Singurătatea luptătorului antitotalitar

Ioan Roşca

După clipa sublimă din Decembrie, în care s-a aprins speranţa unei renaşteri miraculoase datorată unui mare efort colectiv, ne-a fost dat să trăim un lanţ de deziluzii care ne-au temperat exaltarea...

A devenit tot mai evident că scindarea societăţii în victime şi călăi nu este posibilă. Un „fenomen Piteşti generalizat” a făcut ca sub presiunea deformatoare exercitată de comunişti, conştiinţele să cedeze, multe victime fiind determinate să preia o parte din vinovăţie!

Mecanismul era simplu: se lăsa individului captiv în plasa dificultăţilor înrobitoare o cale de ieşire care uşura rezolvarea lor, cu preţul renunţării la anumite principii morale. Victima care alegea această „ieşire”, învăţînd „să se descurce”, pierdea dreptul la revoltă pe care-l oferă doar conştiinţa purităţii. Tentaţia era cu atît mai greu de învins cu cît subiectul era într-o situaţie mai dificilă şi cu cît personalitatea sa era mai atrofiată.

Toate acestea sînt aproape evidente. Ceea ce nu intuiam înainte de revoluţie era rezultatul dezastros al acestei strategii. O adevărată metastază invadase organismul românesc, astfel încît sîntem siliţi să ne întrebăm azi care va fi preţul plătit pentru ieşirea din această STARE DE COMĂ SPIRITUALĂ ŞI MATERIALĂ.

Ne aflăm desigur într-un moment de răscruce al istoriei noastră. Renaşterea reclamă mobilizarea generală. Cu toate acestea puţini s-au simţit DATORI să se implice în acest proces. Ei s-au pomenit într-o întristătoare singurătate. Prelungirea acestei situaţii este un mare pericol, căci singurătatea solidarului e o stare paradoxală ce duce pînă la urmă la o senzaţie de artificialitate demobilizatoare.

Cei ce au încercat să facă ceva pentru a impulsiona redresarea generală, au suferit lovituri aşteptate (din partea partizanilor comunitotalitari ) şi neaşteptate (din partea foştilor tovarăşi de suferinţă rămaşi blocaţi în starea de dereglare în care au fost aduşi datorită şireteniei celor interesaţi să nu declanşeze valul de clarificări pe care o revoluţie cu adevărat victorioasă l-ar fi provocat.)

Nu ne aşteptăm ca profesioniştii dominaţiei securicomuniste să cedeze puterea cu eleganţă. Zvîrcolirile ucigaşe ale fiarei rănite nu ne pot surprinde! Este evident că vinovatul, dacă mai e şi lipsit de onoare nu se va preda de bună voie spre a-i fi judecate fărădelegile, cu atît mai mult cu cît acestea sunt mai mari!

Dar ceea ce ne-a găsit complet nepregătiţi a fost reacţia multora dintre vechii prizonieri ai temniţei comuniste, care s-au arătat dispuşi să facă pact cu foştii lor temnicieri , întorcîndu-se împotriva noastră pentru promisiunea unui tain sporit !

Surprinderea s-a datorat unei eronate aprecieri a situaţiei, care ne-a făcut să credem că ura împotriva cuiva poate sta la baza unei adevărate alianţe. Ceea ce nu am înţeles la timp este că motivele urii noastre erau atît de diferite, încît atunci cînd ea a putut răbufni ele ne-au despărţit violent în mai multe tabere.

Astfel am înţeles acum că pentru unii, nemulţumirea se datora îndepărtării de la masa puterii, pierderii poziţiilor avantajoase. O banală luptă pentru privilegii a produs această categorie de „dizidenţi”, care a răsărit după revoluţie, ocupînd imediat poziţii strategice.

Alţii (din păcate o categorie foarte numeroasă) s-au revoltat nu împotriva practicii împilării ci pentru ca ei personal îi sufereau consecinţele. Multe slugi au dorit să-şi răstoarne stăpînul pentru a-i lua locul. Multe victime au visat la postul călăului. Multe mîini s-au întins avide pentru a apuca osul mai bun….

Şi în sfîrşit „visătorii” (printre care sper să mă pot număra şi eu) şi-au eliberat revolta acumulată în atîţia ani de umilinţă, aruncîndu-se în valul multaşteptatei reanimări… din principiu!

„După 22” aceştia s-au pomenit singuri în lupta cu forţele răului comunist, căci „revoluţia burţii” are alte legi decît „revoluţia spiritului”.

„Flămînzii” (de hrană, bunuri, posturi, distracţii) au putut fi uşor convinşi ( în numele „stabilităţii” necesare unei adăpări liniştite) să renunţe la pretenţia de a îndepărta „garnitura de cadre de nădejde” de la conducerea societăţii...Mă întreb cum ar vedea ei un penitenciar în care se mănîncă bine? Mulţi par a dori o atare soartă, comportîndu-se aidoma animalului domesticit căruia i-e frică de libertate, dacă preţul ei e să nu mai fie dirijat de nimeni către blidul minim garantat.

Noi însă, cei care am simţit libertatea ca pe un oxigen a cărui lipsă ne asfixia gîndirea şi ne otrăvea simţirea, cei pentru care totalitarismul comunist a fost odios pentru că ne-a domesticit cu sila, dispreţuindu-ne personalitatea, cei care ne-am considerat victimele unei tentative de dezumanicid, nu putem accepta reducerea transformărilor la o umplere a cămărilor! Noi vrem să ieşim din întunericul în care ne-au fost congelate spiritele pentru a ne bucura de lumina la care are dreptul o fiinţă evoluată!

Iată de ce nu putem avea încredere în indivizi ale căror reflexe totalitare frînează eliberarea conştiinţelor. Dorim o lume nouă şi nu vrem să ne lăsăm conduşi spre ea de vechii „ghizi”, indiferent de promisiunile prin care încearcă să-şi obţină dreptul de a rămîne la cîrmă.

De ce nu sîntem ajutaţi? De ce nu suntem înţeleşi? De ce nu sîntem căutaţi ? De ce nu găseşte ecou oferta noastră de a sprijini emanciparea?

Datorită stării grave spirituale în care a fost adus poporul român, singurul în măsură să se scuture de comunism. Nu-i putem impune să asculte o mînă de oameni, oricît ar fi aceştia de bine intenţionaţi.

Trebuie mai întîi să-l convingem, iar pentru aceasta trebuie mai întîi să-l ajutăm să-şi antreneze al 6-lea simţ: intelectul.

Este arma cea mai puternică cu care îl putem înzestra. Linia frontului trece prin sala de clasă!