Istoria Asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ”

- episodul 1 - Roşca Ioan

 

Explozia de nemulţumire care a declanşat răsturnarea regimului lui Ceauşescu a aruncat cīt acolo pistonul represiv sub care eram ţintuiţi īn prizonierat de cīţiva ani. Această ieşire bruscă din īntunericul amneziei care ne fusese aplicată pentru a ne atrofia reflexele tipice omului  evoluat, a produs un soc violent la scara individului şi a societăţii.

Scoşi la lumina libertăţii, ne-am privit cu teamă, uimire şi speranţă, pentru a vedea īn ce măsură am reuşit să ne conservăm, cīt de eficace a fost tactica fiecăruia de a-şi ascunde omenescul, de a rezista īnăuntru presiunii de modelare a omului nou.

Deşi atacul „modelării comuniste” asupra individului fusese extrem de consecvent şi nemilos, silindu-ne să ne ascundem īn spatele ultimei baricade a intimităţii gīndirii nemărturisite, speram că īn ziua eliberării vom descoperi un mare număr de supravieţuitori, ieşind din ruine cu acea febrilitate matură pe care o promitea īndelungata  călire a dorului de bine, de frumos, de adevăr, de libertate, de dreptate, de emancipare.

O astfel de speranţă a animat grupul de iniţiatori ai Asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ”, care au dorit să creeze cadrul organizatoric pentru mult-aşteptata solidarizare a celor ce doreau să contribuie la efortul general de dezintoxicare, de revenire la normalitate, de renaştere!

Ştiam că 45 de ani de nebunie impusă prin teroare au operat nefast asupra individului şi societăţii, că tehnica hărţuirii extremiste au silit pe mulţi să facă apel la metode care conţineau un coeficient mai mare sau mai mic de incorectitudine, compromiţīndu-se.

Ştiam că ANTIEDUCAŢIA, ANTISELECŢIA, ANTI PROFESIONALISMUL, NEDREPTATEA, fuseseră practicate cu consecvenţă, distrugīnd sistemul valorilor pe care se bazează echilibrul unei societăţi normale.

Ştiam că revenirea va fi foarte grea şi că ea va impune implicarea tuturor, īntr-un efort colectiv īn care generozitatea va fi singura īn măsură să salveze barca pe care confruntarea dintre diversele egoisme (exacerbate de cura de comunism) tinde să o scufunde.

Simţeam că elementele cele mai puţin contaminate, trebuie să-şi asume responsabilitatea găsirii soluţiilor pentru favorizarea recuperării şi că o misiune aparte īn acest proces revine intelectualilor (īn sensul real, nu formal, parafat de pseudoscolarizare).

Īnţelegeam că toate structurile şi reacţiile noi spre care se afirma că avem să ne īndreptăm (democraţie, proprietate privată, piaţa liberă, etc.) cer o modificare a conştiinţelor şi de aceea, dimensiunea principală a revoluţiei este emanciparea (pe linia: informare, educare, implicare).

Trăiam ruşinea īndelungatei noastre tăceri supuse, a demnităţii noastre īngenunchiate, conştiinţa obligativităţii unei reabilitări, dar şi furia faţă de cei care ne-au constrīns la această umilinţă, dorinţa de a-i vedea pedepsiţi exemplar pentru delictul nemăsurabil al īnăbuşirii unei naţiuni, a īncercării de a „modela” specia umană pe pămīntul romānesc astfel īncīt să devină un instrument īndobitocit de muncă.

Īncă mai importantă decīt pedepsirea vinovaţilor (operaţie iluzorie atīt timp cīt reţeaua lor rămīne puternică şi periculoasă) ne apărea problema apărării şanselor pe care revoluţia le crease destinului romānesc de pericolul pe care īl reprezenta şiretenia, īncăpăţīnarea, răutatea, incompetenţa, frica de pedeapsă, foamea de putere, egoismul, cinismul, orgoliul, inerţia, necinstea celor care au transformat acest destin īntr-o tragedie.

Ne simţeam obligaţi să ne asumăm riscul confruntării cu această categorie de stăpīni parazitari, nicidecum dispuşi să se dea la o parte (care īşi autopropuneau  reīnscăunarea după schimbarea părului, īn numele experienţei năravurilor lor…) atīta timp cīt fraţii noştri de suferinţă  avuseseră curajul să īnfrunte monstrul  MAFIOINCHIZITORIAL – SECURICOMUNIST, jerfindu-şi viaţa pentru ca noi toţi să ne recuperăm demnitatea! Iată aşadar cīteva din motivele  care nea-u scos din espectativă, īnvingīndu-ne reflexul īnsingurării. Fiecare dintre noi a avut propriul traseu īn acest botez al resocializării, participīnd la evenimente cum ar fi: invadarea clădirii fostului comitet judeţean de partid – pe 22 decembrie, organizarea noilor structuri locale de putere, implicarea īn procesul formării partidelor politice, schimbarea conducerilor īntreprinderilor, organizarea activităţii sindicale, dezbaterea problemei renaşterii īn colective diverse sau īn presă, stabilirea de contacte īn acest sens.

Treptat a devenit evident  că numai īmpreună, īntr-un cadru structurat coerent ne vom putea valorifica ideile, ne vom putea uni eforturile de a ne ridica de la  nivelul comentariului eliberat de restricţie la acela al acţiunii eficace, fecund modificatoare.

Am pierdut un timp īnsemnat cu două  tentative de racordare la o structură mai largă naţională.

