Selecţii din jurnalul Ioan Roşca

1 - 31 iulie 1990

1 iulie

[Note]

Ceea ce au încercat comuniştii să facă e o grozăvie enormisimă: degradarea speciei umane pe teritoriul românesc.

De aceea nepedepsirea vinovaţilor s-au nici măcar incriminarea lor, atrage grave pericole de recidivă la scara planetei. Aceasta deoarece devine evident foarte avantajoasă rezolvarea în forţă a problemei guvernării, din moment ce nu se face nici măcar cu riscul pedepsei în caz de eşec!

De fapt toate acestea ne sunt evidente, realitatea e că nu-i putem pedepsi cît timp sunt încă mult mai puternici ca noi, victimele.

În plus, a avut ideea foarte eficace de a compromite pe foarte mulţi dintre cei supuşi presiunii, punîndu-i azi în imposibilitate de reacţie.

Ceea ce este absolut inadmisibil este că nu descriem cinstit situaţia noastră: o minoritate dezarmată trebuind să pedepsească o majoritate puternică. Nu putem face dreptate dar tăcerea noastră e insuportabilă!

De ce nu intră tinerii în partide? Tocmai pentru că nu vor să se opună, ci să conteste complet vinovăţii imposibil de îndepărtat darămite de pedepsit! Ei simt repulsie pentru colaboraţionism. Partidele care ar declara contestaţie (parlament paralel, activităţi paralele, refuzul colaborării cu guvernul) ar avea succes.

Deci fără a deranja activitatea societăţii (fiecare îşi face datoria), partidul contestaţiei îşi face propriul program (educaţie, organizare, studii, prospecţii, propagandă, parlament paralel, pînă la organizarea societăţii civile contestatare). În rezumat:

1. Comuniştii au încercat deformarea speciei umane pe teritoriul românesc pentru a fi exploatată optim;

2. Au reuşit, în mare măsură, producînd o criză economică – socială – morală – intelectuală, cvasi-totală;

3. Puţinii supravieţuitori necompromişi nu pot pedepsi reţeaua enormă a victimelor, mai ales că în apărarea ei sar azi şi victimele compromise;

4. Indiferent dacă pleacă sau fac compromisul colaborării, contestatarii minoritari au obligaţia de a salva adevărul, în aşteptarea zilei în care dreptatea va fi posibilă;

5. Paradoxul pe care apusul Europei nu vrea să-l înţeleagă este că, pentru a nu risca pedeapsa, structura criminală trebuie să meargă pînă la capăt, fără nici un scrupul. Teroarea consecventă este stabilă şi iată… nici nu implică riscuri;

6. E atît de grav acest paradox pentru destinul omenirii, atît de anihilatoare nedemnitatea acceptării obligaţiei de a ne conforma realităţii colaborînd, încît după ce voi pleca voi încerca să explic altor naţiuni despre ce e vorba.

Deşi comunismul mergea bine pentru şefii săi, care preluaseră controlul şi beneficiile, el zdrobise atît de mult societatea încît îi dispăruse orice farmec. Pentru şef şi escroc se punea tot mai mult problema ce să facă cu banii şi puterea cîştigate într-un univers arid. De aceea aveau nevoie, după ce şi-au făcut plinul, să liberalizeze societatea pentru a-i permite să se refacă, revenind la viaţă, cu ei bine plasaţi în acest proces… tineresc.

4 iulie

1. Antrenează oare neapărat tirania dezastru economic şi sărăcie?

Oare nu poate fi realizată o tiranie sub care victimele să fie productive rezonabil şi relativ satisfăcute material?

Întrebări care semnalează pericolul modului în care permitem azi să fie tratată problema dictaturii comuniste: i se reproşează eşecul economic!!

Lăsăm deschisă posibilitatea unei societăţi în care puterea face cartel cu burta, înăbuşind nobleţea, demnitatea, rafinamentul.

2. În fond pentru susţinerea dreptului majorităţii de a decide privind toată societatea! Acest principiu continuă şi azi, democraţia avînd un sens…. comunist pur!

Într-o societate lipsită de sens, crez, cod – principiul deciziei majoritare se impune statistic! Dar în cazul în care este acceptat, adoptat un cod de valori (principii) deciziile care vor satisface criteriile sale cel mai bine , vor fi adoptate.

Relativizarea codului duce la pulverizarea aristocraţiei de cod sau transformarea ei într-o tiranie, neacoperită de interesul valorii.

Poate că societatea ierarhizată valoric ar fi un compromis mai bun (fiecare să poată fi catalogat conform faptelor şi testelor la care se supune pe parcursul vieţii într-o anumită „clasă de valoare socială” – ceea ce să îi dea o anumită pondere decizională!).

Vot universal (referendum) ponderat. Exemplu de reţetă în momentul votului: competenţă profesională – 7 puncte, generozitate dovedită – 3 puncte, coeficient de inteligenţă – 5 puncte, cultură dovedită – 4 puncte, instinct de previziune dovedit anterior – 3 puncte. Rezultă un total – coeficient x puncte şi un

mod de decizie: a b c

individul 1 (40 pct) 70% 20% 10%

individul 2 (5 pct) *

individul 3 (15pct) *

Se ponderează fiecare vot cu coeficientul valoric al individului. În plus, votul nu mai e dihotomic, ci poate fi distribuit (repartizat) între mai multe posibilităţi.

Altă idee – înainte de a vota (sau chiar pe buletin) omul completează un test care îi verifică discernămîntul pe subiectul votării, stabilindu-i un coeficient!!

Ceea ce trebuie să se întîmple este dispariţia „reprezentării” – sursă de deviaţie şi aristocraţie politică.

5 iulie

Plan general de organizare a „Asociaţiei pentru renaştere spirituală” (profilactica degenerării sociale).

Structură:

[schiţă: nuclee organizate pe n nivele avînd un număr de membri şi cîte un comitet organizatoric şi un nucleu central de corelare legat de nucleele locale printr-un element de legătură.]

Individul participă la acţiunile colective ale nucleului , profit de redactările de la nivel superior, contribuie pe teme date.

Nucleul -…

Dimensiuni: a. economic (pragmatic) b. social c. spiritual d. moral-justiţiar

Relaţia cu puterea: contestaţie- şedinţe, documente publice, proteste, sentinţe, etc.

Forme de acţiune:

1. Individul se educă pe o anume temă;

2. El studiază şi contribuie la ea;

3. El prezintă altora…;

4. Şedinţe interne; redactare documente; publicare; proteste; anchete pentru stabilirea adevărului; judecată simbolică; analiza soluţiilor problemelor diverse pe secţiuni.

Pentru a interveni trebuie să: te informezi; analizezi atent; sintetizezi, exprimi, planifici; expui rezultatele; acţionezi.

[Odată pusă problema către consiliul de coordonare (ridicat întrebarea) urmează colectarea, studiul, dialogul la nivel local, centralizarea răspunsurilor, sinteza, comunicarea spre consumatori.]

6 iulie?

Cît de tare am jucat în aceşti ani cartea păstrării calităţii (morale, spirituale, energetice). În ciuda deformării spaţiului motivaţional şi valoric…

Părea că tocmai acest joc curajos mă plasează azi în poziţie foarte bună, în avangardă, că-mi deschide calea regală…

Şi totuşi iată că sunt practic paralizat, pus în imposibilitatea de a-mi continua măcar vechea atitudine sisifică! Ceilalţi care au cedat menţin cîrma, continuînd să lupte codoş pentru a împiedica schimbarea spaţiului de manevră.

Silit să plec, mi se certifică un gînd mai vechi: ne putem salva numai toţi odată…!

Nici singura soluţie care ar face posibilă rezistenţa solitară, aşteptînd emanciparea generală, credinţa în ceva, nu-mi stă la dispoziţie…

Un dezastru!!!

Voi salva ceva din el, scriind?!

8 iulie?

[ciorna intervenţiei Asociaţiei Dialog]

Intervenţie [nepublicat]

Ne reafirmăm solidaritatea cu cei care şi-au exprimat dorinţa de emancipare din starea dezastruoasă datorată terorii comuniste.

Faptul că aparatul represiv care a anihilat rezistenţa faţă de cura de dezumanizare a fost folosit acum din nou pentru intimidarea libertăţii de opinie ( simbolizată de manifestaţia din Piaţa Universităţii), spulberă orice iluzie privind capacitatea de modificare a celor aflaţi la cîrma ţării.

Suntem îngrijoraţi de reacţia surprinzătoare a „opoziţiei” în faţa demonstraţiei de forţă. A devenit evident că suntem în dificultate în faţa unei reţele atît de bine organizate, de compromise, de perfide şi de lipsite de scrupule. Credem totuşi că, neputînd face dreptate azi, suntem obligaţi să rămînem în ofensivă pentru a salva măcar adevărul! Procesul comunismului, chiar simbolic, trebuie să aibă loc, pentru a face posibilă dezintoxicarea!

Pentru noi opoziţia nu estre o opţiune politică faţă de o putere respectată, un postament pentru o virtuală participare la conducere, o manieră vizionară de carierism. Situaţia actuală ne obligă la CONTESTAŢIE, asumîndu-ne riscurile ce decurg din păstrarea demnităţii în raporturile cu actuala putere şi din intoleranţa pe care o întreţine.

Este acut necesară închegarea unei organizaţii naţionale, care să unifice acţiunile contestaţiei româneşti, ameninţată de abuzurile puterii (eventuala revitalizare a Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, ar putea fi o încercare în acest sens).

Roşca Ioan

Bălan Ioan

Olteanu Jan

(alţi membri ai asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ”)

10 iulie

Oamenii îşi arată interiorul prin faptele lor.

La mine e invers: încerc să-mi clădesc un interior de opţiuni – prin fapte. Este un atac dinafară, disperat, spre un vid interior pe care o anume onestitate mă împiedică să îl umplu cu o falsă construcţie.

Astfel am ajuns în această situaţie paradoxală: a alege cu consecinţe extrem de neplăcute „echipa” care apără dreptatea, a respecta un legămînt pe care de fapt nu l-am făcut niciodată!

…cu cei ce cred – deşi nu cred, cu cei ce iubesc – deşi nu iubesc.

[11 iulie]

Raport asupra situaţiei (7 luni)

A. Confuzii B.Tactici C. Strategii D. Erori

E. Atitudini F. Stîngăcii (slăbiciuni) G. Soluţii H. Metode

I. Dimensiuni J. Acţiuni K. Ideologii L.Contradicţii

M. Dificultăţi N.Capcane (pericole) O. Concluzii P. Experimente

R. Succese S. Perspective T. Scopuri U. Întrebări

Idei

1. Timp de 45 de ani s-a desfăşurat un atac consecvent care a avut ca scop – mijloc dezumanizarea noastră.

2. Nu există nici o legitimitate a „construcţiilor” juridice-sociale-morale-politice făcute prin acest devastator proces criminal.

3. „Fenomenul Piteşti” a fost cheia întregii operaţiuni: condamnarea victimelor la degradare, urmată de compromiterea lor şi în ultimă instanţă implicarea în procesul ofensiv degenerativ.

4. Rezultatul – un ocean de conştiinţe deformate, captive propriei lor istorii, de la tensiunea vinovăţiei rezolvată ofensiv la amoralitatea structurală.

5. Personajul principal al reacţiunii: egoismul general, care face ravagii.

6. Scara egoismelor: neevitarea abuzurilor şi crimelor, cîrdăşia pentru avantaje, tăcerea cumpătată, acceptarea compromisului moral pentru bunăstare materială, succesul profesional mult visat şi plătit prin colaboraţionism, transformarea opoziţiei din datorie a verticalităţii în exhibiţie de auto-valorizare.

7.Asasinii nu au avut nici un scrupul, au jucat totul pe cartea represiunii, nu au şovăit în nici-o împrejurare să-şi apere poziţiile prin orice mijloace. În acest mod ei şi-au asumat riscurile eventualei înfrîngeri şi trebuie să plătească.

8. Nu se poate face practic anchetarea, judecarea, condamnarea, pedepsirea, deoarece vinovaţii deţin puterea, fiind bine organizaţi, numeroşi, legaţi de ameninţarea dezvăluirilor, lipsiţi de scrupule şi avînd suportul victimelor rămase în captivitate.

9. Conştienţi de imposibilitatea pedepsirii riscăm o tăcere care să compromită principiul adevărului, lichidînd sămînţa sa necesară din ţarina viitorului ţării.

