NECITITORII-ACUZATORII NEMILOSI AI MEI:HOLOCAUSTOLOGII

[administrator]

Paul Goma
Paris, 11/30 aprilie 2005

- varianta a II-a -

Unul dintre extrem de putinii prieteni care mi-au rămas după operatia
“antiteroristă” (sic) organizată - de astă dată - de Comandoul
Holocaustologilor si care a băgat groaza în bravii intelectuali români,
amenintati cu : "Ordonanta, ordonanta!" prin gura căprarului Tesu…
…Începusem a spune, deci, că un prieten mi-a pus deunăzi întrebarea:
"De ce nu te-or fi dînd în judecată cei care te condamnă pentru
“antisemitism”?"
Nu am stiut ce să răspund. Mai ales că subîntelesul viitor (or să mă
dea mâine? poimâine?) nu era deloc sigur. Am ridicat din umeri si am rămas pe
gânduri:

De decenii, întâi în România, apoi în exil, în loc să fiu
tratat-insultat de, să zicem: "tuberculos" (sau schiop sau bâlbâit - sau si mai grav: de
basarabean), securistii si unii dintre legionari îmi aruncau:
"Jidovitule!". În timpul ultimei arestări, în 1977, generalul Plesită, pe atunci bulibasă
suprem al Scârnavului Criminal Organ îmi mângâia auzul, soptindu-mi urletul:
"Jădane!", cu accentul lui curat-jădovesc, dupe Arges-în-jos. Nu altfel
îmi zicea pionerul-securist V.C. Tudor, întâi în Săptămâna lui Eugen
Barbu, a lui Ulieru, a lui Dinu C. Giurescu, a lui Ciachir, apoi “după revolutie” în
România Mare, când mânca el jidani pe pâine, evitînd a se privi în oglindă.
Locul de plecare al atacului s-a modificat - tot la indicatia-pretioasă a
Securitătii. Încă din primăvara anului 1977, “când cu drepturile omului”,
Organa dădea directive precise de dezinformare: "Să fie lansată acuzatia de
“antisemitism”, făcînd apel la evrei individual si la Statul Israel, doar ne
aflăm în relatii bune cu Dânsii…"
Cum să nu se afle în relatii bune cu Dânsii, doar Dânsii alcătuiesc
nesmintita Lumină de la Răsărit a Terorii Bolsevice: Dânsii care, după
ce ne-au călcat în picioare, umilit, torturat, reeducat, ucis, dacă au
mai trăit după această epuizantă activitate, s-au tras la Eretz, în principiu,
cu adevărat la domiciliile secundare din Franta, din America…
Dânsul H. Zalis - de la Bucuresti - a fost, cronologic, primul
arătător cu degetul, într-o scrisoare privată (sic) ajunsă, în toiul miscării
pentru drepturile omului din 1977, în cutia mea postală prin amabilitatea
Securitătii; apoi Dânsii Iosif Petran, de la Tel Aviv, prin Revista
mea; Al. Mirodan, tot de pe-acolo; Ed. Reichman, de la Paris, în
Lupta, în Le Monde, apoi…
M-au lucrat bine “Dânsii”. Ce nu fac Dânsii, pentru a-si urmări
interesul, interesul, numai interesul? Colaborează strâns si cu…
creatia lor, Ceka eternă, nemaivorbind de puii săi de oriunde - la noi: Securitatea…
Începînd din toamna anului 1971, după ce mi se editase Ostinato în
Germania Federală si în Franta (si în Italia, însă Balaci, Potra, Busulenga
cumpăraseră, pentru Ceausescu, întreg tirajul) când stewardessele de pe avioanele
companiei Elal, înainte de aterizarea la Bucuresti, cereau călăto-rilor să predea
la bord “cărtile lui Paul Goma” - însă de Soljenitîn, de Cioran, de Eliade nu
pomeneau; după 1 aprilie 1977, când au “colaborat” cu tovarăsii lor de la
Ambasada USA în moralul scop de a bloca, la Europa liberă, stirea arestării mele.
După liberarea din mai 1977, prin septembrie când întelesesem că va
trebui să părăsim România si pentru că de-acum stiam destule despre modul în care
“apărau” israelienistii drepturile omului, mi-am îngăduit o glumă nesărată: am
telefonat la ambasada lor, mi-am spus numele (mi-l cunosteau, doar
functionarii lor fuseseră - si mai erau - d-ai nostri, dîn popor!) si am întrebat ce
forme sunt necesare pentru a cere azil politic în Israel, ca să scăpăm de
dictatura comunistă din România… Am provocat, nu doar un refuz politicos, cum mă
asteptam, ci unul în panică, urmat de promisiuni - cu totul dezinteresate!, de
interventii amicale pe lângă alte tări - ce tară doresc: Suedia?, se
face!; Canada?, cum nu, se face pe loc!; Franta?, se face, se face, orice se
face, numai să nu cer azil politic în Israel, care tocmai are mari-probleme…
Înteleg eu ce fel de… Apoi amenintări abia voalate: dacă
încerc să stric si relatiile israelo-române, cum făcusem cu americano-
românele, să nu mă astept la trai linistit, oriunde m-as stabili (încă
nu mă avertizase generalul Plesită cu Bratul Revolutiei care Lung este el,
dar în seara de 19 noiembrie 1977, în biroul lui, auzindu-l formulat, am făcut
legături nepermis de abuzive, zicînd în sinea mea: "A-ha…").
…În fine, în ultimii 3-4 ani a fost pusă la treabă artileria grea,
adusă cu mari sacrificii ba de la Washington, ba de la Praga, ba de la Tel Aviv,
ba de la fata-locului: de la Dilema, de la 22…:

Radu Ioanid, celebru prin maniera de a formula calm, asezat,
politicos, documentat, nu doar neadevăruri obraznice, strigătoare la cer; nu doar
fapte, cifre, statistici inventate pe loc, senin, ca si cum fabricantul ar
mânca seminte de bostan, nu ar rosti de la tribuna Procurorului Popular (prin
gura mătusii sale Sasa Sidorovici, tovarăsa de viată a Brucanului) acuzatii,
puneri-la zid care, în contextul de azi te pot trimite în puscărie
exact ca în Epoca de Aur, pe când si membrii clanului său “Ioanid”-“Musat” si încă
alte nume conspirative precum Leibovici, grăbit-românizate,
făceau parte ca militieni, securisti, spioni în Occident - din Aparatul Terorii
Bolsevice impus de NKVD prin sinistrul consângean Nicolski-Grünberg (nici o
legătură cu Grünberg, bunicii materni ai sotiei mele, Ana - cu care prilej
reamintesc: sunt tată-de-copil-evreu).
R. Ioanid este individul pe care niciodată nu-l poti prinde cu
minciuna. Fiindcă nu minte niciodată? Ba da, minte tot timpul, în toate, însă
când i se dovedeste cu probe că a rostit-scris neadevăruri, el nu tresare, nu
roseste, nu recunoaste că a gresit-mintit; si în nici un caz nu se scuză pentru
“scăpare”.
Rămâne calm, linistit - tăcut. R. Ioanid este un om (îi zic asa, din
comodi-tate) care dispretuieste omul care nu-i ca el, ca ai săi. El
nu-l urăste, cu tropi, isteric, pe român, ca Wiesel, ci îl consideră,
dacă nu un nimic, atunci, un ceva; cu care nu se dialoghează. R. Ioanid
nu stie ce este dialogul, cu atât mai putin luarea în seamă a obiectiilor, a
contestatiilor, a negatiilor interlocutorului: pentru el nu există
“interlocutor” goi, doar goi acuzat-gata-condamnat; el nu cunoaste,
nu practică decât diktatul, ukazul; el “demască”, el culpabilizează; ca un
Turcanu II, el “reeducă”, fabrică fiorosi fascisti-legionari-antonescieni-antisemiti,
casapi de evrei, băutori de sânge evreiesc. Cu ajutorul terifiant al
politicii-de-amenintare-teroristă americano-israeliană, el si ai săi
bolsevici de vită stră-veche asiată urmăresc des-creierarea goi-lor români,
inventarea noului-om-nou: acela carele, de bunăvoie-si-nesilit-de-nimeni, cu glas
tare, se va declara vinovat de “unicul genocid”, cel al evreilor si
cu-drag va consimti să plătească, în cadrul campaniei de strrângere a
cotelor de recuperări, ultimul bănut destinat a cumpăra lapte
pentru copil, cu entuziasm va renunta la singura-i cămasă încă neruptă
(asa cum făcuseră în 1907 strămosii lui, tăranii români în fata
amenintărilor-cu-jandarmii a strămosilor arendasi, zapcii ai lui “R.
Ioanid”, ai lui “M. Shafir”); cu contravaloarea (sic) a ei - a cămăsii nerupte -
Zidul Ierusalimului va căpăta încă un centimetru lătime si chiar un
centimetru înăltime, pentru a-i închide total, definitiv, în propria lor
tară, pe goi-ii - altfel semiti - palestinieni. R. Ioanid si
ceilalti komisari din nou-creatul, la Cotroceni, Minister al Culpabilizării
Nationale Române prin Holocaustizare este o creatură convins(ă) că
neevreii fac parte din alt regn (iată, nu am spus: din altă rasă, fiindcă
l-as umaniza - si nu merită). Din acest motiv afirm că “R. Ioanid” face
parte din regnul mineral.

Nu-mi poate iesi din… inimă emisiunea televizuală de acum două luni,
în care participantii au fost invitati să spună cam câti dintre evrei
nelocalnici trecuseră Prutul în Basarabia si în Bucovina de Nord,
ocupate de URSS la 28 iunie 1940, plini de entuziasm, dorind să
participe la edificarea socialismului si pe teritoriile românesti răpite si,
din constructori, deveniseră destructori a tot si a toate: piatra peste piatră,
cultură, religie, limbă, aer - si vai: om; deveniseră - odată ce puseseră
piciorul pe malul stâng al Prutului, emeriti komisari ai Armatei Rosii,
creatie a lui Trotski.
Era o întrebare ce nu mai fusese pusă (după informatiile mele): din frica de
represalii - atât din partea Securitătii “românesti”, a NKVD-KGB-ului,
cât mai ales dinspre teroristii holocaustologi.
J. Ancel (statisticianul sef al “Holocaustului românesc”) a avansat o
cifră (30.000), Lia Benjamin: vreo 40.000, R. Ioanid în jur de 20.000. Un
istoric de la Chisinău a scos fotocopii după documentele din arhivele NKVD si a
anuntat:
150.000. Ancel s-a arătat atins la onoarea lui de specialist în
materie, Lia Benjamin - si dânsa. Numai R. Ioanid a rămas neclintit. De
piatră. Pe el, istoric vestit al “problemei”, nu l-a tulburat cifra - verosimilă, dar
mult diminuată, a NKVD-ului. Lui nu i-a făcut nici cald nici rece.
De ce? Fiindcă R. Ioanid detine alte cifre, alte adevăruri: cele
ale regnului mineral al său. El stie - a venit de la Washington cu
“decizia” gata luată:nu contează adevărul, ci aplicarea diktatului.
Adevărul… În chestiunea Teritoriilor Ocupate de URSS în 28 iunie 1940
si în a sovietizării barbare a Basarabiei si a Bucovinei de Nord vreme de un an
(“Întâia Ocupatie” - până în iulie 1941, “A doua” a început în
martie 1944 si nu a luat sfârsit nici în ziua de azi) toti evreii -
repet: toti evreii de pretutindeni au instituit secretul absolut asupra:
- numelor (adevărate, ca si falsele-nume) ale celor… nu 150.000,
dar măcar 1.500 nume de evrei care, după ce si-au făcut mâna pe
basarabeni si pe bucovineni între 28 iunie 1940 si iulie 1941,
după 23 august 1944 au făcut parte activă, înalt profesionalizată,
a Aparatului Terorist Bolsevic instaurat în întreaga Românie;
- faptelor… revolutionare aplicate pe spinarea nenorocitilor
basarabeni si bucovineni, nu doar români, ci si rusi, ucraineni, bulgari, găgăuzi,
polonezi, germani, armeni, greci, evrei… - considerati “dusmani”,
burjui”, “culaci”, “trădători ai revolutiei si ai URSS”… - arestati, torturati,
executati pe loc, altii “doar” condamnati si trimisi în Siberia, în
fine altii deportati- fără-“hârtii”, pentru decenii în Estul si Nordul
Îndepărtat - se evaluează că numai în iunie 1941, bolsevicii au deportat cca
30.000 de oameni, bărbati, femei, bătrâni, copii.
De ani de zile încerc să pătrund acest “secret mortal”, cel ascunzînd
numele si faptele “voluntarilor” evrei în intervalul 28 iunie 1940 - 15 iulie
1941, în Basarabia si în Bucovina sovietizate.
Există câteva mărturii ale unor evrei, numai despre ei însisi, numai
dacă dacă fuseseră la rându-le “represati”, însă nici un cuvânt despre faptele
lor pe când ei însisi “represau” pe altii - ca enkavedisti, komisari, simpli
functio-nari - desi în acel an de groază nu au existat “simpli functionari”,
doar auxiliari a NKVD. Am aflat - câteva nume:
- Cei doi frati ai lui Leonte Răutu (Oigenstain): Misa, tatăl lui
Andrei Oisteanu si Dan. Deasemeni Bela Iosovici, care va deveni mama băietilor
Valery si Andrei (Oisteanu);
- M. Roller;
- Perahim - mort de curând, alături, în cartierul Ménilmontant.
- Sorin Toma: odată la adăpost în Israel, cel care încercase să-l
înlocuiască pe Arghezi cu tată-său si-a publicat “amintirile” bolseviceste de
selective; desi mereu promite că va ajunge la Chisinău, ajunge cu scrisul la
Zaporoje (în anul următor). Si el evită locul-crimei.
Toti cei însirati au murit, au scăpat de Nürnberg II.
Au mai rămas în viată - oricum, erau până anul trecut, aici, la Paris,
în cartierul nostru, Belleville - câtiva unchi, veri, mătusi ale lui R.
Ioanid care si-au reluat numele: Leibovici.

