Selecţii din jurnalul Ioan Roşca

13 - 30 iunie 1990

15 iunie

Comunicat – text nepublicat

Atragem atenţia opiniei publice asupra documentului "Apel din Moldova" - scris şi comunicat pe 4 mai , în urma înăbuşirii de către populaţia manipulată de securitate a grevei foamei, prin care ne-am manifestat solidaritatea faţă de idealurile revoluţiei apărate de demonstranţii din Piaţa Universităţii. El conţine, din nefericire, o foarte exactă şi documentată previziune, a evenimentelor care au urmat: alegerile de pe 20 mai şi represiunea de pe 13-14 iunie.

Regretăm faptul că nu am fost ascultaţi atunci, că nu am găsit înţelegere nici măcar la conducătorii organizaţiilor protestatare, care au manifestat o deplorabilă obtuzitate faţă de situaţia psihologică reală a populaţiei româneşti.

În loc să-şi îndrepte atenţia asupra situaţiei grave în care populaţia a fost condusă cu îndemînare de către mafia zisă "comunistă", orientîndu-şi eforturile către pararea dezinformării neruşinate pe care cei ce deţin frîiele puterii, o realizează prin mijloacele mass-media, îndeosebi a odioasei oficine securiste care a fost şi a rămas televiziunea română, liderii asociaţiilor s-au mulţumit cu o sterilă şi confuză acţiune protestatară.

Participînd efectiv la mitingul din Piaţa Universităţii, am făcut eforturi deosebite pentru a impulsiona creşterea densităţii sale educative, pentru a-l transforma într-o adevărată academie de analiză a mecanismelor şi ororilor comunismului, atît de necesară populaţiei debusolate, neapărate, nevindecate, de intoxicarea ideologică la care a fost expusă.

În locul acestei orientări, desconsiderînd realitatea, liderii s-au lăsat antrenaţi în jocul stupid al stabilirii "dialogului" cu guvernul, care avea un rol evident de diversiune, în loc să-şi îndrepte faţa către ţară, amplificînd încercările de explicare.

Am putut trăi astfel, ruşinea unor alegeri la care a fost expusă o populaţie neeliberată şi apoi, pe aceea şi mai mare, a zdrobirii purtătorilor flăcării revoluţionare, de către fraţii lor, manipulaţi abil de apărătorii mascaţi ai monstruoase reţele comuniste.

În aceste condiţii, nu ne rămîne decît să mai afirmăm odată răspicat convingerea noastră că abordarea economică, socială sau politică a situaţiei ţării, a "dialogului" cu guvernul - este o eroare. Realitatea este de factură criminală şi ne simţim jigniţi de faptul că această realitate este ţinută în umbră chiar de către opoziţie.

Situaţia este următoarea: un corp de indivizi au preluat abuziv şi distructiv puterea şi frînele societăţii româneşti, trădîndu-şi patria, în 1945. Ei au instaurat o monstruoasă reţea de teroare, transformînd România într-un lagăr de muncă şi exterminare morală.

Distrugerea organismului societăţii a fost totală. Sîntem rezultatul unui experiment criminal la care am fost expuşi peste 40 de ani. Majoritatea victimelor par a nu-şi putea reveni, rămînînd paralizate la cheremul vinovaţilor lăsaţi în libertate.

Cei care au supravieţuit, sau nu au fost încă dereglaţi (tinerii), sînt singurii ce pot pretinde merite în privinţa revoluţiei. Ceilalţi, solidari ca întotdeauna cu puterea (deşi datorează tinerilor relativa lor eliberare, formează forţa reacţionară, barosul de zdrobire a tendinţelor de liberalizare.

Dar adevăraţii vinovaţi sînt tot cei dinainte: şefii lagărului românesc pe care nu reuşim să-l desfiinţăm.

Sîntem ferm convinşi că este absolut imposibil ca grupul vinovaţilor să se dea la o parte din miezul puterii deoarece, odată părăsită această poziţie cheie, sînt pasibili de pedepse neiertătoare pentru actele lor sinistre - la care i-ar condamna orice tribunal curat!

De aceea mirarea unora, că actualii conducători fac "gafe" antidemocratice, dovedeşte incapacitatea lor rebelă de a ieşi din schemele teoriilor politice, înţelegînd particularităţile criminale ale raportului real de forţe.

Nu este singura superficialitate de care dau dovadă intelectualii ţării ale căror reacţii subţiri au lipsit opoziţia de un ajutor atît de necesar în toată această perioadă, au lipsit revoluţia de finalizare şi orientare.

De aceea , noi considerăm nedemne luările de poziţie aşa-zis docte şi pacificatoare, privind evenimentele din 13-15 iunie. Chiar dacă avem serioase rezerve privind manifestările violente din data de 13 , considerîndu-le în mare parte o diversiune planificată, declarăm că au fost absolut legitime toate acţiunile pe care luptătorii pentru libertate şi demnitate le-au întreprins la încercarea de a li se reîngrădi libertatea, inclusiv organizarea unei acţiuni de răsturnare a guvernului (total improbabilă!).

Sîntem îndureraţi că speranţa lor de a fi urmaţi de întreg poporul român (datorată necunoaşterii situaţiei reale a conştiinţelor) , a fost contrazisă atît de cumplit şi că am trăit cu toţii ruşinea de a vedea acest popor zdrobindu-şi eliberatorii.

Avînd în vedere toate acestea, ne exprimăm disperarea faţă de destinul poporului nostru, neîncrederea în posibilitatea unei refaceri spirituale rapide şi convingerea că atît timp cît vom avea lideri de acest tip, nu există nici-o şansă de salvare.

A devenit evident că reţeaua mafio - inchizitorială, nu poate fi îndepărtată decît cu forţa şi că deocamdată , acest lucru nu e posibil, mai ales că acesta ar contraveni dorinţelor inconştiente ale majorităţii populaţiei.

Considerăm însă nedemnă orice colaborare cu actualul regim şi sîntem puşi în situaţia de a nu ne putea supune deciziilor sale. Acest lucru nu ar fi tolerat de un regim democratic în care majoritatea decide şi cu atît mai puţin de un stat totalitar care ne ţine de fapt prizonieri, dacă nu vom avea , aşteptînd represiunile, soluţia părăsirii ţării.

Nu putem fi obligaţi să ne supunem teroriştilor securităţii şi de aceea sperăm că statele democratice ne vor recunoaşte dreptul elementar de a ieşi din această situaţie, acordîndu-ne azil politic.

Vom aştepta o mînă de ajutor eliberatoare, într-o grevă a foamei. În această ţară, azi, noi, nu mai putem trăi în mod demn, decît intrînd într-o luptă directă, ceea ce contravine predispoziţiilor noastre nonviolente.

Grupul de membri ai asociaţiei Dialog Piatra Neamţ, care au făcut greva foamei între 1-5 mai 1990, terminînd-o cu proclamarea disidenţei faţă de guvernul care va rezulta din alegeri, în condiţii pe care le-am condamnat cu fermitate.

[]

16 iunie

Sinteza situaţiei - ciornă

1. Reţeaua canceroasă s-a introdus în organismul ţării prin trădare, violenţă, abuz. Ea nu are nici-o legitimitate istorică.

2. Au reuşit să îmbolnăvească total acest organism, fiind vinovaţi de distrugerea neamului nostru, pe toate dimensiunile.

3. Supuşi unei manevre şi presiuni îndelungate, majoritatea cetăţenilor au acceptat compromisuri care i-au transformat în părtaşi şi le-au distrus demnitatea.

4. Ca preţ al dreptului de a supravieţui, li s-a oferit colaboraţioniştilor, libertatea de a fura, minţi, lenevi, stagna intelectual şi degrada moral. După atîta timp, acestea au devenit dependenţe, vicii

5 A apărut contradicţia dintre nevoia de supuşi manevrabili şi de practicieni eficaci. Ea a produs cea mai acută tensiune a sistemului, declanşîndu-i în ultimă instanţă criza. Ca ultimă soluţie s-a făcut totul pentru încurajarea "inteligenţei tehnice" amorale, a falsului intelectual. Rezultatul este lipsa unui corp intelectual autentic.

6 Într-o societate în metastază , şansa păstrării sănătăţii unei celule este minimă. Am scăpat foarte puţini necontaminaţi şi formăm azi o ridicolă minoritate.

7 Excesele dictatorului şi consecvenţa aplicării criteriului antiselecţiei au produs o criză acută. De remarcat că numai după producerea dereglării fatale a societăţii a avut loc izbucnirea chirurgicală. A fost ultima zvîcnire a muribundului intrat în comă.

8 Ajunse în imposibilitate de supravieţuire masele au avut o reacţie de conservare a fiinţei , de apărare în faţa pericolului mortal

9 Sesizîndu-se pericolul răsturnării raportului de forţe şi a deconspirării monstruoasei maşini de dezumanizare pe care se baza organizarea lagărului, stăpînii au fost siliţi să apeleze la o strategie de diversiune, cedînd reduta ideologică pentru a o putea reocupa imediat, cu trupele lor de încredere, în numele revoluţiei.

10 Nefiind de fapt decît o organizaţie criminală la scară mare, clica mafio-inchizitorială s-a debarasat de doctrina comunistă , pe care nu o folosea decît ca paravan , la fel de bun ca oricare altul pentru a-şi justifica deţinerea puterii. Vor arunca comunismul la lada cu vechituri, folosind orice ideologie în procesul năpîrlirii.

11 Crimele săvîrşite în toţi cei 45 de ani de "activitate" sînt atît de odioase , distrugerea destinului unei ţări atît de gravă , încît profesioniştii care le-au comis sau gerat au certitudinea unei pedepse necruţătoare , dacă se va ajunge la judecarea lor de către autorităţi autentic revoluţionare

12 Pentru a nu se ajunge la judecarea vinovaţilor şi nu pentru vre-un alt motiv (politic, ideologic, economic sau social) salariaţii terorii au fost şi sînt obligaţi să stopeze procesul revoluţionar sau mai exact, să-l devieze printr-o diversiune monumentală

13 Profitînd de imensul capital al dereglării intelectuale a populaţiei expuse la cura de intoxicare ideologică şi degradare morală , cît şi de structuri de manipulare bine puse la punct su supradezvoltate (aparatul represiv şi tentaculele sale - informatorii, televiziunea etc) artiştii puterii au reuşit performanţa de a regiza realegerea lor la cîrma ţării, cucerind sprijinul maselor şi reducînd opoziţia la o sterilitate ridicolă.

14 Ca de obicei, străinătatea a dovedit o stranie obtuzitate , nereuşind să surprindă înţelesul evenimentelor, exhibînd apeluri utopice la reconstrucţie politică... sub oblăduirea celor care au gestionat lagărul şi care dispun de trupele disciplinate ale gardienilor şi mai nou de cele hipnotizate ale deţinuţilor - în lupta lor pentru stîrpirea emancipării naţiei.

15 Mult mai tristă este desincronizarea intelectualilor care au mimat opoziţie, exact cît era nevoie pentru a se etala , fără a pune în pericol reduta inamicului . Se iese foarte greu din reflexul abordării meditative a luptei politice pe care îl creează lunga întemniţare, că reflexul apărării nu poate fi schimbat cu o dinamică a atacului.

16 Sesizînd lipsa de energie a opoziţiei intelectuale şi cochetăria deplorabilă a unor partide de opoziţie, purtătorii torţei revoluţionare s-au văzut împinşi spre acţiuni disperate şi izolate , lipsite de eficacitatea pe care ar fi permis-o implicarea "cerebralilor"

17 A devenit absolut evident că luptătorii pentru adevăr şi dreptate sînt minoritari şi că trebuie să înfrunte nu numai enormul miriapod al puterii ci şi presiunea maselor reacţionare , fiind puşi în faţa alternativei:

a Renunţă, lansîndu-se şi ei în marea fugă după avantaje care a izbucnit după 22 decembrie

b Opoziţie clasică

c Continuă , subteran, cu acţiuni anarhice

d Admit sterilitatea protestului lor , lansîndu-se într-o foarte lungă campanie educaţională şi aştepînd să culeagă apoi rezultatele

e Părăsesc ţara

18 Varianta a iese din orice discuţie. Colaborarea cu actualul regim poate fi justificată strategic ... sau geostrategic , politic- dar este inacceptabilă moral !

Din păcate mafia a ştiut să se lipească intim de întregul popor (care a acceptat prostit această osmoză) încît a devenit imposibil să faci separarea necesară pentru a-ţi direcţiona atacurile. Poporul oferă paravan marilor vinovaţi: din prostie, din interes, din nepăsare, din vinovăţie, din inerţie, din cîrdăşie.

Metoda anarhică, justificată logic şi poate şi afectiv nu poate fi admisă moral , şi conduce la rezultate imprevizibile.

Asumarea rolului de educator întru democraţie, emancipare, inteligenţă etc este valoroasă , dar experienţa pe care am trăit-o contestă educaţiei şansa de a opera eficace într-un mediu socio-politic toxic. Există premise ca această acţiune educaţională să fie privită cu suspiciune de către beneficiari , mai puternic motivaţi de cîştigul imediat , supuşi egoismului lor - devenit lege de organizare internă. Un astfel de apostolat inutil ar mai da şi girul participării intelectualilor , fapt ce s-a dovedit mai curînd util puterii decît periculos pentru dictatură.

De aceea consider că singura soluţie este din păcate părăsirea ţării , continuînd lupta din exterior pentru:

- împiedicarea farsei internaţionale

- informarea şi educarea românilor

Rămaşi fără sprijinul minţilor luminate , un stat al zbirilor, mincinoşilor, leneşilor, egoiştilor şi mediocrilor îşi va consuma drama mai rapid , atingînd mai curînd pragul izbucnirii revoluţionare autentice, reformatoare.

Vom aştepta acea zi pregătindu-ne ca atunci, chemaţi de cei care azi ne alungă , deveniţi conştienţi că sîntem necesari , să putem face o construcţie solidă. fără a avea de înfruntat rezistenţa plină de ură a mulţimii.

Cei acare îşi oferă serviciile azi, nu fac decît să prelungească o agonie , crescînd amploarea tragediei. Probabil că afaceriştii nu vor şovăi. Cînd valorile se dau la o parte, oportuniştii au o ocazie nesperată de a se căţăra !

Declaraţie – text nepublicat

Asociaţia Dialog PN, şi-a declarat opoziţia faţă de conducerea României, pe care o consideră profund reacţionară, adevărat zid de apărare a vinovaţilor pentru cei 45 de ani de teroare şi exploatare comunistă.

Evenimentele din 13-14 iunie, confirmă hotărîrea reţelei mafio - inchizitoriale, de a nu ceda puterea şi deplorabila adeziune a maselor populare manipulate în a o sprijini în acest sens.

Protestăm împotriva acestei monumentale jigniri aduse eroilor revoluţiei şi ne exprimăm durerea pentru tragicul destin care face neamul românesc să-şi distrugă viitorul.

Cît timp oamenii de bine ne vor ataca pentru ane închide gura, la chemarea , la ordinul, cu acceptul sau cu simpatia dirijorilor în funcţie, nu vom înceta să ne declarăm fierbintea solidaritate cu cauza revoluţiei a cărei flacără a fost apărată dramatic de demonstranţii din Piaţa Universităţii , de atacurile celor ce o furaseră pe 22 decembrie.