10. Dacă nu se va aplica principiul clasic al pedepsirii vinovaţilor pentru că crima lor e prea mare (!...) este dat viitorului un precedent de enormă periculozitate, inspirînd recidiva: teroarea consecventă este eficace şi nu poate fi pedepsită în caz de eşec!

11. Soluţia „creştină” a iertării păcatelor poate fi un compromis în situaţia dată dar numai dacă aceste păcate vor fi clarificate public. Altfel „iertarea” va fi un eufemism pentru laşitate şi minciună.

12. Ar fi utilă deci deschiderea unui proces simbolic în care să fie analizate şi condamnate toate crimele comise de EI. Executarea pedepsei poate fi în final contramandată datorită imposibilităţii practice recunoscute sau în numele unui creştinism asumat drept soluţie limită.

13. Extrem de importantă este analiza ştiinţifică a fenomenului canceros, pentru a se extrage învăţăturile de rigoare, pînă la nivelul descoperirii mecanismelor de apărare (anticorpi, imunizare, vindecare, operaţie).

14. Rezultatul acestei investigaţii trebuie explicitat Europei ca o contribuţie a civilizaţii noastre, ca o fructificare constructivă a unei dureroase experienţe. Suntem obligaţi să ne prevenim semenii.

15. Extrem de importantă este prezentarea concluziilor analizei poporului român, într-o manieră clară şi convingătoare, în cadrul unei reţele coerente de reeducare.

16. Linia frontului trece prin sala de clasă. Doar educarea tinerii generaţii creează premisele emancipării interioare care produce condiţii favorabile unei reale democraţii.

17. Cultura trebuie să deschidă o paranteză de la orice preocupare academică şi să deschidă un front general , coerent, complex, consecvent, lucid de regenerare (renaştere) spirituală.

18. În dictatura care subzistă la noi, problema principală va fi lipsa organismelor de apărare a societăţii civile de abuzurile puterii. Un astfel de organism trebuie construit de urgenţă.

19. În curînd pactul încheiat între putere şi masa înfundată în egoism primar va fi confruntat cu o criză gigantică şi devastatoare (economică, socială, etc.). Puterea va suferi un eşec în încercarea de a-şi schimba mijloacele de conducere: fără presiuni şi reeducare, tezaurul de lene, laşitate, amoralitate, incapacitate, egoism îşi va produce efectul!

20. Încercarea de a rezolva această ecuaţie complexă prin angrenarea în cursa după poziţii şi profituri a celor fără scrupule morale („tehnicieni puri”, escroci vechi lansaţi pe piaţa „liberă”, întreprinzători diverşi din ţară şi străinătate) trebuie contracarată cumva. Ea reprezintă pentru iubitorii spiritului cel mai grav pericol: reuşita axei putere represivă – cupiditate pragmatică, în dauna setei de emancipare!

21. Aceasta presupune o atitudine intransigentă în faţa oricărei propuneri de compromis moral, justiţiar sau spiritual, în numele efortului de reconstrucţie economică! Trebuie să elaborăm un cod a cărui respectare să permită celui ce colaborează „productiv” să nu se compromită.

22. Cooperînd cu EI, în activităţile economice cotidiene, vom refuza să şi osmozăm cu ei, păstrîndu-ne specificitatea şi nepermiţindu-le să intre în rîndurile noastre decît după ce au făcut dovada dezintoxicării, prin fapte! Închegarea noastră într-o entitate oferă şansa supravieţuirii şi evoluţiei speciei umane normale, apărîndu-ne de efectul metastazei omniprezente, asigurînd sănătatea celulelor anticorp.

23. Comunismul nu va putea supravieţui cu faţă umană. Esenţa lui este teroarea continuă difuzată în suflete. Vor încerca să o reintroducă. Verticalitatea atitudinii noastre este esenţială pentru a împiedica conservarea complexului de teamă (coloană vertebrală).

24. Atunci cînd clasa muncitoare va încerca să-şi exprime nemulţumirile, va fi tratată de putere cu amestecul de brutalitate şi minciună care o caracterizează. În acel moment ea trebuie să ne găsească ca pe un punct de sprijin! Pînă atunci trebuie să ne organizăm.

25. Înaintea prăbuşirii puterea va înscena noi diversiuni, menite să convingă populaţia că adevărata cauză este rea voinţa opoziţiei: „avizi de putere, ei nu şovăie să distrugă şansele de refacere…etc. etc.”. Este un pericol îngrozitor (noaptea sfîntului Bartolomeu previzibilă) care trebuie contracarat!

26. Pentru a nu permite acţiuni nestingherite de manipulare a maselor, trebuie să ne îndreptăm eforturile în direcţia asigurării unei reţele eficace de informare a opoziţiei.

27. În acelaşi sens trebuie făcute presiuni (în primul rînd juridice) pentru a obliga mass-media înrolată la planul terorii să-şi aleagă cuvintele, plătindu-şi neruşinarea, îngreunîndu-le libertatea de instigare!

28. Din motivul mai sus semnalat, nu ne putem permite să facem apeluri la sabotarea regimului (trebuie să ne rezumăm la a coopera cu el productiv) ci trebuie să aşteptăm prăbuşirea sa naturală (marea problemă dacă nu o va putea totuşi evita, cu sprijin amoral pragmatic). Ne putem însă afirma contestaţia radicală faţă de legitimitatea sa, nu faţă de eforturile sale de reconstrucţie.

29. Dacă prăbuşirea LOR se va produce, nu avem dreptul să mai lăsăm o dată să se irosească ocazia, permiţînd garniturii a treia să facă ariergardă. Momentul trebuie să ne găsească pregătiţi cu o alternativă viabilă, bine închegată (strategii şi persoane capabile să-şi asume postura).

30. Faptul că problema pe care o ridicase comunismul nu era de tip politic ci de tip patologic criminal, a fost eludat cu o uşurinţă inconştientă. Din acest motiv nu s-a înţeles confuzia dintre opozanţii „politici” şi „apolitici”. Tinerii furioşi că justiţia nu intră în funcţie au dorit să o substituie , printr-o contestaţie vehementă. Ei au simţit intrarea în politică ca pe o trădare (nesimţire) deoarece comunismul compromisese zona politicului şi noile partide cochetau cu cei care purtau vinovăţii insuportabile, recunoscîndu-le practic legitimitatea pentru a li se da voie să facă opoziţie. Ca atare au refuzat orice valorificare politică a protestului lor.

31. Pe de altă parte „politicienii” au manifestat semne îngrijorătoare de carierism, acceptînd inacceptabilul, trădînd contestaţia străzii, desconsiderînd-o în numele unei „maturităţi politice”, ce nu a fost demonstrată de fapt prin îndoielnicele lor exhibiţii.

32. Ca rezultat, contestaţia civilă şi opoziţia politică nu s-au sincronizat, fapt de mare gravitate. Cred că şi aici motivul principal este abordarea superficială a problemelor legate de această necesară alianţă, găsirea adevăratei zone de interes comun.

33. În general confuzia creată de dorinţa de autoîmbărbătare şi de manevrele tactice puerile, e principalul vinovat pentru penibilul eşec al REZISTENŢEI (opoziţiei şi contestaţiei). Un bun exemplu este lanţul de inexactităţi pe care s-a derulat istoria „Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara).

34. Se simte, aşadar, nevoia unei unificări a opoziţiei politice într-un bloc anticomunist şi a contestaţiei civile într-o organizaţie de emancipare (renaştere spirituală, apărare civilă), cele două conlucrînd la nivelul unei rezistenţe democratice.

35. Dacă conducătorii noilor partide vor continua să pericliteze destinul democraţiei româneşti prin egoismul politicianismului lor, refuzînd să închege un bloc al apărării democraţiei, organizaţia civilă trebuie să acţioneze ferm, făcînd presiuni asupra lor, scoţîndu-le din „letargie”, „diversiune” şi „confuzie” şi obligîndu-le să-şi asume responsabilităţile ce decurg din pretenţia lor de a păstori destinul ţării cînd vor prelua puterea.

În toată ţara există cetăţeni supravieţuitori prinşi în capcana degradării celor ce-i înconjoară. Să le oferim o „zonă” de posibilă rezistenţă, o structură de care să se poată agăţa.

37. 45 de ani de intimidare au creat multora un reflex de apărare. Aceştia nu înţeleg că acceptarea tezei revoluţiei a creat cadrul unui atac la adresa căpuşei monstruoase care ne-a sufocat. În loc să demaşte neiertător racilele fostului regim, ei se cantonează la a se apăra de valul de acuzaţii cu care îi bombardează avocaţii mascaţi ai vinovaţilor, admişi ca avocaţi ai acuzării cu o incredibilă obtuzitate.

38. Tentativa folosirii eufemismelor pentru atenuarea şocului confruntării cu vinovaţii nu a adus nici-un avantaj. Dimpotrivă, nedemascarea crimelor lor, neincriminarea făptaşilor a creat nesperata posibilitate de contraatac ideologic!!

39. Este deci timpul să se spună lucrurilor pe nume: să se demaşte caracterul criminal al reţelei partidului, securităţii, miliţiei şi justiţiei care a răspuns în vechiul regim de distrugerea ţării.

40. Numai astfel se va putea crea baza luptei pentru împiedicarea reabilitării acestui aparat enorm în mîinile căruia suntem încă şi care se văzuse ameninţat cu o ilegalizare morală.

41. Se poate face demonstraţia inacceptabilităţii condiţiilor psiho-moral-intelectual-informativ-sociale în care au avut loc „alegerile”. Este necesar ca „legitimitatea” puterii să nu fie acceptată.

42. Dacă firmele din afară vor ajuta actualul regim, boala se poate prelungi inadmisibil. Trebuie să o facă numai cu preţul unor cuceriri certe prodemocratice, unor breşe făcute în zidul puterii. Propaganda internaţională în acest sens este esenţială.

43. Chiar dacă actualii lideri sunt înlăturaţi, moştenirea la nivelul conştiinţelor rămîne! Scopul principal al organizaţiei de renaştere spirituală trebuie să fie educaţia! Altfel, în hainele oricărui partid ne poate pîndi … omul nou.

44. Tirania nu este doar un accident al istoriei, este o stare a „materiei sociale” şi chiar o tendinţă negativă a personalităţii umane. Trebuie să-i evidenţiem specificitatea, ajungînd pînă la nivelul „atomului de tiranie” şi să luptăm pentru învingerea acestui flagel. Aceleaşi probleme privind egoismul, laşitatea, amoralitatea, prostia, cinismul, etc. Toate trebuie să devină subiecte de opoziţie!

45. Structurii puterii trebuie să-i opunem o structură; ideologiei forţei trebuie să-i opunem o ideologie; motivaţiei neruşinării trebuie să-i opunem o motivaţie; strategiei compromiterii în lanţ trebuie să-i opunem o strategie. Acesta este esenţialul.

46. Revoluţia a însemnat o dorinţă de emancipare pe mai multe dimensiuni: economică, socială, spirituală, moral-justiţiară. Din păcate am lucrat în plină confuzie, fără a ne preciza interesele atunci cînd ne angrenăm în acţiuni comune. Numai cunoscînd exact spectrul de interese al colaboratorului tău poţi închega cu el o alianţă trainică.

47. Este, de exemplu, penibil să auzi oameni de spirit axîndu-şi tactica pe aşteptarea prăbuşirii economice, de parcă problema productivităţii muncii i-ar chema la opoziţie. E o fugă de autodefinire dubioasă în această mutare a mingii pe terenul vecinului.

48. În revanşă , „inginerii” au ajuns să reprezinte un adevărat pericol pentru destinul democraţiei noastre. Capacitatea lor de a lucra sub orice stăpîn, ca adevăraţi mercenari ai spiritului constructiv, creează premiza unei „victorii” a pragmatismului amoral. Suntem obligaţi să le atragem atenţia asupra rolului care le e rezervat azi de putere!

49. Studenţimea reprezintă în mare, nu un miracol, ci o amară (dar previzibilă) dezamăgire. Chiar şi foarte puţinii studenţi ce s-au angajat în luptă, au obiective ceţoase, nepromiţătoare. Mişcarea studenţească trebuie ajutată să evadeze din paralizanta ei confuzie!

50. Nemulţumiţii sunt de două categorii: cei ce vor dreptate pentru ei şi cei ce vor dreptate pur şi simplu. Aliaţii vremelnici din prima categorie, trădează întotdeauna!

