Caietele Revoluţiei - IRR îşi falsifică propria istorie?

[Marius]

Caietele Revoluţiei nr. 1/2005 - IRR îşi falsifică propria istorie?

În revista "22" din 20 septembrie 2005 (articolul "Despre revoluţie, numai de bine" de Mariana Bercea) Traian Orban, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR, dă următoarele explicaţii legate de Institutul Revoluţiei Române (IRR):

[Întrebare: Cum aţi ajuns în Consiliul Ştiinţific al IRR?]
"Am fost solicitat de Claudiu Iordache să fac parte din acest consiliu. Eu găseam utilă înfiinţarea unui institut, cu condiţia ca cercetarea istorică să o facă oameni competenţi, cercetători şi istorici neangajaţi în nici un fel de alte scopuri. Pe 15 decembrie 2004, cînd Institutul s-a înfiinţat, am rămas surprins că la cinci scaune de mine era generalul Stănculescu, în faţă erau Ion Iliescu, Emanoil Valeriu... Primul meu reflex a fost să fac tărăboi şi să plec. Am fost sfătuit să mă abţin şi să decid ulterior ce-i de făcut. După anul nou, cînd mi-am dat seama cum e treaba, mi-am suspendat activitatea din acest consiliu. Am anunţat în presă că mi-am suspendat activitatea, atîta vreme cît cel puţin Ion Iliescu şi Stănculescu mai sînt acolo".

Articolul respectiv din revista "22" vorbeşte că 3 persoane care s-au retras de la IRR: Victor Stănculescu, Emanoil Valeriu şi Marian Enache.

În "Caietele Revoluţiei" nr. 1/2005, pag. 35, publicaţie editată de IRR, e publicat procesul verbal al şedinţei Colegiului Naţional al IRR din 15 decembrie 2004, unde se scrie că a fost aleasă în unanimitate componenţa Consiliului Ştiinţific propusă de Ion Iliescu. Deduc că la acea şedinţă s-a ales un Consiliu care-i cuprindea pe Stănculescu, Valeriu şi Enache, dar apoi aceştia s-au retras. Orban zice că a protestat "după anul nou", posibil (dar nu sigur) ca retragerile să fie urmare a protestului lui Orban.

În "Caietele Revoluţiei" nr. 1/2005 pag. 33 este publicată lista membrilor Consiliului Ştiinţific, dar fără cei 3 care s-au retras. Deci, lista Consiliului Ştiinţific publicată de "Caietele Revoluţiei" nu este cea votată unanim în 15 decembrie 2004, ci cea actuală, după înlocuirea celor 3. Niciunde nu se specifică în "Caietele Revoluţiei" că, la un moment dat (ulterior şedinţei din 15 decembrie 2004), s-a făcut o schimbare în componenţa Consiliului Ştiinţific. Deasemeni, nu se vorbeşte de nici un fel de protest sau autosuspendare a lui Traian Orban, ci doar de consens deplin şi de alegeri în unanimitate.

Sînt 2 variante posibile:
1. Traian Orban minte, el a protestat doar în faţa presei antiiliesciene, pentru propria-i imagine, dar în cadrul IRR n-a emis nici un protest. În sprijinul acestei teorii ar veni colaborarea ulterioară a lui Orban cu IRR, concretizată în publicarea sub dublă egidă (a IRR şi a "Memorialului Revoluţiei") a volumului 3 cu declaraţiile martorilor din procesul revoluţiei de la Timişoara, cît şi lipsa unui protest a lui Traian Orban faţă de includerea sa în lista Consiliului Ştiinţific al IRR publicată de "Caietele Revoluţiei".
2. "Caietele Revoluţiei" mint prin omisiune, nepublicînd componenţa iniţială a Consiliului Ştiinţific al IRR şi lăsînd să se înţeleagă că actuala componenţă a Consiliului Ştiinţific e cea votată la şedinţa din 15 decembrie 2004. Tot minciună este prezentarea lui Orban ca membru al Consiliului Ştiinţific al IRR fără a se face nici o menţiune despre autosuspendarea sa şi impresia generală de consens deplin şi unanimitate pe care editorii "Caietelor Revoluţiei" vor s-o creeze cu privire la activitatea IRR.