Fiind vorba de aceeaşi vinovăţie ca aceea din 21 decembrie, păzitorii ordinii, repuşi în drepturi şi doritori de răzbunare, ar trebui să-i aresteze şi pe cei care în mod necivilizat şi ilegal, au făcut revoluţia în România. Nu ne lăsăm înşelaţi de diversiunile specialiştilor privind cursul evenimentelor din 13, 14 iunie. În acelaşi timp nu ne lăsăm intimidaţi şi ca dovadă, declarăm că nu întrevedem nici-un mijloc pentru deparazitarea televiziunii române de securiştii specializaţi în dezinformarea şi manipularea publicului - în afara unui atac direct!

Am văzut cu toţii , cu cîtă nepăsare tratează mafioţii porecliţi "comunişti" orice încercare de stabilire a adevărului. Revoluţia a suferit pe 13 iunie o nouă înfrîngere. Atenţie însă: timpul curge într-un singur sens! El nu a ierta " învingătorii" de azi, pentru gestul oribil de a trimite împotriva tinerilor revoluţionari din decembrie, tocmai pe zbirii care i-au maltratat atunci, dîndu-le ocazia să se răzbune. Şi nici pentru vina , şi mai mare, de a compromite o parte a poporului nostru, determinîndu-l să-şi asume reprimarea luptei pentru libertate, să-şi lovească fraţii în acest scop.

Notă

Marea ambiţie a prostiei este să pună inteligenţa cu botul pe labe, marea dorinţă a mediocrităţii este să reteze vîrfurile valorii, a laşităţii - să umilească curajul, a vulgarităţii - întineze rafinamentul, a violenţei, - să îngenuncheze toleranţa, a bolii - sa contamineze sănătatea , a urii - să corodeze iubirea , a răului - să sugrume bunătatea.

O astfel de cruciadă ignobilă se poartă azi de către ciumaţii sidei comuniste, avîndu-i în frunte pe regizorii operaţiei de dezumanizare. Furia lor vine de la asaltul emancipării asupra poziţiilor cucerite de decadenţă, dat cu ocazia revoluţiei!

Toţi imbecilii s-au simţit lezaţi de pretenţiile inteligenţei, toţi delatorii au suportat jignirea incriminării, toţi vinovaţii au simţit pericolul răsturnării. Răsturnarea sistemului de valori al unei societăţi este o operaţie chirurgicală prea grea pentru noi! Atacul sfidător al celulelor canceroase asupra celor supravieţuitoare a dovedit-o pe deplin.

[]

Notă

Comportarea poporului român în împrejurarea din 13, 14 iunie, este o demonstraţie elocventă a stării psihosociale în care a fost obligat să "aleagă" la 20 mai.

În documentul Apel din Moldova , făcut public la 5 mai, am atras atenţia asupra monstruozităţii situaţiei declarîndu-ne disidenţa faţă de guvernul care se va forma profitînd de starea anormală, în urma unor alegeri pe care noi nu le-am recunoscut, înainte de a avea loc.

Consecvenţa, clarificările aduse de ultimele zile, imposibilitatea conlucrării cu actuala conducere fără a ne face vinovaţi de un colaboraţionism pe care-l considerăm nociv, ne obligă să cerem azil politic.

Este singura noastră ieşire din acest veritabil prizonierat şi sperăm că naţiunile civilizate nu ne vor lăsa pradă securiştilor sau grupelor bine dirijate de oameni ai muncii care ne pot ataca în orice clipă avînd în vedere claritatea opoziţiei noastre în toată perioada.

Aşteptăm această mînă de ajutor într-o grevă a foamei, semn al deciziei noastre de a nu mai trăi în această ţară, în aceste condiţii.

Notă lucidă

Pentru prima dată, tonul de afară este în regulă. Protest clar, ferm, dur, lipsit de compromis.

Este absolut necesar ca acest ceas, mare ocazie de resuscitare a asistenţei internaţionale pentru luptătorii pentru libertate să nu fie pierdut.

Ori tocmai acum, reprezentanţii partidelor politice par a cerşi guvernului dreptul de a fi lăsate să trăiască normal, declarînd că doresc pedepsirea tuturor celor care s-au manifestat violent!

Pentru a n-a oară, partidele vor trăda luptătorii independenţi, profitînd însă de acţiunile lor, chiar represiunea actuală înconjurîndu-i cu o aură de rezistenţă, pentru care nu au nici-un merit şi de care aveau nevoie pentru a-şi revigora prezenţa anemică.

Din nou, pentru a lise da voie să se exhibe în parlament, vor accepta să legitimeze guvernul, punînd într-un unghi mort pretenţiile revoluţionarilor, a căror singură justificare este anormalitatea criminală şi reacţionară a respectivului guvern. Se vor face că nu observă că astfel condamnă acţiunile acelor tineri care au mers pe 13 iunie pînă la curajul şi demnitatea supremă a protestului disperat.

De asemenea, intelectualii vor începe corul de incantaţii împotriva violenţei, " din orice parte ar veni", (ceea ce se traduce clar prin dezaprobarea unei revoluţii eliberatoare - singura soluţie de a aduce clica criminală în faţa legii). Vor face aceasta din ascunsă frică şi în dorinţa de a cîştiga de la putere dreptul la masturbare intelectuală pro-democratică.

Această dublă trădare va înceţoşa peisajul luărilor de poziţie, ajutînd vinovaţii să păstreze o distanţă acceptabilă între masă şi adevăr.

Astfel opoziţia va fi o expresie de rangul 2 a degenerării naţiunii, mult mai greu de sesizat decît cea primă a populaţiei retrograde - dar tot nefastă.

Semiopoziţia va conveni de minune puterii care nu a fost deranjată niciodată de tiradele subţiri, oferind o nouă legitimitate - democratică.

În sfîrşit radicalii, singurii care ar putea reacţiona la temperatura dreptăţii şi a atmosferei create acum în străinătate, vor fi ţinta represiunii şi vor plăti probabil din plin lipsa unei structuri organizatoare şi a unei coloane vertebrale, cerebrale.

Un exemplu al copioase stăpîniri a cîmpului de manevre al puterii: toată lumea cere instalarea unor puternice forţe de ordine şi pedepsirea exemplară a celor vinovaţi de violenţă. Aceasta va fi un gir general pentru lăsarea în pace a securităţii şi politicii marilor vinovaţi, a crimei de lesnaţiune!

Pentru a se obţine acest minunat rezultat se va profita de consensul pseudo-opoziţiei în a nu declara făţiş vinovăţia veche şi nouă a "apărătorilor ordinii" şi deţinătorilor puterii şi legitimitatea încercării de a răsturna hidra mafiotă şi de a apăra cu orice preţ şansa de emancipare a naţiunii. O astfel de atitudine opozantă ajută din plin conducerea.

Aşadar acum ar trebui:

- plecat în masă în străinătate, cu tot ritualul necesar sublinierii sensului acestei forme de protest;

- protestat net faţă de guvern, declarîndu-l vinovat şi cerînd judecarea lui;

- refuzul oricărei colaborări a intelectualilor;

- refuzul de a mai mima prezenţa unei opoziţii, lăsîndu-i pe asasini să guverneze singuri;

- declararea necesităţii unei noi revoluţii.

În rezumat, acum spre bucuria guvernului, tot mai mulţi opozanţi se vor desolidariza faţă de luptele de pe 13 iunie. Indiferent de eventualele provocări trebuie să procedăm exact pe dos , pentru a nu concede puterii că ar fi anormală răsturnarea ei în forţă!

Ciorne declaraţii

1 Conducerea actuală a României se face vinovată de crime împotriva destinului democraţiei al ţării , pe care l-au obstaculat cu perfidie pentru a salva reţeaua ce ne-a menţinut în sclavie timp de zeci de ani !

Stăpîni pe poziţiile pe care le-au păstrat şi pe pîrghiile puterii dictatoriale : poliţie , securitate, informare- ei au reuşit să amăgească populaţia astfel încît să-i legitimeze prin alegeri.

Ei nu pot fi smulşi din centrul puterii prin metode democratice pentru că au reuşit să menţină opoziţia în stadiul de minoritate sterilă.

2 Nu putem accepta colaborarea cu cei vinovaţi de a fi capturat şi distrus un popor şi de a nu-i da azi dreptul la renaştere, în ciuda preţului plătit de eroii săi.

Aşteptăm ca profesioniştii terorii să-şi arate clasa încă o dată, aruncîndu-ne în spatele gratiilor , care să ne răpească libertatea, redîndu-ne însă demnitatea de a nu-i accepta.

Ştim că va sosi şi clipa adevărului şi atunci vom ceda bucuros locul celor pe care dreptatea îi va aduce în faţa judecăţii.

Aşteptînd arestarea guvernului sau a noastră,

Asociaţia Dialog Piatra Neamţ

Cereri pentru dialogul cu parlamentul - ciornă

1 Situaţia securităţii şi poliţiei
- trecut (dare de seamă asupra funcţionării , structura reţelei, lista informatorilor, anchetarea şi pedepsirea abuzurilor)

- prezent (structură, componenţă, atribuţii, situaţia pensiilor)

- viitor (intenţii)

Concluzie: comisie de anchetă cu reprezentanţi ai asociaţiilor

2 Situaţia nomenclaturii de partid

- trecut (lista, anchetarea abuzurilor)

- prezent (unde e fiecare, procese?)

- viitor (măsuri de apărare a societăţii împotriva pericolului social pe care îl reprezintă , eventual şcoli de reeducare)

3 Fişe complete făcute publice a tuturor celor ce deţin azi puterea: preşedinte, senat, parlament, guvern, ministere

4 Punerea la punct a procesului de analiză a mecanismelor comunismului, ororilor lui , organizarea curei de dezintoxicare ideologică (de exemplu Piaţa Universităţii)

5 Sistemul de garanţii democratice

- libertatea reală a presei şi tv

- libertatea persoanei

- libertatea de întrunire (mitinguri etc)

6 Comisie de anchetă privind perioada 16 decembrie- 14 iunie. Membri din asociaţii. Măsuri în consecinţă.

7 Anchetarea abuzurilor săvîrşite timp de 45 de ani. Comisie.

8 Analiza climatului de desfăşurare a alegerilor . Comisie. Concluzii.

9 Planul de demontare a structurilor îmbolnăvitoare plantate de terorişti în corpul ţarii . Comisie populară de propunere către parlament (pînă la nivel de întreprindere)

10 Maniera de încorporare a tinerilor revoluţionari în structurile de decizie

11 Modul în care populaţia va putea urmări şi influenţa acţiunile celor ce deţin puterea. garanţii neformale împotriva deviaţiilor dictatoriale.

12 Demiterea actualului guvern şi analiza publică a greşelilor sale.

13 Alocarea unui spaţiu la radio-tv opoziţiei , pînă la înfiinţarea unui post liber de televiziune

Acuzaţii aduse conducerii

1 Furtul revoluţiei

2 Conservarea Securităţii (aparat represiv)

3 Folosirea vechiului aparat împotriva revoluţionarilor

4 Conservarea structurilor

5 Dictatură politică

6 Dezinformarea populaţiei prin controlul televiziunii

7 Manipularea alegerilor

8 Desconsiderarea cererilor tuturor manifestaţiilor

9 Nejudecarea fostei crime

10 Nedeclanşarea acţiunii de educare emancipatoare

11 Fuga după putere, fără scrupule

12 Învrăjbirea fratricidă

13 Lipsa de sinceritate; minciuna repetată

14 Modul tenebros, ascuns

[Proteste şi măsuri – ciornă]

Dereglarea structurilor societăţii româneşti în cei 45 de ani ai terorii a fost completă.

Au fost implicate adînc aceste structuri în mecanismul poliţienesc care asigura organizarea lagărului: activul de partid, securitatea, poliţia, procuratura, justiţia, administraţia, structurile de conducere la toate nivelele, distribuitorii mărfurilor. Nu există nici o scuză pentru aceia care au jucat roluri active în acest complex aparat mafio-inchizitorial.

Sîntem conştienţi de dificultatea eradicării acestei structuri funcţionale stufoase, în condiţiile în care numărul celor ce au rămas în afara ei şi au refuzat compromiterea în care a fost tîrîtă majoritatea populaţiei, este penibil de redus.

Dacă însă pornim de la premiza necesităţii absolute a renaşterii naţionale şi de la dreptul cucerit de fiii cei mai demni ai naţiunii care au luptat pentru salvarea destinului ţării în această revoluţie, trebuie să tratăm cu totul altfel problema minorităţii decît au făcut-o conducătorii României în această perioadă.

Ceea ce nu mai putem accepta este minciuna deşănţată : aceşti adevăraţi piloni reacţionari, stîlpi de sprijin pentru salvarea fostei plase de relaţii, nu au dreptul să se prezinte poporului drept exponenţi ai revoluţiei!

Dacă poporul încă nevindecat intelectual şi moral va da justificare materială unei conduceri anti-revoluţionare, care-şi prezintă în mod sincer acest caracter , vom fi obligaţi de criteriul democraţiei să acceptăm respectiva guvernare. În acest caz vom lupta ca prin educaţie să răsturnăm situaţia majoritară, fiind convinşi că viitorul ţării este grav lovit dacă nu reuşim orientarea cetăţenilor către schimbări profunde, eliberatoare. Va trebui însă să fim lăsaţi să o facem şi orice obstaculare a acţiunilor noastre desfăşurate în cadrul legii , ne va pune în situaţia de a riposta ferm.

Dacă însă, monumentala minciună la care asistăm indignaţi, continuă, şi reacţiunea nu dă jos masca revoluţionarismului, conducînd naţiunea la distrugere prin fraudă, considerăm obligatorie declanşarea unei lupte necruţătoare pentru răsturnarea ei, în care legea nu mai poate fi folosită ca argument tocmai de cei care au încălcat-o flagrant şi o încalcă şi azi la nivelul infracţiunii guvernamentale.

Opoziţia înseamnă a propune alte soluţii decît puterea conducătoare, a-i contesta soluţiile , ideile, faptele, ori noi , sîntem puşi în situaţia de a condamna persoanele. De aceea trebuie să formăm altceva: contestaţia română!

[]

20 iunie

[Declaraţie - ciornă]

Există o forţă ce poate fi bănuită că are interese contrare instaurării unei adevărate democraţii? Evident este vorba de reţeaua fostului aparat represiv anti-democratic.

Pe lîngă tendinţele tiranice , manifestate din plin timp de atîţia ani, mulţi membri ai securităţii , poliţiei, administraţiei, magistraturii şi mafiei comuniste sînt atît de compromişi încît au tot interesul să obstaculeze procesul normalizării. Libertatea va produce condiţii pentru dreptate ceea ce ar avea pentru respectivii un efect dezastruos.

Toate aceste evidenţe ar fi trebuit să determine un guvern autentic revoluţionar să-şi îndrepte atenţia în primul rînd asupra dezamorsării pericolului pe care-l reprezintă organizaţiile de teroare din trecut, pentru viitorul ţării.

Poporul român, eliberat cu grele jertfe, trebuia ţinut la curent , antrenat în acest proces de deparazitare protectoare.

Acţiunile conducătorilor actuali, nu se înscriu în această direcţie, stîrnind mirarea, apoi iritarea , apoi indignarea şi furia celor care doresc cu ardoare emanciparea ţării, eliberarea ei din mîna reţelei teroriste comuniste.

Mai mult, noii lideri nu şovăie să se sprijine pe respectivele elemente, folosindu-le împotriva revoluţionarilor consideraţi periculoşi, în timp ce, acelora cu adevărat periculoşi, spre groaza noastră, li se oferă din nou puterea.

Iată motivul contestaţiei noastre! Teama că sîntem victimele unei farse enorme şi sinistre, că în timp ce sîntem trimişi să muncim în linişte, ţara se reorganizează ca temniţă!

