Virusul tiraniei

Ioan Roşca

Este oare totalitarismul doar o variantă nocivă de organizare politică a unei societăţi, sau el corespunde unei tendinţe mai generale de degradare a raportului dintre oameni? Am putea vorbi despre o boală ce împinge spre tiranie sufletul omenesc?

Realitatea ultimelor 10 luni aduce aceste întrebări în prim plan.

Pentru că, după căderea celui ce părea a concentra ca un sîmbure, sămînţa răului dictatorial, constatăm că manifestările tiranice continuă să ne otrăvească existenţa, veninul lor părînd diseminat în întregul organism al naţiunii noastre bolnave…

Descoperim că există ATOMI DE TIRANIE, răspîndiţi cu cinică strategie în moleculele caracterelor noastre cu ajutorul „curei” la care ne-au expus specialiştii în formarea OMULUI NOU. Pentru a putea lupta împotriva acestui virus ce ne urîţeşte chipurile trebuie să refuzăm ascunderea adevărului ruşinos al prezenţei sale.

Să facem deci o trecere în revistă, amintindu-ne:

Că relaţia dintre şef şi subaltern devenise un ritual dizgraţios de satisfacere a voluptăţii stăpînului de a-şi bruftului supusul. Această baie de umilinţă zilnică producea renunţarea la demnitate de care sistemul avea nevoie. Subalternul domesticit visa să ajungă şi el şeful cuiva, „şefia” devenind referinţa de definire a succesului în viaţă…

Că raportul dintre miliţian, securist sau activist şi cetăţean devenise monstruos. Eram dezarmaţi în faţa oricărui abuz, perfect conştienţi că nu ni se va da satisfacţie dacă ne vom plînge, căci EI erau solidari, putîndu-şi permite să ne trateze oricum la adăpostul reţelei de teroare. Nu celui ce încălca legea îi era frică de întîlnirea cu reprezentanţii ei (în astfel de cazuri se găseau „soluţii” , căci cei pătaţi erau uşor utilizabili) ci omului cinstit care ajunsese să tresară dacă îi întîlnea! (Faptul că mafia inchizitorială comunistă practica teroarea ca metodă de lucru nu e un secret decît pentru cei care nu au încercat să „iasă din rînd”, mulţumindu-se pentru o bucată mai bună.

Că pofta de dominare contaminase pînă şi acele raporturi interumane care în mod expres se bazează pe înţelegerea amicală între părţi. Stilul tiranicos ieşea la iveală în cele mai nepotrivite situaţii…

Am putut astfel asista la o transformare a profesorului din ghid al încercării de formare a elevului într-un stăpîn discreţionar, regele sălii de clasă. Supunerea devenise din metodă de disciplină (ordonare) scop în sine, şcoala coborîndu-se la rolul abject de mecanism de înfrîngere a personalităţii elevului, obişnuindu-l cu atitudinea supusă de care trebuia să dea dovadă ca pion obedient.

Adăugăm imaginea ciudată a doctorului ţipînd la pacient, a chelnerului trîntindu-ţi cu scîrbă farfuria pe masă, a vînzătorului apostrofîndu-şi clienţii, a ofiţerului făcînd manej cu plutonierul care făcea manej cu caporalul, care făcea manej cu soldatul care aştepta să treacă în ciclul doi pentru a prinde ţi el un recrut…

Şi, dovedind, cît de adînc a pătruns tirania remarcăm dureroasa dereglare a raporturilor de familie, ura în care îşi duceau existenţa multe ”cupluri”, sau practica educării în forţă a propriului copil!

Care e oare calea de a scăpa din ghearele acestui mecanism de înrăire, regăsind bucuria libertăţii colective? Iată întrebarea la care orice grupare ce luptă împotriva totalitarismului trebuie să caute răspuns!

Un program antitotalitar trebuie să aibă în centru EDUCAŢIA DEMOCRATICĂ, dacă îşi propune să se opună nu numai unor reprezentanţi ai viciului totalitarist, ci viciului însuşi!