut, suntem construiţi pentru autodistrugere. Plec şi nu mă mai întorc niciodată”). Încerc să mi-l imaginez, rîzînd de efortul meu din acest articol („Cui scrii?”).

Mă impresionează plecarea lui Ioan Roşca din cauza unei observaţii aruncate în treacăt la o săptămînă după recensămînt: „Populaţia ţării este la fel. Cei care pleacă sunt jumătate ţigani şi vagabonzi iar restul, celulele nervoase ale poporului român.”

Seamănă plecările astea din Piatra Neamţ cu o extirpare de creier. Mi-e greu să-mi imaginez destinele locale ale celor care au plecat. Nu pot să prevăd cariera lui Arpad P., inginer plecat în Suedia la doctorat, dar pot face un joc cu omisiuni, cerînd anticipat scuze celor ce se simt ofensaţi. Ce or fi însemnat liceul Petru rareş fără Dumitreasa şi Zenembisis la catedra de matematică? Sau centrul de cercetări Săvineşti fără doctorii ingineri autori de invenţii de milioane? Centrul de cercetări piscicole fără doctorul Miron? Medicina pietreană fără chirurgul Răzeşu sau reumatologul Gaube? Ce-ar fi fost ca toţi cei numiţi să fi plecat în Italia, Canada sau S.U.A.?

Ne putem refugia uşor în spatele lozincii „nimeni nu este de neînlocuit” dar nu este o soluţie. NU MAI ESTE.

Nu îmi propun să analizez de ce pleacă „puhoiul” acesta de valori, adevărată psihoză în lanţ care a prins şi tîrgul nostru provincial. Dar rămîne o formidabilă temă de cercetare pentru sociologia economică românească, evaluarea pierderilor şi aflarea cifrelor cu care se îmbogăţeşte anual, o ţară ca America prin „Brain-Drain”. Cred că trebuie să ne asumăm toţi responsabilitatea incapacităţii creării unui mediu de dezvoltare a valorilor.

Nu este vorba doar de climatul economic (deloc neglijabil) dar şi de cel social politic în care ne vom recrea societatea civilă. Pe viitor, şi viitorul nu este optimist, va trebui să facem rabat, să ne retragem din faţa celor care, mai mult ca noi, au de lăsat urme frumoase în viaţă. Sau să le facem o concurenţă loială care ne va forma şi îmbunătăţi standardul nostru economic, social, moral.

Această forţă ţi-o poate da credinţa sinceră în principiul suprem al binelui cu imediatul său corolar, principiul celui mai bun, care trebuie să conducă.

Mihai D., Ceahlaul, 17-19 septembrie 1992