Deţinătorii puterii ar trebui, dacă ar avea alte intenţii decît de a acoperi vinovaţii, să dea asigurări indiscutabile asupra erorii unor asemenea temeri. În loc de a ne oferi astfel de garanţii, liniştind spiritele, ei se dedau la un îngrijorător proces de dezinformare şi manipulare, nerespectîndu-ne nici măcar dreptul elementar de a ne face cunoscută public opinia.

Cine are interesul ca ţara să nu afle motivul atitudinii noastre? Oare "oamenii de bine" care ne sînt potrivnici, ar mai fi aşa şi dacă ar cunoaşte exact dorinţele noastre expuse în următorul program?

23 iunie

[Explicaţia radicalităţii - ciornă]

Toţi eram puşi în situaţia de a da explicaţii pentru modul în care ne-am comportat înainte. Ruşinea, vinovăţia, trădarea, laşitatea, degradarea - trebuiau asumate, recunoscute, incriminate.

Acest gest presupunea însă conservarea unui anumit simţ al onoarei, demnităţii, adevărului şi curajului, adică... o personalitate paradoxală.

De aceea au preferat cei distruşi definitiv moral, să facă orice numai să evite judecata. Este sensul adînc al adeziunii aparent surprinzătoare, în masă, la armata revoluţionară condusă de vechii strategi.

De aceea, încercările de a-i înţelege, de a-i cuceri, nu au şanse. De aceea sînt surzi la argumente, orbi la realităţi, refractari la raţionamente. Preferă un contract cu puterea în locul apropierii de rîndurile noastre, care le reamintesc spectrul răspunderii şi ameninţarea pedepsei.

Chiar dacă am mai încerca azi să le dăm asigurări că nu avem în vedere punerea în discuţie a activităţii lor dinaintea puciului şi extragerea unor concluzii (ceea ce sună - să fim sinceri - neconvingător şi straniu ), ei nu vor risca.

Şi de aceea, dintr-o deplorabilă "neatenţie" , nu vor observa unele probleme de genul:

- trebuie să fie analizată activitatea fostului aparat de represiune şi luate măsurile de rigoare? Cum stăm azi?

- trebuie demontată structura parazită care deţinea controlul societăţii? Cum stăm azi?

- trebuie reeducată populaţia şi dezintoxicată ideologic?

- ce-a făcut conducerea în aceste direcţii? Poate fi ea considerată ca exponent legitim al revoluţiei?

- trebuie pedepsite abuzurile şi gravele ilegalităţi? Care e componenţa aparatului de justiţie corelată cu cel care funcţiona în trecut?

- care este adevărul privind evenimentele dintre 16 decembrie şi 16 iunie

- dacă situaţia ţării s-a deteriorat d.p.d.v. economic, politic, civic, etc. este răspunzător guvernul pentru asta?

- etc. etc. etc.

Dar întunecaţii noştri tovarăşi nu-şi pun astfel de probleme. Ciudăţenie? Nicidecum! Certitudine a pactului de neagresiune a celor vinovaţi. Ideea că trebuia menajat corpul vinovaţilor pentru a-l putea cuceri de partea revoluţiei, a fost , nu numai naivă, dar şi nocivă.

Trebuia să silim corul reacţiunii la defensivă, profitînd de momentul favorabil survenit în urma izbucnirii de revoltă, care punea pasivitatea lor într-o postură neapărabilă.

Trebuia să facem public portretul complex al vinovăţiei , la început, cînd nu putea fi contestat dreptul învingătorului în lupta împotriva terorii comuniste, cînd manipulatorii istoriei noastre fuseseră siliţi să permită etapa "revoluţiei".

Claritatea acuzaţiilor noastre ar fi îngreunat posibilitatea escamotării subiectului şi nu le-ar fi permis celor degradaţi să se salveze prin contraatac, cu atîta seninătate.

Astfel încît, dacă azi asistăm la monumentala desfăşurare a contrarevoluţiei sub steagul "sincerităţii" omului de bine, sîntem şi noi vinovaţi. Evitînd "radicalitatea adevărului", am dat o nesperată ocazie pentru instalarea confuziei generale care a permis ofensiva nedreptăţii ,fără ca măcar acest lucru să fie evident.

Noi nu am acuzat muncitorul dezabuzat de obedienţa lui subumană. Azi, el ne atacă senin.

Noi nu am demascat activitatea criminală a aparatului de represiune (miliţie şi securitatea). Azi, el poate opera în numele legalităţii.

Noi nu am analizat mecanismul antiselectiv prin care s-au ales cadrele de conducere. Ele sînt azi folosite în numele experienţei.

Noi nu am evidenţiat incultura crasă a populaţiei, intoxicarea ei ideologică, incapacitatea de discernămînt rezultată. Azi, masa are orgoliul hotărîrilor înţelepte, pretinzînd chiar monopolul lor!

Noi nu am acuzat colaboraţionismul şi astăzi ne confruntăm cu valeţii terorii, ieşiţi în arenă fără mare problemă.

Vom plăti amar "împăciuitoarea" noastră amnezie, lipsa noastră de combativitate în perioada în care istoria ne-a acordat o şansă, faptul de a nu fi ştiut să profităm de fisura care a apărut în momentul în care sistemul dictatorial dezumanizant a trecut printr-o criză, trebuind să se organizeze.

Cînd în ianuarie optam pentru ieşirea luărilor de cuvînt din zona eufemismelor, eram acuzat de radicalitate şi inconştienţă. Eu sesizasem imposibilitatea practică de a face dreptate atunci cînd victima e minoritară numeric şi agresorul păstrează toate pîrghiile puterii. Am considerat însă că , singurul lucru pe care puteam şi trebuia să-l facem, era să obligăm reacţiunea să opereze făţiş, fără a se ascunde în ceaţa creată de confuziile politice, să nu-i permitem să zdrobească revoluţia , purtînd masca ei.

În felul acesta, am fi pus "oamenii de bine" într-o anume dificultate, silindu-i să aleagă reacţiunea făţişă, fără a le permite să-şi trădeze din nou condiţia umană - fără nici-un risc!

Sînt convins că tupeul lor, numărul celor activi, ar fi fost diminuate. Şi chiar dacă succesul nostru nu era previzibil, avînd în vedere raportul de forţe, am fi creat un punct de plecare pentru viitorul acestei naţiuni.

Constatînd îndurerat efectul dezastruos al compromisului pe care l-a acceptat opoziţia , ca plată a slăbiciunii sale numerice şi operative, sînt puţin dispus să accept un rol în semi-opoziţie.

Voi părăsi această ţară, pe care maşina de dezumanizat a populat-o astfel încît, nu mă mai simt acasă! Sînt român, dar sânt şi om şi ca atare, vreau să trăiesc între români doar dacă mai sânt oameni!

Orice îngăduinţă îmi apare ca nefastă, deci dacă aş rămîne, avînd în vedere poziţia defensivă a opoziţiei şi nesinceritatea devenită atmosferă generală, aş fi acuzat de radicalism şi respins de absolut toate taberele.

Eu nu-mi pot însă tocmi credinţa, onoarea şi adevărul.

Eu nu pot aştepta ca, ceea ce respir, să devină doar pe viitor oxigen.

Eu înţeleg , dar nu pot suporta degradarea inumană a concetăţenilor mei.

Eu nu vreau ca, prin însăţi prezenţa mea în organismul social, să legitimez ceea ce consider inacceptabil moral.

[Cerere de azil politic - ciornă]

[prezentată oral consulului Franţei la Bucureşti, dl. Boulanger, care a respins pretenţia mea de a mi se acorda azil politic la Bucureşti, în semn de recunoaştere a caracterului ilegitim şi represiv a regimului Iliescu]

Subsemnatul Roşca Ioan, solicit guvernului francez să-mi acorde azil politic. Motivele sunt expuse în continuare.

Începînd din 22 decembrie 1989, am ieşit din tăcerea în care mă retrăsesem, luptînd deschis şi insistent pentru împlinirea şanselor de eliberare şi emancipare ale naţiunii noastre.

Am sesizat din start pericolul pe care îl reprezintă pasivitatea intelectualilor, care, neintrînd în luptă, lasă populaţia dezorientată, fără apărare în faţa enormului aparat represiv. Informaţiile pe care le avem privind persoanele care apăruseră la cîrma ţării, m-au determinat să adopt de la început o atitudine activă şi fermă.

Am redactat multe materiale în acest spirit, dar la începutul lunii ianuarie, ele nu au fost luate în seamă, fiind considerate obsesii întunecate şi nejustificate.

Întîlnirile mele cu intelectuali de frunte (V. Rebengiuc, Stelian Tănase, etc.) din această perioadă, cărora le-am prezentat un apel pe care îl anexez, m-au convins de superficialitatea cu care tratau realitatea, întărindu-mi hotărîrea de a mă împotrivi acestei nefaste relaxări.

Am pătruns pe 26 [27] decembrie la televiziune, citind un apel către ingineri în care le atrăgeam atenţia asupra culpabilităţii pasivităţii lor şi a datoriei de a intra în arenă, ajutînd muncitorii să înţeleagă şi să sprijine eforturile de emancipare ale intelectualităţii. Apelul [pretins - în direct] a fost transmis pe 3 ianuarie, la o oră nepotrivită şi cenzurat încît să nu mai apară îndemnul la continuarea revoluţiei.

Acest fapt mi-a întărit convingerea farsei periculoase care se juca şi m-a decis să părăsesc opţiunea mea apolitică pentru a ajuta formarea unei forţe politice de renaştere. Ataşez programul „Partidului Intelectualităţii”, pe care l-am redactat în acest scop.

Încercările mele de a atrage intelectualitatea într-o activitate politică închegată şi constructivă s-au lovit de opţiunea lor fermă pentru apolitism şi afirmare profesională. Am transformat platforma în „Partidul Renaşterii Spirituale”, punînd în poziţie centrală necesitatea refacerii spirituale a acestui popor, singura bază a construcţiei unei democraţii veritabile.

Insuccesul „instigării” intelectualilor devenea cu atît mai dureros cu cît realitatea scotea în evidenţă tot mai clar absurditatea iluziei revoluţiei reuşite şi consumate sau a bunelor intenţii ale noilor conducători.

După declararea transformării Frontului în partid, m-am alăturat celor ce protestau în stradă împotriva acestui abuz, continuînd să încerc atragerea intelectualilor de partea protestului ferm şi a construcţiei unei alternative politice.

Am izbutit în ziua de 26 ianuarie 1990 să determin decizia Grupului pentru Dialog Social, aflat într-o şedinţă pe care am întrerupt-o intempestiv, să vină în Piaţa Victoriei pentru a se oferi ca mediatori ai unui dialog între manifestanţi şi guvern . Am relatat pentru radio Europa liberă respectiva manifestaţie, pe 27 ianuarie 1990. Sfidarea puterii şi manipularea devenise elocventă, avînd în vedere deosebirea dintre ce se întîmpla în realitate şi ce se transmitea la televiziune despre manifestaţie.

Am intuit pericolul unei lovituri de forţă şi pe 27 ianuarie 1990 am predat revistei „22” şi ziarului România liberă (domnului Băcanu, cu care avusesem mai multe întîlniri), un articol privind modul în care au procedat comuniştii pentru a distruge intelectualitatea cu ajutorul clasei muncitoare manipulate. Articolul, adevărat semnal de alarmă, a fost confirmat…. a doua zi şi nu înţeleg nici azi faptul că nu i s-a dat atenţie!

După 29 ianuarie am avut certitudinea necesităţii apariţiei unei alternative politice valoroase care să se opună pretenţiilor de monopol a celor ce se agăţau de putere. Lupta de stradă nu mai era suficientă, mai ales că partidele existente manifestau o penibilă şi dezastruoasă lipsă de solidaritate faţă de ea.

Am asistat îngrijorat în acele zile la scindarea ireparabilă între cele două ramuri ale rezistenţei româneşti: opoziţia şi contestaţia. Pe de o parte, opoziţia politică, profitînd din plin de rezultatele luptelor contestaţiei, se instalase în parlament, fără a acorda celor din stradă respectul şi recunoştinţa cuvenită, fără a reprezenta temperatura pe care o dorea contestaţia, lăsîndu-se angrenată în jocul diversionist practicat de putere pentru a simula democraţia.

Pe de altă parte, tinerii contestatari, în număr foarte mare, pe care am încercat să-i determin să se unească într-un partid, care să le apere interesele şi să lupte pentru reuşita transformării ţării, au refuzat net să-şi concretizeze acţiunea, politic.

Astfel, deşi am făcut mari eforturi, redactînd în cîteva zile un program al partidului „Alternativa 90”, pe care-l doream constituit la timp pentru a putea instala trei tineri decişi în parlament, nu am reuşit să strîng cele 251 de semnături necesare. Nu am renunţat, continuînd la Piatra Neamţ, Iaşi şi Bucureşti să caut adepţi, să capacitez oameni de valoare (Alexandru Zub, Petre Vancea, Adrian Corduneanu şi foarte mulţi tineri ) pentru constituirea unei formaţiuni alternative.

Nereuşita, care mă făcea să am dubii cu privire la modul în care au apărut parlamentarii noştri şi la comportarea lor iresponsabilă, m-a făcut să mă feresc de înregimentare în rîndurile unui partid deja constituit. Credeam că sprijinul GDS faţă de iniţiativa noastră va contribui la conturarea unui partid de mare ţinută! Ceea ce mă nemulţumea era refuzul celor de la GDS, să-şi asume poziţii politice explicite, răspunzînd responsabilităţilor momentului. În toate şedinţele lor la care am participat, am susţinut cu căldură şi disperare această cauză. Astfel de exemplu, după ce din nou am mijlocit implicarea grupului în încercarea de dialog pe care au avut-o militarii demonstranţi din Piaţa Victoriei (12-14 februarie), am pus următoarele probleme în şedinţa GDS:

- a necesităţii unui act de solidaritate faţă de cauza dreaptă şi poziţia patriotică a militarilor

- a implicării politice a GDS

- a constituirii unei reţele naţionale de grupuri de dialog social, sub egida celui central, care să le ofere un nucleu şi o orientare

În mare, ceream să ne acoperim responsabilitatea enormă de a organiza rezistenţa societăţii civile româneşti.

Dezamăgit de un refuz pe care-l consideram inconştient, am părăsit Bucureştiul încercînd să dau un exemplu de astfel de grup, formînd la Piatra Neamţ asociaţia „Dialog Piatra Neamţ”. Trecînd de dificultăţi inerente şi de reaua credinţă a autorităţilor, am reuşit să ne strîngem, circa 80 de asociaţi şi să demarăm activităţi complexe: şedinţe de dialog, implicarea în activitatea socială a judeţului, pregătirea revistei „Acum”, etc.

Astfel am avut satisfacţia de a fi în măsură ca pe 25 martie să putem onora cele 100 de zile scurse de la declanşarea revoluţiei, printr-un miting, o manifestaţie şi o ceremonie religioasă – bine organizate.

Am remarcat cu acest prilej animozitatea aparent ciudată a concetăţenilor noştri, simţind acut că operăm într-o enclavă comunistă! (fapt redat în articolele din anexă).

Ne-am ciocnit de această rea voinţă pe tot parcursul activităţii asociaţiei noastre şi am încercat, prin unele sondaje, să atragem atenţia asupra situaţiei psiho-intelectuale a cetăţenilor, asupra priorităţii absolute a problemei educaţiei, informării, dezintoxicării ideologice.