51. O minoritate trebuie să se supună într-o democraţie deciziei majoritare. Acest lucru nu trebuie însă să se transforme în dictatură. Apărarea minorităţii este sarcina unui organism al opoziţiei civile (organism de apărare a drepturilor opiniei minoritare).

52. Trebuie evitată împestriţarea asociaţiei din aviditate faţă de numărul de membri pînă cînd lipsa unei credinţe comune să facă alianţa neoperativă. Mai sincer şi mai operativ este să-ţi defineşti exact opţiunile, chemînd la alianţă doar pe cei ce le împărtăşesc. Expansionismul aduce diluare.

53. Democraţia trebuie îmbinată cu operativitate şi ierarhie. Membrii consiliului de coordonare trebuie să poată reacţiona imediat la provocările puterii, fiind validaţi ulterior de masa organizaţiei. Echilibrul dintre eficacitate şi democraţie poate fi realizat pe baza respectării unui cod de principii. Este strict necesar redactarea unui statut – cod a cărui respectare să fie în vederea liderului în acţiune şi baza obligaţiei de contestare a masei nemulţumite de deciziile sale. În adunările generale codul poate fi modificat.

54. Fostul aparat represiv nu poate fi recunoscut. El trebuie incriminat oficial şi complet schimbat.

55. Cei ce şi-au cîştigat existenţa din propagandă sau teroare trebuie reeducaţi!

56. Numai după analiza modului în care fiecare şi-a cîştigat „averea” poate fi declanşată eliberarea întreprinzătorilor.

57. Se va evita acceptarea poziţiilor de conducere şi răspundere a membrilor societăţii în aparatul actual de putere, sau dimpotrivă, se va căuta cucerirea unor poziţii cît mai puternice? În acest ultim caz, lucrul se va face făţiş, în numele opoziţiei, sau subteran?

58. Unii au trecut în opoziţie dintr-un carierism rafinat, vizionar. Ei simt că după ce trece valul puterii, noul val îi poate duce pe creastă, dacă ştiu să-şi conserve şansele, evitînd excesele în „lupta” cu puterea (cel mai bine e să ajungă la un pact cu puterea în acest sens) dar asigurîndu-şi în ochii opiniei publice aura de opoziţie. Această „pseudoopoziţie” trebuie demascată, căci nimic nu e mai fatal pentru o idee, decît falsitatea apărătorilor ei.

59. Presiunile străzii au obligat puterea să se demaşte, jertfind aparenţa democraţiei. Eficacitatea lor nu trebuie contestată. Pe de altă parte, finalizarea acestor acţiuni impune corelarea cu componenta ideologică, la nivelul principiilor. Nu negaţi energiile străzii, ci transfiguraţi-le prin intervenţia spiritului lucid!

60. A se înceta campania declaraţiilor de incriminare a eventualelor izbucniri violente de revoltă împotriva autorităţilor. Fără a se face apologia sau instigare la violenţă (mai ales că ele au fost rezultatul unor înscenări) nu trebuie negată în principiu legitimitatea revoluţiei. Procedînd astfel, condamnăm chiar şi explozia eliberatoare din decembrie şi pe cea care va fi poate necesară dacă reţeaua criminală se va încăpăţîna să menţină puterea.

61. Nu trebuie să degradăm tactica ORGANIZAŢIEI la demagogie, speculînd fără scrupule diversele categorii de nemulţumiri, dacă aceste cereri sunt strict egoiste, implicînd dezavantajarea altor pături sociale. Suntem doar avocaţi ai apărării în procese cu puterea, nu şi între două părţi civile, pe care nu ne propunem decît să le ajutăm să se înţeleagă, mediind .

62. Scopul şi mijloacele se autojustifică. Nici-un rabat nu e permis , în numele unor deziderate tactice ce compromit nucleul ideatic al asocierii.

63. Pasivii trebuie să aibă statut de observatori sau simpatizanţi. Mărirea artificială a numărului combatanţilor e o tactică păguboasă.

64. Orice discreditare nejustificată a unui membru de către un altul atrage de la sine eliminarea din organizaţie. Conflictele se rezolvă la nivelul unui comitet de discuţii contradictorii.

65. Organizaţia se obligă să sară în apărarea unui membru atacat de putere! (drepturi încălcate).

66. Trebuie avute în vedere mecanisme de colectare a fondurilor astfel încît să permită independenţa desăvîrşită a deciziilor asociaţiei de orice presiune exterioară.

67. Liderii trebuie realeşi periodic, fără nici o derogare. Se asigură un feedback democratic, evitîndu-se formarea unei aristocraţii.

68. Acţiunile unei organizaţii locale sunt libere. Organizaţia mare poate rămîne pasivă, se poate solidariza sau desolidariza. În cazuri extreme va exclude organizaţia locală dacă acţiunile acesteia contrazic vădit statutul acceptat.

69. Nu este normal ca să se poată realiza cîştiguri din activitatea asociaţiei. Se vor plăti doar eforturile care aduc daune autorilor (difuzînd pierderea) şi recompensa realizările spectaculoase (stimulare).

70. Organizaţia nu acceptă afilierea unor asociaţii în bloc. Ea îşi are propriile organisme, chiar dacă ele dublează o asociaţie cunoscută.

71. Membri pot fi în orice partid de opoziţie, cu excepţia celui de guvernămînt (altfel s-ar contrazice caracterul de opoziţie ).

72. Fiecare votează în şedinţe generale. Votul constant contrar majorităţii sau spiritului statutului, atrage la un moment dat excluderea (apărarea de intruşi).

73. Trebuie făcute presiuni asupra parlamentului pentru a elimina legislaţia antidemocratică.

74. Constituţia trebuie să consfinţească drepturile cetăţenilor şi să prevadă mecanismele prin care sunt asigurate!! (nu doar principii).

75. Încălcarea flagrantă a Constituţiei, neamendată de guvern, trebuie să ducă imediat la demiterea acestuia.

76. Posibilităţile de control al deciziilor de către popor care să poată cere modificarea unei decizii nepopulare a „reprezentanţilor aleşi” – prevăzute în Constituţie. În caz de repetare, noi alegeri. Organizaţia se poate ocupa cu strîngerea semnăturilor.

77. În cazul calomnierii membrilor forumului, organizaţia se va ocupa cu antamarea procesului de reabilitare şi de pedepsire a calomniatorului în numele prejudiciului adus organizaţiei.

78. Dacă dimpotrivă, un membru e incriminat şi găsit vinovat, organizaţia se poate solidariza sau nu cu respectivul, în funcţie de faptele sale raportate la principiile statutului.

79. Marea problemă ce se opune normalizării situaţiei este absurditatea pretenţiei de a fi respectate legile, atîta timp cît în conştiinţa publică, cei ce le promulgă nu sunt legitimi, nici credibili şi nici acceptabili moral.

80. Alegerile neprecedate de o campanie de dezintoxicare, informare, educare – nu au nici-o valoare.

81. Mitingul din Piaţa Universităţii: între simbolism ineficace şi radicalitate inoportună şi dezorientată. Soluţia pedagogică.

82. Carenţele constatate la miting: incoerenţă, dezorganizare, lipsă de unitate, orgolii, lipsa structurii şi a deschiderii.

83. Organizarea cristalină trebuie să permită adăugarea firească a fiecărui individ – atom, dispus să se alăture pentru apărarea revoluţiei de deturnare.

84. Trebuie făcut ceva pentru eliberarea tinerilor de tirania părinţilor lor, care îi şantajează afectiv şi material, temperîndu-le şi deviindu-le tendinţele revoluţionare. Relaţia părinte – copil este extrem de importantă, putînd prejudicia grav şansele întineririi naţiunii, perpetua fluxul degradării.

85. Clasa ţărănească este aproape complet distrusă. În revanşă, există un artificial excedent „muncitoresc” care va trebui rezolvat prin dureroase concedieri. Aceste două situaţii se pot compensa printr-o politică corespunzătoare.

86. Dictatura majorităţii neinstruite trebuie eliminată. A se explica tuturor importanţa cultivării, primordialitatea inteligenţei în epoca modernă. Trebuie să impunem valoarea inteligenţei în conştiinţa generală.

87. Mai mult, dezvoltarea capacităţilor intelectuale trebuie văzută ca un drept al tuturor cetăţenilor, un obiectiv general al societăţii. A se pune la punct metode practice de asigurare a acestui drept la elevare spirituală. A se insista asupra faptului că nu e vorba de o pregătire profesională ci de educarea unui al şaselea simţ.

88. A se evita în schimb elitismul care izolează un mic grup de intelectuali într-o congratulare reciprocă, sterilă social. Trebuie clarificat contractul potrivit căruia intelectualul trebuie să plătească cu bunuri spirituale, bunurile elementare prin care societatea îi asigură existenţa.

89. Inamicul feroce: pragmatismul tern, îndobitocitor. Mecanisme de compensaţie şi combatere.

90. Diversele filoane ale luptei de emancipare intelectuală, ale căutării umane, trebuie ajutate să se întîlnească fructuos, generos, sintetizator.

91. Promovarea principiului competenţei şi valorii ca factor de selecţie a cadrelor.

92. Umanizarea manierei de abordare a preocupărilor „pozitive”.

93. Lupta cu corupţia aparatului birocratic. Folosirea reţelei de calculatoare în acest scop.

94. Curăţirea aparatului de justiţie de elementele ce-l compromit, anulîndu-i credibilitatea.

95. Impunerea transparenţei în activitatea puterii (de exemplu, în implicarea internaţională).

96. Mecanism rapid de reacţie în apărarea cetăţeanului ce suferă abuzurile puterii sau administraţiei.

97. Consultarea populaţiei în probleme de interes naţional (cum ar fi, de exemplu, orientarea în politica externă).

98. Scoaterea României de sub dominaţie străină.

99. Asigurarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, indiferent de…

100. Găsirea unor mecanisme de echilibrare a contrariilor care să înlocuiască „consensul”.

101. Scoaterea violenţei şi presiunii în afara legii. Pedepsirea exemplară a făptaşilor.

102. Publicare biografiei complete a tuturor celor cu funcţii de răspundere. Invalidarea celor pătaţi şi alegerea altora.

103. Evitarea folosirii fostei nomenclaturi (punctul 8) în funcţie de răspundere. În cazul utilizării lor – condamnare, dacă se constată că au rol de blocare a înnoirii.

104. Anchetarea tuturor fenomenelor din timpul tranziţiei şi măsuri în consecinţă. Refuzul principiului faptului împlinit.

105. Contestarea legitimităţii tribunalelor, autorităţilor, poliţiei, securităţii – şi dacă sunt menţinute persoane contra cărora s-a făcut revoluţia – şi a celor care le menţin, în numele unor alegeri în care şi-au clamat caracterul revoluţionar. Dacă actualii lideri menţin fostul aparat, nu justifică răsturnarea liderilor vechi: ori sunt legitimaţi de revoluţie şi atunci trebuie să-i respecte idealurile, ori îşi trădează caracterul revoluţionar, pierzîndu-şi orice legitimitate.

106. Trebuie ajutaţi cei care nu pot accepta să trăiască în acest climat, să părăsească ţara, în numele unui drept elementar.

107. Trebuie să existe secţiuni în afara ţării a organizaţiei forum, făcînd un tot unitar cu cele dinăuntru.

108. Informatorii securităţii au controlat opinia publică influenţînd evoluţia evenimentelor. Nu putem face nimic pînă nu scăpăm de bruiajul lor coordonat şi diversionist. Nu e vorba de a-i pedepsi, ci de a ne apăra de ei. Putem realiza cu securitatea un pact în care să ne angajăm în faţa legii că evităm represaliile dacă ni se comunică lista lor. Nu există altă soluţie.

109. Documentele folosite de ziarele FSN pentru discreditarea opoziţiei provin din arhivele securităţii, fiind obţinute prin procedee cunoscute (schingiuire, delaţiune, etc.). acest fapt trebuie tratat corespunzător. A se cere reabilitarea tuturor victimelor securităţii.

110. Nu vom putea afla adevărul dacă nu vom putea da nici o garanţie celor ce ar fi dispuşi să vorbească, că îi scutim de pedeapsă! Se impune incriminarea nuanţată a oportunismului, găsirea unei maniere juste de ispăşire pentru vinovaţi.

111. Iliescu şi ceilalţi au fost aleşi deşi nu şi-au făcut publice activitatea şi opţiunile adevărate. Aceasta antrenează o dovedibilă nulitate.