Am īncercat mai īntīi impulsionarea formării unui partid „al renaşterii spirituale” care să ofere o opţiune solidă şi valoroasă societăţii romāneşti, salvīnd-o din capcana pe care o reprezintă lipsa alternativei politice dată de reţeaua comunistă, singura puternică şi bine organizată īn acel moment. Eşecul acestei iniţiative s-a datorat refuzului intelectualilor (cărora le revenea sarcina principală īntr-un astfel de organism de coordonare a eforturilor de emancipare a naţiunii) de a-şi asuma răspunderi politice. Īn luna ianuarie 1990, acest refuz a fost cvasigeneral motivat prin ura faţă de „politic㔠şi setea de practicare a profesiunii īn noile condiţii, presupuse (cu jenantă naivitate) schimbate brusc de către „revoluţie”.

Nu am putut trece peste acest apolitism, nu am putu īntrerupe beţia produsă de senzaţia eliberării miraculoase, indiscutabile, definitive pe care o analiză mai lucidă a situaţiei ar fi contrazis-o dureros. Se crease o psihoză de „hapy-end” iresponsabil, mulţi nemaireuşind să-şi stăpīnească voluptatea bucuriei victoriei, după care tīnjiseră atīt de īndelungat!

Mirajul a fost atīt de puternic, īncīt nici măcar atunci cīnd faptele celor ce ajunseseră la putere au īnceput să demonstreze ridicolul acceptării ideii că foştii lideri comunişti trebuie să īnfăptuiască năzuinţele unei revoluţii anticomuniste, conştiinţele nu s-au pus īn stare de alarmă, pentru a se mobiliza īntr-o luptă care, nefiind īncă purtată, nu avea cum să fie cīştigată.

Cei treji şi „vaccinaţi”  s-au dovedit puţini. Dezorganizarea lor avea să micşoreze eficacitatea protestului, exprimat īn stradă, care avea să devină adevăratul sediu al luptei īmpotriva pericolului neocomunismului.

S-a produs astfel  a doua scindare, care a divizat īn trei ramuri forţa revoluţiei romāne: protestatarii străzii, membrii partidelor, vocea intelectualităţii exprimată īn presă.

Am simţit dureros această sfīşiere atunci cīnd am īncercat să convingem liderii ce manifestaseră īmpotriva restauraţiei comuniste să pună bazele unui partid politic (Alternativa 90), care să le permită continuarea luptei pentru idealurile revoluţiei, īntr-un cadru  organizat. Ne-am lovit de un refuz tăios („nu facem politică”) care nu a cedat nici măcar pentru a facilita (la īnceputul lui februarie) intrarea īn nou creatul CPUN a trei reprezentanţi ai contestaţiei!

Ulterior aveam să īnţelegem motivele acestei reţineri, atunci cīnd prestaţie reprezentanţilor noilor „partide” a confirmat neīncrederea tinerilor, care doreau ca problemele refacerii morale şi spirituale, a recuperării noţiunilor de dreptate, adevăr şi demnitate să fie pe prim plan şi nu obişnuitul joc al luptei politice pentru putere, fireşti īntr-o societate normală, dar indecente īn faţa unui suferind asemenea organismului societăţii noastre.

Ultima latură  a triunghiului : partide-intelectuali-tineri contestatari, care ne mai lasă speranţa unei unificări, era solidarizarea dintre conştiinţa revoltaţilor străzii şi cea a maturităţii intelectualilor. Ea sugera solidificarea rezistenţei īn direcţia constituirii unei societăţi civile bine īnchegate, īnzestrate cu mijloace de apărare şi reeducate cu reflexe fireşti īmpotriva abuzurilor puterii totalitare.

Īn acest sens am făcut presiuni īn cadrul GDS din Bucureşti pentru a se constitui ca un nucleu de corelare īntre grupurile de dialog social care, luīnd naştere īn toată ţara, ar crea reţeaua societăţii civile.

Această dorinţă nu ne-a fost realizată nici astăzi.  Ea ne-a decis să facem un pas, constituind Asociaţia „Dialog Piatra Neamţ”, īn urma unei adunări ţinute la 27 februarie 1990, īn care cei 22 de membri fondatori au adoptat statutul din care redăm un fragment:

„Asociaţia "Dialog 22 / Piatra Neamţ" este o asociaţie independentă care nu se subordonează nici unei formaţiuni politice (…).

Fiecare membru al asociaţiei īşi rezervă dreptul propriei opţiuni sau orientări politice, neafecīnd  īn vre-un fel, prin acesta,  statutul şi orientarea de acţiune a asociaţiei.

Asociaţia "Dialog 22 / Piatra Neamţ" urmăreşte realizarea unui larg dialog social, īn dorinţa de creare a  cadrului unor dezbateri constructive pe teme privind modul de rezolvare a problemelor pe care renaşterea naţională le ridică cetăţenilor aparţinīnd tuturor categoriilor socio-profesionale.

Membrii asociaţiei  militează pentru apărarea principiilor morale īn activitatea politică, pentru edificarea unui climat democratic īn spiritul respectării valorilor autentice , luīnd atitudine īmpotriva oricăror abuzuri, indiferent de natura lor. Asociaţia promovează cunoaşterea şi respectarea drepturilor omului.

Asociaţia "Dialog 22 / Piatra Neamţ" īşi propune  să contribuie, prin activităţile sale de educare şi informare, la  dezintoxicare de efectele nocive ale fostei ideologii şi la combaterea tendinţelor de manipulare a opiniei publice.

Asociaţia "Dialog 22 / Piatra Neamţ" respectă, īncurajează şi valorifică īn mod constructiv diversitatea de opinii, luīnd īnsă atitudine fermă īmpotriva oricăror forme de extremism.

Obiectivele esenţiale mai sus amintite se vor realiza īn cadrul şi prin următoarele forme şi mijloace: conferinţe, colocvii, mese rotunde, activităţi de presă proprii şi īn colaborare, activităţi sociale, īn forme active de intervenţie.