Obstacolele bine dozate ne-au redus eficacitatea, astfel revista nu a apărut, prin boicot tipografic, lipsa spaţiului a fost rezolvată – neadecvat, numai după ameninţarea grevei foamei şi susţinerea în aer liber a unor şedinţe ale asociaţiei.

Conştienţi de nevoia unităţii opoziţiei, am sprijinit încercarea celor ce formau organizaţii în judeţ. Am mers atît de departe (pe linia activităţilor comune: conferinţelor, dialogurilor) încît le-am oferit sprijinul membrilor asociaţiei noastre pentru a-şi întări listele electorale. Personal, m-am decis să întăresc lista PNŢcd, fiind de acord cu fermitatea atitudinii sale. Decizia a fost întărită de întîlnirea prilejuită de vizita la Piatra Neamţ a domnului Cîmpeanu, pe care l-am acaparat cu această ocazie într-o discuţie de o oră, pentru mine edificatoare.

Totuşi erorile evidente ale liderilor partidelor m-au decis să-mi păstrz independenţa pe respectiva listă. Adaug la aceasta că, în ultimile zile, reacţionînd cu o mare întîrziere, au decis şi intelectualii de la Bucureşti să intre în alegeri, invitîndu-mă şi pe mine pe lista GDS sau sugerîndu-mi o listă separată. Am refuzat, explicîndu-le capcana independenţei (respingerea voturilor şi fragmentarea opoziţiei) şi am rămas înscris pe lista PNŢcd, ca susţinător al proclamaţiei de la Timişoara.

Între timp timişorenii au reuşit un progres organizatoric invitîndu-ne şi pe noi la Congresul de pe 28 aprilie. Nemulţumit de numărul semnăturilor strînse la sediu, pentru Proclamaţia de la Timişoara, am hotărît să ieşim în stradă, veghea de protest fiind secondată de propaganda pentru idealurile revoluţiei şi strîngerea semnăturilor pentru proclamaţie. Atunci am întîlnit pentru prima dată violenţa apărătorilor reacţiunii, care ne-au tratat într-o spirală agresivă ascendentă (vezi articolul anexat).

De aceea, în timpul Congresului de la Timişoara, am avut o poziţie fermă subliniind gravitatea situaţiei şi cerînd adunării să pună la punct un plan concret de acţiune. Fiind refuzat chiar de către organizatori, atunci cînd am cerut redactarea şi depunerea contestaţiei faţă de candidatura lui Ion Iliescu, în baza principiului consemnat la punctul 8, am simţit că inima revoltei se mutase net în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Am făcut eforturi ca să nu transpară această dezamăgire şi îngrijorarea aferentă în dialogul cu Emil Hurezeanu, transmis în seara respectivă (28 aprilie) de Europa liberă. Totuşi, am semnat atît contestaţia împotriva domnului Iliescu, redactată chiar de mine pe 28 aprilie în congres şi semnată opţional de unii participanţi, cît şi celălalt act de contestare, pentru instigare prin dezinformare – pentru care s-au strîns semnături pe 29 aprilie.

Am ţinut acelaşi discurs şi în Piaţa Operei din Timişoara şi-n Piaţa Universităţii (30 aprilie – vezi anexa), fiind întîmpinat cu căldură , ca pe un exponent al unei Moldove neîngenucheate. Mi s-a strigat „Ieşiţi în stradă!” şi am promis că o voi face, deşi eram perfect conştient de riscul unui astfel de gest.

Pentru a încerca o acţiune de protest sensibilizatoare, evitînd brutalitatea „oamenilor de bine”, am pornit pe 1 mai o grevă a foamei al cărui singur scop declarat era „solidaritatea faţă de colegii noştri din Piaţa Universităţii”. Numai 6 dintre membrii asociaţiei s-au aşezat în faţa Turnului lui Ştefan cel mare pentru a începe această grevă. Ceilalţi au încercat să ne sprijine acţiunea, apărîndu-ne de atacurile cetăţenilor, printr-un fel de zid .

Am avut certitudinea situaţiei dezastruoase a conştiinţei naţiunii văzînd sinceritatea şi ura cu care eram admonestat şi ameninţat de către concetăţenii mei. Speranţa că o carte de vizită ca a mea, faptul de a fi adus oraşului premii în concursuri naţionale şi internaţionale de matematică, va cîntări, a fost invalidată de realitate.

Am înţeles dimensiunea intoleranţei atunci cînd am fost atacaţi (3 mai) şi duşi la primărie…. pentru a fi pedepsiţi. Am plecat cu toţii la Bucureşti, pentru a trage un mare semnal de alarmă, redactînd în acest scop un document (Apel din Moldova) care, prevestea cu extremă exactitate derularea evenimentelor (20 mai, 13-15 iunie). Mi-am anunţat public retragerea din alegeri, avînd în vedere condiţiile inadmisibile în care aveau loc.

Am încheiat greva pe 5 mai – după 100 de ore, prin anunţarea contestaţiei noastre radicale , făcută la balconul Pieţei Universităţii, trimisă posturilor de radio şi agenţiilor de presă.

Începînd din acest moment am intervenit în viaţa mitingului din Piaţa Universităţii, încercînd din toate puterile să sprijin ridicarea calităţii şi densităţii sale, să-l îndreptăm către o tribună de demascare, judecare şi condamnare a crimelor regimului comunist. Am considerat de importanţă capitală acţiunea de educare, de dezintoxicare ideologică, de vaccinare antototalitară, de influenţare a opiniei publice, pentru a împiedica farsa alegerilor.

Nu am reuşit – şi această amară înfrîngere explică în mare măsură decizia mea de a părăsi ţara! Conducătorii organizaţiilor din Piaţă îşi susţineau apolitismul, refuzînd să condamne alegerile, alăturîndu-se protestului nostru. Liderii partidelor de opoziţie au refuzat cererea de a ieşi dintr-o cursă, validînd inadmisibilul. Personal , am întrerupt şedinţa PSDR, rugîndu-l pe dl. Sergiu Cunescu să acţioneze în acest sens şi am insistat în timpul dialogului cu dl. Cîmpeanu, pe care l-a avut comitetul de reprezentare al ANPR; am discutat acest subiect şi cu liderii PNŢcd, informîndu-i de decizia mea de a mă retrage şi rugîndu-i să o urmeze.

Remarcînd că toate smnalele de alarmă nu sunt din nou auzite, m-am resemnat încercînd să ajut contestatarii din Piaţa Universităţii să transforme mitingul într-o victorie morală. M-am ciocnit de lipsa unor structuri organizatorice şi a unor aptitudini corespunzătoare şi de o funestă lipsă de realism şi de unitate. Reuşind pînă la urmă să-mi irit interlocutorii, am atras atenţia celor care pregăteau dialogul cu guvernul, că acesta e o enormă diversiune, o farsă care are numai scop de discreditare, de blocare a iniţiativelor celor revoltaţi.

Fiind taxat de „radical” sau „sentimental” datorită poziţiei mele de contestare netă a regimului, nu am reuşit să-mi conving tovarăşii de importanţa decisivă a dialogului….cu ţara (prin mesaje clarificatoare pătrunse la televiziune).

Eforturile mele de unificare şi mediere au fost extenuante, lovindu-se de complexe şi inconştienţe rebele. Mă întreb şi acum, cine a avut interesul ca să nu se producă acea înţelegere care să dea organizatorilor mitingului şansa unei evoluţii armonioase şi valoroase? Sper ca imaturitatea şi orgoliul să fie unicele explicaţii.

Am chemat pe cîţiva dintre membrii asociaţiei mele (Dialog PN) şi pe unii dintre credincioşii „Alternativei 90” , organizînd o grupare „cerebrală” şi încercînd să ne interpunem, obstaculînd degradarea mitingului – un pericol iminent.

Cele 10 manifeste împărţite în Piaţă şi răspîndite în ţară, multe dintre prezenţele din balcon (obţinute după eforturi de convingere a invitaţilor şi de depăşire a „barajului” impus de oamenii de ordine ai mitingului), iniţiativa unor comunicate sau documente – sunt rodul acestor activităţi.

Obosit şi intrigat de refuzul opozanţilor de a deveni lucizi, apărînd simbolul pe care manifestaţia reuşise să-l reprezinte, m-am retras pe 20 mai la Piatra Neamţ, explicînd celor cu care reuşeam să dialoghez, că mitingul riscă o degradare care va fi o lovitură pentru toată opoziţia.

Alegerile şi evenimentele din 13-15 iunie au fost două verificări dureroase ale realismului presimţirilor mele.

Neputînd accepta nici o clipă supunerea faţă de acest regim odios.

Neputînd să mă angrenez într-o opoziţie care să corespundă părerilor mele.

Neputîndu-mă acomoda cu ideea că fraţii mei de libertate sunt arestaţi şi torturaţi.

Fiind în mod cert una dintre cele mai radicale figuri ale opoziţiei, prezent şi activ în foarte multe acţiuni ale ei.

Fiind semnatarul unor documente ca „Apel către intelectualitatea tehnică”, „Apel din Moldova”, Manifestele din Piaţa Universităţii.

Aşteptîndu-mă în această clipă la represaliile autorităţilor sau ale populaţiei înfierbîntate, în mijlocul căreia mă simt practic prizonier.

Mă văd silit să solicit azil politic.

Scrisoare deschisă, lui Marian Munteanu [text nepublicat]

Domnule Munteanu, m-am decis foarte greu să fac acest gest, deşi e rezultatul unei convingeri, părîndu-mi-se îndoielnică oportunitatea lui.

Dificila situaţie în care vă aflaţi, simbolul pe care a-ţi ajuns să-l reprezentaţi, situaţia grea în care se află opoziţia, m-au făcut să şovăi în a vă face un reproş public. O fac totuşi din trei motive:

Mai întîi pentru că sînteţi victima unei enorme nedreptăţi şi mărturia mea poate să cîntărească, dacă vi se va da un drept real de apărare.

În al doilea rînd, pentru că în astfel de momente, ocazia unor învăţăminte nu trebuie pierdută, pentru a se evita repetarea pe viitor a erorilor care le fac posibile.

În al treilea rînd, pentru că aţi refuzat în mod constant să-mi daţi vre-o atenţie atunci cînd am încercat să vă semnalez responsabilitatea pe care o crea , poziţia dvs. în manifestaţia din Piaţa Universităţii, determinîndu-mă să vă părăsesc pe 19 mai. V-am lăsat atunci un mesaj, care a fost din păcate autentificat de evenimentele din 13-15 iunie.

Iată ideile principale, de care nu aţi vrut să ţineţi cont:

1. Că manifestaţia devenise un simbol naţional pentru opoziţie; că ea nu mai aparţinea unor asociaţii organizatoare, ceea ce crea o extindere adecvată a colectivului care să decidă evoluţia ei.

2. Că eventuala degradare a manifestaţiei va fi folosită din plin de putere, reprezentînd o grea lovitură pentru toţi cei care îşi asumaseră opoziţia.

3. Că apolitismul pe care-l susţineţi constant este ilogic, atîta timp cît strigaţi "Jos comunismul!", iar refuzul colaborării cu cei angrenaţi în luptă pe căi politice înseamnă a face jocul puterii.

4. Că numai dublînd curajul, demnitatea şi cinstea cu inteligenţa şi buna organizare se poate asigura succesul unei acţiuni atît de greu de controlat. Aceasta impunea constituirea unei structuri "cerebrale" organizatorice.

5. Că vă înşelaţi total atunci cînd credeţi şi susţineţi că succesul contestaţiei este foarte aproape şi etichetaţi pe cei ce veneau să-şi ofere sprijinul solidar ca nişte "oportunişti" care au simţit victoria apropiată.

6. Că sînteţi complet dezinformat privind convingerile cetăţenilor ţării, starea lor intelectuală, afectivă, psihologică - decizia lor pentru a lupta pentru libertate! Că riscaţi ca în locul mult aşteptatului sprijin, să vă confruntaţi cu represaliile unei populaţii dezinformate şi asmuţite împotriva mitingului!

7. Că trebuie să consideraţi prioritară problema dialogului cu ţara, căutînd toate formele de a împiedica formarea unor convingeri total eronate şi profund nocive, la cei trataţi de către manipulatorii puterii, profesionişti bine-cunoscuţi.

8. Că dialogul cu guvernul e o evidentă diversiune, care vă faceţi să pierdeţi timpul - care ar fi trebuit folosit în mod constructiv, în acţiuni care să pună cui adevărat probleme celor de la putere, silindu-i la acele clarificări care să ajute electoratul să ia decizii în cunoştinţă de cauză.

9. Că ritualizarea manifestaţiei este o mare eroare, strigătul "Jos comunismul!" - lipsit de explicaţiile de rigoare, fiind neputincios. Trebuia (şi am încercat în acele zile să vă conving), să transformăm manifestaţia într-o adevărată tribună de analiză matură, substanţială, a esenţei societăţii totalitare. Numai astfel, oamenii ar fi fost ajutaţi să-i recunoască prezenţa, sub noua faţă a revoluţionarului "FSN".

10. Că vă opuneţi unor indivizi extrem de periculoşi, total lipsiţi de scrupule, cu mare experienţă distructivă, care nu vor fi impresionaţi de atitudinea dvs. de Isus, fiind mai curînd încurajaţi , decît opriţi, spre violenţă, atunci cînd victima îşi manifestă pacifismul.

Astfel, afirm şi depun mărturie , că pe toată perioada manifestaţiei, dvs. aţi fost un neobosit dezamorsator al oricăror tendinţe revoluţionare active, că aţi blocat toate iniţiativele de radicalizare, chiar verbală.

Aţi împiedicat încercările de organizare a manifestaţiei, susţinînd spontaneitatea ei, reducînd-o la un ritual complet neoperativ, pur simbolic.

Aţi profesat iubirea şi înţelegerea, considerînd că adevărul şi dreptatea sînt simboluri a căror afirmare e suficientă pentru a declanşa în suflete o reacţie de înnobilare care-şi va produce în timp efectul.

Aţi împiedicat "furtul " manifestaţiei , de către intelectuali şi în general, pe orice persoane cu prea mare putere de convingere prin argumentaţie de calitate.

Aţi dezaprobat încercările de a "politiza" acţiunea, cum ar fi aceea de a se cere boicotarea alegerilor. V-am văzut de multe ori reproşînd vorbitorilor atacurile la persoană, cum ar fi aceea a tovarăşului Iliescu şi de a ţine discursuri instigatoare.

În rezumat, eu, care am privit dinăuntru activitatea dvs. , exasperat de ineficacitatea ei inconştientă, v-am bănuit adeseori că aţi lucra în interesul celor pe care-i consider duşmani ai destinului ţării, deşi s-au cramponat la cîrma ei.

Incredibilele represalii la care aţi fost condamnat de către regizorii terorii, mi-au dovedit că m-am înşelat şi că opţiunea dvs. pentru o rezistenţă non-violentă, atitudinal - simbolică, era un adevărat crez.

Nu sînt de acord cu o astfel de opoziţie (masochistă) şi cred că aţi primit lămuriri cumplite privind raportul real de forţe şi capacităţile celor pe care îndrăzniţi să-i sfidaţi.

Dar este deosebit de nedrept ca eu să fiu la ora actuală liber şi dvs. întemniţat, căci, deşi am părăsit manifestaţia la 20 mai, eu am aşteptat cu sufletul la gură căderea guvernului , în timp ce dvs. aţi luptat pentru evitarea unei confruntări, în numele unor principii, care vă fac să credeţi în victoria dreptăţii dezarmate!