112. A se cere explicaţii complete privind utilizarea bugetului ţării (23 august 1944 – 10 iulie 1990).

113. Urmărirea diversiunii cu „legionarii”. Inadmisibilitatea acuzării lor şi a arestării anticomuniştilor.

114. Doritorii de linişte trebuie identificaţi cu cei ce au acceptat şi înainte umilinţa. În general trebuie să fie bine definită apartenenţa la corpul revoluţionarilor pentru a nu permite camuflări neruşinate.

115. Intelectualitatea ca victimă a comunismului are datoria să atace, salvîndu-şi onoarea şi fiinţa şi oferind societăţii o soluţie viabilă.

116. Poporul român oprimant şi cel oprimat trebuie distinse pentru a ne putea salva onoarea ca naţie.

117. Criza înţărcării (oboseala de a gîndi, munci, acţiona). Remedii.

118. Vidul de valoare – farsă cauzată de blocarea posibilităţilor de afirmare a celor necunoscuţi, retraşi din decenţă în spaţiul preocupărilor pozitive, refuzînd exhibarea. Renunţarea la monopolul de opozant de profesie.

119. Demascarea inexistenţei unei ideologii comuniste. Refuzul de intra în capcana atacării unui cuvînt gol.

120. Imposibilitatea reconcilierii dintre victimă şi călău. Sunt posibile armistiţii, dar nicidecum pace! Doar după dreptate.

121. Vinovăţia tăcerii intelectualilor în această perioadă. Egoismul retragerii în „creaţie pură” şi efectele sale devastatoare.

122. Intrarea în partid şi securitate – analizată cu înţelepciune şi sinceritate.

123. Exploatarea capitalului de îndobitocire moştenit, fără nici cel mai mic efort de reeducare dovedeşte impostura aşa-zisei echipe de consolidare a revoluţiei.

124. Binele e relativ. Răul, nu. Nu trebuie să ne ascundem incapacitatea de reacţie în spatele unor subtilităţi academice.

125. Efectele complexului dublu de inferioritate şi superioritate al intelectualului umanist: ineficacitate preţioasă.

126. Pensionarea activiştilor şi securiştilor înseamnă acceptarea activităţii lor criminale. Trebuie înlocuită cu un ajutor social.

127. Vîrsta optimă: 30 de ani. Necopţi sau răscopţi în clipa accidentului revoluţionar…

128. Obligaţia participării la efortul de salvare a naţiunii. Egoismul refuzului implicării , pentru a nu se irosi ocaziile de afirmare profesională.

129. Analiza mai atentă a celebrului „toţi am fost vinovaţi” care poate da linişte impostorilor.

130. Utilizarea potenţialului intelectualilor care aleg calea fugii prin păstrarea contactului cu ei – organizaţi în afară.

131. A se propune muncitorilor să renunţe la alianţa cu propagandiştii politici, pentru a se apropia de specialiştii cu calificare profesională.

132. Refuzul etichetării ca extremiste a atitudinilor tranşante. Adevărul nu poate fi exagerat.

133. Refuzul prejudecăţii că politica trebuie să fie imorală pentru a fi eficace.

134. Scoaterea în evidenţă a ilegalităţii legilor şi nelegitimităţii autorităţilor, cît timp revoluţia nu e împlinită.

135. „Dizidenţa” garniturii vechi a PCR faţă de valul ceauşist. Lămurirea acestui aspect, fără nici-un menajament. Tratarea atentă a deceniului obsedant.

136. Cînd teroarea era perfectă, liniştea nu dovedea blîndeţea securităţii, ci zdrobitoarea ei supremaţie. Faţă de ce am avut, tăcerea e o anormalitate de care răspunde aparatul represiv.

137. A urmări activitatea comuniştilor nu înseamnă a le repeta „eroarea” din anii debutului lor, din nici un punct de vedere comparaţia neavînd sens. Pedepsirea vinovaţilor e o normalitate juridică, fără legătură cu crima anarhică.

138. Probabil că rezistenţa tuturor capilor indiferent de gafele şi visele lor se explică prin enorma plasă de şantaj în care sunt capturaţi. Numai numirea unor tineri imaculaţi dă garanţia libertăţii de acţiune.

139. Demonetizarea mitului „proletariatului”. Corigenţă şi proletariat. Cine a ajuns miner… Scara reală de valori.

140. Incapacitatea de a înţelege răul, din prisma gîndirii normale şi efectele acestei incapacităţi asupra strategiei apărării binelui.

141. Iniţiativa unui an de doliu şi penitenţă, cu renunţarea la aburcare pentru a profita în grabă de fructul revoluţiei. Atunci cînd valoarea iese din competiţie din decenţă cresc şansele mediocrităţii.

142. Motivul eliberării delicvenţilor (18 mii) din ianuarie. Explicaţii fireşti. Qui prodest?

143. Cum trebuie să se manifeste cei care consideră că guvernul a trădat revoluţia şi pune în pericol destinul ţării?

144. Atenţionarea escrocilor că nu mai au circumstanţa dictaturii. Acum alipirea lor de putere nu mai are nici o scuză, este un atac egoist clar!

145. Apărarea dreptului la contradicţie, ieşirea din tirania consensului.

146. Subtilitate politică în faţa evidentelor abuzuri de putere? Farsa laşităţii nerecunoscute şi a compromisului compromiţător.

147. În spaţiul tehnicii s-au refugiat multe valori cărora le-a repugnat toxicitatea degradantă a meseriilor umaniste. A li se folosi posibilităţile intelectuale şi adevăratele năzuinţe spirituale, latente, antrenîndu-i în concertul apărării spiritului.

148. Profesionismul, între egoism şi generozitate.

149. Pericolul senzualizării şi umorului degradant în faţa solemnităţii problemei româneşti.

150. Istoria eşecului meu de a forma un partid şi învăţămintele sale.

151. Care ar fi criteriile de selecţie ale unui personaj ce prezintă încredere? De stabilit un portret orientativ.

152. Promovarea tineretului – o problemă cheie. Gerontocraţia.

153. Evitarea academismului sau a voluptăţii analizei devenite scop. Fondul în faţa formei. Didacticism. Democratizarea cunoaşterii – program intensiv necesar.

154. Problema religiei – tratată cu luciditate şi responsabilitate. Reabilitare prin asumarea răspunderilor şi curăţirea de securişti şi profitori. Colaborarea cu reeducarea laică şi chiar… atee – ca forme diferite ale culturii spiritului.

155. Evitarea simplificării excesive a problematicii ieşirii către capitalism. Încercarea de a profita de posibilitatea de a evita anumite racile ale sale. Să nu ne întoarcem în timp pur şi simplu!

156. Victima care atacă călăul doar pentru a-i lua locul, nu e un bun companion de… opoziţie. Remediul este asigurarea inexistenţei oricărui profit.

157. Echilibrarea liberalismului cu o etică socială.

158. Problema desolidarizării membrilor PCR de cei ce i-au împins în mocirlă, compromiţîndu-i. Găsirea antidotului la tehnica osmozei folosită de vinovaţi.

159. Problematica demontării mafiei!

160. Mai întîi structurile, sau oamenii care le au sub control? Oameni noi la soartă nouă – un principiu de impus.

161. Nu există opinii extremiste, ci doar acţiuni.

162. O metodă de atragere a omului indecis: participarea la spectacolul dialogului, introducîndu-l în lumea argumentelor contradictorii, lăsîndu-i dreptul de a alege.

163. Mulţi s-au obişnuit să elimine tensiunea căutării prin discuţii sterile, care îi scutesc de acţiune. A se evita excesul de vorbărie, transformarea întîlnirii într-o procesiune, un ritual psihologic.

164. Dacă nu-i condamnăm în bloc, pentru ansamblul operei lor distructive, declarîndu-le criminalitatea, ne vor angrena în detalii nesemnificative, în discuţii nesfîrşite, cerîndu-ne dovezi, etc….

165. Contrar principilor obişnuite, cele ce s-au întîmplat îndreptăţesc prezumţia de vinovăţie pentru membrii aparatului represiv. Datoria lor va fi să arate că nu au abuzat, disculpîndu-se.

166. Problema naţională – între şovinism medieval şi inconştienţă.

167. Statutul de „colaboraţionist” stigmatizînd pe cei ce au ales imoralitatea profitabilă, pentru a-şi proteja scaunele şi privilegiile.

168. Locul comun al „constructivismului” trebuie adaptat realităţii noastre. Aici e necesară mai întîi o operaţie de dărîmare, pentru a pune baze normale viitoarelor clădiri (edificii socio-politico-economice).

169. Singurul limbaj pe care îl înţeleg ei este al forţei. Nu-i înduioşăm cu flori, ci le dăm curaj. Trebuie să le arătăm forţa noastră pentru a-i intimida, decizîndu-i la armistiţiu!

170. Au reuşit să învingă revoluţia purtînd masca ei. Trebuie să le-o smulgem, să creăm un front anticomunist faţă de care populaţia raportîndu-se, să-i poată uşor depista ca ariergardă comunistă.

171. Împrospătaţi memoria suferinţei: amintiţi ţăranilor cine şi-a bătut joc de ei, muncitorilor, cine i-a dominat, intelectualilor, cine i-a distrus.

172. Eliminarea teoriei claselor sociale – sunt doar moduri diverse de a munci.

173. Pedeapsa cu moartea pentru genocidul naţiunii. Reevaluări. Motivul real al renunţării la ea. Cine îşi asumă riscul de a menţine în viaţă monştri?

174. Stabilirea regimului libertăţii omului şi garanţiilor sale. Dreptul la asociere şi demonstraţie, etc.

175. Terapeutică mintală pentru rezolvarea epidemiei de îndobitocire.

176. Rezolvarea contradicţiei dintre democraţia majorităţii nepregătite şi tirania elitei dominatoare prin democratizarea educaţiei.

177. Între pericolul cenzurii şi al kitschului!

178. Utilizarea adecvată a lecţiilor istoriei.

179. Jurămînt de principii făcut celor morţi pentru libertatea noastră.

180. Problema televiziunii în prim plan. Pentru început, alocarea unor ore în program.

12 iulie

Anunţul deciziei de a părăsi ţara

Motive:

1. Crima monstruoasă pe care am suportat-o; dimensiunile ei; legitimitate; consecvenţa în abuz; obligaţia de a-şi păstra poziţiile;

2. Cura de dezumanizare şi efectele ei. Omul nou. Complexele şi pericolele…

3. Democraţia anterioară. Coma personalităţii. Eforturi fără rost. Educaţie. Timp;

4. Accidentul revoluţionar. Cîrpirea;

5. Alianţa monstuoasă împotriva revoluţiei;

6. „Opoziţia”. Diversiune . carierism. Neesenţialitate. Confuzie;

7. Ticurile apărării. Imposibilitatea condamnării celor puternici;

8. Structuri noi sau oameni noi…

…

Cereri:

1. Securitatea (trecut, prezent, viitor) ;

2. Dezintoxicarea ideologică;

3. Dreptatea . Justiţia;

Pe data de 5 mai 1990, grupul de contestatari care intraseră de 4 zile în greva foamei la Piatra Neamţ a încetat acţiunea făcînd public refuzul de a mai acorda legitimitate celor ce deţin puterea.

În trenul cu care grupul de grevişti ai foamei evadase din Piatra Neamţ, unde suferiseră (la 3 mai 1990) un tratament edificator, am redactat „Apel din Moldova”, prin care am dorit să prevenim opoziţia românească de pericolul pe care îl reprezintă intoxicarea speculată de putere a populaţiei majoritare.

Lectura acestui document izbeşte azi prin exactitatea prevederii evenimentelor din 20 mai şi 13-15 iunie. Din păcate, în ciuda eforturilor insistente, el nu a fost luat în seamă la momentul potrivit, fiind etichetat de către „liderii” „opoziţiei” ca o elucubraţie defetistă!

Lista deschisă celor ce contestă puterea, cer anchetarea activităţii ei în interimat, refuză desfăşurare alegerilor într-un climat inacceptabil, expunerea populaţiei nevindecate la un experiment esenţial pentru destinul naţiunii… nu a primit nici o semnătură!

Acum faptele s-au derulat astfel încît ar trebui să rescriu identic apelul din 3 mai. Voi relua numai ultimul punct care scoate în evidenţă poziţia specială în care semnatarii acestui document se află în acest moment.[ „ Cerem forurilor internaţionale să ia act de declararea statutului de dizidenţă atît faţă de puterea politică actuală, cît şi faţă de virtualele structuri politice care vor rezulta din alegeri, dacă vor avea loc în aceste condiţii, pe care semnatarii acestui apel le consideră improprii „].