R. Ioanid a comis textul “Între Belleville si Bucuresti”, publicat în
Observator Cultural al lui I.B. Lefter : lung, mincinos, cu citate
falsificate, cu “afirmatii” (ale mele!) deturnate sau/si inventate, nu
putine rezemate pe “izvoare sigure”, ca notoriul securist dezinformator M.
Pelin, decenii lungi adjunct al lui I.C. Drăgan, dimpreună cu Traian Filip la
agentura securistă de la Milano - text devenit, nu doar de referintă, ci
Evanghelie a holocaustologilor subalterni: O evanghelie crezută-si-necercetată:
ca în societătile care nu cunosc cititul - necum citatul - toti, dar toti cei
care m-au atacat ulterior, au ăcut trimitere la R. Ioanid. Simpla pomenire a
titlului (si fals si idiot) - a artico-lului “Între Belleville si Bucuresti”, a tinut loc
de informare, de lectură; articolul acela a devenit directivă, ordin, astfel scutindu-i pe toti
agresorii de a citi si de a cita corect din eseul meu Săptămâna Rosie
28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreii - nu este inutil să dau titlul întreg.
Oile luate orbeste după Berbecul-cel-Mare: R. Ioanid, m-au acuzat, în deplină
necunostintă de cauză, de “antisemitism”.
Or nimeni-nimeni dintre cei pe care îi voi pomeni mai la vale nu
citise cu minimă onestitate ceea ce condamnase hotărît: nici Berbecul-cel-Mic (M.
Shafir), nici membrii de drept ai turmei: A. Oisteanu, Al. Florian, G.
Andreescu, Dan Pavel, A. Cornea, O. Pecican, Laszlo Alexandru, V.
Gârnet, V. Ciobanu, W. Totok, Ion Vianu, Tesu Solomovici, D. M. Gheorghiu,
Lavastine, Isaac Chiva, Alain Paruit, Ed. Reichman, D. Vighi…; acesti,
dragă-doamne, scriitori, oameni familiarizati cu litera tipărită nu citiseră ce
scrisesem eu, posmagii le fuseseră rumegati la Centru, la Tel Aviv, la Washington.
Vor mai fi si altii de care încă nu am cunostintă. Singurul dintre
vitejii macabei care a recunoscut negru pe alb că… nu citise ceea ce combătuse
a fost, în urmă cu o lună, Dan Pavel. Este foarte adevărat: “onestitatea” lui
este o vulgară smecherie găinărească dupe Dâmbovita, însă fiind eu un optimist
fără leac, îmi zic:
"Proportia (1 din 20) este extrem de îmbucurătoare, dătătoare de
sperante într-un viitor de aur al tărisoarei noastre dragi - doar este vorba de
intelectuali subtiri, de oameni de cultură, de scriitori-îndrăgiti, de,
cum li s-a tot zis: directori de constiinte. Deci Trăiască
România cu ai săi intelectuali, rezistenti prin…
Prin ce? Prin cultură? Cult să fie insul ignorant? Ne-cititorul? Cult
acela care, desi nu a citit un text, se trezeste vorbind despre el, în
termeni neavînd legătură cu “cultura”, ci cu Codul Penal ("Ordonanta,
Ordonanta!" lui Tesu Solomovici)? Prin ce altceva sunt “rezistenti”, intelectualii
nostri preferati?
Prin “ceva” care permite supravietuirea nisipului fost cândva, în
timpuri de legendă, piatră - dacă peste ea trecuseră toate apele…

Un alt proeminent holocaustolog ne-cititor al textelor mele, dar
nemilos combătute este aghiotantul tovarăsului R. Ioanid:
Michael Shafir: proaspătul profesor la Facultatea de Studii Europene
de la Universitatea Cluj, a fost cercetător la Europa liberă, agent electoral
al luiIliescu în 2000 si purtător de servietă al lui Wiesel în legendara sa
“întoarcere acasă” (la Cimitirul Vesel de la Săpânta, nu la Memorialul
Anticomunist).
[Se poate să-l uităm pe Elie Wiesel?, laureatul Premiului Nobel pentru
Pace? Nu se poate. Wiesel, acela carele, avînd grave probleme de cronologită si
de geografită - mai degrabă tulburări de identitate, el dorind din adâncul
viscerelor să fie considerat ungur, numai că nu se mai putea - poveste
la televiziunea franceză că familia sa din Sighet fusese arestată în
aprile 1944 “de către jandarmii români”. La observatia lui Eugene Ionesco:
din septembrie 1940 până la sfârsitul anului 1944 Ardealul de Nord fusese
ocupat de unguri, deci jandarmii nu puteau fi români, Wiesel răspunsese, râzînd,
că nu are importantă, francezii tot nu cunosc istorie… Tot el fiind cel care
urlase dement, cu stropi, cu ochii gata să-i iasă din cap: "Românii au ucis,
au ucis, au ucis!" /evrei/].
Întorcîndu-ne la M. Shafir, spuneam că omul si-a văzut visul cu
ochii: ajuns la pensie a fost recunoscut si ca un eminent brosurist. Pe bună
dreptate: la cei 60 ani ai săi, a căpătat faimă internatională si coronită
de moderator profesionist de colocvii, dezbateri, mese rotunde,
nunti cu dar si alte cumetrěi. Altfel si el, ca toti nerealizatii dintre evrei,
la vizita medicală găsiti inapti de a deveniti colonisti sălbatici în Israel,
după un lung ocol prin… repatriere în Israel: SUA, Germania, Cehia, s-a întors în
România cea detestată de totdeauna, motiv pentru care a fost uns profesor de
Holocaustologie taman la Cluj. De ce la Cluj? Dar nu grăit-a Zarathustra-Wiesel
că evreii din Ardealul de Nord fuseseră trimisi la cuptoarele Auschwitz-ului de către
bestialii jandarmi ai guvernului român, fascist, antonesciano-legionar?…
Nu mă pot stăpâni de a cita dintr-o conferintă a sa rostită la Tel
Aviv, 2003-12-21 (capturată de pe internet):

“De la evreu-goy la goy-evreu”
“Marturisiri personale despre procesul de aculturalizare si
reculturalizare ale unui evreu originar din Romania
“Provin dintr-o familie total asimilata. (…) Bunicul patern, pe care
nu l-am cunoscut niciodata, se tragea de pe undeva de pe meleagurile imperiului
austro-ungar. Bunica paterna era nascuta la Budapesta (…) Din partea
mamei, strabunicul fusese arendas in Moldova pe mosiile lui Sturdza (acum
vedeti cine e vinovat pentru 1907?), iar bunicul era un umil contopist. Sotia lui
era nascuta la Varsovia. Nu mi-a fost ascunsa niciodata identitatea
evreiasca a familei. Dar nici clarificata. Habar nu aveam ce inseamna sa fii evreu,
de fapt. De sarbatori ne duceam la Templul Coral unde nu intelegeam nimic
din rugaciuni, ne intorceam acasa si mancam supa de gaina. Cu asta se
termina "sarbatoarea". Cu alte cuvinte, se proceda ca in anecdota care
defineste sarbatoarea evreiasca in urmatorii termeni: "ei au incercat sa
ne lichideze, noi am invins, pofta buna!".
“Bunica mea de origine budapestana a murit cind eu aveam vreo 8 ani.
Era o femeie inalta, energica, locuia la Timisoara, unde o vizitam in
vacante. Noi traiam la Bucuresti si intr-o zi, cred ca era"vacanta de iarna",
ajungind la dinsa la Timisoara, m-am adresat bunicii in limba romana. A ramas ca un
stilp de gheata, in toata statura ei impozanta si mi-a raspuns in limba
germana (pervers, dar aceasta era limba familiei, nu idisul, pe care l-am
invatat cu ajutorul ebraicii si al germanei in...Israel):
“"In aceasta casa, se vorbeste romaneste numai o data pe saptamina, si
atunci numai la bucatarie."
“Adica cu servitoarea. Nu stiu cum, dar am inteles imediat despre ce
era vorba. Si de atunci pina azi am o repulsie totala fata de orice fel
nationalism. Nu puteam, la 8 ani, sa fiu constient si de ridicolul situatiei: o
evreica-unguroaica imi cere sa nu vorbesc romaneste, ci germana, la
nici macar o decada dupa Holocaust, despre care habar nu aveam atunci”.