Vă prezint nota de plată – [ciornă]

- irosirea celei mai mari şanse de evadare a populaţiei României din capcana unei organizări canceroase

- acoperirea urmelor unor criminali odioşi şi extrem de periculoşi

- uciderea speranţei în suflete şi conştiinţe

- degradarea totală a codului etic al societăţii

- compromiterea activităţii politice şi de stat

- uciderea lupei pentru libertate

- maltratarea tinerilor cinstiţi

etc.

Toate acestea pentru a vă păstra puterea.

Atenţie însă... remiza va fi 100%.

Note

Finii noştri intelectuali , fac exact ce-am prevăzut: acuză perplexitate. Se fac că nu bănuiam cu cine au de-a face, ca să-şi justifice pasivitatea iniţială; în fond, un laş compromis cu un monstru pentru că credeai că are de gînd să se poarte înţelegător.

Tot lipseşte clasa protestatarilor radicali, între luptătorii de stradă şi analiştii opoziţiei. Protestul non-violent, dar ferm, absolut clar, numai nu poate să apară!

Pare greşit a se da lovituri opoziţiei, dar dacă tăcem mai departe, complici la toate prostiile ei (copilul nostru, nu?), nu vom ajunge nicăieri. Trebuie instalată sinceritatea , pentru a pune aşa-zisa opoziţie actuală, în lumina ridicolului ei nenorocit.

Ce trebuie să facă o parte a populaţiei, minoritară, dacă cealaltă semnează un pact cu puterea murdărită?! Nu poate fi obligată să se supună acestui contract, în numele democraţiei şi nici nu poate împiedica libera asociere a celor două părţi. O singură soluţie: plecarea!

[]

Motivaţie emigrare [ciorna]

1. Pericolul represiunii administrative

2. Pericolul represiunii de populaţia asmuţită

3. Pericolul acţiunii securităţii

4. Nerecunoaşterea legalităţii şi legitimităţii guvernului

5. Imposibilitatea colaboraţionism

6. Imposibilitatea tăcerii şi evitării radicalităţii adevărului

7. Înstrăinarea faţă de concetăţeni, ieşirea din sistemul năzuinţelor şi concepţiilor lor

8. Neputinţa de a orienta activ opoziţia (partide, intelectuali, contestaţie)

9. Evitarea tendinţelor anarhice

10. Dorinţa de a atrage atenţia popoarelor civilizate, asupra pericolului degradărilor canceroase ale societăţii şi de a le ajuta să se ferească ( solidaritate umană).

11. Dorinţa de a mai apuca să trăiesc o viaţă fericită şi demnă în timpul de viaţă rămas

12. Satisfacerea cererii populaţiei ce respinge intelectualitatea, refuzul apostolatului lui Isus

13. Dorinţa de a continua din afară, sprijinirea rezistenţei româneşti: organizare, articole, explicaţii, etc.

14. Împlinirea potenţelor de creaţie intelectuală

[]

27 iunie

Note

Chiar dacă stă 20 de ani în puşcărie, deţinutul nu pierde noţiunea de libertate, la care se raportează necontenit.

O realizare înspăimîntătoare a societăţii în care am trăit, este că deţinuţii nu-şi păstrează noţiunea de libertate, o pierd complet, căpătînd convingerea că ceea ce trăiesc este normal!

În clipa în care victima nu mai are conştiinţa prizonieratului ea e definitiv încarcerată.

Ar trebui reinventată o întreagă terminologie pentru a redefini realităţi de genul celor din Europa de Est. Cum să le spun , de exemplu, celor ce deţin puterea? Amestec între: tiran, escroc, mafiot, inchizitor, terorist, sadic, cinic, amoral, neruşinat, criminal, vinovat, profitor. Ţesutul canceros...miriapod tiranic...organizaţie satanică, reţea distructivă... Dar acestei forme de organizare bazată pe supunere, îngenunchere, dominare? "Comunism" - creează derută şi diversiune.

Poate că prostia ascunde întotdeauna o agresivitate latentă. Faptul că o clică de indivizi pot să-şi facă din acest lucru capital, exploatîndu-l fără rezerve, este particularitatea experienţei noastre!

Cultivă prostia, o încurajează, o protejează, o măgulesc, o înarmează - iată tehnica comunistă! Să scoţi mulţimea din amorfitate şi să-i dai o polarizare care să-ţi permită să o controlezi.

Orice politician nu poate decît să invidieze această capacitate de a-ţi cuceri reprezentativitatea, de a-ţi construi popularitatea.

În numele celor mulţi, făcînd pact cu ei, se poate profita de democraţie, trădînd axul emancipării speciei. Paradoxul: cei mulţi decid evoluţia sistemului, deşi puţini profită de ea. - gestionarii "aleşi".

Oare de ce nu se poate impune ideea unei meritocraţii? S-ar putea imagina mecanisme care să facă frauda imposibilă sau să dea mulţimii pîrghii cu reacţie în cazul erorilor constatate istoric.

Perfect conştienţi şi perfect degradaţi, intelectualii noştri au acceptat în ianuarie compromisul, crezînd că puterea le oferă dreptul de a se manifesta şi împlini profesional, în schimbul tăcerii lor (neimplicării în lupta de deparazitare).

Acum , ei acuză trădarea puterii, păstrînd nostalgia pactului ratat datorită nerăbdării tineretului revoluţionar.

Ei reproşează manifestanţilor imaturitatea şi radicalitatea (reale) dar dexterităţile lor intelective scot pofta de dreptate din centrul motivaţiei implicării.

[]

[Cerere azil politic - ciorna]

Domnule ambasador,

Subsemnatul Roşca Ioan, cetăţean român de naţionalitate română, vă rog să luaţi în considerare cererea mea pentru acordarea azilului politic adresată guvernului francez.

Fac această cerere din următoarele motive: începînd de pe 22 decembrie, am acţionat fără nici o rezervă pentru fructificarea ocaziei de eliberare şi emancipare , pe care a deschis-o criza violentă a sistemului comunist.

Astfel că, sînt pus acum în următoarea situaţie fără ieşire:

1. Pericolul de a se lua măsuri administrative (arestare, etc. ) împotriva mea.

2. Chiar dacă nu voi suferi o represiune oficială, cele subterane realizate prin agenţii securităţii, care sînt deja pe urmele mele, sînt şi mai ameninţătoare.

3. În orice clipă, elementele furibunde retrograde din sînul populaţiei manipulate, mă pot ataca, pentru ceea ce ei consideră o sfidare din partea mea. Linşajul adversarilor politici a devenit aici o obişnuinţă, încurajată de regim. Nu am nici-un mijloc de apărare!

Poate că în această situaţie, aş avea speranţe dacă "m-aş cuminţi", renunţînd la orice manifestare liberă a opiniilor mele. Dar acest lucru nu e posibil, deoarece:

4. Mă simt dator eroilor revoluţiei şi fidel principiilor ei şi nu concetăţenilor mei şi guvernului actual - pe care nici nu-l recunosc ca legitim! Vezi furtul puterii şi manipularea alegerilor.

5. Nu pot colabora cu acest regim, fiind încredinţat că acest lucru ar fi în defavoarea destinului ţării, ca ar ajuta stabilizarea actualei situaţii, ar fi o monumentală nedreptate.

6. Nu pot tace...

7. Nu mă pot înregimenta în rîndul opoziţiei, căci nu sînt de acord cu metodele sale. Este evident că organizarea opoziţiei a luat un start greşit şi nu sînt în măsură să-l corectez. Nu am timpul şi menirea opozantului ca meserie.

8. Opoziţia în faţa monstruozităţii, ar justifica acţiuni foarte dure, chirurgicale, ceea ce contravine convingerilor mele non-violente. Deci , nu voi putea ajuta efectiv noua revoluţie.

În anii '40, colaboraţionişti francezi au fost mai puţin vinovaţi decît ai noştri:

- erau cumva obligaţi la un compromis datorită situaţiei războiului, pentru a salva ceva;

- nu s-au aruncat cu furie să distrugă societatea franceză, pentru a profita de situaţie;

- nu a durat atît şi nu a avut nici pe departe efectul dezastruos de la noi.

Şi totuşi francezii şi-au făcut dreptate! Deci faptul este 100% legitimat istoric, moral şi juridic ( pedepsirea vinovaţilor). La noi nu s-a putut tocmai datorită gravităţii marasmului care a făcut ca vinovaţii să fie azi majoritari.

Note

A venit şi rîndul părintelui cu copil slab să se răzbune pentru succesul celui cu copil student, scoţîndu-şi la iveală pizma şi urma, devenind ameninţător. 45 de ani s-a făcut şcoală de pizmă, ură, intoleranţă, egoism, etc. [] Prostia ne-a jucat un renghi cumplit.

Intelectualul adevărat, este recunoscut uşor de cei din specia lui. Cine nu simte imediat stîngăcia de activist cultural a domnului Iliescu, îşi trădează propria condiţie. Numai între mineri, găina pare pasăre măiastră.

Stilul "temperat" de adresare:

Criminalului - "Trebuie să admiteţi că nu sînteţi perfect, faceţi şi erori".

Mincinosului - " Adevărul e relativ, nu numai dvs. aveţi dreptate".

Vinovatului - "Trebuie să ne sprijiniţi în căutarea adevărului".

Prostului - "Nimeni nu vă contestă opinia, dar se poate afirma şi că..."

Mafiotului - "Instalarea unor relaţii corecte ne-ar da posibilitatea unei cooperări fructuoase".

Inchizitorului - " Nu veţi instaura o atmosferă democratică decît admiţînd opinia critică...".

Sadicului - "Trebuie să renunţăm la ameninţarea cu forţa".

Brutei - "Să căutăm căi de dialog".

Sclavului manipulat - "Vă respectăm alegerea, dar şi dvs...".

Distrugătorului de destin - " Numai împreună vom reuşi".

Ce rost au aceste schelălăieli?!

Ce-a fost comunismul la noi, asta ar trebui spus peste tot, critic, dur, neiertător, fără nici-un menajament înceţosător.

Desen animat: 10 oameni cu bîte prind animale. Unul din ei aşteaptă la colţ pe un vînător norocos, îi dă în cap şi îl pradă. Este prins. Se formează un comitet de ordine – trei din ei , cu bîte mai mari, perfecţionate. Ca să pîndească delictele posibile, nu mai sunt puşi să vîneze. Li se dă şi sarcina de a împărţi corect prada.

Începe abuzul de putere. Ceilalţi se revoltă. Între ei, unii sprijină puterea pentru o bucată mai bună – se specializează pe delaţiune. În orice clipă, vînătorul simplu visează ori să reuşească furtul pradei, ori să facă pact cu unul de la putere, ori să intre în tagma gardienilor. O lume bipolară: sclavi şi stăpîni!

Momente [schiţate grafic în acest proiect de desen animat]:

I. Toţi egali – 1,1,1,1,1….

II. O gaşcă organizată (1,1,1) şi restul individuali

III. Gaşca deasupra şi luptă disproporţionată dedesubt

Comunism = dreptul mediocrităţii numeroase de a exploata valoarea – minoritară.

Victoria cantităţii asupra calităţii. Răsturnarea principiului selecţiei (cînd „ 3” este mai tare ca „1” şi „ 2”, ei se unesc împotriva lui şi-l înving). Nici o legătură cu problema dreptăţii, doar o altă rezolvare a raportului de forţă.

Dreptatea socială, utopie posibilă.

28 iunie 1990 – Bucureşti

Reacţie după constituirea noului guvern Roman

[Versiunea 1] – Marea alegere - [ciornă]

Discursul domnului Petre Roman mi-a întărit convingerea că noi, cetăţenii români conştienţi, supravieţuitorii curei de intoxicare şi dezumanizare, suntem în faţa unei alegeri fundamentale: de a colabora sau nu cu actuala conducere.

Ştim foarte bine că am fost martorii unei pagini sinistre de istorie, în care vinovaţii şi victimele lor compromise au pactizat pentru a nu pierde controlul societăţii noastre.

Am asistat stupefiaţi la enorma desfăşurare de neruşinări a acestor 6 luni, am privit îndureraţi lupta inegală a dreptăţii dezarmate contra hîdoşeniei împătimite de putere, am suportat spectacolul ireal al cruciadei prostiei, laşităţii, mediocrităţii, imoralităţii, etc. sub steagul frontului acoperirii urmelor ruşinii naţionale.

Am urmărit neputincioşi ritualul năpîrlirii vechilor „strategi” comunişti, al căţărării noilor oportunişti , al trădării pseudo intelectualităţii, al imaturităţii opoziţiei, al farsei jucate de mandatarii „opoziţiei” propriilor susţinători, al revenirii în forţă a teroriştilor securităţii.

Cu un singur lucru ne-am ales din aceste svîrcoliri tragice: cu clarificarea situaţiei! Ştim acum exact ce ni se cere, ce pact ni se propune, ce rol ni se rezervă.

Domnul Roman n-a făcut decît să puncteze ceea ce era deja foarte evident, escamotînd cu eleganţă una din părţile contractului (tîrgului) propus românilor.

Ni se cere să nu punem sub acuzaţie , să nu urmărim, să nu pedepsim – clica sinistră care a încercat să ne distrugă ca oameni pentru a ne putea manevra. Să cedăm la capitolele: dreptate, justiţie, adevăr, demnitate, libertate, profunzime, emancipare spirituală.

Ni se oferă în schimb promisiunea lichidării structurilor „comuniste” a economiei noastre. Ei vor renunţa la ideologie, la doctrina economică, şi vor conduce ţara spre punctul de normalitate din care au răpit-o! Vor deveni buni capitalişti, fără nici-o dificultate (nici nu au la ce crez renunţa, nu l-au avut niciodată). Cei care ne-au spoliat în forţă, vor arbora un stil modern. În baza acumulărilor abuzive pe care le-au făcut şi a structurii organizate mafiot, devenind pionieri ai privatizării.

Noii noştri patroni: escrocii de toate felurile de ieri.

Nu vor putea desigur reuşi singuri în acest proces. Au nevoie de ajutorul părţii productive a populaţiei, mai ales de sprijinul specialiştilor, pentru că şi-au dat bine seama ( chiar de aceea au dorit căderea ramurii ceauşiste) că, din păcate pentru dictatura proletariatului, evoluţia societăţii umane schimbă raportul de forţe în favoarea valorificării inteligenţei, a cultivării creierului.

Acum se joacă marea încercare a revenirii „din mers” a crizei mortale a societăţii noastre, a trecerii de la dogmatismul stalinist autodistrugător la un pragmatism amoral. Continuitatea va rămîne numai la două nivele: a celor ce conduc şi profită şi a mentalităţilor oamenilor (a locului rezervat emancipării spirituale autentice).

Am observat, elocvent în acest sens, orientarea domnului Roman către cei pe care i-am considerat întotdeauna coloana a cincea a comunismului în societatea românească: intelectualitatea tehnică.

Încă din timpul dictaturii, strategii comunişti au încercat să exploateze posibilităţile extraordinare oferite de acest formidabil hibrid care e „intelectualul tehnic” – eficienţa productivă de calitate superioară şi lipsa de structură morală care să-l împingă la clasica opoziţie a intelectualului umanist faţă de abuzurile puterii (şi, în general, nesolidarizare la idealurile spirituale).

În „Apel către intelectualitatea tehnică” – lansat pe 27 decembrie 1989 la TVR şi plasat pe post pe 3 ianuarie la ora 11, după o cenzurare îngrijită, implorasem această categorie socială cheie să facă un corp comun cu intelectualitatea umanistă, stabilind veriga de legătură cu muncitorii pentru închegarea unei alianţe sociale solide pentru victoria revoluţiei.