Este evident că decizia de a refuza faptul împlinit era luată în clipa declaraţiei de mai sus şi că evenimentele de la 20 mai şi 13-15 iunie nu au făcut decît să justifice hotărîrea fermă de a nu accepta autoritatea actualului regim.

Democraţia impune respectarea deciziei majorităţii, permiţînd doar încercarea de a o influenţa. Am făcut acest lucru în cadrul mitingului din Piaţa Universităţii, deşi mă dezamăgea lipsa lui de coerenţă şi finalitate politică. Acum, am certitudinea hotărîrii maselor de a ne jertfi pentru blidul promis de putere, a nepopularităţii eforturilor noastre de emancipare.

Remarc trei atitudini luate de membrii opoziţiei: înţelepciunea compromisului aşteptării cuminţi, fuga din luptă – din dezamăgire şi continuarea patetică a iubirii pentru aproapele tău care te loveşte din orbire.

Nu pot adopta niciuna din aceste atitudini. Consecvenţa, convingerea, demnitatea, luciditatea şi disperarea mă obligă să accept invitaţia „oamenilor de bine” de a-i lăsa în pace, părăsind această ţară.

Nu o voi face însă pe „uşa din dos”(pierzîndu-mă într-o excursie în străinătate) , deşi simt apropierea securităţii, ferm decisă să-mi administreze tratamentul corespunzător neruşinatei mele atitudini contestatare. Cer azil politic, ca recunoaştere oficială a dreptului meu elementar la a trăi conform propriilor mele convingeri, atît timp cît nu oblig pe nimeni să le urmeze.

Pentru a se putea ieşi din impasul creat de refuzul meu de a recunoaşte autoritatea celor pe care îi consider un enorm pericol pentru destinul ţării şi pe umerii cărora cred că s-au aşezat vinovăţii nemăsurate, sunt nevoit să le solicit chiar lor… sprijinul pentru rezolvarea cererii mele de azil politic făcută guvernului francez!

Asasinarea sau întemniţarea mea în urma unei înscenări tipice sunt soluţii mai periculoase, avînd în vedere faptul că e bine cunoscută atît grija cu care trec strada cît şi capacitatea mea profesională şi morală, care face ridicolă acuzaţia de huliganism. Va fi greu să explicaţi, domnilor securişti, de ce s-a apucat de furat, escrocat, etc. un inginer electronist, de valoare recunoscută, deţinător a două diplome ( electronică, matematică), după examene de stat notate maxim, a numeroase premii în concursuri naţionale şi internaţionale de matematică, a unor realizări de pionierat în activitatea din întreprinderea pentru care am lucrat pînă acum.

Regret dezamăgirea tovarăşilor mei din „opoziţie”, dar nu mă mai consider obligat la apostolatul unei lupte total disproporţionate, atît cît simt că de fapt nici măcar de această parte a baricadei, motivaţia renaşterii spirituale, a emancipării – nu este adevăratul mobil al ieşirii în arena politică.

Nu am dreptul , ca inginer, să-mi trădez menirea constructivă, sabotînd încercarea Triplei alianţe (vinovaţi-oportunişti-mase manipulate) de a reface economic România.

Nu am dreptul ca intelectual să accept jertfirea adevărului dreptăţii rafinamentului în aşteptarea unei defecţiuni ipotetice a încercării pragmatismului de a rezolva ecuaţia monstruozităţii nepedepsite.

Mă consider insultat şi atacat inacceptabil în condiţia mea umană şi-mi afirm solidaritatea numai faţă de cei care simt nobleţea şi responsabilitatea ei.

De aceea, deşi ştiu că voi stîrni o antipatie generală, declar că mă simt mai acasă între oameni ce vorbesc altă limbă, decît între fiinţe antiumane ce vorbesc limba mea.

Faptul că aceia ce ameninţă visul de emancipare a speciei, plini de o ură autodistrugătoare, nu sunt decît victime ale degradării, intoxicării, compromiterii, dezumanizării dirijate, nu modifică datele problemei: a fi silit să trăieşti în mijlocul lor, acceptîndu-le aroganţa intolerantă, în numele forţei.

Eu nu mai suport. Opoziţia îmi va dovedi într-un singur fel că greşesc, comiţînd o laşitate: organizîndu-se, devenind coerentă, reală, activă, convingătoare, luptînd în numele unor principii, nu aşteptînd prăbuşirea economică a celor ce s-au cramponat de putere. Numai într-un astfel de cosmos mi-aş fi putut şi mi-aş putea împlini solidaritatea. Deocamdată confuzia e atît de atotstăpînitoare încît nici măcar faptul că vinovaţii – mulţi – puternici – organizaţi – ameninţaţi – şi fără scrupule – nu pot fi puşi la punct de o minoritate supravieţuitoare (în sens complex) nu este recunoscut cu claritate.

Ca să încerci să operezi în mijlocul unui asemenea puroi contaminant şi ofensiv trebuie să ai o vocaţie specială şi o încăpăţînare patologică… şi o resemnare disimulată: de a nu-ţi trăi viaţa la temperatura pentru care te simţi destinat, la înălţimea de care eşti capabil.

Poate oare simţul datoriei faţă de semenii tăi căzuţi să justifice renunţarea la a-i însoţi pe cei sănătoşi în aventura căutării?

Domnilor care, de afară, ne sfătuiţi să ne asumăm apostolatul, folosindu-ne energia pentru a ne învăţa semenii alfabetul civilizaţiei, v-aţi gîndit vreodată cît îl costă acest rol pe protagonist?

Ce-ar fi să mai facem cu schimbul, să mai faceţi şi voi „stagiu solidar obligatoriu”, în timp ce noi să ne bucurăm de răsplata a mii de ani de încordare a spiritului, degustîndu-i fructul?

Nu de altceva, dar cruciada căreia ne destinaţi pare a ne oferi rolul de „solidari de profesie” şi asupra pericolului ce te paşte în astfel de abstractităţi, istoria „comunismului” a oferit mostre expresive. Repet, nu contest opoziţia ca vocaţie sau ca obligaţie morală, dar nu este cazul meu. Reacţia mea după 22 decembrie a fost a unei solidarităţi de specie, căci am simţit atacul „comunizator” ca o încercare de dezumanizare. Din acest unghi, nu consider că s-a produs nici o revoluţie, ceea ce mă obligă să mă îndepărtez. Nu dispun de cei 20 de ani în care să mă resemnez la a trăi într-un întuneric evoluînd spre lumină. Vreau să respir lumină de azi. La 32 de ani, mi-am rezumat existenţa la aşteptare, pîndind în întuneric şi încercînd să-mi ajut semenii să se orienteze în beznă, să-şi menţină în funcţie ochii prin exerciţiu interior. În tot ce am făcut în aceşti ani, am luptat pentru supravieţuirea spiritului întemniţat, speriat de posibilitatea unei eliberări tîrzielnice. Încercările mele de a-mi convinge colegii din „compartimentul tehnic şi ştiinţific” de datoria noastră de a ajuta spiritele să se împlinească sănătos, m-au plasat într-o singurătate extenuantă. Tinereţea mea a fost consumată. Simţeam că ceea ce ne unea în ura faţă de regim, nu era o rezonanţă, în ciuda încercărilor de a căuta rezonanţe spirituale cu compatrioţii mei. Nu cred că aş fi crezut dacă aş povesti şirul de renunţări prin care mi-am plătit demnitatea. Rămînea însă speranţa (aşa cum ne îmbărbătam între prieteni) că atunci cînd temniţa se va prăbuşi, ne vom pomeni paradoxal, mai maturi, mai însetaţi de adevăr, de frumuseţe, de dreptate şi libertate, decît alţii.

La acest punct am primit usturătoare corecţii în aceste 6 luni…! Comunismul cîştigase partida cu poporul român, trăim înconjuraţi de „oameni noi”. O nouă cruciadă îmi este propusă…. Reeducarea victimelor în condiţii de… ilegalitate!!

Există două populaţii româneşti: victima şi căpuşa. România înseamnă deţinuţii dar şi gardienii. Nu mai pot fi deci român – în general, sunt un anume tip de român!

Dar atenţie, vă paşte un mare pericol: înainte de a se prăbuşi, confruntată cu furia maselor (bumerangul istoriei) puterea vă va mai arăta o dată cu degetul „ei au sabotat!”. Reacţia este imprevizibilă. S-ar putea ca democraţia să se clădească pe trupurile jertfite ale apărătorilor ei, cei mai buni plătind tributul pentru dreptul mediocrilor la evoluţie. Pentru că cei nemulţumiţi nu doreau decît să o ducă mai bine.

Noi, români care am supravieţuit curei de dezumanizare, suntem prizonierii concetăţenilor intoxicaţi şi periculoşi. Rugăm comunitatea internaţională să aibă în vedere situaţia noastră disperată, dreptul nostru la o patrie mamă nevitregă, în care să ne regăsim toţi care sunt oameni romîni refăcînd o civilizaţie în comă.

Este necesară o enclavă undeva, în lume, un petic de pămînt unde să ni se dea dreptul să ne reconstruim cetatea, adăugînd-o peisajului civilizaţiei umane.

Lista celor care doresc să emigreze în acea Românie nouă este deschisă.

13 iulie

[Ciornă a unui mesaj expus la un miting de protest , în jur de 13 iulie 1990]

Doresc să-mi exprim solidaritatea faţă de mitingul din Piaţa Universităţii , simbol al libertăţii de opinie, zdrobit de cei care sunt ameninţaţi de eventuala victorie a libertăţii.

Mă prezint numai pentru a vă da un exemplu de „huligan debusolat” care a vorbit de la acest microfon, care a sperat că manifestaţia se va transforma într-o şcoală de educaţie antitotalitară, într-un tribunal simbolic al crimei de dezumanizare comunistă, într-un centru de vaccinare contra recrudescenţei cancerului ce a răpus societatea românească.

La 32 de ani am absolvit facultatea de electronică (media 9.79 , examenul de stat cu 10) şi facultatea de matematică (media 9, examenul de stat cu 10), după o participare apreciată cu diplome la concursuri naţionale şi internaţionale de matematică. În cei 6 ani de „producţie” am avut succese profesionale care nu mi-au fost (încă….!) contestate.

Nu am acceptat niciodată colaborarea cu EI şi am plătit acest refuz printr-o abstinenţă socio-profesională!

Invit pe toţi intelectualii ce vor să-şi reafirme dragostea faţă de idealurile manifestaţiei maraton să treacă de frica represiunii securităţii sau a brutalităţii „oamenilor de bine”, să ierte anumite scăderi de substanţă şi coerenţă ale mitingului şi să-şi reafirme apartenenţa la programul golanilor pe care îi definesc mai jos:

1. Ei cred că numai adevărul şi dreptatea pot sta la baza construcţiei unei noi Românii.

2. Consideră că vinovăţia liderilor comunişti se întinde pe durata a 45 de ani şi trebuie judecată ca atare, conform legilor umanităţii.

3. Doresc să pornească o campanie de dezintoxicare ideologică, care să elibereze conştiinţa majorităţii.

4. Doresc analiza publică a activităţii guvernului în interimat, răspuns la toate întrebările pe care societatea civilă le-a pus puterii.

5. Iubesc libertatea de expresie şi vor să fie garantată.

6. Nu se simt reprezentaţi de actualele structuri politice de conducere.

7. Cer eliberarea deţinuţilor politici şi înlocuirea lor cu vinovaţii pentru crimele de lesumanitate din epoca 1944-1990 (15 iunie).

8. Consider obligatorie garantarea securităţii persoanei, a drepturilor omului.

9. Nu au încredere în actualele forţe de ordine publică.

[Obiective]

1. Situaţia securităţii şi a poliţiei

- trecut (funcţionare, structură, lista informatorilor, anchetarea şi pedepsirea abuzurilor); 23 august 1944-22 decembrie 1989

- prezent (structură, componenţă, atribuţii, situaţia pensiilor, activitate postrevoluţionară)

- viitor ( desfiinţarea, înfiinţarea unui organism nou cu principii şi personal necompromise)

Recunoaşterea oficială a caracterului abuziv , criminal, a activităţii sale, de aparat represiv de pază a lagărului românesc şi de intimidare.

2. Situaţia nomenclaturii PCR

- trecut (anchetarea abuzurilor)

- prezent (pedepsirea vinovaţilor)

- viitor (reeducare, apărarea societăţii de pericolul potenţial pe care îl reprezintă).

