Declaraţie

Mă văd din păcate silit să vă solicit azi, 21 decembrie 1991, eliberarea mea din postura de preşedinte al Asociaţiei „Dialog”, al cărui simplu membru doresc să rămîn.

Această cerere aparent surprinzătoare (sunt perfect conştient că activitatea mea a fost nucleul apariţiei şi fiinţării asociaţiei), are motive oarecum personale, pe care sunt silit să vi le expun pentru a vă oferi explicaţiile de rigoare şi a evita interpretările eronate şi deformatoare. Voi încălca astfel o rezervă de pudoare şi responsabilitate, de care am ţinut cont pînă acum, în încercarea de a nu demobiliza, prin expunerea gîndurilor mele, pe alţii, în dauna unei cauze întru care ne-am reunit. Sunt însă azi convins că singura cale este adevărul şi că astfel de reticenţe au, pînă la urmă, efecte mai rele decît sincerităţile imprudente.

Experienţa acestor doi ani mi-a întărit şi mai mult convingerea că fiecare îşi construieşte un eşafodaj particular al criteriilor de valoare, de satisfacţie, de interes. Un acelaşi lucru e văzut diferit prin prisma invidualităţii fiecăruia. Nimic mai absurd decît pretenţia de consens. Ceea ce ne datorăm, este sinceritatea, ceea ce ne reuneşte, este rezonanţa, ceea ce pretindem , este echilibrul. Tentaţia crezului comun pînă la identitate, exacerbarea „echipei” pînă la desconsiderarea individului, cultul exaltat pentru „cauză” sunt obiceiuri sau simboluri ale totalitarismului, tentaţii ale uniformizării colectiviste. Iată de ce replicile de genul „Aşa trebuie să gîndeşti” sau „iată adevărul” îmi sunt adînc antipatice. Iată de ce la start am propus să respectăm semnul dialogului, ca o formă de rezistenţă la tentativa de a ne izola în egoism, ca o formă de revoltă contra monopolului tiranicos, ca o cură de reînvăţare a respectului faţă de Celălalt şi, prin aceasta, a bucuriei pluralităţii adevărurilor, a regăsirii armoniei între individul entitate şi individul parte a organismului colectiv. Vă propun revenirea la acest spirit, după lunga exilare la care l-am supus, forţaţi de realitatea confruntării politice.

Motivul pentru care azi nu mai consider că datoria reacţiei prompte şi eficace la provocările agresive ale puterii şi victimelor ei, poate justifica o renunţare temporară la principiul dialogului (ca şi la alte multe principii valabile pe timp de pace) este faptul, esenţial pentru mine, că starea de război (cu părţi clare şi cu front net, deschis), a fost (din păcate) substituită cu cea de confuzie generalizată.

Poate într-adevăr, într-o Revoluţie, văzută ca operaţie radicală, văzută ca ceas al comutărilor în forţă, prea multe criterii „pacifiste” pot fi paralizante, prea multe subtilităţi analitice derutante. Operaţia se face cu mînă fermă şi emoţiile oarecum amorţite. Altfel riscă să dea greş prin tremur. La scurt timp după start, asociaţia s-a pomenit în vertijul Revoluţiei, iar opţiunea ei a fost pentru operaţie, nu pentru un tratament ( a cărui ineficacitate şi dubioşenie se vedea deja). Iată de ce, elasticitatea şi disponibilitatea enunţată iniţal au fost înlocuite cu o atitudine mult mai energică, mai rigidă, mai tranşantă, mai pragmatică, mai puţin dispusă la… înţelegerea Adversarului. În locul dialogului masei de supravieţuitori ai experimentului comunist, care să-şi caute în colaborare vindecarea şi emanciparea (pe care îl aveam în vedere, la început) ne-am pomenit în postura de combatanţi, de soldaţi care să lupte pentru o eliberare, pe care iniţial o crezusem mult mai aproape.

Timp de doi ani, simplificările şi obtuzităţile necesare luptătorului, au fost platoşa noastră şi reacţia noastră la un impact imediat, revoltător şi acaparant. Sunt şi acum convins că această „tăbăcire”, refuzul de a se mai preta la dizertaţii, de a mai simula ritualurile normalităţii, de a ne mai deda la deliciile subtilităţii intelectuale şi angajarea nereticentă de partea forţelor de cucerire a libertăţii, a fost o opţiune corectă. Am fost una dintre cele mai dinamice, mai puţin mocoşite, mai rapide reacţii din peisajul grupărilor similare româneşti. Intelectuali în structură dar plebei în reacţii, am reuşit chiar să ne pomenim oarecum izolaţi în spaţiul rezistenţei antineocomuniste, acuzaţi de cerebralitate de „proletari” şi de „primitivism” de emanaţii spiritualităţii. De unde o anumită dificultate de racordare. De unde un anume contratimp (renunţarea la complicaţii avantajîndu-ne la acest capitol).