Dar eforturile mele izolate n-au dat fruct. Am simţit că , din nou, bravii noştri ingineri, profesori, medici, se vor arunca cu poftă asupra oricărui chilipir revoluţionar, preocupîndu-se, cu liniştea pe care ţi-o dă neangajarea, de propriile lor interese, întru exploatarea maximă a posibilităţilor pe care le oferea revoluţia (stagii în străinătate, afirmarea tinerilor, etc.).

Domnul Roman a revenit asupra acestei mari cărţi de joc şi a folosit-o din plin în formarea guvernului său şi-n redactarea programului acestuia.

El a lăsat clar să se întrevadă deschiderea activiştilor, care vor să se alieze cu muncitorii calificaţi politehnic în formarea unei tehnocraţii conducătoare.

Este a doua etapă a planului lor strategic. În prima, în care a avut nevoie de un număr satisfăcător de voturi şi de sprijinul maselor, ei au prezentat partitura populistă reuşind să folosească eficace starea de comă în care masele au fost lăsate în urma curei de intoxicare ideologică.

Din păcate pentru grupul de „artişti” care ne manevrează, opoziţia radicalizată (şi nu cea „civilizată” a partidelor cuminţi – care nu a deranjat nici-un pic) a silit luarea unei decizii, pierderea unei feţe a cameleonului: trebuia jertfit aparatul represiv al fostului regim (marele punct de sprijin al celui actual) sau jertfită iluzia democraţiei.

Alegerea a fost făcută. Personal consider benefic faptul că, contestatarii au reuşit să împingă puterea la acest sacrificiu. Lucrurile au devenit mult mai clare.

Acum, după ce au efectuat o demonstraţie de forţă care să intimideze intelectualitatea incomodă şi contestaţia, făcîndu-le să înţeleagă raportul real de forţe şi peisajul moral psihologic al naţiunii, guvernanţii consideră că-i cazul să treacă la exploatarea situaţiei creată de punerea noastră în faţa faptului împlinit.

Perfect conştienţi că nu se vor descurca fără sprijinul intelighenţiei (o ţară a non valorilor manevrate de un puternic aparat represiv şi-a dovedit fragilitatea ) ei ne propun marele tîrg, marea alegere, într-o manieră transparentă:

Ori colaborăm cu puterea (şi atunci – bunăstare, împărţirea puterii şi a profiturilor, promisiunea unei călătorii spre însănătoşire), ori ne opunem ei ( şi atunci – represalii, punerea la index, oprobriu public manifestat pînă la linşaj, spectrul învinovăţirii pentru eventualul insucces- destabilizare…., pierderea trenului afirmării şi a beneficiilor aferente).

Este, zic eu, un şantaj ordinar dar extraordinar de eficace!

Sînt foarte sceptic privind capacitatea societăţii româneşti de a refuza condiţiile acestui pact ruşinos.

Întîi, pentru că e foarte dificil de decis obiectiv care e calea cea mai bună de urmat: refuzul sau acceptarea coaliţiei propuse (vinovaţii au osmozat cu poporul român astfel încît orice luptă cu ei te pune într-o poziţie imposibilă: nu poţi lovi în propriul popor pentru a-i ucide căpuşa!).

Apoi, pentru că e foarte dificil practic de realizat calea refuzului…. Cum ar putea proceda un inginer (cercetător, medic, etc.) pentru a-şi manifesta refuzul?!

În al treilea rînd, pentru că aceasta ar presupune o fidelitate absolută faţă de cîteva principii (adevăr, dreptate, demnitate, libertate) , în numele cărora să se auto condamne respectivul la abstinenţă socială!

În sfîrşit, pentru că lipseşte un cadru unitar, coordonat, coerent, care să poată ajuta o astfel de contestaţie să reziste, printr-o solidaritate coerentă!

Şi peste toate, datorită formidabilei presiuni şi ameninţări la care se pretează mercenarii groazei securisto- comuniste pentru a-şi salva pielea de riscurile judecăţii.

De aceea cred că există doar două căi de urmat pentru contestaţie (continui să nu mă refer la opoziţia politică, care a demonstrat constant o totală lipsă de interes pentru astfel de probleme, o capacitate de compromis compromiţător deosebită):

1. Contestaţia radicală. Refuzul recunoaşterii legitimităţii actualei conduceri, avînd în vedere modul în care s-a instalat la putere. Revăzînd linia: revoluţie deturnată, restructurare îngheţată pentru salvarea vechii gărzi, manipulare a opiniei publice, falsificare electorală, manevrare faţişă pentru acapararea puterii politice, deturnarea mijloacelor de mass media (mai ales televiziunea), campanii de intimidare şi dezinformare, refuz cinic de a răspunde protestelor opoziţiei, diversiuni închegate cu represiuni sîngeroase – nu putem evita evidenta lipsă de legitimitate pe care o imprimă celor ce au parcurs această linie.

În documentul „Apel din Moldova” (4 mai 1990) pe care grupul de 6 membri ai Asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ” l-au redactat în urma reprimării grevei foamei de către populaţia întărîtată din Piatra Neamţ, am declarat că nu vom recunoaşte rezultatele proiectatelor alegeri, avînd în vedere condiţiile inadmisibile în care avea loc campania electorală.

Evenimentele din 13-15 iunie au adus clarificări privind starea în care poporul român a fost pus să voteze, confirmare tragică a ceea ce susţinusem în acel document şi-n toate contactele cu liderii opoziţiei (care nu au vrut să ne ia în serios).

Consecvenţi celor declarate pe 4 mai, refuzăm recunoaşterea acestor alegeri şi colaborarea cu autorităţile rezultate, asumîndu-ne dizidenţa anunţată.

Suntem însă conştienţi de situaţia legală în care ne plasează această decizie, de faptul că obligaţia respectării legilor ne face refuzul imposibil practic! Pe de altă parte, prezenţa tovarăşilor noştri de ideal în puşcăriile responsabile de torturarea destinului naţiunii noastre, ne interzice orice compromis. Singura şansă de a ieşi din acest unghi mort în mod democratic şi non violent, este părăsirea ţării, în cazul în care vre-o naţiune ne va da o mînă de ajutor acordîndu-ne azil politic.

2. Soluţia precedentă nu poate fi adoptată în bloc de intelectualii români de valoare, de tineretul însetat de adevăr , fără ca prin aceasta să se aducă un enorm prejudiciu existenţei acestei naţiuni.

Cum să găseşti însă calea unei rezistenţe eficace, cum să refuzi condiţiile şantajului propus de cei puternici, fără a trece corpul celor buni în starea de paralizie?!

Activitatea în cadrul social firesc, a fiecăruia, presupune o implicare intrinsecă, inevitabilă!

Aşadar, cred că tema numărul 1 de meditaţie pentru apărătorii revoluţiei spirituale este tactica ce ar permite continuarea activităţii creatoare, sprijinirea renaşterii generale a naţiunii, fără ca o dată cu bolnavul să fie salvat şi microbul său…

O sugestie ar fi constituirea unei societăţi civile paralele, a opoziţiei (cu asociaţii, partide, programe, acţiuni, chiar şi parlament) care să reprezinte alternativa propusă societăţii româneşti; în locul celei în care reţeta de continuare cuprinde şi protejarea vinovaţilor de ieri şi de azi.

Fiecare membru al acestui mare organism, deşi încorporat în structura oficială, îşi poate păstra intactă opţiunea pentru varianta curată a renaşterii, refuzînd trădările.

S-ar putea redacta un cod al „organizaţiei pentru emancipare naţională”, un fel de jurămînt pe care membrii ei să-l respecte cu stricteţe, ca semn al conservării credinţei în idealul comun al primordialităţii valorilor spirituale. Simbolul revoluţiei s-ar vedea poate încarnat , concretizat – făcînd imposibilă deviaţia de pe acest făgaş, fără o scoatere la lumină, fără o eliminare automată din rîndul castei de apărare a idealurilor revoluţiei.

Atîta timp cît cineva respectă cele n porunci ale „codului revoluţiei emancipatoare” , implicarea sa în construcţia societăţii nu va fi contestată.

În acest fel, linia despărţitoare dintre NOI şi EI, nu va putea fi depăşită fraudulos şi nici ştearsă diversionist! Trecerea ei va trebui condiţionată de fapte convingătoare, iar estomparea , de o reală emancipare, de o însănătoşire a celor prinşi în plasa degradării.

3. Strecurarea diversionistă în rîndurile inamicului (pentru a-l lovi pe dinăuntru) este o tactică veche, care îmi repugnă, reprezentînd ea însăşi o renunţare semnificativă.

Povestea cu „influenţarea dinăuntru” a primit amenda usturătoare a istoriei. Nu osmoza cu răutatea o topeşte ci tocmai scoaterea ei la lumina neiertătoare a adevărului.

Alegerea unei atitudini pentru cel ce se simte în opoziţie cu cei ce deţin puterea este extrem de dificilă şi ţine de particularităţile individuale. În orice caz, nu se poate trece peste următorul program minimal: ce-i de făcut?

[..]

Se pune acut problema ce pot face credincioşii cauzei revoluţionare în faţa iminentei coaliţii dintre puterea cu conştiinţa încărcată şi pragmatismul cu înaltă calificare c, care va transforma axa „putere – mase manipulate” într-o triplă alianţă….

Declaraţiile noului guvern pot crea o treaptă superioară a confuziei care a împotmolit elanul revoluţiei în aceste 6 luni, făcîndu-i pe contestatari să pară intoleranţi şi rău intenţionaţi.

De aceea cred că operaţia care nu mai suferă amînare este limpezirea situaţiei. Numai în urma clarificării intenţiilor, principiilor, credinţelor şi strategiei minorităţii contestatare , s-ar putea pune capăt lanţului de trucaje, camuflări , diversiuni şi minciuni la care s-au putut preta nestingheriţi luptătorii reacţiunii.

Să forţăm ieşirea din ceaţă a acestui conflict pentru ca să nu poată fi sugrumată revoluţia de oameni care poată masca ei! Tăcerea noastră a avut pînă acum efecte dezastruoase, stimulînd neruşinarea cu care vinovaţii , nedeconspiraţi au contraatacat, plini de ură şi mustind de viclenie!

Nu am scos în evidenţă vinovăţia muncitorului dezabuzat de obedienţă şi declasarea lui subumană. Azi el ne atacă plin de furie.

Nu am demascat activitatea criminală a aparatului de represiune. Azi el operează în numele legalităţii.

Nu am analizat mecanismul antiselecţiei prin care s-au sortat cadrele de conducere. Azi ele sunt folosite în numele valorii şi experienţei.

Nu am evidenţiat incultura crasă a populaţiei , reducerea dramatică a capacităţii ei de discernămînt datorată intoxicării educaţionale şi ideologice. Azi masa are orgoliu hotărîrilor înţelepte, pretinde chiar monopolul lor în numele… bunului simţ popular.

Nu am arestat colaboraţioniştii – ne confruntăm cu valeţii terorii, ieşiţi în arenă fără probleme.

Nu am înfierat pe cei ce făceau porumbei din trupuri pe asfalt şi azi vor stabilitate.

Nu am incriminat pasivitatea şi amoralitatea specialiştilor tehnicieni, trădarea intelectualilor de la menirea lor. Azi ei nu se simt nici responsabili, nici obligaţi să intervină, ca să nu-şi rişte şansele de a profita de fructele răsturnării.

Nu am pus în discuţie codul etic al societăţii şi comportarea aparatului juridic care s-a pretat la legitimarea lanţului de abuzuri ce a transformat România în lagăr. Azi aceşti stîlpi ai dreptăţii ne sunt propuşi ca arbitri. Nu am reliefat mecanismele zdrobirii personalităţii tinerii generaţii prin mijloace „educaţionale”. Azi, tînăra generaţie primeşte lecţii de conduită de la vinovaţi.

Într-un cuvînt, am fost atît de tăcuţi încît am lăsat întregul teren liber pentru manevrele duşmanului înrăit al libertăţii, el însuţi mirat de atîta lipsă de eficacitate.

Aşadar, să ne explicăm opţiunea şi reacţia! Opoziţia a fost lipsită de calităţi didactice… sau , mai exact, obstaculată să le afirme.

Să creăm condiţiile unui proces al comunismului în care să fie analizat minuţios coşmarul prin care am trecut astfel încît să poată fi extrase învăţăturile de rigoare, orientată acţiunea de deparazitare şi luate măsuri de protecţie contra unei recrudescenţe.

Pe lîngă boala eufemismului, opoziţia a suferit în acest timp şi de aceea a dezordinii structurale. Astfel încă nu a fost lămurită problema: ce vor cei care o compun, care sunt dimensiunile protestului lor. Desincronizări aparent inexplicabile vin din aceea că nu sunt clarificate cele cîteva sisteme a căror degradare a fost opera comunismului şi pentru refacerea cărora ne simţim chemaţi:

1. Economia 2. Spiritualitatea

3. Relaţiile sociale 4. Justiţia şi morala

Roluri implicate:

1. Vinovaţii 2. Victime compromise 3. Masă inertă

4. Promotori ai schimbării (opoziţia) 4. Contestatarii

[De unde rezultă tabelul….]

Ce este esenţial este tragerea unei linii de demarcaţie între NOI şi EI care să nu poată fi trecută.

Motivul pentru care trebuie păstrată şansa dimensiunii spirituale în edificiul conştiinţelor face inacceptabilă combinaţia pragmatică 1/3, pentru a construi ceva viabil şi pentru că-n caz de nereuşită (dezvoltare economică) numai conservarea unui crez spiritual va mai putea salva situaţia.

Cunosc aroganţa , obtuzitatea şi egoismul multor colegi tehnicieni. Dar mai cunosc şi faptul că , în ultimii ani, mulţi iubitori ai spiritului au fost siliţi să se refugieze în posturi tehnice.

[ ]

Ei vor pierde fără ca noi să cîştigăm.

[ Versiunea 2] – Marea alegere [text nepublicat]

I

Programul prezentat de domnul P. Roman cu ocazia instalării noului guvern scoate în evidenţă faptul că opoziţia se află în faţa unei alegeri dificile: de a colabora sau nu cu actuala conducere.

Noi, supravieţuitorii curei de intoxicare şi dezumanizare care a stat la baza menţinerii puterii „comuniste”, am înţeles bine lecţia tragică de istorie pe care am trăit-o în aceste luni, sensul retrograd al pactului între vinovaţi şi victimele lor compromise, înfrăţiţi de spaima schimbărilor autentice, de reuşita unei revoluţii emancipatoare.

Am asistat stupefiaţi la enorma desfăşurare de insolenţă din aceste 6 luni, am privit îndureraţi lupta inegală a dreptăţii dezarmate contra nedreptăţii diabolic organizate şi stăpîne pe frînele puterii, am înţeles pînă unde ajunsese degradarea, am înfruntat inerţia, răutatea şi forţa în încercarea de a împlini speranţa revoluţiei, am suportat spectacolul insuportabil al cruciadei prostiei, laşităţii, mediocrităţii, vulgarităţii, imoralităţii, inumanităţii, sub steagul frontului acoperirii urmelor ruşinii naţionale.