3. Analiza şi condamnarea publică a mecanismelor, mentalităţilor, procedeelor, crimelor, faptelor – ce stau sub semnul „comunismului” românesc. Recunoaşterea oficială a caracterului său distructiv, antinaţional.

Punerea în funcţiune a unui tribunal simbolic care să facă demascarea ororilor la care a fost expusă naţiunea şi judecarea vinovaţilor.

4. Analiza activităţii pe toată perioada interimară (16 decembrie – 16 iunie).

- adevărul privind revoluţia

- evoluţia politică: promisiuni şi fapte

- răspunsul la întrebările puse în această perioadă autorităţilor

- caracterul real al guvernării

- adevărul pentru 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-13 februarie, 18-19 februarie, 20 martie, 24 aprilie, 13-15 iunie. Responsabilităţi. Măsuri.

- condiţiile în care s-au făcut alegerile

- situaţia bugetului ţării. Explicaţii.

5. Judecarea ilegalităţilor şi abuzurilor săvîrşite timp de 45 de ani, precedată de curăţirea aparatului juridic de elementele ce nu mai pot fi creditate cu acea imparţialitate necesară justiţiei.

6. Planul concret de demontare a structurilor comuniste. Termene. Problema înnoirii personalului de conducere. Explicaţii privind jocul dublu al puterii („revoluţionar” – reacţionar).

7. Plan de implicare a tineretului revoluţionar în structura de luare a deciziilor. Emanciparea poziţiei sale conformă cu posibilităţile de creaţie şi calităţile morale necesare renaşterii ţării.

8. Punerea la punct a unui mecanism concret care să împiedice orice abuz din partea puterii conducătoare, să permită societăţii civile să se apere de „defecţiunile dictatoriale” ale conducerii.

9. Posturi de radio şi televiziune independente. În mod imediat, alocarea unui spaţiu regulat pentru expunerea punctelor de vedere ale opoziţiei în cadrul programului TVR. Analiza activităţii lucrătorilor TVR în această perioadă şi măsuri în consecinţă (eliberarea televiziunii de salariaţii compromişi).

10. Garanţii pentru libertatea persoanei şi respectarea drepturilor omului. Eliberarea noilor deţinuţi politici, selectaţi dintre manifestanţii anticomunişti şi incriminarea celor ce s-au făcut vinovaţi de catastrofa naţiunii române. Cadrul legislativ corespunzător nevoilor de justiţie şi democraţie. Abrogarea decretelor antidemocratice privind demonstraţiile contestatarilor puterii. Obligaţia stipulată a dialogului cu orice protestatar, în vederea încercării de rezolvare.

11. Declanşarea unei campanii susţinute şi complexe de dezintoxicare a victimelor tentativei de dezumanizare comuniste, care să elibereze cu adevărat populaţia, făcînd posibilă emanciparea naţiunii. Reţea naţională de educare şi informare recuperatorie.

12. Rezolvarea civilizată a cererilor celor care, neputînd accepta să trăiască în actualul regim, doresc să părăsească ţara pentru a nu împiedica procesul reconstrucţiei naţionale.

Sinteză asupra situaţiei

a. Observaţii b. Confuzii c. Capcane pe viitor d.Idei constructive

e. Strategii f. Atitudini

Confuzia juridic-politic. Problema apolitismului.

1. Aspectul juridic nesesizat. Apolitismul justiţiar neînţeles. Trădarea pe care o presupune organizarea politică.

2. Teroare. Speranţa de mai bine. Recunoştinţă. Ura pentru ceea ce pare a sta în calea noii fericiri. Poate că nu vor şti niciodată că au fost traşi pe sfoară.

Mitingul…

14 iulie

1. Ştiu că nu putem repara răul imens pe care banda de dezumanizatori l-au făcut acestei ţări.

„Fenomenul Piteşti” este semnul sub care se găseşte naţiunea: aproape toţi au fost siliţi să se degradeze, sa-şi părăsească demnitatea de fiinţă umană.

Minoritatea supravieţuitorilor este dezarmată în faţa reţelei mafioinchizitoriale a vinovaţilor şi a complicităţii victimelor compromise.

Conştient de acest adevăr insuportabil, nu pot, nu vreau, nu am dreptul să accept compromisul unui „dialog” cu cei cărora li se datorează distrugerea destinului unui popor, să accept faptul împlinit al alianţei reacţionare învingătoare azi.

Mă simt prizonierul acestui organism devastat de cancerul anihilării omenescului şi incapabil de a-mi asuma apostolatul luptei pentru ieşirea semenilor mei din întuneric, trecînd peste ura cu care mă întîmpină.

Marian Munteanu îşi asumă destinul lui Isus, în armonie cu sistemul său de valori.

Eu nu pot ieşi cu o floare în mînă în faţa celor ce au atacat, compromiţînd destinul omenescului.

Nu doresc ca metastaza legică a celulelor între care ar urma să trăiesc ca anticorp să-mi devină mediu, angrenîndu-mă în acelaşi destin.

Vreau să salvez încă un român – om din acest vîrtej tragic. Pe mine însumi!

Căci dacă rămîn aici, unde autorii umanicidului, torţionarii lagărului românesc se ocupă cu… „revoluţia” ne dau lecţii de democraţie şi – iată – aplică tinerilor însetaţi de libertate, fraţilor mei, acelaşi tratament ca cel aplicat bunicilor şi părinţilor lor, înnebunesc de scîrbă, revoltă şi tristeţe.

2. Puterea a jucat totul pe cartea alianţei cu masa pentru a cîştiga timp şi poziţii.

În curînd acest pact va ajunge la scadenţă. Iluzia bunăstării miraculoase nemaiputînd fi întreţinută.

Se va produce o formidabilă criză, lenea, orgoliul tîmp, egoismul, mediocritatea, etc. împiedicînd orice şansă de ieşire civilizată, constructivă!

Înaintea acestei explozii puterea trebuie să rezolve probleme:

- să mai arate cu degetul o dată opoziţia căreia îi va fi imputat eşecul tentativei de reconciliere constructivă. Va urma o gigantică noapte a sfîntului Bartolomeu – pe care nu ştiu cum am putea-o preveni şi atenua;

- să reintroducă teroarea generală, singura capabilă să îngheţe societatea în cristalizări de tip comunist, creînd imposibilitatea rezistenţei maselor (ar fi de dorit să putem explica maselor că ne pregătim pentru ziua în care le vom apăra de abuzurile puterii) ;

- să şteargă urme şi martori, să jertfească şi garnitura a doua, să pregătească garnitura a treia pentru ziua în care se va prăbuşi actualul regim.

15 iulie

Intervenţie [text nepublicat]

Chiar dacă suntem neputincioşi în faţa enormei reţele mafio-inchizitoriale ce îşi apără poziţiile…

Chiar dacă suntem conştienţi că o minoritate nu poate face dreptate, opunîndu-se unei majorităţi compromise şi intolerante…

Chiar dacă suntem îndureraţi de efectele curei de dezumanizare la care am fost supuşi 45 de ani, asupra multor concetăţeni…

Chiar dacă suntem grav ameninţaţi de loviturile aparatului represiv specializat în zdrobirea rezistenţei…

Chiar dacă suntem atraşi în cursa unor compromisuri care ne propun să acceptăm faptul împlinit al rămînerii puterii în mîinile LOR, cu preţul îmbunătăţirii vieţii materiale…

Chiar dacă ei ne-au oferit şansa de a ne retrage din luptă „onorabil”, organizînd şirul de diversiuni care să ne îndepărteze de elanurile pure ale revoluţiei…

…refuzăm să ne prefacem că nu am înţeles adevărata semnificaţie a evenimentelor din aceste luni.. salvarea securităţii de consecinţele unei revoluţii reuşite!

Crimele pe care le-a comis acest imens aparat represiv sunt prea mari pentru a avea ieşirea „pensionării” sau oprobiului public. De aceea EI nu au avut soluţie de mijloc, fiind obligaţi să păstreze puterea pentru a se apăra de deschiderea Procesului.

Pentru a putea menţine controlul situaţiei, în mod legal, trebuiau să asigure acceptarea lor publică, convertirea din vinovaţi principali ai masacrului naţiei în apărători ai destinului ei.

Şi oricît e de greu de crezut pentru o fiinţă raţională, au reuşit acest tur de forţă, anunţîndu-ne azi că lucrează în hainele noii „jandarmerii”, (eufemism pentru inchiziţie) şi a SRI.

Pentru a putea realiza această performanţă unicat, au folosit mecanisme puternice:

1. Reţeaua proprie de angajaţi şi informatori (care au intoxicat viaţa publică bruind orice text coerent) ;

2. Complicitatea celor compromişi politic , sau în general, şantajabili;

3. Egoismul rezultat din degenerarea spirituală care a coborît preţul colaboraţionismului imoral la cote foarte avantajoase;

4. Intimidarea celor antrenaţi în contestaţie revoluţionară, reală;

5. Incapacitatea opoziţiei de a rezista valului de diversiuni şi înscenări.

Noi însă am ştiut tot timpul că evenimentele de pe 28-29 ianuarie, 18-19 februarie, 20 martie, 24 aprilie, 13-15 iunie au avut un singur scop: justificarea reabilitării aparatului represiv, scoaterea lui din ilegalitate morală.

De aceea nu ne-am alăturat corului inconştient al vocilor care au cerut „folosirea forţelor specializate” ca răspuns la demonstraţia de pe 13 iunie.

Considerăm încă şi mai odios ca tinerii ce au salvat demnitatea acestei naţiuni să fie hăituiţi de mercenarii contra cărora s-au revoltat, decît să cadă victime intoleranţei manipulate a concetăţenilor lor.

Suntem îngroziţi de ce se întîmplă azi: vinovaţii „reeducă” revoluţionarii cu mijloacele brutale în care sunt specializaţi.

Ne desolidarizăm de atitudinea nesinceră a unor organisme din „opoziţie” ale căror cereri denotă teama de a spune lucrurilor pe nume şi afirmăm răspicat că un program – petiţie revoluţionar poate fi rezumat la:

Punctul 1 – desfiinţarea securităţii; anchetarea activităţii organelor represive; judecarea şi condamnarea vinovaţilor; declararea oficială a caracterului criminal pe care l-a avut regimul timp de 45 de ani.

Punctul 2 – în acelaşi cadru trebuie trataţi şi cei care i-au încurajat, susţinut, coordonat.

Notă

Cînd toţi nemulţumiţii vor trece de partea opoziţiei, după insuccesul încercării lor de a profita de ocazia oferită de revoluţie, mă voi simţi oare salvat de singurătate?

Doi bani nu va face această solidaritate de compromis.

Acum, în aceste şase luni , s-a văzut numărul infim al celor obsedaţi de adevăr şi dreptate, dispuşi să-şi uite interesele în numele unor principii.

Am pierdut deja!

16 iulie

A. Acţiuni concrete

1. Publicaţii ale forumului avînd asigurată repartiţia în ţară prin reţeaua organizaţiei. Fondurile cîştigate intră în bugetul forumului. Pe lîngă publicaţiile centrale, fiecărui nucleu judeţean i se vor asigura condiţii de editare a propriului organ de presă. Una din activităţile nucleului local va fi tocmai redactarea revistei proprii.

2. Reţea radio –tv. Uniform repartizată în teritoriul naţional. Suma posturilor de emisie de către va dispune forumul trebuie să acopere teritoriu. E de preferat o reţea de posturi locale, avînd alocate anumite ore de program pe acelaşi canal principal.

3. Conferinţe publice. Dezbateri. Mese rotunde – parcurgînd un ciclu tematic conform obiectivelor forumului, vizînd informarea publicului.

4. Cercuri de educare democratică şi emancipare spirituală (universitate populară) deschise populaţiei.

5. Nuclee de studiu – pe specialităţi şi interdisciplinare! a problematicii renaşterii, vizînd conturarea unei alternative.

6. Comisii de judecată simbolică – a mecanismelor comunismului. Strîngerea contribuţiilor de principiu şi a probelor incriminatorii.

7. Şedinţe de dialog generalizat- construind punţi de ieşire din egoism către solidaritate.

8. Comisii de urmărire a realităţii sociale (opinii, probleme, semnale – prelevate prin sondaje şi anchete sociale).

9. Şedinţe de echilibrare a tendinţelor antagonice, rezolvînd tensiunile dintre părţi sociale (civile) aflate în conflict, înainte de a se ajunge la arbitrajul puterii.