Atunci - sublinierea mea. Dar după atunci?
Insuportabil la M. Shafir - nu doar la el - : nesimtirea etică.
Vorbeste despre străbunicul său, arendas, făcînd glume proaste, însă nu pe seama
bunicului (care putea fi chiar si el vinovat de răscoala tăranilor la 1907), ci pe a
noastră, ascultători-cititori bănuiti de el a fi înclinati să credem că arendasii evrei,
bietii de ei, nu avuseseră nici cea mai mică legătură cu revolta - doar
asa ne asigurase o jumătate de secol ukazul lui Roller. El (M. Shafir)
vorbeste -acum - de “repulsia fată de orice nationalism” - însă
doamne-fereste, nu si de rasismul pur si dur practicat de evreii si
de ungurii bolsevici fată de majoritarii români în România ocupată
de rusi din 1944. El ironizează “tema 1907”, ca să nu zăbovească la
mizeria cumplită si la exasperarea explosivă (asi explodat!) a tăranilor români
. M. Shafir să fie sigur: târziu - cât de târziu! - dar tot nu a învins “adevărul”
său, etnic - poftă bună! - reambalat în zeflemeaua dezinformatoare.
Adevărul istoric rămâne, în ciuda Rolleriadei teroriste asupra memoriei noastre,
a ocupatilor, oricâte pofte-bune si-ar ură, cu gura până la urechi,
holocaustologii după fiecare sedintă de antisemitizare
a goi-lor - acesta: printre alte păcate - primul fiind cel de la 1878 -
arendasii-zapcii evrei au purtat, orice-ar pretinde rollerii si urmasii
lui bolsevico-sionisti, o mare parte din vina tragediei românesti de la
1907;
Nesimtirea etică (si etnică) a lui M. Shafir domneste si în episodul
bunicii sale:
Să nu aibă M. Shafir habar acum că atunci (între 1945-1965),
acolo (Timisoara, Republica Populară Română), dacă unui român îi scăpa:
"Tigane (bozgore, jidane)…", înfunda puscăria pe loc, fiind condamnat pentru
“ură de rasă”? El pretinde că, la acea vârstă (8 ani), nu putea “să fie
constient de ridicolul situatiei” - de acord. Dar la 50-60 de ani, când conferentia,
la Tel Aviv?: era constient de propria-i insensibilitate etnică, fiindcă
“situatia” inocent zugrăvită de el era, nu ridicolă, ci tragică - adevărat, numai
pentru români, nu si pentru unguri, nu si pentru evrei. Ridicol este el, acum,
prin “naivitatea” (si nonsalanta) amintirilor-din-copilărie, vădind ne-frica
de a fi vreodată făcut răspunzător si pedepsit pentru faptele sale rele.
Ridicolă până la grotesc, afisînd o gretoasă tâfnă de grofesă unguroaică
dispretuindu-i imperial pe valahii împutiti) era, atunci, bunica lui M. Shafir: desi
evreică-budapestană trăitoare la Timisoara, cunostea foarte bine
realitatea din Vechiul Regat de dinainte de 23 august 1944, deci stia: când spuneai:
“unguroaică”, spuneai: servitoare. O deosebire: după instaurarea
comunismului o slujnică româncă rar ajungea directoare de fabrică sau rector
universitar - o servitoare unguroaică: totdeauna; chiar ministru-adjunct-la-orice…
Ce anume le va propune - la Universitatea de la Cluj - viitorilor
profesori din Învătământul Holocaustului si studentilor, Michael Shafir, brosurist
emerit si celebru necititor de texte atacate, ale unor autori etichetati orbeste:
“trivial-negationisti”? Obiceiul de a azvârli fără temei grave,
cvasimortale acuzatii ? Obiceiul de a arăta cu degetul si de a “demasca” pe altii,
pe oricine - ce nu face omul sărac pentru o bursă, pentru o jumătate
de catedră, pentru o “sinceră-consideratie”? Ca la Pitesti, în reeducare,
nefericitul va ajunge să declare că tată-său fusese jandarm în
Transnistria, maică-sa responsabilă de bordel. Care va fi pretul (dedus
din “recuperări”) pentru o astfel de autodenigrare, autodistrugere,
autonegare, autodenuntare: cei 10.000 dolari, promisi de istericul Ephraim Zuroff?
Va fi el, M. Shafir - altfel un oarecare măgar! - profesor, la Cluj,
la catedra de trivial-negationism al textelor necitite? Va tine cursuri
de… autoreeducare - la Pitesti Bis?