Am urmărit neputincioşi ritualul dizgraţios al năpîrlirii vechilor mercenari „comunişti”, al cooptării noilor căţărători oportunişti , al evoluţiilor pseudointelectualităţii, al slăbiciunii rebele a opoziţiei, al compromisurilor compromiţătoare , al eschibiţiilor îndoielnice la care s-au pretat fruntaşii noilor partide, al revenirii în forţă a teroriştilor securişti, al refacerii mafiei inchizitoriale sub ochii înduioşaţi ai sclavilor…

Cu un singur lucru ne-am ales din aceste svîrcoliri tragice: cu clarificarea situaţiei! Datorăm acest succes important numai insistenţelor remarcabile ale opoziţiei radicalizate în contestaţie, care a reuşit să silească nucleul puterii să ia o decizie. Nu mai puteau salva şi aparatul represiv al fostului regim (marele punct de sprijin al celui actual) şi iluzia democraţiei. În faţa presiunilor, alegerea a fost făcută!

Ştim acum exact ce ni se cere, ce pact ni se propune, ce rol ni se rezervă şi în ce condiţii.

Acum, după ce au efectuat o demonstraţie de forţă, care să intimideze intelectualitatea incomodă şi contestaţia, făcîndu-le să realizeze raportul real de forţe şi peisajul moral psihologic şi intelectual al naţiunii, EI consideră că-i cazul să treacă la exploatarea situaţiei create de punerea noastră în faţa faptului împlinit…

Perfect conştienţi că nu-şi pot permite un război deschis inteligenţei şi calificării superioare , fără a reintra în ciclul de autodistrugere pe care îl declanşează folosirea antiselecţiei, şi care i-a condus în actuala criză, EI încearcă să ne „cucerească”, propunîndu-ne azi…. colaborarea!

Cei care nu cunosc fiziologia camelionismului politic parazitar, pot fi surprinşi de această „cotitură”, de la registrul „populist” în care s-a operat hipnotizarea maselor de alegători (conservaţi cu multă pricepere în starea de comă în care îi lăsase intoxicarea ideologică), la partitura elevată folosită pentru a face cu ochiul intelectualităţii.

Această nouă faţă nu mai poate păcăli pe nimeni. Poate doar cîţiva săraci cu duhul din tabăra majoritară, s-au simţit trădaţi de această întorsătură, intuind că puterea se va debarasa de ei, fără milă, în cazul restructurării cîmpului de forţe, că singura continuitate pe care o vizează este puterea în sine.

Cei vizaţi de cîntecul de sirenă al domnului Roman, au un aparat de descifrare suficient de evoluat pentru a nu le scăpa esenţa mesajului:

„Ori colaboraţi cu puterea şi atunci vom împărţi responsabilitatea (!!) dar şi profiturile ( bunăstare, putere şi meritul eventualelor succese ) , ori vă opuneţi ei, cu consecinţele de rigoare ( represalii, punerea la index, oprobriu public ce poate degenera în linşaj, culpabilitate în cazul eşecului guvernării – ( destabilizare….), pierderea trenului afirmării şi a beneficiilor aferente)”.

Dacă nu am şti cine se ascunde în spatele acestor propuneri, ce fapte trebuie să treacă cu vederea cei ce acceptă acest pact, am considera apelul normal, acceptabil. Demnitatea ne obligă însă să facem alegerea conştientizînd aspectul său ultimativ, de şantaj ordinar, obligînd pe cei ce vor răspunde pozitiv să-şi asume toate consecinţele fără a-şi susţine mai tîrziu… naivitatea.

Sînt foarte sceptic privind capacitatea opoziţiei politice şi civile de a refuza condiţiile acestui pact ruşinos. Ceea ce mi se pare însă posibil şi chiar necesar este să procedăm astfel încît să-i putem dovedi, mai tîrziu, nulitatea!

Iată motivele scepticismului meu:

- e foarte dificil de decis, în mod obiectiv şi responsabil care e calea mai bună de urmat: refuzul sau acceptarea condiţionată; vinovaţii au convins poporul român să-i acopere printr-o osmoză care face imposibilă lovirea căpuşei fără punerea în pericol a victimei sale.

- nu se întrezăreşte modul de manifestare practică a refuzului, pentru un om angrenat în activitatea socială (inginer, profesor, medic, etc.) ceea ce presupune o implicare intrinsecă şi inevitabilă.

- „ Abstinenţa socială” la care se autocondamnă contestatarul inflexibil (consecvent) presupune o fidelitate deosebită, o credinţă în anumite principii călăuzitoare ale existenţei (adevăr, dreptate, demnitate, libertate).

- lipseşte un cadru unitar, coerent, care să ajute o astfel de contestaţie să reziste solidar, în numele unui cod de principii adoptat şi apărat cu iubire.

- dificultatea rezistenţei în faţa presiunilor, ameninţărilor şi atacurilor dezlănţuite la care se pretează salariaţii terorii securisto-comuniste pentru a-şi salva pielea de riscul judecăţii.

- animozitatea, rea-voinţa şi agresivitatea intolerantă a populaţiei majoritare, efect al războiului propagandistic şi cauză a unei fireşti descurajări a celor ce ar fi vrut să intervină în interesul emancipării ei.

II

Ni se cere aşadar să renunţăm la acuzarea, urmărirea şi pedepsirea clicii care n-a pregetat să folosească exterminarea spirituală şi la nevoie fizică pentru a ne putea manevra. Amnezie sub 15 iunie 1990, înţelegere pentru ce va urma, păstrarea în rezervă a capitolelor: dreptate, justiţie, adevăr, demnitate, libertate, emancipare. Pînă cînd situaţia mafio-strategică va crea condiţii obiective de manifestare ( ştergerea urmelor, camuflarea vinovaţilor). Într-un cuvînt: realism!

Ni se oferă în schimb promisiunea demontării structurilor economice „comuniste” . Renunţînd la ideologie şi la doctrina economică învechită, EI vor conduce ţara spre făgaşul de normalitate de pe care au smuls-o acum 45 de ani… Vor deveni buni conducători capitalişti, fără nici-o dificultate (nici nu au la ce crez renunţa, nu l-au avut niciodată!).

Valorificîndu-şi reflexele de „întreprinzători” căpătate în timpul jafului protejat prin abuz de putere şi posibilităţile oferite de „reţeaua” gata constituită, îşi vor asuma rolul de pionieri ai privatizării! Şeful se transformă în patron, teroristul în apărător al ordinii, activistul în propagandist sindical, hoţului i se eliberează piaţa…

Regret tonul aparent răutăcios, dar nu pot accepta valabilitatea unei încercări de schimbare profundă, revoluţionară, atîta timp cît se manifestă o îngăduinţă…. paternală faţă de pretenţia compromişilor de a fi protagoniştii acestei schimbări…Continuitatea mentalităţilor retrograde şi inerţia de conservare a „aleşilor”, puternic susţinute de corul învingătorilor în alegeri, pun pretenţiile celor care au profitat de revoluţie într-o lumină penibilă…!

După folosire, masca electorală este aruncată la coş cu acea dezinvoltură caracteristică LOR. Desigur nemulţumiţi de rezultatul reprezentaţiei de pe 13-15 iunie, regizorii au pus la punct o scenă mult mai bine „lucrată tehnic”.

Se joacă scena înfrăţirii cu intelectualitatea responsabilă, constructivă, productivă, rezonabilă…

Acum se închide de-abia marea buclă, menită să redreseze trenul grav deraiat pe drumul „spre cele mai înalte culmi”, acum de-abia se reînnoadă firul rupt de accidentul revoluţionar, trecerea de la stalinismul dogmatic autodevorator la pragmatismul amoral al unei „căi proprii”.

Elocventă este în acest context orientarea guvernului „Roman-2” către cei pe care i-am considerat întotdeauna punctul slab, călcîiul lui Ahile al civilizaţiei româneşti: intelectualitatea tehnică!

La 27 decembrie am pătruns în studioul 4 al TVRL, citind un „Apel către intelectualitatea tehnică” în care scoteam în evidenţă acest fenomen nociv care a contribuit într-o măsură semnificativă la prelungirea regimului dictatorial. I-am rugat pe colegii mei ingineri să-şi răscumpere vinovăţia abordînd o nouă atitudine, implicîndu-se în procesul revoluţiei. Am scos în evidenţă poziţia cu totul aparte pe care inginerii o au – ca verigă de legătură între intelectualitate şi muncitorime, rugîndu-i să o folosească pentru a influenţa aproprierea dintre aceste două categorii de a căror unitate depinde soarta încercării de revoluţie.

În ciuda operaţiunilor „cosmetice” la care a fost supus (care m-au ajutat să intuiesc foarte devreme situaţia reală), mesajul prezentat pe 3 ianuarie, era încă inteligibil. El nu a fost însă şi stimulator…

Politehnistul Roman cunoştea perfect valoarea acestei cărţi de joc şi a folosit-o di plin în formarea noului guvern şi-n redactarea programului său.

Tehnicienii cuceririi şi menţinerii puterii întind mîna muncitorilor calificaţi politehnic, oferindu-le poziţia de tehnocraţie conducătoare.

Îţi vine să strigi „Să fie într-un ceas bun!”, dar ceva adînc te îngheaţă într-o angoasă, pe care cei ce nu se simt cuprinşi de vraja, tensiunea şi măreţia încercării speciei umane, nu o vor înţelege niciodată!

III

Iată-ne, aşadar, în faţa iminentei transformări a axei putere-masă (ca măsură a inerţiei majoritare) într-o „triplă alianţă”, prin atragerea „tehnicienilor”…

Am impresia că nu e sesizată importanţa acestui moment, implicaţiile sale. El poate marca scindarea intelectualităţii, cele două ramuri care o compun (credincioşii şi meseriaşii spiritului) putîndu-se trezi de părţi opuse ale liniei pe care revoluţia o trasează pe harta societăţii noastre.

Din partea LOR este o manevră logică, avantajoasă, necesară, o nouă valorificare a dereglărilor metabolice produse pînă acum, care sunt azi tot atîtea pîrghii de acţiune. De data aceasta vor putea profita de degenerarea imprimată prin educarea , sortarea şi promovarea cadrelor „tehnice”, de menţinerea lor în afara cîmpului de influenţe pe care îl exercită preocuparea intelectuală autentică, în afara atmosferei contaminante a căutării umane plenare.

Pentru a împiedica transformarea colaborării fireşti în procesul de refacere economică într-un pact politic degradant pentru specialiştii implicaţi, alăturaţi artificial unui cîmp retrograd de interese de putere, trebuie să-i ajutăm să înţeleagă situaţia, miza „jocului secund” prin clarificarea întregii structuri de mobiluri şi relaţii.

Dacă vom acorda acestei probleme interesul cuvenit, vom putea profita de prezenţa în rîndurile „corpului tehnic” a unui număr semnificativ de spirite de calitate, retrase din decenţă în spaţiul „ştiinţelor pozitive”, mai puţin infestat ideologic şi moral decît cel de-a dreptul toxic în care a trebuit să „funcţioneze” marginalizatul şi compromisul „umanist profesionist”.

Conştientizarea condiţionează solidaritatea apărătorilor valorilor spirituale în faţa atacului previzibil al unui pragmatism de foarte variate culori politice.

Ea presupune declanşarea unei campanii de limpezire, de ieşire din ceaţa protectoare pe care au folosit-o ca mijloc principal de apărare cei interesaţi în această perioadă să pareze atacurile adevărului.

Numai în urma clarificării intenţiilor, principiilor, credinţelor şi strategiei minorităţii contestatare s-ar putea anihila eficacitatea trucajelor, camuflajelor, diversiunilor la care se dedau nestingheriţi agenţii reacţiunii.

Departe de a sprijini consensul, rezerva noastră în a ne defini a avut efecte dezastruoase, făcînd posibilă şi chiar stimulînd neruşinarea cu care vinovaţii nedeconspiraţi sau neincriminaţi au contraatacat, plini de ură şi viclenie….

Nici măcar multidimensionalitatea revoluţiei – renaştere nu a fost scoasă bine în evidenţă pentru a se evita confuziile de raţionament, atitudine şi acţiune!

O încercare de separare a subsistemelor total degradate de aventurierii infractori „comunişti”, de a căror refacere este interesat apărătorul destinului naţiunii, distinge patru mari domenii:

1.Economic 3. Spiritual

2. Social 4. Moral justiţiar

Interesul mai accentuat pentru anumite dimensiuni a împiedicat opoziţia să acţioneze unitar (aspect obiectiv) şi coerent (defecţiune provocată de confuzie!).

O „reţetă” cu totul aproximativă ar arăta acest cîmp de interese urmărite preponderent:

Opoziţia politică legalizată – 1 şi 2, rareori 4.

Opoziţia intelectuală – 3, corelat cu 2.

Contestaţia tinerilor revoluţionari – 4, corelat cu 2.

Opoziţia difuză populară – 1, 2 şi uneori acut 4.

De cealaltă parte, liderii care deţin puterea sunt dispuşi (sau vor) să sprijine evoluţii înviorătoare pe direcţia:

Aparatul represiv – acceptă 1, e îngrijorat de 2, are alergie la 3 şi e ameninţat grav de 4.

Vechii ideologi – se resemnează la 1, sunt incriminaţi de 2, 3, 4.

Pionii compromişi – manifestă inerţie generală, explicabilă.

Am simţit necesitatea acestei intervenţii, deoarece simt tot mai clar că, indiferent de modul exact în care se va stabili echilibrul, spiritul va ieşi în pierdere iar dreptatea nu va fi reabilitată.

„Specialiştii” solidari cu condiţia lor umană, trebuie să facă mari eforturi pentru a-şi apăra dreptul la verticalitate şi înălţime existenţială.

Mai ales că nu e deloc sigur că eforturile alianţei ce se încheagă în acest moment vor fi încununate cu succes! Ei se vor lovi în curînd de exact acele caracteristici negative dobîndite de populaţie pe care nu s-au sfiit să le speculeze pentru a-şi menţine puterea: mediocritate, inerţie, intoleranţă, laşitate, amoralitate, lene, egoism…

Nu ştiu cu ce vor reuşi să echilibreze acest tip de conştiinţă majoritară, total nepotrivită pentru un efort constructiv, generos, solidar şi de calitate…

Vor trebui oare, tocmai tehnicienii remorcaţi să plătească oalele sparte, deşi fisurile sunt vechi şi au cu totul alţi autori?

În orice caz, în cazul în care criza economico-socială nu va putea fi evitată (ceea ce nici-un om responsabil nu-şi poate dori, dar nici-un om lucid nu poate exclude) peisajul care va urma prăbuşirii, va fi lipsit de acea sevă dătătoare de viaţă şi generatoare de miraculoase renaşteri pe care o reprezintă spiritul bine întreţinut!

Ar putea fi această posibilitate, măcar, un semnal de alarmă pentru cei care cred că se poate lua o vacanţă de la vocaţia spirituală a omului, că însuşi sensul existenţei sale poate fi convertit în valuta bunurilor materiale manipulate?

Sugerez conceperea unui ghid de orientare morală, la dispoziţia tehnicianului care vrea să-şi fructifice capacităţile constructive, fără a-şi trăda condiţia umană.

Ar putea fi…cele zece porunci…adoptate!

[ Textul nu a fost acceptat de ziarele opoziţiei, fiindu-i reproşată mărimea. De aceea am încercat să revin, cu versiunea de mai jos]

[Versiunea 3] – Intervenţie [text nepublicat]

I

Programul prezentat de domnul P. Roman cu ocazia instalării noului guvern pune opoziţia în faţa unei alegeri dificile: de a colabora sau nu cu actuala conducere ministerială. Perfect conştienţi că nu-şi pot permite un război deschis inteligenţei şi calificării superioare , fără a reintra în ciclul de autodistrugere pe care îl declanşează folosirea antiselecţiei, care i-a condus la actuala criză, EI încearcă să ne „cucerească”, propunîndu-ne azi…. colaborarea!