10. Comisii de urmărire a abuzurilor autorităţilor ( depistare, consemnare, semnalare, protest, presiune, rezistenţă).

11. Formarea cadrelor proprii educate în spirit modern, democratic, generos – pepinieră pentru societate („universitatea democraţiei”).

12. Dublarea organismelor puterii prin organisme de decizie simbolică („parlament simbolic”) care să ofere societăţii un exemplu de reacţie – decizie la fiecare problemă cu care se confruntă legiuitorii. Practic – reacţia civilă la acţiunile „politicienilor”.

13. Organizarea unei reţele funcţionale de colectare a opţiunilor cetăţenilor privind legile şi măsurile pe care le decid autorităţile ce se consideră reprezentative. Astfel, dacă de exemplu o anumită măsură e contestată de 100000 de oameni, să se poată prezenta cererea referendumului, indiferent de decizia parlamentului. Consfinţirea în Constituţie a acestui feed-back care asigură dinamica democraţiei.

B. Obstacole – dificultăţi

1. Aparatul represiv (securitatea, poliţia, informatorii, justiţia, nomenclatura) ameninţat de dezvăluiri incriminatorii, de condamnare pentru grave vinovăţii.

2. Aparatul administrativ, de conducere – corupt, compromis, tiranic, degradat moral şi profesional – care nu vrea să-şi piardă privilegiile şi poziţia, mai ales datorită riscului de aflare a unor adevăruri.

3. Lipsa de scrupule a noilor oportunişti, care nu vor să rateze ocazia de a se aburca în poziţii nemeritate.

4. Egoismul generalizat care face imposibilă solidaritatea.

5. În general, tarele moştenite de marea majoritate a populaţiei: lene, intoleranţă, vinovăţie ofensivă, blazare, supuşenie, mediocritate, vulgaritate – toate împotrivindu-se înţărcării şi trecerii la o societate a competenţei, muncii, valorii respectate şi colaborării.

6. Recunoştinţa dirijată cu abilitate a celor mulţi pentru cei pe care îi consideră autorii îmbunătăţirii vieţii lor.

7. Dereglarea mecanismelor gîndirii, ducînd la mari dificultăţi de desfăşurare a unui raţionament corect, la imposibilitatea perceperii cauzalităţii şi depistării imposturilor grosolane.

8. Frica celor ce au profitat de principiul antiselecţiei de a fi puşi la locul pe care îl merită potrivit adevăratelor lor calităţi.

9. Intoxicarea ideologică reuşită de comunişti, săpînd în conştiinţe tema luptei de clasă şi a supremaţiei proletariatului. Dispreţul pentru valorile spirituale şi ura pentru inteligenţa a cărei poziţie preponderentă într-o economie modernă apare ca o ameninţare pentru cel ce nu o practică.

10. Tensiunile dintre diverse categorii de cetăţeni exploatate abil de dezbinatorii profesionişti, împiedicînd formarea unei unităţi de conştiinţă a celor doritori de eliberare.

11. Inexistenţa unei reţele eficace de informare şi educare care să permită eliberarea conştiinţelor din plasa inerţiilor şi a dezinformării concertate la care sunt supuse.

12. Pasivitatea potenţialilor luptători pentru emancipare, retraşi în spaţiul propriilor preocupări, ascunzîndu-şi setea egoistă de afirmare în spatele unui profesionism specializat de esenţă pragmatică sau senzuală.

13. Marginalizarea tinerii generaţii, întreţinînd falsa problemă a „vidului de competenţă”. În revanşă, este preferată inerţia „ experienţei”.

14. Prizonieratul respectării unei legalităţi… ilegale, unei ierarhii valorice răsturnate, în numele unei „discipline” reacţionare şi unei „stabilităţi” funeste.

15. Frica, rămasă stăpîna sufletelor datorită tăcerii ameninţătoare privind activitatea vinovaţilor, nepedepsirii lor, ciudăţeniei evoluţiei evenimentelor, sfidării puterii şi reapariţiei ameninţării!

16. Lipsa unui cod moral, al unei credinţe pe care să se bazeze rezistenţa cetăţeanului.

17. Inexistenţa unei structuri care să permită celui decis să apere democraţia să o facă coerent, solidar, eficace.

18. Lehamitea produsă de revelarea deciziei majorităţii de a pactiza cu fostul stăpîn, pentru puţina bunăstare promisă, cu total dispreţ pentru adevăr, dreptate, frumuseţe.

19. Eschibiţiile descalificante ale liderilor partidelor de opoziţie care întăresc din nefericire convingerea celor ce refuză „politica” că aceasta nu e decît o mascaradă vizînd puterea cu orice preţ.

20. Confuzia generală creată prin bruiaj generalizat, nu a fost o preocupare constantă a opoziţiei, a cărei dimensiune didactică e ca şi inexistentă.

21. Lipsa de unitate a diverselor filoane – prodemocratice. Tendinţa discreditării reciproce. Setea de etalare şi afirmare a personalităţii proprii. Intoleranţa.

22. Reacţia tinerilor la perceperea aspectului preponderent juridic (criminal) al contextului cu dorinţa de dreptate în prim plan nu a fost înţeleasă de „partide” care nu şi-au propus, în primul rînd rezolvarea problemelor justiţiar-morale. Printr-un nefericit mimetism, partidele au abordat problema ca şi cum ne-am afla în condiţii normale, nu după un holocaust moral şi spiritual, tratînd cu un calm …. Iritant problematica politică obişnuită. Acesta a întărit refuzul tinerilor de a face politică!

23. Menţinerea în toate poziţiile cheie de decizie a vechilor mafioţi, apărîndu-şi reţeaua!

24. Conservarea ticurilor apărării, în loc de a aborda fireasca atitudine de atac legitimată de revoluţie şi impusă de realitate. S-a permis reapariţia siguranţei de sine în tabăra adversă, ieşită la contraatac sfidător, mai ales datorită renunţării la asediu şi la presiunile intimidatoare ale valului justiţiar!

25. Părinţii compromişi îşi şantajează copiii, afectiv şi material, pentru a-i împiedica să se „aprindă” în focul revoluţiei.

26. „Fenomenul Piteşti” la scară înspăimîntătoare: cei siliţi să se compromită, înfrînţi interior, trec la un atac plin de ură împotriva supravieţuitorilor.

27. Vinovaţii au reuşit să facă osmoză cu victimele manipulabile, care-i acoperă inconştient. Astfel, membrii PCR au fost convinşi că trebuie să-şi apere şefii, pentru a nu păţi ceva, o dată cu ei.

28. Valul de calomnii provocînd dezorientarea generală nu poate fi contrat deoarece aparatul justiţiei este încă intact, direct interesat în insuccesul revoluţiei demascatoare.

29. Setea oamenilor după puţină linişte şi fericire îi face inutilizabili şi chiar adversari ai continuării unei lupte de eliberare. Ei nu au tăria de a mai aştepta relaxarea. Doar revenirea nevoilor îi poate disponibiliza, deoarece nu au formaţia necesară implicării în numele unui principiu!

30. Lanţul de erori tactice a celor ce şi-au asumat poziţii de lideri ai opoziţii, fără a avea, pe lîngă bunele intenţii şi calităţile necesare.

[Intervenţie – text nepublicat]

Noi, cei 6 grevişti ai foamei alungaţi din Piatra Neamţ pe 3 mai 1990, care am făcut public în „Apel din Moldova” mecanismul manipulării conştiinţelor bolnave pe care se bazează „campania electorală”, cerînd anchetarea şi pedepsirea celor ce se pretează la aceste manevre suntem într-o situaţie foarte gravă.

În primul rînd, evenimentele din 20 mai şi 13-15 iunie n-au făcut decît să ne confirme din plin punctul de vedere, obligîndu-ne să refuzăm orice compromis de colaborare cu puterea actuală, respectîndu-ne angajamentul luat în documentul amintit („Cerem forurilor internaţionale să ia act de declararea statutului de dizidenţă atît faţă de puterea politică provizorie actuală, cît şi de virtualele structuri politice ce vor rezulta din alegeri, dacă vor avea loc în aceste condiţii, pe care semnatarii acestui apel le consideră improprii”).

Decizia majorităţii degradate de cura de dezintoxicare dezumanizantă de a sprijini acest regim, confirmă autoritatea principiului egoismului, care ne interzice speranţele la o solidaritate de substanţă.

Pe de altă parte, atitudinea actuală a „opoziţiei” politice (care a refuzat rugămintea noastră de a denunţa campania electorală, ieşind din alegeri) ne apare ca o sfidare, căci nu mai există nici o justificare pentru continuarea cochetării cu un regim de teroare instalat prin înşelăciune.

În sfîrşit, atitudinea „contestaţiei civile” nu ne satisface, deoarece de la resemnarea în faţa imposibilităţii de a face dreptate la renunţarea de a rosti răspicat adevărul – e un pas justificat doar de confuzie şi laşitate. Cînd într-un miting ca acela de pe 13 iulie, suntem opriţi să strigăm „Jos securitatea!” sau „Vrem procesul comunismului!” sau „Demisia vinovaţilor!”, ne simţim alungaţi şi din rîndurile acestei timide (…!....) pături de protestatari.

A devenit evident că dintre cele trei aparate care au distrus societatea românească: mafia, inchiziţia şi sida ideologică „comunistă”, numai împotriva „comunismului” este îndreptat atacul opoziţiei, care se mulţumeşte cu suprafaţa lucrurilor, cedînd în acest fel şantajului puterii.

Ceea ce ne-a decis la redactarea acestui nou document este hotărîrea de a se repune în drepturi aparatul represiv care a realizat teroarea comunistă timp de 45 de ani.

Asta s-a urmărit prin toată cascada de diversiuni puse la punct în aceste 6 luni: reabilitarea securităţii, scoaterea ei din ilegalitate morală.

O dată în plus ne simţim izolaţi de corul opoziţiei care susţine cu inconştienţă (zicem noi!) că este condamnabilă intervenţia minerilor, cerînd folosirea unităţilor specializate în represiune, uitînd că tocmai ele sunt principalul duşman contra cărora s-a dus această revoluţie. Nouă ne pare şi mai grav faptul că în dimineaţa de 13 iunie vechii torţionari şi-au putut satisface pofta de răzbunare pe spinarea celor ce au avut curajul să-i sfideze.

Faptul că puterea actuală nu a şovăit să plătească cu vieţi omeneşti scenariul care să conducă la acest moment cheie al înfrîngerii revoluţiei este de o gravitate ce depăşeşte şi pe aceea a manipulării maselor intoxicate pentru a se autolegitima prin alegeri.

Dacă vechii securişti sunt puşi să ne păzească democraţia, iar vechii comunişti să ne-o orienteze, avem certitudinea împotmolirii dureroase a viselor noastre de eliberare şi emancipare.

Ne comunicăm disperarea şi teroarea pe care ne-o produce faptul că suntem la cheremul gardienilor lagărului din care am încercat să evadăm.

Ne gîndim cu groază la tovarăşii noştri de speranţă pe care i-au capturat şi sunt în mîinile lor cu sinistră dibăcie.

Nu există cale de mijloc, deci, reconciliere între victimă şi călău: ori sunt dezarmaţi terorizatorii, ori le vor cade pradă victimele – martori stînjenitori.

Principiile democraţiei nu ne pot obliga să ne supunem deciziei majorităţii inconştiente de a accepta pactul de colaborare cu mafia inchizitorială română, atotputernică.

Cerem ajutor forurilor internaţionale, ţărilor care apără drepturile omului, fiind convinşi că dacă nu ni se acordă la timp azil politic, represaliile vinovaţilor ameninţaţi de atitudinea noastră vor fi necruţătoare.

[Notă]

De fiecare dată, înaintea luării unei decizii privind continuarea, silit să plătesc preţul lucidităţii. Inexistenţa abordării „dinăuntru” în numele unei credinţe sau porniri instinctive, creează situaţia aparte a hotărîrilor mele.

Asemenea unei construcţii de cuburi aşez piesă după piesă, nu conform unui plan, ci încercînd să dau peste formă din mers, să nasc planul din exteriorul concretizării sale.

Înainte de a pune pasul, aşez cărămida, încercînd să continui gama parcursă pînă în acel moment, să păstrez o consecvenţă armonică, care să promită ridicarea întîmplării la sens.