[Să facem un ocol pe la Paris: orice-ar zice americanolatrii - mai
ales holocaustologii din România - Parisul rămâne cutia de rezonantă în
bine, în rău a lumii. Am mai notat, au observat si unii jurnalisti (mai cu seamă
cei de la Le Nouvel Observateur din ultimii trei ani):
De fiecare dată când o comunitate ocupă avanscena cu tragedia ei
natională, brigăzile de interventie ale studentilor evrei, ale “sionistilor de
stânga” din Franta provoacă un scandal (termenul este folosit, subliniat de
N.O.), în scopul de a re-atrage atentia presei asupra Holocaustului, de a o
mentine acolo, nelăsînd-o să se “rătăcească” la alte “mici accidente istorice”.
Când acum vreun deceniu Le Pen s-a scăpat si a zis că Auschwitz-ul fusese
“un detaliu al istoriei”, s-a produs un scandal planetar - pe bună
dreptate; însă când un Antoine Spire, si comunist si evreu a spus despre masacrul
rwandez că a fost un “mic conflict local” si a râs (râsul lui Wiesel!), nici un
francez nu a reactionat; si nici un român nu i-a ars o labă peste ceafă hilarului
biciclist R. Cosasu (partener de bridge al vestitului anticomunist Gelu Ionescu
si scriitor-îndrăgit de Marta Petreu si de I. Vartic - vezi Dictionarul
Esential al Scriitorilor Români), când a scris el cu mâna lui: “Stalinismul la
noi a fost un fel de blenoragie de tinerete” - de ce: “blenoragie”?, fiindcă
aceea trece, spre deosebire de de ciumă, de lepră - de moarte?; de ce
“stalinismul” si nu “bolsevismul”?; si, mă rog, care “la noi”: la noi, în România
ocupată de sovietici si de cosasi ca jâmbăretul
Radu-“Slăvim-Republica-Populară-Română”?;
în Rusia, începînd din 1917, pe unde a galopat eroul său preferat:
Isaac Babel, komisar bolsevic “intransingent”?; în întreg lagărul comunist,
incluzînd Coreea de Nord, China, Vietnamul, Cambodgia, Ethiopia, Angola
Congo-Brazzaville, Cuba?
Revin: cum a început a se vorbi “prea mult” (?) de genocidul rwandez,
cum un rabin parizian s-a zgâriat cu o furculită la burtă, pretinzînd că un
arab îl atacase, fiindcă era evreu - si gata scandalul! Cu proteste, nu doar
guvernamentale franceze, dar si cu “Apelul” lui Sharon chemîndu-i
pe evreii “victime ale antisemitismului în Franta” să vină cu totii grabnic la
adăpost în Israel. Si ce dacă s-a dovedit că “agresiunea” fusese o grosolană
inventie? Nici rabinul nici comunitatea evreiască nu si-a(u) cerut scuze pentru
scandal);
Cum s-a readus pe tapet masacrarea armenilor de către turci în 1915 -
scandal provocat în 2002 de… Israel, care somase Europa, (amintindu-i că este
vinovată de Holocaust), să o primească pe Turcia în C. E. - cum “tinerii
sionisti” parizieni au organizat diversiunea obisnuită prin manifestatii
violente ce au blocat strada editurii care avusese îndrăzneala să
publice un roman al unei tinere italo-egiptene despre Palestina - un pretios
“ajutor international” le-a venit de la Fundatiei Wiesenthal, cea
vânînd nazisti, prin comunicate amenintătoare - dar care, observa un jurnalist
de la N.O., grafiă gresit numele autoarei si titlul cărtii (a devenit o
traditie ne-lectura la holocaustologii de pretutindeni)…
Evenimentul recent care a declansat scandalul evreilor: readucerea
în actualitate a sclavajului africanilor, imensa tragedie care a provocat,
nu doar umilinte, suferinte, dar si zeci de milioane de victime. Au început
a-si recunoaste vina Belgia, Portugalia, Franta…
/Pe când mea culpa României pentru robia tiganilor? N-ar fi
timpul ca Biserică Ortodoxă Română să dea semnalul căintei, doar
sfintele mănăstiri ale noastre au fost cele mai bogate, în robi, proprietăti?/
Când, în urmă cu trei luni a apărut la Paris mărturia unui ostas francez de
culoare căzut prizonier la germani, au izbucnit proteste vehemente din partea
comunitătilor evreiesti de pretutindeni împotriva “alegatiilor antisemite ale
autorului” - de genul: “în lagărele naziste evreii si slavii erau considerati
sub-oameni, însă noi, negrii si tiganii: sub-sub-oameni si tratati ca atare”. Când un
jurnalist - belgian - a scris că recunoasterea sclavajului din partea unor foste
puteri coloniale europene reprezintă cel mai mărunt lucru pe calea
recunoasterii păcatului de moarte (reprezentat de sclavaj), continuînd: - “rămâne ca
America să facă la fel, mai ales că cea mai mare parte a prosperitătii sale s-a
rezemat pe sclav” - le-a sărit capacul, nu americanilor, ci evreilor.
În 8 martie acest an manifestat liceenii din Paris. În locul obisnuitelor bande
de derbedei vandali, “les casseurs”, care parazitau coloanele, spărgeau
vitrinele magazinelor si furau ce apucau - au apărut vandali ne-hoti:
acestia, tăbărau pe câte un elev manifestant, îl băteau până la sânge, îi
zmulgeau telefonul portabil, o bluză, “adidasii” iar fetelor - bătute si ele -
li se “confiscau” telefoanele si posetele. S-au înregistrat răniti, plângeri
contra X… Presa a fost surprinsă de acest nou fenomen si a scris pe larg,
încercînd să afle dedesubturile. Televiziunea a intervievat câtiva din vandali -
elevi la o scoală profesională din St.-Denis, din zona Marelui Stadion. S-a aflat
că acei tineri erau revoltati-furiosi pentru că ei, cei trăind în banlieu, ca
“iesiti din imigratie” (arabi, negri), sunt defavorizati, nu au nici hainele,
nici telefoanele portabile, nici aerul sigur de ei - al liceenilor
manifestanti…
Drept care s-au hotărît ca (de astă dată) să le dea o lectie…
burjuilor.
Jurnalistii observaseră: vandalii ne-hoti, erau animati (!) de ură…
socială (nu au folosit: “ură de clasă”, ca să nu se supere comunistii…),
manifestată, nu prin “confiscarea”, ci prin distrugerea demonstrativă a
bunurilor pe care ei nu le aveau. Foarte multi dintre
vandali, după ce stingeau în bătaie pe câte un elev manifestant si îi zmulgeau
telefonul portabil, îl distrugeau pe loc, călcînd în picioare rămăsitele…
După o vreme, cum se întâmplă, presa si-a îndreptat atentia spre alte
evenimente - ceea ce era insuportabil pentru tobosarii Holocaustului -
atunci a izbucnit scandalul “rasismului anti-alb”:
Jurnalistul Luc Bronner de la Le Monde a publicat mult după
evenimente un articol în care afirma că agresiunile au avut un caracter
net rasist, anti-alb - auzise el, cu urechile lui, cum “magrebinii” (arabi
algerieni, marocani - si negri africani) strigau la agresati: "Alb
împutit, dă portabilul!”; mai mult: în ancheta pe care el (L. Bronner) a făcut-o în
St.-Denis, în fata scolii de meserii, “magrebinii” repetau fără jenă
motivele agresiunii: "Din cauza lor, a albilor, am suferit si suferim…"
Fulgerător Radio-Shalom - al comunitătii evreiesti - si Asociatia
tinerilor sionisti de stânga “Hachomer hatzair” a(u) dat alarma,
lansînd un Apel la solidarizare împotriva actelor “rasiste, împotriva albilor -
cu iz antisemit” (subl. mea). Printre primii semnatari: Alain
Finkielkraut, André Taguičff, Kouchner. Pe măsură ce Radio-Shalom si “Hachomer
hatzair” urca tonul până la inaudibil, au început a se semnala, atât retrageri de
semnături de pe Apel cât si opinii exprimate de organizatii antirasiste,
pacifiste, apoi de personalităti:
Ghaleb Bencheikh, presedinte al Confederatiei mondiale a Religiilor
pentru Pace a fost primul care a declarat: “Dacă agresiunile contra liceenilor sunt
inadmisibile, nu cred că rasismul este constitutiv acestor acte”;
Celebrul istoric Esther Benbassa: “Fiind personal atinsă, ca fostă
imigrantă, care stie cât de dificilă este integrarea [în societatea de
sosire], acest Apel atâtă la violentă, în loc să constate că există o respingere
[a societătii franceze]”. Si: “nu este rolul unei asociatii evreiesti din