În destul de multe împrejurări, radicalitatea ne-a fost chiar reproşată. Simplismul abordării condamnat. Este absolut expresiv însă faptul că, extenuaţi de nesfîrşite arabescuri justifictive, mulţi dizidenţi subţiri nu au reuşit să atingă pragul protestului faţă de farsa care se juca, decît penibil de tîrziu. La Cluj, am fost printre foarte puţinele asociaţii civice care se alăturaseră FDA. 20 mai ne-a găsit, de asemenea, pe poziţii mult mai sincrone cu realitatea. Şi astfel de exemple pot continua.

De ce această dizertaţie. Pentru a-mi fi acordat dreptul de a contesta actuala chemare către implicare pe care, după atîtea şovăieli şi compromisuri, ne-o fac cei care îndeamnă „să continuăm lupta”, să facem totul, etc . Eu consider că acum e prea tîrziu. Apendicul netăiat la timp a spart. Peritonita care a invadat societatea românească face inoperantă mentalitatea taberelor. Nu se mai înţelege pentru cine şi contra cui urmează a nu precupeţi nici un efort. Aparent paradoxal, simt că nu mai am nici un motiv să-mi prelungesc inhibiţia sensibilităţii şi capacităţii de nuanţă pentru a-mi conserva eficacitatea combativă pe un front nedefinit în spaţiu şi prea prelungit în timp.

Aşadar, primul aspect e că, în contextul actual, eu aş reveni la eul meu de pace.

Care este acest eu? De ce face el imposibilă continuarea activităţii mele, în forme eventual schimbate.

- pe plan filozofic – intelectual, sunt interesat (chiar obsedat) de o cu totul altă problematică decît cea socio-politică şi chiar decît cea psiho-morală. Mie pur şi simplu un dor insuportabil de a reveni la propria-mi revoluţie.

- pe plan profesional- ştiinţific ( ca inginer, informatician şi matematician) mă aşteaptă un număr îngrijorător de cercetări şi drumuri întrerupte şi chiar ameninţarea de a-mi pierde irecuperabil dexterităţile , energiile, sursele de creaţie.

- pe planul vieţii cotidiene, am „reuşit” contraperformanţa de a mă falimenta, pînă la un nivel deja insuportabil şi de a-mi neglija familia dincolo de cota admisibilă ( datorez băiatului meu ceva mai mult decît electoratului pietrean!).

- pe plan moral – sunt deosebit de tulburat de revelaţiile dezolante, la care m-a condus acest „stagiu în înfruntarea urîţeniei”, departe de vre-un echilibru, neconvins de rostul activităţii mele, dar şi mai grav, încredinţat că a continua să-mi sfătui prietenii să se bălăcărească în noroiul ce ne-a învăluit pentru a-şi face datoria sau a-şi cuceri curăţenia îndepărtată sau a resimţi satisfacţia implicării, este o eroare îndoielnică şi nocivă.

Societatea românească a acceptat ambiguitatea ca pe o cale de evitare a tensiunii confruntării. Poate e bine. Dar, în orice caz, pentru mine această mutaţie face imposibilă continuarea. Eu am fost disponibil pentru cura de emancipare şi apoi pentru lupta de apărare a libertăţii. Nu sunt şi pentru dezafectarea putreziciunilor pe care, fără să o dispreţuiesc ( nu-i contest voluntarului apostolatul) nu mi-o doresc. Şi nici nu mă simt obligat.

Revoluţia s-a încheiat. Părăsită de mulţi dintre cei ce azi reclamă unitate. Trădată de mase. Aici se pune punct şi pe participarea mea. Nu mă atrag handicapaţii, tolerez greu prostia şi răutatea, nu sunt capabil de altruism , prelungit pe timp foarte lung.

Şi deoarece nu mă mai simt deloc implicat de confruntarea politică actuală.

Nici interesat de însănătoşirea rezidurilor comunismului românesc.

Nici motivat pentru a-mi asuma riscurile confruntării reţelei LOR.

Nu-mi rămîne decît dă-mi declin postura de organizator. Invit pe oricare din cei a căror sisteme de valori şi interese îi motivează, să preia această postură.

Rămîn, de asemenea, fidel cu ceea ce am spus, crezut şi făcut în aceşti doi ani, fapt pe care îl consemnez prin înscrierea mea pe lista documentelor prezentate azi.

Nu pot face compromisul de a mă acomoda cu realitatea hidoasă la a cărei naştere oribilă am asistat.

Nici de a mă resemna în postura de victimă a unui ghinion istoric.

Nici nu-mi pot asuma riscul de a continua confruntarea cu securitatea, mafia şi infractorul român.

De aceea, nu-mi rămîne decît să fug.

Eu nu mai am CE să aştept aici.

21 decembrie 1991