Un e-mail care l-am primit de la Bogdan Murgescu, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR şi în redacţia "Caietelor Revoluţiei", mi-a confirmat că au existat acele retrageri din IRR.

Deduc de aici că, prin "Caietele Revoluţiei", IRR a început să-şi falsifice propria istorie.

Alte amănunte: colegiul editorial al "Caietelor Revoluţiei" e format din: Marian Cojoc, Codrina Levai, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu, iar colectivul de redacţie al numărului 1/2005 a fost format din: Mariana Andrei, Carmen Rădulescu, Ana Maria Tăbăcel Manea, Angela Toader şi Emil Vasiliu. Revista are 64 pagini format A4, hîrtie calitate excelentă. Imediat după paginile de titlu, se începe cu fotografia lui Ion Iliescu (deocamdată 1/8 din pagină) şi cu publicarea "alocuţiunii" acestuia din 15 decembrie 2004, de la primul simpozion al IRR. Pe versoul paginii de titlu se precizează că finanţarea a fost asigurată de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor. Aşadar, se adeveresc cuvintele lui Claudiu Iordache: IRR nu funcţionează numai din bugetul propriu aprobat de Senat ci mai primeşte şi sponsorizări. Trebuie adăugat doar că sponsorizările astea tot de la bugetul statului sînt.

[Octavian Mihaescu]

da, un institut care toaca lovelele ca sa vrajeasca prostimea, inclusiv revolutinari!

[Emil Sangeorzan]

Din punctul meu de vedere, dincolo de condiţiile în care s-a infăptuit înfiinţarea acestui Institut, rămâne de văzut ce va ieşi din el. Altfel spus, problema de fond este cea a rezultatelor.

În primul rând, dacă s-ar fi încercat să se păstreze în componenţa acestui Institut doar revoluţionarii autentici şi cei care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, nu ar fi rămas foarte multe persoane pe listă. Şi asta din două motive : 1) chiar şi între revoluţionarii autentici, lupta pentru recunoaşterea meritelor fiecăruia (în detrimentul altora) este încă actuală ; 2) dintre revoluţionarii autentici puţini au dobândit vreo funcţie importantă care să le fi permis să înfiinţeze un astfel de Institut (dacă există chiar şi aceşti câţiva !).

Există în mod sigur conflicte şi în Consiliul Institutului nou creat, dar acestea erau inevitabile, dat fiind diversitatea de opinii a membrilor lui asupra revoluţiei. Dar nu putem oare conta pe aceste disensiuni pentru ca până la urmă să se ajungă la opţiunea obiectivităţii ? Riscul este însă să se ajungă la contrariul acesteia : la o perspectivă care să-i mulţumească pe toţi membrii Consiliului, dar care să fie compusă din meschinăriile fiecăruia.

Deocamdată, în ceea ce mă priveşte, eu le acord prezumţia de candoare. Până în momentul când vom vedea imaginea de ansamblu pe care ne-o propun istoricii reuniţi în acest Institut despre Revoluţie, nu-i putem acuza decât de orgolii personale.

Ce ar fi mai grav, în schimb, ar fi ca aceste orgolii să devină vanitate şi vanitatea dispreţ faţă de idealurile (şi aşa terfelite) ale celor ce-au crezut atunci într-o schimbare radicală a României şi care şi-au pierdut astăzi până şi ultimele iluzii.

Să aşteptăm deci să vedem dacă este vorba de un organism folosit, ca atâtea până acum, pentru falsificarea Revoluţiei. Ca şi cum tuturor profitorilor de pe urmele ei nu le-ar fi fost de ajuns furtul, trădarea şi confiscarea Revoluţiei ...

[Ioan Rosca]

De acord cu multe consideratii din mesajul dv, banuind consonante de fond intre noi, ma intriga faptul ca mai puteti aplica prezumtia de candoare...
Mie mi se pare ca probabilitatea candorii a devenit infinitezimala, deci ca prezumtia normala e acum pe dos. Avem dreptul , poate obligatia, sa ne intrebam ce porcarie se ascunde in fata oricarei noi manevre a nolilor (vechilor) oameni Noi...
Ioan Rosca