Franta de a intra dans la compétition victimaire”, sublinierea mea.
Bănuiesc ce a pătit Esther Benbassa, evreică originară din Salonic si
după acest “act antisemit”, din partea presei evreiesti, din partea unor
(multi!) evrei din Israel, din partea organizatiilor tinerilor sionisti (de
stânga, pardi!). Mai ales pentru acestă “compétition victimaire” pe care a mai
reprosat-o evreilor stârnind, la Sorbona amabilităti de genul urletului
sionist : "Curvă a arabilor!"
Destul de rapid scandalul scontat de evrei pentru a deturna batajul
în jurul altor tragedii, ale altor comunităti s-a întors, nu la Holocaust, ci la
“ucenicii vrăjitori” ai lui. Cunoscutii fabricanti (din nimic) de opinie
Finkielkraut, Taguičff, Kouchner s-au dat la fund, n-au mai fost de
găsit nici la telefon. Jurnalistii de investigatie s-a întors la evenimentul
declansat la 8 martie.
Duminică 17 aprilie, la emisiunea de televiziune “Arręt sur image” s-a
dezbătut atât “fenomenul”, cât si deturnarea semnificatiei sale de către unii
evrei. Au participat jurnalistul de la Le Monde, Bronner si Yoni Smadja, seful
organizatiei tinerilor sionisti: “Hachomer Hatzair”. Timp de două ore, în
direct, cei doi au fost coplesiti de mărturii, de contra-anchete jurnalistice,
de analize, toate contrazicîndu-le alegatiile. În cele din urmă Bronner a
recunoscut, spăsit, că se grăbise - rău sfătuit de un prieten bun - care
îi povestise ceea ce auzise el: “maghrebinii agresori strigau: "Albi
împutiti!", "Să nu uităm sclavajul", "Toti albii trebuie bătuti"”; că nu, el nu
auzise asemenea cuvinte; că nu, când s-a dus la St.-Denis si a stat de vorbă
cu agresorii niciunul nu a formulat clar “justificări rasiste,
antialbi”. Când animatorul emisiunii l-a întrebat: dacă nu a văzut,
dacă nu a auzit lozinci rasiste (anti-albi), de ce a scris
contrariul în Le Monde? Bronner a ridicat din umeri si a întors privirile disperate
spre Yoni Smadja.
Acesta nu părea a avea mai mult de 18 ani. Sigur de sine si de
adevărurile sale cum numai un adolescent-revolutionar-trotskist poate fi, Yoni a respins
fiecare probă împotriva a ceea ce scrisese, ce afirmase el: un jurnalist
(evreu) de la Libération, aflat pe teren, spunea că nu auzise vreo lozincă rasistă
- Yoni, senin, mătura cu un dos de mână mărturia: "Nu-i adevărat! Nu se afla el
[jurnalistul] unde trebuia!"; un sociolog reputat (si evreu) afirma că
evreii au fost de totdeauna în “compétition victimaire”, că nu suportă să se
vorbească despre suferintele altor comunităti - Yoni: "Nu-i adevărat. Noi nu
putem fi gelosi pe nimeni. Noi nu mintim niciodată…"
La această ultimă obrăznicie animatorul a ridicat mâinile spre cerul
studioului si l-a somat pe Yoni:
"Ati afirmat - si răspândit - că maghrebinii agresori rosteau lozinci
anti-albe, antisemite, dar nimeni nu le-a auzit: nici Luc Bronner, care a
provocat scandalul, iar aici a recunoscut că în realitate nu a auzit
asa ceva, îi povestise “cineva” - înseamnă că ati mintit!"
Deloc demontat, Yoni:
"Vă spun eu că arabii (de la “magrebini” trecuse la “arabi” - de
mirare că nu mersese până la: “palestinieni”) sunt antisemiti si vor să ne arunce în
mare.
Dacă la manifestatia asta nu au fost auziti, vor fi auziti mâine; sau peste o
săptămână. Noi trebuie să luăm măsuri preventive…"
Animatorul Daniel Schneidermann a râs:
"Preventive? Ca războiul preconizat de Bush, de Wolfowitz, de Rumsfeld?"
Adolescentul Yoni Smadja l-a fulgerat pe Schneiderman cu privirea sa
albastră, albastră - si a tăcut - ca R. Ioanid.
Iar eu, în fata televizorului, am simtit un fior rece pe sira spinării: acest
copilas - cu ochi albastri - ar fi fost în stare să mă ucidă, fără tresărire.
Nu pentru că as fi palestinian-terorist, sau neamt-hitlerist - sau român-negationist
- ci pentru că nu sunt ca el. Pentru că sunt un goi, deci inamic - deci… potential-lichidabil.
Nuantez: preventiv-lichidat].
Ovidiu Pecican. Si el (ca si Laszlo - de care nu mă ocup) a constituit o
surpriză: cum de s-a lăsat tras (si dacă s-a tras-singur?) în
Brigada Dezinformatoare a Holocaustologilor Socotitori-Pretăluitori-de-Cadavre ?
Nu-l voi psihanaliza, pentru a afla ce rol culpabilizator va fi jucat
tatăl în spaimele cumplite ale fiului, ci voi aminti:
În dialogurile cu Laszlo, cu Grigurcu, cu Solacolu, istoricul Ovidiu
Pecican, citînd respectuos - si prea-plecat, de-a dreptul slugarnic… - din Evanghelia
după R. Ioanid, mă acuza, ca autor alSăptămânii Rosii…, că nu mă
reazem, în afirmatiile mele, pe documente autentice, autentificate, verificate,
acceptate de istorici…
Plin de calităti, si O. Pecican este român în ceea ce e mai rău: uită
ce spusese ieri, nu îsi imaginează că cel din fată îl va contrazice fără jenă,
amintindu-i adevăruri pe care el, O. Pecican le ocoleste, le ascunde
cu grijă - iată unul; mare:
Fundatia Culturală România, condusă de A. Buzura, pregătise, în
colaborare cu Centrul de Studii Transilvane din Cluj editarea volumului de documente
Situatia evreilor din România 1939-1941. Lucrarea urma să apară sub
egida Institutului de istorie si teorie militară, a Arhivelor statului, Bucuresti, a
Arhivei Ministerului Apărării Nationale. Coordonatori: Lt. col Alesandru Dutu
si Dr. Constantin Botoran. În 1994, în preziua lansării, volumul a
fost trimis la topit din ordinul lui A. Buzura. Că el este autorul actului
înalt cultural (si extrem de patriotic fată de neamul românesc, cel
fără-de-hârtii): ca recompensă în 2003 Universitatea din Ierusalim i-a
decernat titlul de Doctor Honoris Causa! În 2003 volumul de documente a fost,
în sfârsit, scos la lumina zile de editura Tara Noastră, din initiativa lui Ion
Coja.
În chiar momentul în care istoricul Ovidiu Pecican - citîndu-l pe R.
Ioanid, umil, îngenunchiat - afirma că Goma nu se bazează pe documente, avea în
fată (iertare: ar fi trebuit să aibă dinainte, în timp, nu doar în spatiu -
si gata citit!) eseul atacat:Săptămâna Rosie sau Basarabia si Evreii, editia
de la Vremea. Dar nici el, dezbătătorul nu-l citise cum se citeste. Afirm
aceasta pentru neînsemnatul motiv că cel putin un sfert din paginile eseului
sunt ocupate cu documente culese, reproduse din volumul Situatia evreilor
din România 1939-1941; cel distrus de Buzura în 1994.
Istoricul nostru, devenit holocaustolog, nu citeste: după modelul
ilustru al sefului suprem: Wiesel, care acuză, fără temei, în perfectă necunostintă de
cauză, însă înecat de ură fată de români. Cu “temeiurile” responsabili sunt
aghiotantii R. Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, A. Oisteanu… El, O. Pecican a
ridicat două degete si s-a oferit să execute un ordin, temeinic, profesionist,
ca o bună cătană ardeleană. E mult mai comod si mai fără riscuri: cine
să-i ceară socoteală că a aruncat la întâmplare acuzatii grave, că a calomniat, că a
spus minciuni cu seninătate? În niciun caz un român-verde: românii-verzi bat pas
de front pe arătură la comanda holocaustologilor.
O. Pecican lucra la Centrul de Studii Transilvane. Mă însel? Chiar
dacă mă însel, este oare de conceput ca un istoric din Cluj să nu aibă stire de
un volum de documente urmînd a fi editat - în Cluj ? Nu. Mai ales că la un
moment - în mijlocul unei acuzatii că eu nu produc documente - lui i-a scăpat
mărturisirea că a avut între mâini documente… pe care ar fi trebuit să
le citesc-citez, eu, autorul eseului. Si nu a recunoscut că el, Pecican nu
citise textul meu, cel continînd chiar documentele în chestiune…
Necititorii mei - altfel holocaustologi emeriti…