Există însă necontenit o libertate abisală (vidă) a continuării, se simte că întreaga construcţie a trecutului încă nu a devenit destin, încă nu domină evoluţia cochiliei.

În acelaşi timp, fervoarea căutării liniei de forţă polarizatoare în exterior, a adevărului coerentizant este nerăsplătită şi neîncurajată de sentimentul apropierii de vre-un izvor de sens.

La marginea dintre două spaţii necunoscute şi nejustificate, miracolul nefructificabil al căutării mărginirii mele de a face formă.

Şi culmea, în locul degenerării în jocul liberului arbitru, o senzualitate a alegerilor consecutive, sculptură modernă… în timp şi spaţiu – în carnea destinului, continuă impresia de posibilitate a unei găsiri, a unei fericite atingeri a uşii către sens.

Ca şi cum în pendulările sale, izvorul apei ce îmi sapă albia prin tatonare, se va simţi intrat pe făgaşul unui EU autojustificat.

Şi spaima de a rata de puţin, de a trece pe alături…

Şi ameninţarea ca toate direcţiile să fie egale, devirtualizările neputînd aspira la altă împlinire în afara vibraţiei modificării.

Şi tentaţia consecvenţei unei opţiuni ierarhizatoare în numele relaxării pe care o produce inerţia dezvoltării „pentru că”, în care trecutul te proiectează spre viitor, prin continuitate.

Adevărul e că vreau să ştiu, mai mult decît orice altceva. Atît de mult încît mă încăpăţînez să caut. Poate conştiinţa faptului acestui cerc vicios, în care mă autodetermin cu gesturile mele, sculptură care se sculptează, şarpe care se înghite – e o mică cucerire.

Sunt doar apa care sapă în albie, albia străbătută de o apă a timpului dezgolindu-mă, sau, la marginea care dăltuieşte, alegînd continuarea, mă călătoreşte lucrul acela superior pe care aş vrea să apuc a-l vedea înainte de a termina să mă străbat.

Degeaba mă arunc a vid către viitor încercînd să fac un colţ care să spargă marginea ce-l separă de trecut, să pot pătrunde în prezentul ce pare o altă dimensiune a lumii, stîrnind speranţa răspunsului. Veşnic condamnat la prizonierat în faţa acestui perete despărţitor simt că doar îmi umflu trecutul, sculptîndu-l, dar niciodată nu trec de partea cealaltă!

Incredibilă contradicţie între nimicnicia acestei situaţii şi libertatea măreaţă de a decide forma suprafeţei.

[figură reprezentînd un arbore de alegeri]

Situaţie simplificată dacă se alege un criteriu, se păstrează o consecvenţă (de exemplu, alegerea mijlocului din trei la fiecare nod, conform unui plan de continuare a formei dezvoltării).

Totuşi, doar conservarea libertăţii alegerii neconsecvente, a schimbării regulii aminteşte miracolul libertăţii. Înălţătoare şi anihilatoare e această libertate de a-ţi sculpta drumul în destin. Alungînd iluzia formei prestabilite, propune valoarea modelării, parfumul jocului, miracolul simetriilor a căror respectare orientează evoluţia, asigurînd construcţia prin inerţie.

Dacă există ceva ce dă sens lumii, acest ceva sălăşluieşte la marginea dintre înăutru şi înafară, dintre trecut şi viitor, e ceea ce face să se poată picta pe fondul nimicului, un nimic subiect!

17 iulie

Pentru ambasadă:

- formularele

- decizia fermă de plecare. Anunţarea publicării răspunsului

- textul protestului [..]

18 iulie

[Ciorna intervenţiei publicată în Dreptatea, 29 iulie 1990)

21 iulie

Intervenţie – [text nepublicat]

Dorim să atragem atenţia celor ce sunt pe cale de a se compromite, lăsîndu-se atraşi în cursa pe care le-o întind „prietenii” care deţin încă puterea, de marile riscuri pe care şi le asumă.

Reţeaua mafio-inchizitorială care a distrus societatea românească îşi joacă ultima carte, neprecupeţind nici o minciună, nici un abuz, pentru a împiedica răsturnarea raportului de forţe, care ar crea premizele dezvăluirilor şi judecăţii.

În acest scop ei atrag , prin diverse procedee, pe toţi aceia care acceptă să colaboreze, compromiţîndu-i grav.

Ne adresăm acelor „colaboraţionişti” care sunt realmente înşelaţi de cîntecul de sirenă ce repetă obsedant aria demagogică a „interesului naţional” , pentru a-i preveni şi obliga să conştientizeze responsabilitatea pe care şi-o asumă, atunci cînd acceptă acoperirea unor infractori. Astfel invităm la meditaţie:

- pe securiştii încă nepătaţi de crime, abuzuri, maltratări, terorizarea cetăţenilor, trădarea intereselor poporului român; atenţie la ce faceţi în această perioadă, ar fi păcat să vă înecaţi… ca ţiganul la mal!

- pe poliţiştii încă netransformaţi în torţionari, neangrenaţi în escrocherii abuzive, care încă nu s-au degradat la postura de bătăuşi sau schingiuitori năimiţi; păstraţi-vă demnitatea, apărînd instituţia poliţiei şi nu pe cei care au compromis-o;

- pe „informatorii” ale căror delaţiuni au fost lipsite de nocivitate, neantrenînd distrugerea „pîrîtului”; întrerupe-ţi la timp legătura cu „păstorii” care vă colectează rapoartele, căci nu e sigur că nu le vor folosi împotriva… dumneavoastră;

- pe „întreprinzătorii” grăbiţi să mulgă revoluţia, nerăbdători să parvină, care acceptă racordarea la mafia existentă pentru a intra în… lumea afacerilor; dacă intră la apă, reţeaua vă poate trage la fund;

- pe „investitorii” grăbiţi să pună mîna pe întreprinderi; atenţie, pînă cînd se instalează o nouă atitudine faţă de muncă, pînă cînd nu e cîştigat războiul vindecării conştiinţelor, intrînd pe frontul salvării degenerării naţionale, riscaţi un faliment spectaculos;

- pe „inteectualii” grăbiţi să lingă mîinile noilor stăpîni, profitînd de „generozitatea” începutului de drum, în care puterea face o adevărată investiţie în colaboraţioniştii disimulaţi sub masca profesionismului apolitic; atenţie, veţi intra în studii de patologie a culturii, căci nu mai aveţi circumstanţa opresiunii;

- pe „tehnocraţii” însetaţi să „managereze” terenul minat de sida comunistă; e posibil să plătiţi oalele sparte, poftele tehnice nestăpînite fiind amendate usturător, căci inconştienţa nu disculpă;

- „clasa muncitoare” hotărîtă să salveze „dictatura proletariatului”, aliindu-se cu foştii activişti care i-au condus pe culmile actuale împotriva specialiştilor calificaţi; atenţie, răbdarea are o limită şi dacă chemările voastre inconştiente „să plece cei ce gîndesc” vor fi luate în consideraţie, veţi unge tartina prostiei cu gemul sărăciei;

- mare grijă deci. Suntem aruncaţi în ultimele lupte. Kamikaze a unei cauze pierdute.

În unghi mort [text nepublicat]

Domnilor guvernanţi, aţi intrat într-un unghi mort, într-o contradicţie de nedepăşit, nu vă mai rămîne decît să eliberaţi revoluţia! Trebuie să descătuşaţi energia trezirii conştiinţelor româneşti, asumîndu-vă neplăcerile ce decurg dintr-o explozie a adevărului.

Înţelegem poziţia dificilă în această enormă încleştare, care opune valului revoluţiei emancipatoare, zidul de apărare al celor grav ameninţaţi de dezvăluirile compromiţătoare ce vor angrena mecanismul justiţiei, dacă raportul de forţe este răsturnat.

Din nefericire (pentru vinovaţi), „consensul” dintre BINE şi RĂU nu este posibil! Pentru a transforma România într-o ţară, lagărul trebuie desfiinţat…

Cea mai expresivă manifestare a imposibilităţii compromisului pe care îl propuneţi este la nivelul orientării educaţiei: ori întreţineţi degradarea pe care o presupune acceptarea minciunii, egoismului, laşităţii, prostiei, ori încurajaţi cultivarea emancipatoare.

Dorinţa, sau obligaţia de a vă proteja aliaţii, v-a făcut să alegeţi pînă acum prima variantă, dar în aceste condiţii regenerarea economică şi socială pe care o aveţi în vedere, NU ESTE POSIBILĂ! Un popor de securişti, poliţişti, informatori, escroci, hoţi, vătafi şi alte categorii de paraziţi întreţineţi de putere, nu poate decît agoniza, sufocîndu-se în propria-i turpitudine!

Analizînd adîncimea prăpastiei între întreţinerea subdezvoltării manipulabile şi renaşterea spirituală, veţi înţelege de ce comunismul din conştiinţe trebuie totuşi dat jos.

Un prim pas în acest sens ar fi demisia celor ce au adăugat la vinovăţii vechi, culpa activităţii contrarevoluţionare în această perioadă. Numai astfel se va putea întrerupe cercul vicios care face ca prin şantaj, trecutul tenebros să ne întunece viitorul!

Căci nu putem încredinţa sarcina revenirii din „criza comunistă”, tocmai specialiştilor care au produs-o!

Nu, nu credem în saltul de la o dictatură comunistă la una…. capitalistă, sub privirile maeştrilor sumbri ai păstrării stabilităţii, care vor reprezenta elementul de …. continuitate.

Nu, nu este plauzibilă o democraţie lupo- liberală , a unei concurenţe ieşite de sub orice control moral, adevărat delir egoist, în care din start, foştii escroci „comunişti” pornesc cu un mare avantaj, retezînd de la rădăcină şansa echilibrării luptei pentru privilegii, putere şi bunăstare cu obligaţia respectării unui cod moral, devenit neverosimil.

Lipsită de axul credibilităţii pe care doar reabilitarea adevărului, justiţiei şi a valorii ar putea-o asigura, construcţia pe care o ridicaţi se va prăbuşi, îngropîndu-ne sub dărîmături, o dată cu destinul acestei naţiuni…

Renunţaţi deci la planul salvării nomenclaturii, resemnîndu-vă la revoluţie!

Ioan Roşca, ing. matematician

22 iulie

[Ciorna Apelului din Moldova, publicat în Dreptatea din 8 august 1990]

29 iulie

1. Despre prostie:

- la cinematograf, arieratul intelectual care iese după un film fin, neînţeles, vociferează: „ce tîmpenie, cum de-i lasă să facă aşa ceva!” în loc de „din păcate nu am înţeles, oare de ce?” ;

- reacţia ofensivă a prostului, a cărui corolar de fudulie îl împiedică să-şi realizeze condiţia este un mecanism de bază al menţinerii mentalităţii comuniste (tasarea valorilor) ;

- sesizînd cu cîtă energie îşi apără prostul secretul, societatea noastră practică tactul, nejignirea, evită subiectul, pentru a nu răni;

- primul rezultat: prostul îşi pierde complet simţul realităţii sau jena – devenind un adevărat factor de presiune împotriva păturii intelectualităţii, pe care o resimte ca parazitară (din păcate, grosul pseudo-intelectualităţii îi întăreşte convingerea) ;

- al doilea rezultat: distrugerea unei scări naturale valorice, care sprijină un echilibru emancipator (la fel cum e bine să nu se pună semn egal între răutate şi bunătate, între frumuseţe şi urîţenie, nici între prostie şi inteligenţă nu trebuie escamotate deosebirile) ;

Inteligenţa (profunzimea, educaţia, cunoaşterea) trebuie promovate ca criterii, ca valori de bază ale societăţii.

De aceea, aparent paradoxal, dar de fapt atît de firesc, evitarea contraatacului prostului (declanşarea unei cruciade a prostiei) se face eliminîndu-i acestuia starea de confuzie, evadarea din realitate – prin dezvăluirea adevărului.

Spunîndu-i prostului că e prost şi arătîndu-i scara care-l desparte de inteligenţă, marea sa tensiune de apărare a secretului devine inutilă, singura cale care-i mai rămîne este să urce treptele, prin educare.

Singura obligaţie a societăţii este să atenueze şocul sincerităţii cu şansa oferită victimei, de a se emancipa.

2. Puterea încearcă să întărească antiselecţia pentru a se salva. Dezastru iminent.

3. De ce nu pot rămîne. Care este visul omului de tip A. Antagonismul cu cel de tip B. Incompatibilitate . Cînd miza este influenţarea ideii privind sensul existenţei.