Cei care nu cunosc fiziologia camelionismului politic parazitar, pot fi surprinşi de această „cotitură”, de la registrul „populist”, în care s-a operat hipnotizarea maselor de alegători (conservaţi cu multă pricepere în starea de comă în care îi lăsase intoxicarea ideologică), la partitura „elevată” folosită pentru a face cu ochiul intelectualităţii.

Pe cine mai poate păcăli această nouă faţă? Poate doar cîţiva săraci cu duhul din tabăra majoritară, s-au simţit trădaţi de această întorsătură, intuind că Puterea se va debarasa de ei, fără milă, în cazul restructurării cîmpului de forţe, că singura continuitate pe care o urmăreşte este puterea în sine.

Cei vizaţi de cîntecul de sirenă al domnului Roman, au un aparat de descifrare suficient de evoluat pentru a nu le scăpa esenţa mesajului:

„Ori colaboraţi cu puterea şi atunci vom împărţi responsabilitatea (!!) dar şi profiturile ( bunăstare, putere, meritul eventualelor succese ) , ori vă opuneţi ei, cu consecinţele de rigoare (punerea la index, represalii, oprobriu public ce poate degenera … în linşaj, culpabilitate în cazul eşecului guvernării – ( „destabilizare”!), pierderea trenului afirmării şi a beneficiilor aferente!”.

Personal, sunt foarte sceptic privind capacitatea opoziţiei politice şi civile de a refuza condiţiile acestui pact imoral. Ceea ce mi se pare însă posibil şi chiar necesar, este să procedăm astfel încît să-i putem dovedi, mai tîrziu, nulitatea!

II

Ni se cere, aşadar, să renunţăm la acuzarea, urmărirea şi pedepsirea clicii care n-a pregetat să folosească exterminarea spirituală şi, la nevoie, fizică, pentru a ne putea manevra. Amnezie sub 15 iunie 1990, înţelegere pentru ce va urma, păstrarea în rezervă a capitolelor: dreptate, justiţie, adevăr, demnitate, libertate, emancipare, pînă cînd situaţia mafiostrategică va crea condiţii obiective de manifestare ( ştergerea urmelor, camuflarea vinovaţilor). Într-un cuvînt: „realism”!

Ni se oferă, în schimb, promisiunea demontării structurilor economice „comuniste” . Renunţînd la doctrina economică aberantă şi falimentară, EI vor conduce ţara spre făgaşul de normalitate de pe care au smuls-o…. acum 45 de ani… Vor deveni buni conducători capitalişti, fără nici-o dificultate! Nici nu au la ce crez renunţa, nu l-au avut niciodată!

Valorificîndu-şi reflexele de „întreprinzători” căpătate în timpul jafului protejat prin abuz de putere, posibilităţile oferite de „reţeaua” gata constituită, îşi vor asuma rolul de pionieri ai privatizării!...

Şeful se transformă în patron, teroristul în apărător al ordinii, activistul în propagandist sindical, hoţului i se eliberează piaţa…

Regret tonul aparent răutăcios, dar nu pot accepta valabilitatea unei încercări de schimbare profundă, revoluţionară, atîta timp cît se manifestă o îngăduinţă…. „părintească” faţă de pretenţia compromişilor de a fi protagoniştii acestei schimbări. Continuitatea mentalităţilor retrograde şi inerţia de conservare a „aleşilor”, puternic susţinute de corul învingătorilor în alegeri, pun pretenţiile revoluţionare ale celor care au profitat de ea într-o lumină penibilă! După folosire, masca electorală este aruncată la coş cu acea dezinvoltură caracteristică LOR. Desigur, nemulţumiţi de rezultatul reprezentaţiei de pe 13-15 iunie, regizorii au pus la punct o scenă mult mai „tehnică”.

Se joacă scena înfrăţirii cu intelectualitatea „responsabilă”, constructivă, productivă, rezonabilă…

Elocvent este, în acest context, orientarea guvernului „Roman-2” către cei pe care i-am considerat întotdeauna punctul slab, „călcîiul lui Ahile” al civilizaţiei româneşti: intelectualitatea tehnică!

Încă din faza „ dictaturii”, strategii comunişti au reuşit să exploateze posibilităţile oferite de acest straniu hibrid care e „intelectualul tehnic”: eficienţă productivă de tip superior, răspunzînd cerinţelor actuale ale societăţii profilate pe exploatarea activităţilor cerebrale şi atrofierea dimensiuilor personalităţii, care produc „criza de nesupunere” a intelectualului de tip „umanist” faţă de deciziile puterii….

Politehnistul Roman cunoştea perfect valoarea acestei cărţi de joc şi a folosit-o din plin în formarea noului guvern şi redactarea programului său. „Tehnicienii” cuceririi şi menţinerii puterii (mulţi dintre ei cu studii şi perfecţionări în străinătate, pe vremea „sinistrei dictaturi”) întind mîna muncitorilor calificaţi politehnic, oferindu-le poziţia de tehnocraţie conducătoare.

Îţi vine să strigi: „să fie într-un ceas bun!”. Dar ceva adînc te îngheaţă într-o nelinişte pe care, cei ce nu se simt cuprinşi de vraja şi tensiunea şi măreţia încercării speciei umane, nu o vor înţelege niciodată!

Atenţie, bravi urmaşi ai meşterului Manole, profesionişti ai profesiei, ce jertfă de suflet şi sînge acceptaţi să ascundă la temelia zidirii voastre, EI, ce vă cheamă în ajutor, în numele poporului român!

III

Iată-ne, aşadar, în faţa iminentei transformări a axei Putere-masă (ca măsură a inerţiei majoritare) într-o „triplă alianţă”, prin atragerea „tehnicienilor”…

Am impresia că nu e sesizată importanţa acestui moment, implicaţiile sale. El poate marca scindarea intelectualităţii, cele două ramuri care o compun („credincioşii” şi „meseriaşii” spiritului) putîndu-se trezi de părţi opuse ale liniei pe care revoluţia o trasează pe harta societăţii noastre.

Din partea LOR este o manevră logică, avantajoasă, necesară, o nouă valorificare a dereglărilor metabolice produse pînă acum, care sunt azi tot atîtea pîrghii de acţiune. De data aceasta , EI vor putea profita de degenerarea obţinută prin educarea , sortarea şi promovarea cadrelor „tehnice”, de menţinerea lor în afara cîmpului de influenţe pe care îl exercită preocuparea intelectuală autentică, în afara atmosferei contaminante a căutării umaniste plenare.

Pentru a împiedica transformarea colaborării fireşti în procesul de refacere economică, într-un pact politic degradant pentru specialiştii implicaţi, alăturaţi artificial unui cîmp retrograd de interese de putere, ei ar trebui ajutaţi să înţeleagă situaţia, miza „jocului secund”, prin clarificarea întregii structuri de mobiluri şi relaţii.

Dacă s-ar acorda acestei probleme interesul cuvenit, s-ar putea profita benefic de prezenţa în rîndurile „corpului tehnic” a unui număr semnificativ de spirite de calitate, retrase, din decenţă în spaţiul „ştiinţelor pozitive”, mai puţin infestat ideologic şi moral, decît cel de-a dreptul toxic în care a trebuit să „funcţioneze” marginalizatul, expusul şi compromisul „umanist profesionist”.

Această conştientizarea ar avea ca efect solidaritatea APĂRĂTORILOR SPIRITULUI în faţa atacului previzibil al unui PRAGMATISM, care se întrezăreşte a fi îmbrăţişat de foarte variate „culori” politice partidiste. Această conştientizare presupune declanşarea unei campanii de limpezire, de ieşire din ceaţa protectoare pe care au folosit-o, ca mijloc principal de diversiune, cei interesaţi, în această perioadă, să pareze atacurile adevărului şi demnităţii spiritualităţii angajate deschis pe calea realei emancipări.

Numai în urma clarificării principiilor, intenţiilor, credinţelor şi strategiei minorităţii contestatare s-ar putea anihila eficacitatea trucajelor, camuflajelor, diversiunilor la care s-au dedat, nestingheriţi, agenţii reacţiunii.

Departe de a sprijini „consensul”, rezerva în definirea poziţiei intelectualităţii „tehnice” a avut efecte dezastruoase, făcînd posibilă, şi chiar stimulînd, neruşinarea cu care vinovaţii dezastrului economic al ţării, nedeconspiraţi , neincriminaţi, au contraatacat, plini de ură şi viclenie!

Nici măcar multidimensionalitatea REVOLUŢIEI – RENAŞTERE nu a fost bine scoasă în evidenţă, pentru a se evita confuziile de raţionament, atitudine, opţiune şi, în funcţie de ele, de acţiune conştientă!

Interesul mai accentuat pentru anumite domenii şi dimensiuni ale activităţii umane, a împiedicat atît organele puterii provizorii şi formaţia politică eterogenă pe care s-au sprijinit (CPUN, guvern, FSN), cît şi opoziţia, să acţioneze unitar (aspect obiectiv) şi coerent (defecţiune provocată de confuzie!).

IV

O încercare de separare a subsistemelor, total degradate de aventurierii şi infractorii „comunişti”, subsisteme de a căror refacere este interesat APĂRĂTORUL DESTINULUI NAŢIUNII ROMÂNE, relevă patru mari domenii vitale:

1.Economic 2. Social 3. Spiritual 4. Moral- justiţiar

Un test (simplificator ca orice test) ar indica acest „cîmp de interes”, urmărit cu predilecţie de diversele forţe ale societăţii româneşti actuale:

a) FSN şi organele puterii majoritare: 1. (incoerent) 2. (discriminator) 3. (dogmatic) 4. (complicitar)

b) Opoziţia politică legalizată: 1.(diversificată) 2. (dispersat, imprecis) 3. (inconsistent) 4. (partizan, inconsecvent)

c) Opoziţia intelectuală: 1. (nesemnificativă) 2. (substanţă, teoretic) 3. (preponderentă) 4. (ineficace)

d) Tineretul contestatar, revoluţionar: 1. (confuz) 2. (romantic-generos) 3. (deschidere) 4. (predominantă, intransigentă)

e) Opoziţia „populară” 1. şi 2. (predominant, segmentată profesional) 3. (dezinteres, labilitate susceptibilă manipulării) 4. (confuză, în general; acut – concretă, la „persoană”; discernămînt deficitar, manevrabil)

Raportările pot continua pînă la….individul-cetăţean, dar ni se par mai semnificative raportările unor alte categorii de interes. Spre semnificativă exemplificare:

/ Aparatul represiv: acceptă 1; este îngrijorat de 2; are alergie la 3; grav ameninţat de 4

/Vechii ideologi: se resemnează la 1; încriminaţi de complicitate la genocidul spiritual, contraatacă perfid adversarii, oferindu-şi „serviciile” la 2, 3, 4.

/Pionii compromişi – manifestă discreţie (?!) şi prudenţă explicabilă.

Am simţit necesitatea acestei intervenţii, deoarece simt tot mai clar că, indiferent de modul exact în care se va stabili echilibrul, spiritul va ieşi în pierdere iar dreptatea nu va fi reabilitată.

„Specialiştii” solidari cu condiţia lor umană, trebuie să facă mari eforturi pentru a-şi apăra dreptul la verticalitate şi înălţime existenţială.

Mai ales că nu e deloc sigur că eforturile „alianţei” ce se încheagă în acest moment, vor fi încununate cu succes! Ei se vor lovi în curînd de exact acele reacţii negative dobîndite de populaţie, pe care nu s-au sfiit să le speculeze pentru a-şi „legitima” puterea: intoleranţa, mediocritatea, inerţia, laşitatea, lenea, ignoranţa, egoismul, imoralitatea, abuzul…

Nu ştim cu ce vor reuşi să echilibreze acest tip de „conştiinţă majoritară”, total nepotrivită pentru un efort constructiv, generos, solidar şi de calitate…Vor trebui oare, tocmai tehnicienii remorcaţi să plătească oalele sparte, deşi fisurile sunt vechi şi au cu totul alţi autori?

În orice caz, în situaţia în care criza economico-socială nu va putea fi evitată (ceea ce nici un om responsabil nu-şi poate dori, dar nici un om lucid nu poate exclude), peisajul care va urma prăbuşirii va fi lipsit de acea sevă dătătoare de viaţă şi generatoare de miraculoase renaşteri pe care o reprezintă spiritul bine întreţinut!

Ar putea fi această posibilitate, măcar, un semnal de alarmă pentru cei care cred că se poate lua o „vacanţă” de la vocaţia spirituală a omului, că însuşi sensul existenţei sale poate fi convertit în valuta bunurilor materiale manipulate?

Sugerez conceperea unui ghid de orientare morală, la dispoziţia tehnicianului care vrea să-şi fructifice capacităţile constructive, fără a-şi trăda condiţia umană.

Ar putea fi…cele zece porunci…adoptate!

Ing. electronist, prof. matematică

IOAN ROŞCA

[ Nici această versiune nu a putut fi publicată în vara anului 1990…]

30 iunie

[Scrisoare deschisă ] LOR [ciorna]

Nu se poate să nu fiţi curioşi ce simte şi gîndeşte unul dintre cei care vă contestă radical.

Trebuie să înţelegeţi că acela care consideră că prezenţa voastră la cîrma ţării e o enormă nenorocire pentru destinul ei, că purtaţi pe umeri vinovăţii peste care nu se poate trece fără a compromite fatal demnitatea acestui neam, nu poate reacţiona în termenii opoziţiei clasice.

Eu nu fac opoziţie, ci vă contest total şi de aceea, atitudinea mea poate apare ca radicală.

Democraţia impune restricţii individului dornic de a-şi apăra adevărul, obligîndu-l să ţină cont de ceilalţi. Nefiind vorba de o problemă personală, am încercat să atrag atenţia asupra pericolului farsei care cred că li se joacă. Apărîndu-mi punctul de vedere cu ajutorul cuvîntului, fără a mă angrena în organizarea de acţiuni violente, nu pot fi acuzat de extremism, chiar dacă poziţia mea pe scara opiniilor e extremă!

Am crezut că e o obligaţie să atenţionez asupra manipulării frauduloase la care sunt (cred eu) expuşi concetăţenii mei.

Acum , după ce am aflat hotărîrea fermă a majorităţii de a vă da credit şi ura intolerantă pentru părerile şi persoanele celor ce vă contestă, situaţia s-a schimbat.

Nu mi se pare corect să insist a convinge pe aceşti oameni (responsabili) în contra hotărîrii lor! Chiar dacă e înspre propriul lor bine, continuarea insistenţelor mele este stupidă, ineficace, neavenită.

Pe de altă parte, ultimele evenimente mi-au întărit părerile privind reţeaua puterii şi hotărîrea de a nu colabora cu ea, de a nu face nici un compromis care să mă compromită faţă de mine însumi şi cei pe care îi stimez.

În această situaţie , sper să fiţi de acord că nu pot fi obligat la „dragoste cu sila” şi nici la prizonierat în această ţară. Pentru a nu mă face vinovat de delictul nerespectării legilor şi autorităţilor pe care nu le recunosc, pentru a nu îngreuna procesul de conlucrare în care ţara ar urma să se angreneze, este corect şi democratic să o părăsesc.

Vă ceţi dovedi înţelegerea faţă de dreptul elementar al omului de a trăi conform convingerilor sale fără a deranja pe alţii, sprijinindu-mi cererea de azil politic faţă de statul spre care doresc să mă îndrept.