Gabriel Andreescu:
Timpul nr. 3/2005: publică, pe pagina a 3-a la rubrica “Agora”
articolul anuntat pe prima : “Mult Goma” semnat: G. Andreescu. Să trecem - cu
greu - peste introducerea confuză, năclăită si mincinoasă, fiindcă nu
pomeneste de articolul lui A. Oisteanu din 22, cel care provocase reactia mea în
Ziua, ci pretinde că al său - o schelălăitură, tot în Ziua, unde
confectionează “editoriale” descusute, dezinformatoare, inutile - ar fi declansat
ostilitătile. Si din acest proaspăt extemporal răzbate setea-foamea lui
G. Andreescu de a fi considerat si el om purtătoret de condei, de a fi
luat si el drept “publicist”, de a fi si el băgat în seamă, fie si sub forma unor
lovituri de retevei, administrate domestic, pentru intruziune acolo unde nu are
ce căuta.
Citez din Timpul: - scrie G.A. despre mine:
“(…) Focul de artificii de acum o lună nu a adus nici un argument
esential nou fată de ceea ce spusese deja. Goma redevenise ‘un caz’ o dată cu
aparitia celor două texte ‘Săptămâna Rosie 28 iunie-3 iulie 1940’ si
(sublinierea îmi apartine) ‘Basarabia si Evreii’ în care teoretizează într-o
manieră foarte personală evenimentele din Transnistria (re-subl. mea) în
timpul celui de al doilea război mondial”.
O singură frază, două (imense, nerusinate!) inexactităti:
1. “Cele două texte” sunt, în fapt, unul singur. Si-ul introdus de
G. Andreescu înlocuieste sau-ul autorului, pus acolo, nu altundeva, de
mine, nu de altcineva, pentru a marca titlul si subtitlul eseului. Trebuie să
fii Gabriel Andreescu pentru a avea nesimtirea de a ataca o carte căreia
nici măcar coperta nu i-ai văzut-o, asa, pentru cultura-generală a ta: să stii ce
nume-titlu poartă animalul-care-nu-există (pentru analfabeti):
cartea;
2. Nicăiri în textele mele (fie acestea si… două) nu am teoretizat -
cu atât mai putin “într-o manieră personală - evenimentele din Transnistria”…
Dacă as fi vrut să fac acest lucru, nimeni nu m-ar fi putut împiedeca: nici
Laszlo, nici Pecican, nici Shafir, nici R. Ioanid - i-am numit pe acestia,
fiindcă ei vorbesc (în locul meu) - despre… Transnistria. Eu scrisesem “despre”
ceea ce si spune subtitlul eseului:“Basarabia si Evreii”- nu: “Transnistria si
Evreii”. Or, după cum se constatase încă din timpul “polemicei” cu Shafir, de
acum doi ani, G. Andreescu nu citise ceea ce condamnase atunci (el nefiind
cititor ci scriitor de editoriale); acum se vădeste fără tăgadă: grafomanul
lefegiu al Drepturilor Omului Minoritar în România, nu văzuse în viata lui măcar
coperta cărtii mele.
Că nu este deloc o scăpare a sa, nici vreo greseală a redactiei: în
capul coloanei a II-a, după un citat din I. Solacolu, G. Andreescu recidivează
astfel:
“În final, Solacolu ‘dispare’, în sensul că nu a mai comentat textele
(subl. mea) esentiale ‘Săptămâna Rosie si (re-subl. mea) Basarabia si
Evreii”…
Acest ne-cititor, analfabetizator se pricepe de minune la toaletarea
(ciuntirea) citatelor din textele comentate, deci la falsificarea lor prin prezentare
incompletă. Exemplu:
"- să fie expulzati de pe sol românesc acei evrei si unguri care
întretin adevărul etnic al lor"…
Până aici a reprodus corect dintr-un text al meu. Numai că a copiat
doar un sfert-de-frază, o ciosvârtă de idee. Întreruptă abuziv, fraza-ideea mea
ajunge a semnifica orice altceva si contrariul orice-ului - fiindcă, în original, ea
continuă astfel:
“potrivit căruia doar ‘românii fascisti’ au asasinat evrei, în schimb
(!) evreii si ungurii nu s-au atins de un fir de păr de pe capul românilor, nici în
timpul ocupatiei Transilvaniei de Nord, nici după sovietizarea întregei
Românii, când au colonizat ‘aparatul de stat si de partid’ - cu precădere
blestemata Securitate”.
Nu-i asa că eu scrisesem în textul “Să învătăm de la evrei?” cu totul
- dar cu totul - altceva?
Ne-cititorul, zăpăcitorul cititorilor românii suficient de zăpăciti de
scînteistii eterni, seninul semănător de neadevăruri, obraznicul falsificator
de citate G. Andreescu a dovedit din plin că locul său de “publicist” (Rică
Venturianu măcar avea umor - involuntar) este în Brigada de Dezinformatie
condusă de Wiesel, alături de ceilalti nerusinati calpuzani : Shafir, Oisteanu,
Braham, Ancel, Al. Florian, Laszlo, Pecican, Volovici, Totok…

Or fi existînd si alte cretinătăti în textul semnat: G. Andreescu, în
Timpul nr. 3/2005, dar nu le mai iau în seamă: am obosit de românisme.
Si nici nu mă pot mira:
"De ce Liviu Antonesei nu mi-a oferit un drept la replică?"
De ce! Fiindcă nu-i va fi dat prin cap că mai există asa ceva (dreptul
la replică), în România de azi.
Nu doar lui: îi dăduse oare prin cap lui I.B. Lefter să-mi acorde mie,
atacatului, drept de replică la pogonul - corect: ciubărul cu lături vărsate în
capul meu - în Observator cultural, pogon-anatemă-ciubăr iscălit:
“Radu Ioanid”, cel constituind semnalul de atac împotriva “antisemitului” de
mine, din noua campanie de culpabilizare a românilor si începere a adunării
cotelor re-impuse după jumătate de veac: “taxa pe cadavre”?; oare îmi admisese
drept de replică G. Adamesteanu, după publicarea, în 22, a lălăielii îngălate,
turnătoriei lui Oisteanu?; dar mai înainte, când mă porcăiseră Barbăneagră,
Mircea Martin, iar eu, naiv, unde mai pui: “parizian” cum îsi imaginează (sic)
R. Ioanid că mă insultă, trimisesem replici la atacuri : le publicase ea, G.
Adamesteanu, prima si ultima dintre oltence? Da de unde!
Scriitorul-român trezit împărat-sef al câte unei publicatii îsi păstrează
“conceptia” primitivo-tribală, potrivit căreia administratorul este si proprietar
de mňbile si de moběle (aici intrînd subalternele, fetele-n casă - ca Rodica
Palade).
Nu pot întreba nici:
"Cum de a publicat Liviu Antonesei asa ceva, fără să verifice
corectitudinea afirmatiilor autorului (acum vorba fiind de G. Andreescu)?"
În primul rând pentru că niciodată nu am luat de guler pe cutare
director de periodic fiindcă publicase un text critic la adresa mea - acest obicei
bolsevic îl au G. Dimisianu, Alex. Stefănescu, Cristian Teodorescu, Ioana
Pârvulescu, N. Manolescu (ei au amenintat cu un proces revista Vatra pentru
publicarea textului meu “Să fie desfiintat electoratul!” apoi îmi scosese, în
foileton, Săptămâna Rosie…); obicei al tovarăsului Tesu,
munca-torul cu pixul si carnetelul de denunturi, harnicul, agitatul
caraliu de serviciu, cu "Ordonanta, Ordonanta!", supraveghetor al românilor
din România care s-ar putea manifesta ca antisemiti (s-a observat gândirea
potentialistă a securistilor înaintasi ai săi, în virtutea căreia zeci de mii dintre noi am
fost arestati, torturati, întemnitati) si ar compromite (bună)starea materială - dar
psihologică! - a israelienilor din Israel; obicei al lui Oisteanu, cel care deploră
rânjind, în 22-ul adamestean că încă nu am fost condamnat penal; obicei al lui
Shafir care îl amenintă cu “judecata” pe Mircea Stănescu, dacă acesta va face
publică o scrisoare a sa (nu una foarte-foarte compromitătoare, însă brosuristului
Shafir, si el conspirativnik înnăscut nu-i place lumina zilei, lucrează numai
pe întuneric, atacă numai de la adăpostul tufisurilor - asa a ghidat campania
din 2000 în favoarea lui Iliescu, asa l-a consiliat pe Wiesel în 2002
să refuze a vizita si Memorialul de la Sighet…);
În al doilea rând fiindcă răspunsul la eventuala mea întrebare îl dă
însăsi Gabriela Gavril redactor-sef al Timpului prin editorialul publicat în
acelasi număr, 3/2005: “De ce nu mai pot citi pamflete?”
Explicatiunea pe care mi-am dat-o - după ce am înteles:
Liviu Antonesei nu mai citeste de multă vreme vreme decât ce scrie el
însusi; am mai înteles: Gabriela Gavril, mărturiseste negru pe alb că nu mai
citeste pamflete. Deductie: aruncîndu-si ochii peste titlul extemporalului
andreesc, cei doi sefi ieseni au… tras concluziunea că este un “pamflet” - si ce
bine face pamfletul cel neiubit la Timpul, dacă-i arde una peste bot lui
Goma care, o stie toată lumea intelectuală românească (Shafir, Oisteanu, Al.
Florian, Ed. Reichman, Lavastine, Lilly Marcou, Totok) este un
antisemit fioros - de ce? Fiindcă asa le-a explicat tovarăsul evanghelist sionisto-
bolsevic, R. Ioanid! Si cum Doamna de la Domnul nu (mai) citeste pamflete; cum
Domnul de la Doamna nu se mai citeste nici pe sine (întru corectura cea de toate
zilele), nimeni “din conducere” nu a citit măzgăleala lui G. Andreescu, însă în
virtutea unei obisnuinte curat-intelectuale ambii-doi conducătorii au semnat
încuviintarea tipăririi.
Să fiu drept: chiar dacă s-ar fi întâmplat minunea ca Liviu Antonesei
si Gabriela Gavril să fi citit “pamfletul”: si-ar fi dat ei seama că iscălitorul
iscăleste idiotii, calomnii, porcării?
Da de unde! Ca să ajungă la această elementară concluziune, ar fi fost
necesară o elementară conditie îndeplinită de un conducător de revistă
culturală, de un intelectual - care mai si citeste, măcar în fiecare zi-întâi
din lună, adică se informează, pentru a fi în cunostintă de cauză;
adică să fi citit, ei, textele lui Goma atacate în publicatia lor; să fi privit
o singură dată coperta cărtii lui Goma Săptămâna Rosie 28
iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreii (atentie: nici măcar semnalată ca
aparitie în Timpul, nici vorbă să fie recenzată, desi primise(ră) un
exemplar. Dar cum să o facă, dacă fuseseră avertizati de holocaustologii Oisteanu, A.
Cornea, Shafir, Volovici, Totok: acea carte e un fel de Mein Kampf scrisă
direct în româneste! - ei Oisteanu, Shafir, Volovici n-au citit-o cu ochii lor
personali, dar le-a povestit-o ne-cititorul Wiesel, cel cu: "Românii au ucis, au
ucis, au ucis!"?). Fireste, ar fi fost necesar - nuantez: “ar fi fost de dorit”
- ca Liviu Antonescu, chiar si Gabriela Gavril să fi parcurs măcar o dată,
fie si în diagonală, textul meu “Să învătăm de la evrei?”, pentru a nu cautiona
falsificarea citatelor prin “oprirea” acolo unde îi convine polemistului
necititor-dezinformator semnînd si în Timpul: “G. Andreescu”.
Dar n-a fost să fie.
Si iată cum o haită de autodesemnati “vânători de antisemiti”
terorizează comunitatea noastră deja traumatizată în o jumătate de veac
de comunism adus pe tancuri de la Răsărit de multi dintre părintii
acestora; si iată cum comunitatea noastră nu se apără, se lasă - mioritic -
învinovătită, nu are îndrăzneala să contrazică acuzatiile delirante,
calomniile murdare cu care “demascatorii”- slugăriti de auxiliari dintre goi
pentru treizeci de dolari - ei însisi gras remunerati cu milioanele de
dolari zmulsi din bugetul famelic al României. Asadar tot noi îi plătim
pe culpabilizatorii nostri, holocaustologii, actualii securisti, fii
ai tatilor lor, NKVD-isti, precum si pe nevestele, verisoarele,
nepotii, soacrele lor - ei avînd cultul familiei, călătoresc cu tribul -
plătindu-le avion-hotel-onorarii - pentru ce? Pentru că ne fac onoarea de a ne
înnoroia, acoperi cu bale si cu venin?, de a ne criminaliza cât mai repede, cât
mai temeinic, cât mai… lucrativ, pentru a nu ne lăsa nouă timp să deschidem
gura, să rostim noi adevărul despre ei, criminalii, călăii nostri?
Mă tot întreb - de 15 ani: la asta le-a slujit literatorilor români
“rezistenta prin cultură”?: la atingerea performatei ne-citirii textelor
combătute cu mare curaj? Fiindcă am certitudinea: după Revolutia lui
Brucan, scriitorul român nu mai citeste - în schimb, combate ceea ce nu
cunoaste!; nu are cunostintă de proposta celuilalt - dar îi arde o ripostă, de să nu
i se mai steargă în veci de pe obraz scuipatul: "Antisemitule! Tu, care m-ai ars
- în Transnistria!" - ispravă eroică pentru care, dacă nu curg cei 10.000
dolari-argintici, tot pică de o bursă, de un doctorat, de o catedră la
Cluj, de o intrare în NATO, în UE… - ce, e putin lucru să pui umărul la
propăsirea tării tale dragi si iubite, România?
La asta le-a slujit intelectualilor români “rezistenta prin
cultură”?
La atingerea performantei de a nu fi în stare de o minimă
reactie atunci când sunt pe nedrept scuipati, ocărîti, calomniati, acuzati de o mie si
una de grozăvii? - de a se lăsa si bătuti-si-cu-banii-luati?
Si ce dacă Liviu Antonesei si Gabriela Gavril nu au citit textul pus
pe rug de G. Andreescu, inginer trudind în Industria Grea a Drepturilor Omului?
Au ei timp de fleacuri? Dar unde ne trezim? În Europa? Ironie - am mai
spus-o: singurul dintre agresorii mei care a recunoscut că nu citise nimic din
textele mele - dar trăsese concluzia: “Goma e antisemit”: Dan Pavel.
Nu R. Ioanid, nu Shafir, nu Oisteanu, nu Al. Florian, nu Ion Vianu, nu
Ed.Reichman, nu Tesu, nu D. Vighi, nu Laszlo, nu Pecican… - nici G. Andreescu.
Ci Dan Pavel! Îl merităm!

Am răspuns la întrebarea: de ce (până acum) holocaustologii nu m-au
dat în judecată pentru “antisemitism”?
Vor fi stiind ei câte ceva despre stropitorul stropit.
Vor fi auzit si despre arma pe care David nu o cunostea : bumerangul.